.

Cu binecuvântarea şi sprijinul material al Preasfinţiei Sale

.

Dr.Virgil Bercea,

.

Episcop greco-catolic de Oradea

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Revista Flori de Crin

Şimleu – Silvaniei, 2001 – 2010

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Florilegiu omiletic

.

– 109 predici –

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Editura Scriptorium Baia Mare

2010

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

ISBN: 978-973-8948-19-8

Redactori de carte: Preot Romul Pop

                             Preot Cristian Borz

Coperta: Marius V. Pop

    Tipografia ANVIORI Baia Sprie ; 0262-260916

Nota redacţiei

.

La 1 decembrie 2001, când am tipărit primul număr din seria nouă a „Florilor de Crin”, reluând firul întrerupt de vitregia vremurilor, mărturiseam că: „Ne însuşim scopul revistei vechi (1932-1936) – redactor fondator pr. prof. Teofil Bălibanu – şi o dorim pe Sfânta Terezia de Pruncul Iisus ca patroana şi a acestei noi ediţii, rugându-o să mijlocească pentru noi darurile de care avem nevoie pentru a oferi nutremânt sufletesc tuturor colaboratorilor şi cititorilor.

Şi ziceam că: Ne adresăm în mod special sufletelor tinere, adică acelor persoane cu vârsta între 8 şi 80 de ani, care doresc să crească mereu, ca florile de mai şi, în fiecare zi, acumulează cunoştinţe noi din diferitele domenii ale ştiinţelor. Acestora noi îi vom adăuga ştiinţa iubirii de Dumnezeu şi a iubirii de oameni – cele două aripi ale sufletului cu care, prin cunoaşterea şi trăirea adevărurilor religioase, putem urca spre Cer şi spre propria noastră împlinire. Constatăm că oamenii acestui început de mileniu nu mai suportă să fie stăpâniţi, dar au o mare sete de a fi iubiţi. De aceea: Din buchetul “flori de crin” va iradia iubirea Dumnezeului părinţilor noştri, Cel care la Bethleem S-a coborât în istorie ca o realitate şi rămâne pururi în istorie, ca posibilitate ontologică pentru îndumnezeirea omului şi transfigurarea creaţiei (pr.R.P.)”.

În ce măsură am reuşit, rămâne să aprecieze fidelii noştri cititori.

Deocamdată noi avem bucuria că adunăm    într-un volum de 500 pagini predicile publicate în revistă pe parcursul acestui deceniu, un florilegiu omiletic, pe care-l oferim tuturor ca un dar spiritual. 109 omilii, acoperind toate duminicile şi sărbătorile din calendar, având 21 autori.

Predicile le-am prezentat, după cum se obişnuieşte, începând cu cea mai mare sărbătoare creştină, Ziua învierii Domnului, adăugând apoi Duminicile din perioada Penticostarului, a Octoihului şi Triodului, deşi am fi preferat să începem cu Sărbătorile de peste an, deoarece prin aceste comemorări cultul divin creştin înscrie în calendar o cronologie soteriologică: anul liturgic.

Acesta nu începe la 1 ianuarie, ca în calendarul civil, ci la 1 septembrie, deoarece primul eveniment din istoria lui Iisus, pe care o recapitulează anul bisericesc, este Naşterea Preacuratei Fecioare Maria, la 8 septembrie, şi întregul ciclu al sărbătorilor se încheie, la 15 august, cu Adormirea şi ridicarea la Cer a Maicii Domnului; toate evenimentele Noului Testament se derulează între aceste două momente.

Tocmai de aceea, aici, în prefaţa cărţii, prin câteva cuvinte despre sacralitatea timpului, facem cuvenita menţiune că, în teologie, timpul este considerat cadrul în care se desfăşoară istoria mântuirii:

Dumnezeu-Creatorul, Cel ce Este înafara timpului şi înaintea timpului din eternitate, El a determinat un început, momentul creaţiei, ca reper iniţial al timpului. Atunci, El, Cel nemărginit şi atemporal, prin propria Sa voinţă şi putere, a hotarât ca lumea să aibă un început. De atunci, timpul este măsura duratei terestre, concretizată “mai întâi ca o durată cosmică polarizată de apariţia omului, apoi ca o durată istorică, ritmată de generaţiile prin care omul îşi atinge scopul ultim” (Tertulian Langa, Dicţ. Cat., 265). Faptele care, din voia lui Dumnezeu, se produc spre mântuirea oamenilor au primit şi o determinare istorică şi geografică, spre a fi cognoscibile şi asimilabile. La “plinirea timpului” (Galateni 4,4), Dumnezeu a hotărât ca realitatea divină a planului Său mântuitor să devină realitate concretă. Astfel, “când a venit plinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din Femeie,… ca să dobândim înfierea. Şi pentru că suntem fii, Dumnezeu L-a trimis în inimile noastre pe Spiritul Fiului Său care strigă : Avva, Părinte !”.

De atunci, timpul sacralizat a devenit un mediu supranatural în care trăim o legătură cu Dumnezeu, un instrument de sfinţenie prin Biserica întemeiată de Fiul Său pe Golgota şi inaugurată în Ierusalim la Rusaliile anului 33 de la minunea Bethleemului.

În Biserică timpul a devenit un instrument liturgic, un permanent memorator care ne aminteşte mereu de ceva legat de peregrinarea noastră spre eternitate. De aceea peste calendarul astronomic, civil, s-a altoit calendarul liturgic, în care istoria creaţiei (în general) şi a mântuirii (în special) se condensează într-un an. Pe parcursul a 365 (366) de zile, credincioşii repetă în mod spiritual toate marile evenimente ce s-au petrecut până în timpul lor. Fiecare an nou înseamnă şi începerea sau re-crearea lumii. Astfel, timpul se înnobilează cu două calităţi: el devine nu numai reversibil (întrucât evenimentul petrecut în trecut se prezentifică, se contemporaneizează cu fiecare generaţie), ci devine şi sacralizat, prin toate “atingerile” lui Dumnezeu cu istoria şi mai ales cu evenimentele cruciale contemporaneizate prin cultul divin.

Prin acest Florilegiu omiletic, revista “Flori de Crin” vă oferă câteva flori alese din grădina Sfintelor Scripturi şi din Tezaurul doctrinar al Sfintei Biserici, pe care să le puteţi aşeza pe altarul căminului dumneavoastră, spre a vă înmirezma atmosfera familială prin sacralizarea pelerinajului cotidian.

***

Mulțumim tuturor celor care au făcut ca revista să apară cu regularitate: Pr. Gheorghe Țurcaș – vicar foraneu al Silvaniei, ing. Teodor Pocola – tehnoredactor și preoților care s-au nevoit să scrie număr de număr

***

Majoritatea omiliilor, scrise de tinerii preoţi din parohiile Vicariatului Silvaniei, oglindesc atât străduinţa acestora de a vesti Cuvântul, cât şi nivelul actual al acestei arte a predicării. De aceea ne adresăm tuturor celor ce le vor găsi cusururi să le judece fără asprime, iar dacă ei înşişi vor putea realiza ceva mai bun, să nu pregete, ştiind că literatura noastră teologică are mare trebuinţă de asemenea cărţi.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Cuprinsul

.

Partea întâia – Duminicile de peste an-

.

Perioada Penticostarului  

Învierea Domnului – Cristian Borz, 13

Mesajul Paştilor – Romul Pop, 16

Permanentizarea Paştilor – Romul Pop, 21

Luni, a doua zi a Paştilor – Romul Pop, 24

Marţi, a treia zi a Paştilor – Romul Pop, 27

Duminica Tomii,a II-a după Paşti – Cheţe Lakner Cornel, 30

Glasul Rănilor Domnului –Romul Pop,  32

Duminica Mironosiţelor,a III-a după Paşti-Simion Mărieş, 34

Duminica Paraliticului,a IV-a după Paşti –Valer Părău, 40

Duminica Samarinencii, a V-a după Paşti-Florin Mureşan,45

Duminica Orbului, a VI-a după Paşti – Gheorghe Ţurcaş, 49

Orbi care văd – Romul Pop, 54

Dumineca Sf. Părinţi de la Niceea, a VII-a după Paşti–Daniel Bertean, 56

Coborârea Sfântului Spirit, Rusaliile – Florin Mărincean, 61 ; Cheţe-Lakner Cornel, 66

Luni, a două zi după Rusalii – Gheorghe Ţurcaş, 69

.

Perioada Octoihului

Duminica tuturor Sfinţilor – Cristian Borz, 74

Duminica a II-a după Rusalii – Gheorghe Ţurcaş, 78

Duminica a III-a după Rusalii – Florin Mãrincean,82;; Gheorghe Ţurcaş, 86

Duminica a IV-a după Rusalii–Gheorghe Ţurcaş, 91

Duminica a V-a după Rusalii – Cristian Borz, 95; Grigore Ţurcaş, 105

Duminica a VI-a după Rusalii – Marius Crişan, 109

Duminica a VII-a după Rusalii – Daniel Bertean, 114

Duminica a VIII-a după Rusalii – Mihai Teghzeş, 119

Duminica a IX-a după Rusalii – Simion Mărieş, 125

Duminica a X-a după Rusalii – Gheorghe Ţurcaş, 129

Duminica a XI-a după Rusalii, Gheorghe Ţurcaş, 136; Cheţe Lakner Cornel, 140

Duminica a XII-a după Rusalii – Florin Mureşan, 144

Duminica a XIII-a după Rusalii – Gheorghe Ţurcaş, 148

Duminica a XIV-a după Rusalii – Daniel Bertean, 154

Duminica a XV-a după Rusalii – Simion Mărieş, 159

Duminica a XVI-a după Rusalii – Gheorghe Ţurcaş, 164

Duminica a XVII-a după Rusalii – Florin Mărincean, 170

Duminica dinaintea Înălţării Sf.Cruci – Florin Mărincean, 173

Înălţarea Sfintei Cruci – Florin Mărincean, 178

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci–Gheorghe Ţurcaş,181

Duminica I după Înălţarea Sfintei Cruci (a XVIII-a după Rusalii) – Gheorghe Ţurcaş, 185 ; Cheţe Lakner Cornel, 190

Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XIX-a după Rusalii) – Simion Mărieş, 194

Duminica a III-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XX-a după Rusalii) – Ioan Brãhaiţa, 198; Gheorghe Ţurcaş, 202

Duminica a IV-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXI-a dupa Rusalii) – Părău Valer, 208; Viorel Tibil, 215; Romul Pop,222

Duminica a V-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXII-a după Rusalii) – Simion Mesaroş, 227 ; Simion Mărieş, 230; Romul Pop, 234

Duminica a VI-a dupa Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) – Simion Voicu, 240; Daniel Bertean, 245

Duminica a VII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIV-a după Rusalii) – Florin Mărincean, 248

Duminica VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a după Rusalii) – Gheorghe Ţurcaş, 252; Cheţe Lakner Cornel, 258

Duminica a IX-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXVI-a după Rusalii) – Florin Mărincean, 261

Duminica a X-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXVII-a dupa Rusalii) – Florin Mărincean, 265

Duminica a XI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXVIII-a după Rusalii) – Cristian Borz, 269

Duminica a XII-a după Înaltarea Sfintei Cruci (a XXIX-a după Rusalii) – Florin Mărincean, 273

Duminica a XIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXX-a după Rusalii) – Marius Crişan, 278

Duminica a XIV-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXXI-a după Rusalii) – Gheorghe Ţurcaş, 282

Duminica dinaintea Naşterii Domnului–Gheorghe Ţurcaş,286

Naşterea Domnului – Romul Pop, 290; 294

Serbarea Maicii Domnului – Florin Mărincean, 297

Duminica după Naşterea Domnului – Florin Mărincean, 300

Duminica dinaintea Botezului – Vasile Pâncotan, 304

Iisus la Iordan – Gheorghe Ţurcaş, 309

Duminica după Botezul Domnului – Cristian Borz, 313

.

Perioada Triodului

Duminica Vameşului şi Fariseului, a XXXIII-a după Rusalii – Gheorghe Ţurcaş, 320

Duminica Fiului Risipitor, a XXXIV-a după Rusalii – Nicolae Bodea, 326

Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, a lasatului sec de carne – Gheorghe Ţurcaş, 330; Romul Pop, 336

Duminica lzgonirii lui Adam din Rai (a lăsatului sec de brânză) – Cheţe-Lakner Cornel, 343 ; Romul Pop, 346

Duminica I din Postul Mare – Cristian Borz, 348

Duminica a II-a din Postul Mare – Daniel Bertean, 355

Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) – Viorel Tibil, 360

Duminica a IV-a din Postul Mare – Gheorghe Ţurcaş, 365

Duminica a V-a din Postul Mare – Romul Pop, 371

Cum a ajuns Iuda să-L vândă pe Iisus – Romul Pop, 373

Duminica Floriilor – Cheţe Cornel Lakner, 379

.

Partea a doua -Sărbătorile de peste an-

.

Câteva cuvinte despre cinstirea sfinţilor- Romul Pop, 382

Naşterea Preacuratei Fecioare Maria–Ioan Codrea, 385;  Cristian Borz, 388

Sfântul Dumitru – Emanuel Dumitru, 392

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavrii – Cristian Borz, 397

Intrarea în Biserică a Preacuratei Fecioare Maria – Gligor Ţurcaş, 400; Florin Mărincean, 406

Sfântul Ierarh Nicolae – Cristian Borz, 409

Serbarea Maicii Domnului – Florin Mărincean, 413

Sfântul Arhidiacon Ştefan protomartir – Cristian Borz, 417

Tăierea împrejur. Sfântul Vasile cel Mare. Anul nou – Florin Mărincean, 420; Ioan Tîmbuş, 426

Botezul Domnului – Gheorghe Ţurcaş, 428; Romul Pop, 436

Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan–Cristian Borz, 444

Întâmpinarea Domnului – Gheorghe Ţurcaş, 449

Buna-Vestire – Florin Mureşan, 454

Sfântul mare mucenic Gheorghe – Gheorghe Ţurcaş, 458

Înălţarea Domnului – Florin Mărincean, 462

Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena – Marius Crişan, 464

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul – Gheorghe Ţurcaş, 469

Sfintii apostoli Petru şi Pavel – Cristian Borz, 472

Sfântul şi marele profet Ilie Tesviteanul – Cristian Borz, 476

Schimbarea la Faţă – Cristian Borz, 481

Adormirea Maicii Domnului – Gheorghe Ţurcaş, 484; Nicolae Bodea, 488

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul – Florin Mărincean, 493

.

ADDENDA: Preasfântul Nume al Mântuitorului, 498

.

.

.

.

.

.

Învierea Domnului

.

Învierea Domnului este evenimentul fãrã pereche în istoria lumii. Importanţa ei întrece în mod absolut tot ce se întâmplã şi se poate întâmpla în univers. Numai creaţia lumii mai are aceastã importanţã şi calitate. Învierea Domnului este un eveniment central şi unic în istoria lumii. Paştele este fundamentul credinţei, învăţăturii şi spiritualităţii creştine, căci „dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15,14)”, spune Sfântul Apostol Pavel.

Tocmai de aceea duşmanii lui Iisus au încercat imediat să distrugă acest adevăr pentru că invierea lui Iisus face diferenţa dintre creştinism şi celelalte religii. Există învieri şi în alte părţi, dar niciuna dintre ele nu este ca şi cea a lui Cristos. Acestea sunt în general poveşti mitologice legate de schimbarea anotimpurilor şi de miracolul anual al primăverii, dar Evangheliile vorbesc despre cineva care a murit cu adevărat, şi care a biruit moartea prin înviere. În trei împrejurări Cristos a înviat oameni din morţi (fiica lui Iair, fiul vaduvei din Nain si Lazăr). Nu există nici un indiciu că oamenii aceştia au făcut altceva decât să se întoarcă la viaţa pe care o părăsiseră. Dar Sf. Pavel ne spune explicit că Iisus Cristos este „pârga (cel dintâi rod al) celor adormiţi” (1 Cor. 15,20). Aceste minuni ni-l arată pe Cristos ca stăpân asupra morţii.

Evangheliile ne spun că Iisus a fost răstignit, că a murit şi că a treia zi după aceea mormântul în care fusese pus a fost găsit gol. Nişte îngeri le-au spus unor femei că El a înviat dintre cei morţi. Într-o perioada de câteva săptămâni, Iisus înviat s-a arătat de mai multe ori. Sfântul Pavel enumeră câteva dintre aceste arătări, dar nu menţionează direct mormântul gol şi unii cercetători sugerează că acestă dovadă a lipsit din tradiţiia primară. La aceasta se poate răspunde pe bună dreptate cu afirmaţia că Sf. Pavel subînţelege că mormântul era gol. Ce altceva se înţelege atunci când el spune că Iisus „a fost îngropat şi a înviat a treia zi..” (1 Cor 15,4). Menţionarea expresă a îngropării şi apoi a învierii nu ar avea sens daca el nu s-ar fi gândit la mormântul gol.

Unii au sugerat că ucenicii s-au dus la un mormânt greşit, unde un tânăr îmbrăcat în alb a spus „Nu este aici” adică „este în alt mormânt”. Este imposibil să susţină cineva că mormântul adevărat a fost uitat cu desăvârşire de toţi, prieteni şi duşmani deopotrivă. Când prima predică a pus un accent atât de mare pe înviere, putem fi siguri că autorităţile nu ar fi precupeţit nici un efort în încercarea de a găsi trupul.

Dar dacă mormântul a fost gol se pare că există numai trei posibilităţi: prietenii lui Iisus au luat trupul, duşmanii Lui au luat trupul, sau Iisus a înviat. Prima ipoteză este extrem de greu de susţinut. Toate dovezile ne arată că ucenicii nici nu se mai gândeau la înviere şi că erau oameni fără speranţă în Vinerea Patimilor după răstignire. Ei erau oameni învinşi, deznădăjduiţi, care se ascundeau de frica iudeilor. În plus, Evanghelistul Matei ne spune că a fost pusă o strajă la mormânt, aşa încât ei nu ar fi putut fura trupul chiar dacă ar fi vrut. Dar lucrul care face şi mai improbabilă această teorie este faptul că ei au suferit pentru propovăduirea învierii, aşa cum ni se spune în Faptele Apostolilor. Oamenii nu suferă astfel de pedepse pentru a susţine ceva ce ştiu că este o minciună.

Este la fel de dificil a se susţine că duşmanii Lui au luat trupul. De ce să facă ei acest lucru? Nu pare să existe nici un motiv temeinic. A face lucrul acesta ar însemna tocmai începerea răspândirii zvonurilor despre învierea Lui, ori dovezile ne arată că au încercat cu atâta tărie să prevină astfel de zvonuri. În plus, straja de la mormânt ar fi fost un obstacol la fel de mare pentru ei, ca şi pentru ucenici. Dar obiecţia cea mai decisivă este faptul că nu au putut arăta trupul mort atunci când apostolii au început propovăduirea. Petru şi ceilalţi ucenici au pus un mare accent pe învierea lui Iisus. În această situaţie, dacă duşmanii lor ar fi arătat trupul lui Iisus mort, Biserica creştină s-ar fi mistuit imediat. Tăcerea iudeilor este la fel de semnificativă ca şi propovăduirea apostolilor. Faptul că duşmanii lui Iisus nu au putut arăta trupul lui mort este o dovadă convingătoare că nu au putut să o facă.

Întrucât pare imposibil a susţine că prietenii sau duşmanii au furat trupul şi întrucât mormântul a fost gol, nu ne rămâne decât ipoteza învierii, lucru confirmat de altfel şi de arătările de după înviere. Mărturiile celor care L-au văzut, cu toate opreliştile, au străbătut veacurile până la noi.

Cristos este viu şi astăzi pentru că Dumnezeu l-a făcut Stăpân al Universului. Aceasta este inima credinţei creştine. Cu Iisus înviat şi viu printre noi totul poate reîncepe, fiindcă El ne face să trăim. Pe drumul vieţii este alături de noi, nevăzut, dar atent, „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28,20).

Dacă Iisus Cristos a înviat totul primeşte un sens, totul are un rost. Aici este izvorul, originea acestei bucurii a Paştilor, care ne transfigurează. A sărbători Paştile, înseamnă să trăim transformarea lumii prin Iisus Cristos şi să reînoim în noi viaţa. Prin înviere Iisus ne cheamã sã rãstignim împreunã cu el omul cel vechi din noi, omul pãcatului, pentru ca prin Spiritul Sfânt, care locuieşte în noi, “sã umblãm întru înnoirea vieţii” (Rom 6,4).

Aş dori să închei această scurtă meditaţie cu o rugăciune.

O, Iisuse, iartă-ne păcatele, care ţi-au cauzat moartea şi fă-ne părtaşi de harurile dobândite de Tine ca să putem trăi şi muri cu Tine, spre a învia glorioşi şi a deveni veşnic nemuritori şi fericiţi cu tine. Amin.

.

Mesajul Paştilor

„Ziua învierii, să ne luminăm, popoare! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Cristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă”- (Catavasii, cântarea I)

Adevărată cântare de biruinţă este imnul şi salutarea sfintelor Paşti. Biruinţa lui Cristos asupra morţii, sfărâmarea încuietorilor cele veşnice care-i ţineau pe cei legaţi în iad, salvarea lui Adam şi a drepţilor celor de dinaintea Întrupării lui Iisus. Biruinţa crucii asupra suferinţei, deschiderea porţilor raiului pentru tâlharul pocăit, şi pentru toţi care ne ridicăm din moartea provocată de păcat, la practicarea virtuţilor, care ne vor încununa fruntea în eternitatea fericită. Acolo unde, prin Jertfa şi Învierea Sa, „Cristos ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă” şi trăim întru lumina sfintelor Paşti.

Dar pentru a ajunge acolo, trebuie să înţelegem şi să trăim adevăratul mesaj al Paştilor, mesajul Iubirii care S-a jertfit pe Sine pentru noi: La Înviere nu se ajunge decât prin Cruce, la fericire numai prin acceptarea suferinţei!

Nu există înviere fără moarte. Învierea lui Cristos din Duminica Paştilor, a fost precedată de Vinerea Mare, de crucea, patima şi moartea Sa. Fiul Omului, cel „împodobit cu frumuseţe mai mult decât fiii oamenilor” (Psalm 44,3), devine „Omul Durerilor, omul în faţa căruia să-ţi acoperi faţa” (Isaia 53,3). Această frumuseţe dumnezeiască, infinită prin natura Sa, devine Omul durerilor. Pe Cristos Cel înafara oricărui păcat L-a trimis Dumnezeu-Tatăl să-Şi asume chipul omului păcătos şi să Se aducă pe Sine jertfă pentru păcatele tuturor. Aşa învăţa Sf. Apostol Pavel când scria Corintelor (I Cor 5,21): „De dragul nostru L-a făcut El păcat pe Cel ce n-a cunoscut păcatul, pentru ca-ntru El să devenim noi dreptate lui Dumnezeu”. El, iubirea, adevărul, sfinţenia, dreptatea, nevinovăţia – devine pentru noi păcatul, necurăţia, minciuna, orgoliul… Iisus Cristos răstignit pe Cruce cuprinde în Sine toate durerile şi mizeriile omenirii, toate nedreptăţile şi lipsurile zilelor noastre, toate disensiunile dintre oameni şi naţiuni, dintre culturi şi convingeri religioase. El moare pentru mântuirea tuturor. Moartea Sa de bunăvoie pe lemnul Crucii este singura salvare a omului şi a omenirii, pentru că este singura şi sigura dătătoare de viaţă pentru toţi cei ce-L primesc şi cred în numele Lui. Acestora Cristos Domnul, şi numai El, le asigură eliberarea din robia păcatului, a patimilor şi a morţii veşnice. El, Cristos Domnul, ne dă adevărata libertate. El, prin jertfa de pe Cruce ne înfiază, ne face părtaşi ai împărăţiei Sale, ca fii ai lui Dumnezeu prin har. Aşa scria Sf. Apostol Pavel creştinilor din Roma antică: „Suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Cristos” (8,16-17).

În zilele noastre, constatăm cu întristare că moartea lui Cristos, aducătoare de libertate, este atât de greu şi rău înţeleasă şi, drept consecinţă, roadele ei atât de uşor zădărnicite. Căci:

– în numele libertăţii greşit înţeleasă se violează cele mai sfinte precepte morale, principii naturale privind omul, familia şi societatea;

   – în numele acestei libertăţi se promulgă legi împotriva dreptului la viaţă, pentru practicarea avortului;

   – împotriva familiei, prin legiferarea divorţului, cu urmările lui nefaste: familii dezorganizate, înrobite de patimi, copii lipsiţi de protecţia şi căldura maternă, copii ajunşi în stradă, cu premise pentru delicvenţă;

    – în unele ţări din Comunitatea Europeană se promulgă legi în favoarea homosexualităţii, contrară legii firii, după care Dumnezeu a creat bărbat şi femeie, şi a binecuvântat unirea bărbatului cu femeia lui în vederea naşterii de fii;

    – în numele dreptului la libera exprimare, se aduc grave atingeri bunului simţ, grave jigniri adresate celor care nu împărtăşesc aceleaşi convingeri.

Toate acestea se întâmplă celor care nu cunosc adevăratul mesaj al Iubirii care S-a jertfit pe Sine pentru noi, deşi mesajul Învierii Lui este atât de clar: Pe urmele Crucificatului înviat, avem libertatea şi puterea să jertfim instinctele şi patimile dezordonate; pentru înviere să ne ducem cu demnitate greul vieţii noastre de fiecare zi; pentru înviere să omorâm în mădularele noastre omul cel vechi al păcatului şi să trăim după învăţătura şi pilda vieţii lui Cristos, căci aşa vom şi învia cu El întru mărire. Acceptând crucea suferinţelor şi morţii noastre, după modelul divin, Cristos ne va face părtaşi chipului învierii Sale. Aşadar, în faţa Celui răstignit să ne alăturăm femeilor îndurerate, având-o ca mamă pe Maria, Mama Durerilor şi să contemplăm nemărginita iubire a lui Dumnezeu faţă de noi. Să pătrundem adânc, după cât ne este cu putinţă, în misterul răscumpărării, împărtăşindu-ne din roadele morţii Sale.

După înviere Iisus se arată ucenicilor Săi, împărtăşindu-le pacea Sa şi transformându-i în martori neînfricaţi ai învierii Sale. Bucuria de a-L vedea pe Domnul înviat i-a marcat atât de profund, încât această stare sufletească a pus stăpânire pe întreaga lor fiinţă şi pentru întreaga lor viaţă, toţi mărturisindu-L chiar cu preţul vieţii lor. Dacă în Ghetsimani şi pe Golgota, în patima şi moartea Sa, ucenicii L-au părăsit şi s-au lepădat de El, după învierea din morţi nimeni şi nimic nu-i va mai putea despărţi de Învăţătorul lor iubit ! Aşa le va scrie mai târziu, Sf. Pavel, celor din Roma (8,35-39): „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos?: Oare necazul? sau strâmtorarea? sau prigoana? sau foametea? sau golătatea? sau primejdia? sau sabia?!..Precum este scris [în proorocia lui Zaharia 2,8] :De dragul Tău suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de-njunghiere. Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela Care ne-a iubit. Fiindcă sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Iisus Cristos, Domnul nostru”.

Iubiţi fii ai învierii, suferinţa nu-i ceva rău; este un dar prin care ne unim cu Cristos. Voi, care nu L-aţi văzut pe Cristos, toţi sunteţi martorii învierii, prin prezenţa voastră aici la slujba Învierii. Salutul pascal „Cristos a înviat”, „Adevărat c-a înviat” este dovada mărturiei voastre, adică prin aceasta vă faceţi părtaşi martorilor învierii Lui. În virtutea acestei bucurii pascale, să-L mărturisim cu bucurie. În ziua sfintelor Paşti, Biserica se bucură de învierea sufletească a fiilor săi. Şi mare este bucuria acestei mame sfinte, care îşi vede copiii smulgându-se din mormântul păcatelor şi reînviind prin vrednicii şi merite călăuzitoare spre Paştile cele veşnice. Pentru aceasta o rugăm pe Preacurata Fecioară Maria, Mama lui Iisus şi Mama noastră, să ne ajute a pricepe adevăratul mesaj al Paştilor şi să fie puternică şi neîncetată Mijlocitoare între noi şi Fiul său Cel înviat şi preamărit.

.

.

Permanentizarea Paştilor

.

Triumfător asupra morţii, Dumnezeul-Om Iisus Cristos ne-a dăruit posibilitatea perpetuă de a fi şi noi biruitori asupra morţii spirituale cauzată de păcate, dar şi de a trăi de pe acum în lumina cea pururi fiitoare de dincolo de hotarele Zilei celei de Apoi. Învierea lui Cristos este dovada de netăgăduit că această strălucire există dincolo, dar şi că poate fi, acum şi aici, o stare de fericire a sufletelor noastre, plantate în ţărână dar aspirante la rostul luminos al condiţiei umane în eternitate.

Cristos-Înviat ne dăruieşte posibilitatea comuniunii permanente cu El într-o stare de fericire autentică. Acolo unde raţiunea omenească este insuficientă şi neputincioasă de a desluşi cauza întristărilor, neajunsurilor şi disperărilor noastre, determinate de poftele, de strălucirile îmbătătoare ale acestei lumi, de ancorările iluzorii şi de alergările într-un circuit pământesc de moment, obsedant şi golit de valori, – acolo Dumnezeu Atototputernicul ni-L oferă pe însuşi Fiul Său să salveze, să întreţină şi să înfieze existenţial fiinţa noastră. Se dă pe Sine nouă, să fim cu El, să trăim în El. Acesta-i rolul şi rodul Euharistiei – garantul implicării noastre în acţiunea de unitate cu Dumnezeu, Paştile noastre permanente, Paştile noastre cele veşnice. „Frângerea pâinii” – cum era numită la începuturi Euharistia – este dintotdeauna în centrul vieţii Bisericii. Prin intermediul ei Cristos face prezent, în scurgerea timpului, misterul morţii şi învierii Sale. În ea, El în persoană este primit ca “pâinea cea vie care S-a coborât din cer” (In 6,51) şi împreună cu El ne este dată garanţia vieţii veşnice, graţie căreia se pregustă ospăţul veşnic din Ierusalimul ceresc  (Ioan-Paul II, Mane nobiscum, Domine-3).

99% dintre români afirmă că sunt credincioşii unei confesiuni, din care 83 % declară că sunt religioşi şi aparţin unei Biserici. De unde, dar, în România de astăzi atâta mizerie morală şi materială? amintind jalea poetului pătimirii noastre, care nu se mai termină, ci parcă se amplifică: „La noi sunt codrii verzi de brad/ Şi câmpuri de mătasă/ La noi atâtea lacrimi sunt/ Şi-atâta jale-n casă !”.

Datele statistice de ultimă oră, furnizate de sociologie, deşi nu pot cuantifica fără greş intensitatea credinţei, dar pot spune ceva despre consistenţa asumării doctrinei, imixtiunea unor elemente pseudo-religioase în credinţă, practicarea credinţei, angajarea reală în comuniune etc. Pretenţia triumfalistă a românilor de a fi un popor creştin nu îşi găseşte acoperire în fapte. În realitate 34% merg la biserică doar de Crăciun şi de Paşti, 12 % merg o dată pe săptămână, 11% postesc doar în Vinerea Mare. Unii din cei care, totuşi, apelează la Biserică, o fac doar în momente festive, din considerente tradiţionale sau sociale: se întâmplă că persoane indiferente faţă de credinţa religioasă cer cununie sau botezarea copiilor sau prima împărtăşanie, doar pentru a face pe placul familiei, pentru a împlini o tradiţie sau pentru a conferi strălucire evenimentului.

Aşadar, sondajele sociologice arată că românii trăiesc în mare parte un creştinism convenţional, conformist, comod, neangajat şi neangajant, or acestea nu sunt în nici un caz trăsături ale celor ce se pretind discipoli ai lui Cristos.

Iar cât despre acei creştini care „se cuminecă cu vrednicie” nu poate exista o statistică! Dar aceştia, câţi sunt, sigur că, trăind în comuniune cu Cristos cel glorificat prin Înviere şi împărtăşit prin Euharistie, L-au găsit pe împlinitorul tuturor aspiraţiilor lor. Căci Euharistia este culmea relaţiei omului cu Dumnezeu, pentru că prin ea Cristos este plenar în noi, şi noi suntem în El, în comuniunea şi unitatea iubirii, a vieţii în plenitudinea ei. „Aşa cum hrana trupească serveşte la refacerea puterilor consumate, tot astfel Euharistia întăreşte iubirea care, în viaţa zilnică, tinde să slăbească. Dându-ni-se, Cristos însufleţeşte iubirea noastră şi ne face capabili să rupem legăturile dezordonate cu creaturile şi să ne înrădăcinăm în El… Prin însăşi iubirea care o aprinde în noi, Euharistia ne apără de păcate, ne uneşte într-un singur Trup: Biserica. Participarea la Sfânta Jertfă ne identifică cu Inima Lui, susţine puterile noastre de-a lungul peregrinării acestei vieţi, ne face să dorim viaţa veşnică şi ne uneşte deja cu Biserica din Cer, cu Sfânta Fecioară Maria şi cu toţi Sfinţii” (v.CBC, 1394-1419).

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Luni, a două zi a Paştilor

Prin Cruce la Înviere

.

În zilele luminatei sãrbãtori a Învierii Domnului, vã invit sã gustãm înţelesul uneia din rugãciunile rostite la slujba de Paşti: “Iatã, prin Cruce a venit bucurie la toatã lumea”.

Crucea este semnul mântuirii noastre. Pentru creştini crucea semnificã atotputernicia iubirii salvatoare a lui Dumnezeu, în Iisus Cristos care, murind pe Cruce în locul nostru, ne cheamã sã rãstignim împreunã cu el omul cel vechi din noi, omul pãcatului, pentru ca prin Spiritul Sfânt, care locuieşte în noi, “sã umblãm întru înnoirea vieţii” (Romani 6,4). Legãtura dintre noi şi Dumnezeu, ruptã prin pãcat, nu se poate restabili decât prin moarte. Aşadar, moartea nu-I o finalitate, un sfârşit, ci este un început al vieţii. Iisus a murit pe Cruce din iubire. Moartea din iubire nu dã moarte, ci dã viaţã. Culmea bucuriei creştine este de a participa la misterul suferinţelor lui Cristos, cu aceeaşi iubire care i-a inspirat Jertfa, ca aceasta sã se împlineascã în Trupul Sãu, care este Biserica. În centrul misterului lui Cristos se înalţã Crucea: prin suferinţa Crucii El a intrat în glorie! În acest sens suferinţele prin care trece o persoanã sau Biserica sunt semnul unei alegeri din partea lui Dumnezeu; atât persoana în suferinţã, cât şi Biserica, sunt chemate sã se uneascã cu Cristos şi cu intenţiile Jertfei Sale, prin ispãşirea pãcatelor şi pentru câştigarea de noi graţii necesare mântuirii oamenilor, colaborând cu Cristos.

Învierea lui Iisus ne dã şi nouã încrederea supremã în Cel care transformã moartea în viaţã. Trãind acest adevãr, înţelegem cã noi suntem un semn al prezenţei Sale în lume, pentru cã El este în noi, Cristos este în noi, în mod individual, în credinţã, în rugãciune, în Euharistie, în suferinţã. Aşadar, şi Biserica în persecuţie face dovada cã este a lui Cristos. Adicã, tocmai pentru cã este persecutatã, Biserica noastrã dovedeşte cã aparţine Celui persecutat pânã la martirajul pe lemnul Crucii de pe Golgota. Iar dacã Cristos a murit pe Cruce spre a ne da speranţa în mântuire, înseamnã cã şi noi trebuie sã primim cu iubire suferinţele acestor vremuri postdecembriste de prigonire diabolicã a Bisericii Greco-Catolice. În sufletele noastre, în viaţa noastrã zilnicã, sã fie curãţie, cinste, bunãtate, pace, iertare şi sã avem încredere în prezenţa lui Iisus Cristos la cârma Bisericii Sale. Cãci El este luminã, viaţã, libertate. Şi numai El, prin lumina iubirii, cu care noi trebuie sã comunicãm, ne va conduce la finalitatea Sa, aşa cum El crede cã este bine. Noi nu trebuie decât sã rãmânem ai Lui, sub umbra Crucii Sale, sã comunicãm cu El, sã trãim în El. Spre aceasta sã-i îndemnãm şi pe cei neştiutori, pe cei care încã nu-L cunosc aşa pe Iisus Cristos şi adevãrata Sa Bisericã. O preocupare deosebitã sã avem pentru tinerii şi copiii noştri, ale cãror suflete imaculate sunt ferestrele prin care privim în grãdinile raiului. Sã le spunem cã noi suntem catolici pentru cã pãrinţii şi bunicii noştri au fost catolici şi cã regimul comunist i-a obligat sã treacã la ortodocşi în 1948; noi suntem catolici pentru cã Biserica noastrã Greco-Catolicã a condus lupta pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unirea Ardealului cu România la 1 Decembrie 1918; suntem catolici pentru cã noi, românii, suntem popor latin şi, prin urmare, este normal sã avem aceeaşi religie cu fraţii noştri: italieni, francezii, spaniolii, portughezii şi popoarele din America Latinã; dar, în primul rând, suntem catolici pentru cã Biserica Catolicã este Biserica lui Iisus Cristos, întemeiatã de El pe apostolul Petru şi condusã de urmaşul sãu, Papa de la Roma.

Oarecând, la Ierusalim, în timpul procesului Mântuitorului, Ponţiu Pilat era convins cã Iisus este nevinovat, de aceea doreşte sã-L elibereze. Dar poporul iudeu, manipulat de corupţii sãi conducãtori, strigã: ”Nu pe Acesta, ci pe Baraba! Iar Baraba era tâlhar” (In 18,40).

Astãzi, cu tâlhari slobozi şi cu Dumnezei rãstigniţi, omenirea se nãruie în prãpãstii de moarte. De nu biruieşte Cristos în sufletul nostru, duhul lui Baraba va dezlãnţui prãpãdul… Amintiţi-vã fãrã curmare cã “Baraba a fost tâlhar”. Sã nu vã faceţi pãrtaşi gloatelor care L-au rãstignit pe Cristos şi l-au eliberat pe acela!

Pe Golgata suspinã adânc şi geme Cristos, de pe Cruce grãind cãtre noi: “Mi-e sete!”; sete de dreptate, sete de luminã, sete de iubire mai multã, mai mare, mai mare decât ura, mai tare decât moartea. Rãspunzându-I, vom dovedi cã am înţeles cuvintele rugãciuni de la Înviere: “Iatã, prin Cruce a venit bucurie la toatã lumea”. Cristos a înviat!

.

.

.

.

Marţi, a doua zi a Paştilor

Luca şi Cleopa

.

În aceste clipe de sãrbãtoare, sã cãlãtorim sufleteşte spre cetatea Ierusalimului şi spre acea dimineaţã a zilei de 16 aprilie a anului 33, descrise de sfântul Luca în capitolul 24 al Evangheliei:

Deşi era a doua zi de Pesah – sãrbãtoarea marii bucurii a mântuirii israieliţilor din robia egipteanã – cine sã se bucure cu adevãrat în acel an? Rabinilor templului din Ierusalim le ţiuie în urechi sunetul arginţilor restituiţi de Iuda Iscarioteanul. Uşile prãvãliilor sunt zãvorâte. Pe uliţe mãrşãluieşte teroarea. Împotriva oricui s-ar încumeta sã comenteze sentinţa de-alaltãieri… Cleopa şi Luca, doi din discipolii Rãstignitului, nu pot suporta decepţia produsã de absenţa lui Iisus şi având o treabã a lor, poate vreo neguţãtorie, la Emaus, preferã sã pãrãseascã Ierusalimul. Cât mai repede. Vestea adusã de femeile care vãzuserã mormântul gol, “i-a înspãimântat”. Se strecoarã discret prin poarta Efraim. Singuri pe drum. Rareori rostesc câte o frazã frântã. Nu-şi pot reveni din şocul de pe Golgota. Vorbele li se opresc în gât. Între pleoape frâng lacrimi… Abia observã cã, de la o vreme, li s-a adãugat, pe cale, un al treilea cãlãtor. Deşi după înfăţişare era de-al lor, ochii le erau ţinuţi sã nu-l cunoascã. El intrã în vorbã cu ei. Dupã ce aflã de ce sunt trişti, îi mustrã: “O, nepricepuţilor şi târzii cu inima, sã credeţi toate câte au spus profeţii! Nu trebuia, oare, sã pãtimeascã acestea Cristos, şi sã intre apoi în gloria Sa? “… Lui Luca şi Cleopa li s-a risipit negura dintre pleoape doar dupã ce, simţind cã nu sunt în stare sã se despartã de tainicul lor camarad,   L-au rugat, cât puturã mai bine, sã rãmânã cu ei, iar Oaspetele, intrând cu ei în casã, “a luat pâinea, a binecuvântat şi frângând, le-a dat lor”. În clipa aceea li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut pe Iisus. N-au mai stat nici o clipã în Emaus. Deşi afarã era întuneric şi evreii nu cãlãtoreau noaptea, de frica tâlharilor şi de spaima şacalilor, câinii sãlbatici ai pustiei. Ei un lucru ştiu: Cristos li s-a arãtat, Cristos a înviat. De aceea, îndatã şi cu mare bucurie se reîntorc la Ierusalim vestind şi, apoi, trãind pânã la martiraj, Învierea!

Noi, ce mai zãbovim? Nu urcãm?

În cataclismele şi tranziţia de astãzi, noi trebuie sã descoperim glasul lui Dumnezeu. Condiţiile sociale, din familiile pãmântului şi din împrejurãrile naşterii, sã le apreciem ca trepte pe care trebuie sã le urcãm spre mistica întâlnire cu Cristos cel Înviat şi Preamãrit. Cãci noi nu suntem creştini numai de zile bune; noi am trecut prin cutremure şi furtuni, am fost prigoniţi şi întemniţaţi, desfiinţaţi oficial şi despuiaţi samavolnic de toate drepturile. Dar am învins – cu Cristos şi în Cristos. Nici astãzi, când valuri de sãrãcie şi umilinţe, de privaţiuni şi rãutãţi îi acoperã pe mulţi dintre noi, sã nu ne pierdem speranţa. Noi vom birui şi aceste valuri, cãci noi suntem, datoritã puterii voinţei noastre, ca acele pãsãri ale furtunii, care zboarã deasupra oceanului în ziua de zbucium şi de naufragiu. Sã ne ridicãm deasupra necazurilor şi grijilor zilnice spre bucuriile sfinte din inima noastrã de creştini, urmând îndemnul sfântului Apostol Pavel: “Aşadar, dacã aţi înviat împreunã cu Cristos, pe cele de sus cãutaţi-le, acolo unde este Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetaţi, nu la cele de pe pãmânt; cãci voi aţi murit (pãcatului), iar viaţa voastrã este împreunã cu Cristos ascunsã-n Dumnezeu. Când Cristos, viaţa voastrã, se va arãta, atunci şi voi împreunã cu El vã veţi arãta întru mãrire” (Coloseni 3, 1-4).

În Roma existã, deasupra unui mormânt celebru, o statuie care înfãţişeazã scheletul unui om care se ridicã, în ziua chemãrii celei din trâmbiţã, cu avânt de mare eliberare. Dar, alãturi de scheletul acela, un giulgiu greu, din marmorã roşie, reţine capul şi acoperã în parte pe cel ce vrea sã se smulgã din lanţurile morţi.

Pentru a participa la înviere, noi trebuie sã învingem grijile materiale, sã nu ne lãsãm înãbuşiţi de giulgiul trist al materialitãţii şi al sãrãciei spirituale, căci din mormântul gol al lui Iisus auzim dulce glas întãritor: “Nu trebuia oare ca Cristos sã pãtimeascã acestea şi sã între-ntru gloria Sa?” (Luca 24,26). “Voi, ce-aţi fost în întristare / Şi nimeni nu v-a mângâiat,/ Din lunga voastrã-ngenunchere,/ Sculaţi, Cristos a înviat! ” . Şi nouã ne-a dãruit Viaţa cea de veci – Sã ne închinãm sfintei Învierii Lui celei de a treia zi ! Amin.

.

.

.

.

.

.

.

       Duminica a II-a după Paşti,   

a Tomii

Evanghelia de astăzi este o predică a rănilor lui Cristos. Azi suntem invitaţi să contemplăm, alături de Toma şi ceilalţi apostoli rănile Domnului. Suntem chemaţi să ascultăm povestea lor, este o poveste minunată de iubire nu una fictivă ci una reală, ce s-a petrecut acum mai bine de 2000 de ani, care a început în Betleem, s-a consumat pe cruce, s-a desăvârşit în înviere şi continuă în ceruri, totul din iubire pentru noi..

Rănile lui Cristos sunt o mărturie veşnică a iubirii infinite pe care ne-o poartă Mântuitorul, ele ne transmit misterul mântuirii noastre, sunt totodată şi semnul că moartea a fost înfrântă pentru totdeauna. Sunt semnul răscumpărării noastre, semnul dăruirii totale cu care Cristos s-a oferit Tatălui pentru ca noi să dobândim iertarea şi mântuirea sufletelor noastre. Cristos păstrează după înviere rănile pentru a le prezenta Tatălui Ceresc ca mărturie a sacrificiului Său pentru noi. Ele vor fi cele care vor mărturisi înaintea Tatălui că jertfa crucii a fost făcută pentru noi, pentru mântuirea noastră.

Această primă duminică după învierea lui Iisus este numită şi duminica Tomii, sau duminica lui Toma, unul din cei doisprezece apostoli ai Domnului. Această zi este atribuită lui Toma „necredinciosul” deoarece evanghelia ne relatează fericitul moment în care Toma care, nefiind prezent la prima arătare a lui Iisus înviat în mijlocul ucenicilor, deşi cuprins iniţial de necredinţă în Învierea Domnului se convinge de realitatea Învierii când îl întâlneşte personal pe Iisus înviat.

Am spus fericitul moment pentru cei care astăzi se aseamănă cu Toma, care au nevoie să pună degetul şi mâna pentru a crede şi cărora nu le este suficientă mărturia celorlalţi apostoli sau mai mult mărturia de aproape 2000 de ani a bisericii. Toma a verificat în locul fiecăruia dintre noi, ceea ce suntem tentaţi şi astăzi să verificăm, autenticitatea învierii lui Iisus. El ne dă o mărturie puternică a acestei realităţi, a făcut acest lucru în locul nostru.

Nu de puţine ori în momente de cumpănă, atunci când necazurile şi greutăţile ne copleşesc devenim şi noi un „Toma necredincios”, punând la îndoială prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. În acele momente să ne rugăm cu apostolii „Doamne sporeşte-ne credinţa”, şi să fim încredinţaţi că „Domnul este apărătorul vieţii mele de cine mă voi înfricoşa” (Psalm 26,2).

Trebuie să ne întrebăm dacă această duminică nu este şi duminica noastră, a acelora care încă mai avem îndoieli în credinţa despre Înviere, care avem nevoie de o experienţă palpabilă pentru a crede. Poate fi duminica în care suntem chemaţi alături de Toma ca locul necredinţei să fie luat de credinţă. Poate este ziua în care ar trebui prin intermediul lui Toma să risipim orice umbră de îndoială din mintea, inima şi sufletul nostru. El a făcut-o prin atingerea rănilor celui care a învins moartea şi ne transmite tuturor mesajul experienţei sale: Cristos a Înviat. Nouă nu ne rămâne decât sa exclamăm cu Toma : „Domnul meu şi Dumnezeul meu”.

„Pe El fără să-l fi văzut, Îl iubiţi; întru El deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită ” (I Petru 1,8). Aceste cuvinte ale Sfântului Petru ne sunt adresate şi nouă astăzi. Deşi nu am văzut, iubim, deşi nu am pipăit, credem, nu trebuie decât să păstrăm această iubire şi credinţă vie în Cristos cel Înviat pentru a învia şi noi la vremea cuvenită spre viaţa veşnică.

.

Glasul rănilor Domnului

Duminică seară, în ziua de 16 Nissan a anului 33, intrând în casa lui Ioan Marcu din Ierusalim, unde Apostolii, speriaţi şi tulburaţi peste măsură, stăteau cu uşile încuiate, Iisus Cel înviat din morţi îi agrăieşte cu blândeţe:“Pace vouă!”. Ei se înspăimântă, ca de o fantasmă; nu pot accepta ca reală prezenţa, aici, a Celui pironit pe crucea de pe Golgota, în vinerea trecută. De aceea, Iisus îi invită: “Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt”; îi cheamă să-I examineze rănile de la mâini şi de la picioare, să se convingă că El stă în faţa lor cu trupul cel adevărat. “Şi s-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul” – consemnează evanghelistul Ioan (20,20).

Peste 7 zile Iisus îl invită pe apostolul Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile Mele; şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!”

Biruitorul morţii foarte uşor putea şterge orice urmă a dureroasei şi crâncenei pătimiri a Răstignitului. Dar Înviatul păstrează rănile Crucii şi le va înălţa la ceruri. De ce? De ce nu a şters de pe trupul Său stigmatele crucificării? Care este semnificaţia rămânerii lor în trupul înviat?

Linişte. Înaintea oricărei explicaţii se află momentul de linişte cutremurată care stă la temelia înţelegerii. Linişte totală! Să auzim glasul rănilor Domnului:

Cântul I (către Dumnezeu Tatăl). Întru slava cea de-a dreapta Tatălui, rănile trupului preamărit, ca cinci guri rugătoare, cer harul de convertire şi răgaz de pocăinţă; arătându-Şi rănile, Iisus realizează slujirea Sa de Mijlocitor (I Timotei 2, 5 – 6): “Părintele Meu, primeşte căinţa păcătoşilor care se întorc! Ei sunt fraţii Mei, prin întrupare M-am înfrăţit cu ei, am pătimit pentru izbăvirea lor – ei sunt fiii durerii Mele. Să nu se piardă! Răscumpărarea lor am plătit-o scump, am plătit-o cu sângele ieşit din aceste răni. Rogu-Te, Părinte, ajută şi pe cei împietriţi să se pocăiască – dacă ei se pierd, sângele şi rănile Mele rămân pentru ei zadarnice, nefolositoare, rămân neroditoare. Părintele Meu, să nu fie!”. Acest glas al rănilor marelui Arhiereu Iisus Cristos (Evrei 5,5) se înalţă perpetuu către Părintele Ceresc.

Cântul II (către lume). Cele cinci stigmate ale Răstignitului înviat grăiesc şi către noi, şi ne cer să le privim, şi ne îndeamnă să înţelegem că:

Cicatricele din palme sunt rănile acelor braţe care stau întinse spre ocrotirea tuturor: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni!” (Matei 11,28).

Tălpile rănite sunt tocmai picioarele Păstorului cel Bun, care străbate drumurile destinului nostru în căutarea oii celei pierdute; ele amintesc mereu dragostea Celui pornit să predice vestea cea bună a împărăţiei şi “să vindece toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 8,34).

Iar rana din inimă, făcută de ostaşul care “cu suliţa coasta Lui a împuns” (Ioan 19,34) este gura cea mare care strigă tare: Are cineva pe lume mai mare dragoste decât aceasta, ca “viaţa să şi-o pună pentru prietenii Săi?” Iubirea cere iubire – “Fiule, dă-mi (şi tu) inima ta!” (Pilde 23,36).

…Cinci răni, cinci voci, cinci glasuri care, pe acelaşi portativ, intonează neîncetat: Iată cât v-am iubit!

.

.

Duminica a III-a după Paşti,

a Mironosiţelor

.

« Iar după ce a trecut sâmbăta, Maria Magdalena, Maria lui Iacob şi Salomeea au cumpărat miresme să meargă să-L ungă » Mc.(16,1)

Răstignirea Mântuitorului Iisus Cristos i-a tulburat în aşa mare măsura pe Sf. Apostoli, încât au început să pună la îndoiala tot ceea ce crezuseră şi mărturisiseră înainte de patima Sa mântuitoare. Nu puteau să accepte şi să înţeleagă un Mesia răstignit, un Mesia lepădat de poporul legii şi blestemat de lege.

Ne amintim că Petru se lepădase de trei ori de Domnul în timpul crâncenei judecaţi şi mai toţi ceilalţi apostoli, cuprinşi de frică – în afară de tânărul apostol Ioan – se ascunseseră îngroziţi încă din timpul pătimirii lui Iisus. Sf. Evanghelist Marcu ne spune: « După aceea şezând cei unsprezece la masă, li s-a arătat şi lor şi le-a reproşat necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu au crezut celor care îl văzuse înviat. » Marcu (16,14).

Femeile mironosiţe nu primesc această mustrare. Scripturile mărturisesc că Iisus cel înviat s-a arătat mai întâi Mironosiţelor, iar dintre ele Mariei Magdalena, în zorii zilei de Duminică. Acesta este un semn de apropiere şi cinstire pe care Iisus o dă credinţei şi dragostei creştineşti neţărmurite pe care sfintele femei au mărturisit-o faţă de El, până la moartea sa pe cruce şi până dincolo de moarte. Credinţa, dragostea şi curajul acestor femei au fost apreciate de Iisus. Mai întâi El se arată mironosiţelor făcându-le cele dintâi purtătoare ale bucuriei creştineşti în faţa învierii, după cum ele au fost purtătoarele de mir la Mormântul Domnului.

Cine erau aceste femei mironosiţe ? Ele erau Maria Magdalena, aceea pe care Domnul Iisus o mântuise scoţând din ea « şapte Draci » Mc.(16,9) şi Ioana, soţia lui Huza, îngrijitoarea lui Irod şi Susana şi multe altele care îl ajutau din averile lor (cf.Luca 8,2)

De la Sfântul Evanghlist Marcu aflăm şi alte nume de femei : « Maria mama lui Iacov cel mic şi a lui Iosie şi Salomeea » (15,40), iar Sf. Evanghelist Matei ne mai aminteşte de « mama fiilor lui Zevedeu » (27,56 – adică aceleaşi femei credincioase care rămăseseră până la cea din urma clipă la picioarele crucii de pe Golgota şi ajutaseră la înmormântarea lui Iisus. Înmormântarea lui Iisus se făcuse în grabă. Ungerea cu miruri de înmormântare a trupului Domnului nu s-a putut face, la apusul soarelui din ziua patimilor. A II-a zi, sâmbătă, iar nu se putea face din cauza sărbătorii iudaice. Rămânea ca această ungere să se realizeze numai în prima zi după sâmbătă, când, după ce soarele a apus, sfârşindu-se sărbătoarea iudaică, ele au cumpărat miruri – adică uleiuri binemirositoare – şi a II-a zi, Duminica noastră de azi, când nici nu se luminase de ziuă, au pornit să-şi împlinească ceea ce credinţa şi dragostea lor le îndemna; ungerea rânduită prin Lege a trupului Aceluia pe care ele îl considerau mort pentru totdeauna. În lucrarea lor, sfintele femei au avut de înfruntat patru temeri: întunericul nopţii; teama privind răsturnarea pietrei grele de la uşa mormântului; ura iudeilor; vigilenţa ostaşilor care păzeau mormântul.

Toate aceste temeri au fost învinse de puterea iubirii pe care mironosiţele o manifestă faţă de Iisus. Pe Maria Magdalena, Evanghelia o înfăţişează plângând lângă mormântul gol, iar atunci când îngerii o întreabă de ce plânge, răspunsul ei exprima într-un mod extraordinar adâncul ei ataşament faţă de Iisus:  «Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus » (Ioan 20,13). Pentru Maria Magdalena, chiar dacă a murit pe cruce, Iisus rămâne « Domnul meu ». Unicul cuvânt pe care Iisus îl spune Magdalenei are intonaţia pe care numai Învăţătorul o da, care străbate ca un fulger inima Magdalenei şi îi deschide ochii: « Maria ». Imediat ea îl identifică pe Iisus răspunzând: « Rabbuni – Învăţătorule!» şi se aruncă la picioarele lui unde era vizibilă urma tragică a cuielor. Iată-le şi pe celelalte doua femei mironosiţe, făcute părtaşe nemijlocit la bucuria Magdalenei – aşa cum arată Sf. Evanghelist Matei – după ce îngerul vesteşte învierea Domnului: «Ieşind ele de la mormânt cu frică şi bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. Dar pe când mergeau ele, iată Iisus le-a întâmpinat şi le-a zis: «Bucuraţi-vă !» Iară ele apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi i s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: «Nu vă temeţi! Mergeţi şi spuneţi fraţilor mei să meargă în Galileea şi acolo mă vor vedea!» (Mt. 28,9-10).

Putem, de fapt, să circumscriem evanghelia acestei Duminici, semnificaţiile şi scopul acesteia, prin analiza unei afirmaţii primordiale a Mironosiţelor, şi anume, faptul că acestea îl căutau pe Iisus cel răstignit: «Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, cel răstignit?» (Mc. 16,6). Aşa apare şi în textul paralel de la Matei (28,5): «Nu vă temeţi că ştiu că pe Iisus cel Răstignit îl căutaţi».

Troparul sărbătorii de astăzi, glas IV le numeşte pe femeile mironosiţe « Uceniţele Domnului » tocmai pentru faptul că îl căutau pe Iisus cel Răstignit!

Mulţi au mers după Iisus atâta vreme cât el apărea drept un făcător de minuni ca nimeni altul. Mulţi erau gata să-i devină ucenici, atâta vreme cât era personajul cel mai popular şi a cărui faimă trecea chiar peste hotarele Ţării Sfinte. Mulţi îl vor căuta când au auzit că a înviat din morţi. Femeile Mironosiţe îl căută, atunci când nu îl ştiau decât ca pe Cel răstignit, batjocorit, dispreţuit de toţi, mort pe cruce ca un factor de rele.

Mulţi ar vrea să fie ucenici ai Domnului, dar fără cruce. Poate de aceea Iisus după Înviere, în momentul în care se înfăţişează ucenicilor săi, le arată mâinile, picioarele şi coasta Sa. Le arată astfel că, deşi a înviat, El rămâne pentru totdeauna pentru ei «Iisus cel răstignit». Şi a te numi ucenicul lui Iisus înseamnă a-l urma pe calea crucii, cu toate că unii căută un Iisus fără cruce, fugind de cruce; un Iisus potrivit cu faptele lor.

Sfântul Ap. Pavel aminteşte celor din Corint, care erau tentaţi să elimine crucea, că atunci când le-a propovăduit «taina lui Dumnezeu» (I Cor. 2,1) le-a vestit taina crucii. «Căci nu am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Cristos şi pe El răstignit» (I Cor.2,2). Dacă iudeii cer semne, grecii căută înţelepciune «noi propovăduim pe Cristos cel răstignit (I Cor. 1,23).

Evanghelia Duminicii de astăzi adresează tuturor femeilor mesajul de a deveni «uceniţele Domnului» prin căutarea şi aflarea lui Cristos cel răstignit. Multe femei ale zilelor noastre afişează un «creştinism» unit cu călcarea în picioare a crucii. Femeia «modernă» este hotărâtă să aibă o viaţă comodă, lipsită de greutatea, fără povara crucii. Impresionant este, numărul mare al femeilor «creştine» care îşi ucid copiii în pântece, numărul acestora situează ţara noastră printre primele locuri în lume. Avortul, «anticoncepţionalele», sunt folosite de cele mai multe femei care umplu bisericile noastre. De săvârşirea prin aceste mijloace se fac vinovaţi în egală măsură: medicii care fac avortul, producătorii de mijloace mecanice, sau «pesticide umane», împotriva vieţii copiilor până la părinţii, soţii şi amanţii care îşi aduc aportul la ucidere prin îndemn ori faptă.

Alături de aceste păcate monstruoase mai sunt multe alte păcate mari care promovează mentalitatea refuzării crucii. Ne înspăimântă cererea de legalizare a prostituţiei în ţara noastră, iniţiativă care îşi are obârşia în acţiunea unei femei, care este foarte posibil că se consideră şi ea, la rândul ei, creştină. Tot «creştine» se vor numi, probabil, şi prostituatele care aşteaptă să intre în legalitatea civilă, uitând că adevărata lege este cea Divină. Astfel, ele poartă, în mod meschin, cruciuliţa la gâtul lor, fapt ce înseamnă, în fond, o batjocură la adresa Crucii lui Cristos.

Refuzul crucii este evident, nu numai din ecourile acestor păcate mari, ci şi în modul provocator de îmbrăcare, îmbrăcăminte făcută mai mult să dezbrace decât să îmbrace, dovedind prin aceasta că în femeia de azi, nu a mai rămas nimic din podoaba virtuţilor răscumpărate de Cristos. Ea nu mai dă seama nimănui cu acţiunile ei: pleacă de acasă când vrea, se întoarce când vrea, bea, fumează, se căsătoreşte când vrea, divorţează când vrea. Astfel, femeia a devenit o jucărie a patimilor dezlănţuite, iar roadele acestui comportament nu întârzie să apără: familii destrămate, copii ai străzii, fără educaţie, viitoare relicve sociale, fără nici un fel de răspundere faţă de societate.

Preaiubiţilor, am arătat aceste fapte şi purtări ruşinoase ale unor femei pentru că acele persoane care au căzut în ele să-şi trezească în minte gândul de îndreptare. Această îndreptare o pot face prin dorinţa de mărturisire sinceră, părere de rău şi pocăinţă. Cum pot deveni femeile «Uceniţele Domnului »?. Pot face aceasta urmând fără ezitare învăţăturile Sf. Apostol Pavel. El este acela care sfătuieşte şi îndeamnă comportarea femeii creştine, în familie, societate şi în biserică. «Tot aşa femeile să se gătească având o îmbrăcăminte cuviincioasă, cu modestie şi bun simţ, nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu îmbrăcăminte scumpă, ci cu fapte bune cum se cuvine femeilor care spun că se tem de Dumnezeu» (I Tim. 2,9-15).

Smerenia credinţa dragostea şi sfinţenia sunt virtuţi care conturează chipul femeii creştine, în care s-a întipărit încă din copilărie nu chipul unei vedete de cinema, ci chipul Sfintei Fecioare Maria. Ne rugăm ca această icoană a Sfintei Fecioare Maria să atragă la sine pe cât mai multe femei care au pornit pe toboganul prăbuşirii morale, iar cele curate pline de virtuţi să rămână statornice până la sfârşitul vieţii. AMIN.

.

Duminica a IV-a după Paşti,

a Paraliticului

.

„Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieştii, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

Episodul evanghelic a vindecării paraliticului a fost rânduit de Biserică în această a IV-a duminică de după Sf. Paşti, spre a sublinia relaţia dintre Învierea Domnului şi tămăduire.

Meditând Evanghelia din această pericopă, Îl preamărim pe Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Cel înviat, Tămăduitorul tuturor. Iisus cel Înviat are puterea de a readuce viaţa umană la valoarea dată nouă de Creator, exprimând prin aceasta marea Sa milă faţă noi şi aşteptările Sale pentru cei care au primit învierea Sa întru înnoirea vieţii.

„…lângă Poarta oilor, era o scăldătoare…” (v. 2). Iisus se duce de Sărbătoarea Cincizecimii la Ierusalim. Fiul lui Dumnezeu care „a venit să împlinească Legea şi Proorocii” (Mt. 5, 17) a dorit să-şi petreacă zilele marilor sărbători alături de poporul ales la Ierusalim. Aici putea fi văzut atât de către evreii fundamentalişti, că respectă Legea (participant la sărbătorile iudaice), cât şi de poporul simplu.

Scăldătoarea Vitezda avea cinci pridvoare. Patru erau împrejurul scăldătorii, iar al cincilea, la mijloc, şi în acesta zăceau mulţime de bolnavi.

Oare cum de S-a dus Domnul acolo? Acţiunea Lui a fost hotărâtă. Tămăduitorul tuturor S-a dus acolo unde „zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi” (v. 3). După cum din veşnicie îndurătorul nostru Dumnezeu a hotărât să intre în această viaţă plină de boală, de păcat şi de moarte (Efeseni 3, 4-5), tot aşa S-a dus cu această ocazie la scăldătoarea Vitezda, loc vestit unde se adunau cei cumplit de bolnavi, care sperau în şansa vindecării.

Mare era necredinţa iudeilor. Doctorul sufletelor şi al trupurilor dăruia vindecare cu multă socoteală: mai întâi vindeca boala cea de multă vreme, ca să elibereze mai repede de dureri. Slăbănogul ce se găsea atunci la scăldătoarea oilor nu zăcea de o zi sau două şi nici de o lună sau de un an, ci de treizeci şi opt de ani. Pentru că era bolnav de multă vreme, era cunoscut de toţi; aşa că putea să arate tuturor lucrarea Tămăduitorului, căci paraliticul era cunoscut de toţi din pricina bolii îndelungate. Marele Doctor şi-a arătat puterea, dar ea n-a fost primită de cei care priveau cu ochi răi faptele Lui.

Paraliticul este o imagine a fiecărei persoane pe care păcatul o împiedică să se mişte liber, să umble pe calea binelui, să dea din ea ceea ce are mai bun. În fapt, răul, instalându-se în suflet, leagă omul cu laţurile minciunii, mâniei, invidiei şi ale altor păcate, şi încet-încet îl paralizează.

„Pe acesta văzându-l Iisus zăcând…” (v. 6).

Maladiile prezentate în Evanghelii reprezintă marea gamă a bolilor trupeşti. Observaţi că mai târziu Domnul l-a căutat pe omul tămăduit de o paralizie fizică şi l-a atenţionat cu privire la boala spirituală (In. 5, 14). Orizontul purtării de grijă a lui Dumnezeu cuprinde toate dimensiunile fiinţei noastre. El doreşte sănătatea noastră în trup şi suflet: „Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mt. 6, 33).

În Evanghelia de astăzi, Iisus vine la scăldătoarea Vitezda. Vede mulţimea de răni ale diferiţilor bolnavi, care aşteaptă să fie duşi în apele vindecătoare. Deodată vede o sărmană făptură ce pare a avea mai multă nevoie de atenţie decât toţi ceilalţi. El o întreabă atunci: „Voieşti să te faci sănătos?” Paraliticul neajutorat îl priveşte şi îi răspunde: „Doamne, nu am om să mă arunce în scăldătoare” (In. 5, 7), probabil a continuat el: „treizeci şi opt de ani am aşteptat…”. Treizeci şi opt de ani lungi şi grei, aşteptând un om care să îl ajute. Ne putem imagina disperarea din spatele acestor cuvinte: „Doamne, nu am om”. Cât de bine cunoştea acest om durerea singurătăţii!

Luaţi seama la tandreţea Domnului faţă de acest om. Iisus ştia că este aşa încă de multă vreme. Însă, Dumnezeu ne permite să rămânem în starea slăbănoagă a existenţei noastre, dacă aşa optăm. Ne respectă libertatea. Un om paralizat poate să-şi piardă „traiul bun” de cerşetor, dacă alege să fie tămăduit. Domnul Iisus îl întreabă pe slăbănog: „Vrei să te faci sănătos?” (v. 6).

Adesea preferăm „afecţiunile” noastre prezente mai degrabă decât sănătatea reală şi deplină. În pofida a toată puterea Lui, Domnul universului nu forţează pe oameni să se vindece, să abandoneze certitudinile lor temporale, să renunţe la acele păcate speciale care nutresc patimile lor. Ne lasă pe noi să optăm. Observaţi ce ironie se vede în răspunsurile slăbănogului. El şovăie cu „motivaţii” (v. 7). Nu a putut vedea nici o cale spre sănătate în afară aceleia de a intra în scăldătoare la momentul critic, deşi „marele doctorul” se afla înaintea lui. Totuşi, se dovedeşte în acel om dorinţa de vindecare şi, de aceea, Domnul l-a tămăduit pe loc.

„…Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă” (v. 8)

Mântuitorului, făcându-i-se milă de el, nu i-a mai spus că nu e nevoie să-l mai arunce cineva în scăldătoare. Din porunca Sa în momentul acela bolnavul s-a ridicat, şi-a luat patul şi a plecat.

Dumnezeu a intrat în arena celor bolnavi şi a căutat credinţă printre pridvoare. Cu toate că n-a găsit credinţă, Milostivul l-a vindecat pe paralitic.

Să nu părăsim momentul petrecut la scăldătoare fără să luăm aminte la cei ce erau cei mai slăbănogi, cei paralizaţi de propriile lor legi — „autorităţile religioase”. Ei vedeau doar un om purtându-şi patul, „muncind” în ziua de odihnă — şi „ştiau” că aceasta era împotriva Legii lui Dumnezeu (v. 10).

„După aceasta Iisus l-a aflat în templu…” (v. 14). Observăm că vindecarea paraliticului nu se termină la scăldătoare. La scăldătoare paraliticul este vindecat, dar vindecarea deplină nu se termină aici, la fel cum o boală nu se vindecă complet în spital, tratamentul trebuie continuat şi acasă. Paraliticul este cercetat încă o dată în templu. De data aceasta, l-a îndemnat spre deplină sănătate, să părăsească boala morală şi spirituală, mult mai serioasă: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (v.14).

Cel mai important aspect al vieţii spirituale este tămăduirea minţii, inimii şi voinţei. Când acestea sunt sănătoase – cu voinţa Tatălui – atunci trupul nostru poate să se spiritualizeze deplin prin forţa Spiritului Sfânt. După cum spune Sfântul Pavel: „Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Cristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetaţi, nu la cele de pe pământ” (Col. 3, 1-2).

La întâlnirea cu miile de persoane reunite în Piaţa Sfântul Petru, duminică 19 februarie 2006, pentru rugăciunea „Angelus”, Sf. Părinte Benedict XVI a ţinut o scurtă cateheză comentând episodul vindecării paraliticului: „Dumnezeu vrea „să vindece înainte de toate spiritul” omului, deschizându-l la milostivirea Sa: numai în felul acesta va fi posibil pentru „familia umană” să se dezlege de „laţurile” păcatului şi să crească în pace şi în dreptate”.

Mesajul Evangheliei este clar: omul, paralizat de păcat, are nevoie de milostivirea lui Dumnezeu, pe care Cristos a venit să i-o dăruiască, pentru ca, vindecat în inimă, toată existenţa sa să poată reînflori.

Numai iubirea lui Dumnezeu poate reînnoi inima omului, şi numai dacă se vindecă în inimă omenirea paralizată poate să se ridice şi să umble. Iubirea lui Dumnezeu este adevărata forţă care reînnoieşte lumea.

Închei cu un alt cuvânt adresat nouă de Papa Benedict XVI la aceiaşi alocuţiune duminicală: „Să invocăm împreună mijlocirea Fecioarei Maria, pentru ca fiecare om să se deschidă la iubirea milostivă a lui Dumnezeu şi astfel familia umană să poată fi însănătoşită în profunzime de relele care o frământă”.

.

Duminica a V-a după Paşti,

a Samarinencei

.

În Duminica a cincea după Paşti prăznuim sărbătoarea Samarinencei. Praznicul se înscrie în ciclul duminicilor de după Paşti, care îl prezintă pe Iisus Cristos drept Fiul lui Dumnezeu, întrupat, venit în lume în căutarea omului căzut în păcat, pentru a-l ridica din această stare şi a-l repune în demnitatea cea dintâi.

Înainte de patima şi de Învierea Sa, Domnul Cristos, a vestit Evanghelia Împărăţiei, descoperind ucenicilor că alegerea celor vrednici de moştenirea cea veşnică făgăduita de El se va face, nu numai dintre iudei ci şi dintre neamurile păgâne.

Până acum L-am văzut pe Cristos în mijlocul poporului iudeu, poporul ales, pe care Dumnezeu îl condusese în chip minunat în istorie. În această duminică Cristos se revelează unei femei de alt neam – unei samarinence (Ioan 4, 1-42).

Ştim că samarinenii erau urâţi, dispreţuiţi de iudei din pricină că ţineau doar o parte din Lege. Dacă iudeii îi urau pe samarineni, Cristos voia convertirea lor. El venise în lume pentru toţi oamenii, venise să desfiinţeze barierele dintre iudei şi elini, dintre robi şi slobozi, venise să facă din întreaga umanitate un popor al lui Dumnezeu. Acesta este mesajul Duminicii Samarinencei, când îl vedem pe Cristos căutând nu un popor sau o seminţie anume, ci suflete curate, însetate de veşnicie, cărora să le potolească setea cu apele nemuririi.

Pe cine a întâlnit la fântână femeia Samarineanca?

Sfânta Evanghelie de la Ioan (4, 1-42), ne relatează că Mântuitorul trecând prin Samaria, fiind obosit, S-a aşezat să se odihnească lângă fântâna lui Iacov.

Regiunea dintre Iudeea şi Galileea era numită Samaria, luându-şi numele de la dealul Samariei. Drumul dintre Ierusalim şi Galileea trecea prin Sihar, lângă Sichem.

Acolo L-a întâlnit o femeie samarineancă, venită din cetate pentru a scoate apă, femeie căreia Cristos i s-a revelat ca fiind Mesia cel prezis de profeţi. Iisus nu i-a spus dintr-o dată cine este, ci mai întâi a pregătit-o pentru a putea primi descoperirea, lucru subliniat de Sinaxarul sărbătorii care ne spune că: „Iisus o îndrumă către cele înalte aducând vorba despre apa spirituală…Cristos, ca să nu sperie pe femeie nu-i spune despre Sine că este mai mare decât Iacob, ci aduce din nou vorba despre apă, înfăţişând mai departe cât de mai presus de toate este aceasta, devreme ce dacă bea cineva din apa aceasta, nu va înseta niciodată”. Cristos i-a deschis astfel inima femeii, făcându-o să-L recunoască drept un prooroc, să se gândească chiar la Mesia cel profeţit, şi atunci Cristos cunoscând bunăvoinţa femeii şi că samarinenii ştiau şi ei cele cu privire la Mesia, din cărţile lui Moise şi că prooroc mai mare ca acesta va ridica Domnul Dumnezeu, zice: Eu sunt Mesia! Descoperirea a fost categorică. Samarineanca s-a învrednicit să audă de la Cristos ceea ce foarte puţini dintre iudei auziseră. Cristos nu ţinea cont de neam, El căuta inimi sincere, deschise, gata să-L primească. Această recunoaştere a lui Cristos de către samarineancă o cântăm la Vecernia acestei duminici, spunând: „Fiul şi Cuvântul Tatălui, Cel împreună fără de început şi împreună veşnic, Izvorul tămăduirilor, a venit la fântână şi o femeie din Samaria a venit să scoată apă; pe care văzându-o Mântuitorul,  a zis: Dă-mi apă să beau şi mergi de cheamă pe bărbatul tău! Iar ea grăind ca unui om iar nu ca unui Dumnezeu, silindu-se să tăinuiască, a zis: Nu am bărbat!  Şi Învăţătorul a zis către dânsa: Adevărat ai zis: Nu am bărbat;  căci cinci ai avut şi acum pe care-l ai nu-ţi este bărbat   iar ea  mirându-se de acel cuvânt şi alergând în cetate, striga mulţimilor, grăind: Veniţi de vedeţi pe Cristos, Carele dăruieşte lumii mare milă“.

„Zis-a samarineanca celor din cetate: Iată, S-a arătat pe pământ Mesia, Cristos, despre care s-a scris în Lege, demult că va să vină proroc mare, Dumnezeu şi Om; Acesta şi pe cele făcute de mine le-a vădit şi pe cele ascunse întru adâncul inimii mele, pe toate mi le-a spus, precum le-am făcut. Pentru aceasta, alergând toată cetatea şi încredinţându-se că spusele ei sunt întru totul adevărate, s-a şi minunat de acesta şi văzându-l, a crezut.”( vec. Joi săpt. V d. Paşti)

Cristos căută pe cei care voiesc mântuirea.

Femeia samarineancă este şi o imagine omenirii căzute în păcat. „Venit-a la izvor,  în ceasul al şaselea,  Izvorul minunilor, spre a aduce la viaţă pe rodul Evei;  că Eva întru acest ceas a ieşit din rai, din pricina amăgirii şarpelui. Deci s-a apropiat samarineanca să  scoată apă,   pe care văzându-o  Mântuitorul,  a zis: Dă-mi apă să beau şi Eu te voi sătura de apa cea vie; iar înţeleapta, alergând în cetate, a vestit îndată mulţimilor, zicând: Veniţi de vedeţi pe Cristos, Domnul, Mântuitorul sufletelor noastre“. (Vecernia acestei duminici)

Samarineanca de la fântâna lui Iacov este prezentată ca imagine a omenirii căzute, dar şi ca mijloc prin care Cristos voia să ajungă la noi, cei al căror chip era. Duminica Samarinencei este prin urmare, un prilej la care îi aducem cântare Celui ce ne-a mântuit pe noi, Celui ce trecând prin Samaria, căuta mântuirea femeii samarinence şi a noastră a tuturor. Revelaţia făcută femeii samarinence face parte din lucrarea de mântuire a omului, întreprinsă de Iisus Cristos, de care noi bucurându-ne, îl lăudăm.

Cum a fost transformată samarineancă de întâlnirea cu Cristos?

Întâlnire a omului cu Dumnezeu, cu Cristos, nu poate rămâne fără urmări în viaţa omului. Ştim ce a însemnat pentru Sfinţii Apostoli, întâlnirea cu Cristos cel înviat. De asemenea Saul, fiind întâmpinat de Cristos pe drumul Damascului, s-a schimbat radical. La fel stau lucrurile şi cu femeia samarineancă. Era o femeie păcătoasă, dar întâlnindu-L pe Cristos, a devenit alta umplându-se de cunoştinţă dumnezeiască. Condacul praznicului ne arată că pentru samarineancă întâlnirea cu Cristos a însemnat moştenirea împărăţiei veşnice: „Cu credinţă venind la fântână samarineanca, Te-a văzut pe Tine apa înţelepciunii, din care bând din destul cea pururea lăudată, a moştenit împărăţia cea de sus“. Viaţa însă, tinde să dea viaţă , lumina să lumineze. Femeia care a primit lumina nu poate ascunde acest dar. Lăsându-şi vasul cu apă, dădu fuga în cetate să vestească tuturor samaritenilor pe Mântuitorul. Fusese convertită la Cristos, la credinţă şi deveni totodată „misionară“, chemându-i la credinţă pe toţi cei din cetate.

Pentru samarineancă întâlnirea cu Cristos, a însemnat îndeosebi două lucruri: convertire la credinţă şi misionarism. Este un prilej să ne întrebăm şi noi dacă L-am întâlnit pe Cristos. Răspunsul însă trebuie să-l dăm cu viaţa noastră.

.

Duminica a VI-a după Paşti,

a Orbului din naştere

.

“Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8,12). Dacă pe lume este o soartă crudă şi nemiloasă, apoi, desigur, aceasta este soarta unui orb.

Urmărind cu ochii minţii noastre pe orbul din naştere, cel din Evanghelia zilei, avem în imaginea ochilor noştri chipul unui orb, şezând la răspântie de stradă, cu o pălărie ruptă, la picioare, în care cădeau banii din metal. După risipea în jur în jur doar mulţumire, pleacă să sondeze în altă parte terenul milei croind-şi drum cu băţul prin mulţime. El nu văzuse niciodată lumea, părinţii, armonia formelor şi frumuseţea culorilor, pentru el existând doar culoarea neagră. Nu văzuse niciodată splendoarea unui răsărit sau apus de soare, frumuseţea unei zile de mai, când totul e în floare, nu văzuse nici chiar pe cei ce l-au miluit cu bănuţul aruncat în pălăria peticită de la picioarele lui.

I-a fost dat, însă, acestui orb din naştere, ca pe drumul său de întuneric permanent, să se întâlnească cu „Lumina lumii”, adică Iisus Cristos. Sfântul Evanghelist Ioan în Evanghelia sa, cap. 9 versetele 1-38, ne relatează modul în care l-a vindecat Iisus pe orb.

Ucenicii l-au întrebat pe Iisus cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus le răspunde: nici el nici părinţii lui n-au păcătuit, ci s-a născut orb ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu. Iisus a mai spus: „câtă vreme sunt în lume Eu sunt Lumina lumii”. A luat apoi „tină”, a uns ochii orbului şi l-a trimis să se spele la izvorul Siloamului. S-a dus omul, s-a spălat şi iată… s-a vindecat! Spălatu-s-a orbul şi a văzut. Spălatu-s-a şi bezna în lumină s-a prefăcut! S-a întors orbul de la Siloam şi el slăvea minunea razelor de soare.

Ce i-a fost de leac? Noroiul? Apa? Nici una, nici alta. Ci puterea Fiului lui Dumnezeu. Căci a zis despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii”.

Oare de ce s-a numit, Iisus, „lumina lumii”? Nu pentru că a dat lumină orbilor ci pentru că a adus lumină în cele mai grele chestiuni ale vieţii omeneşti. El a putut spune despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”; „Eu sunt pâinea care M-am coborât din cer”, apoi, „Eu sunt lumina lumii. Cel urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In. 8,12). Înainte de patima Sa mântuitoare Iisus a zis: „Eu lumină am venit în lume, ca oricare crede în Mine, să nu rămână în întuneric” (In. 13,46). Mulţimilor care îl urmau le zicea: „Credeţi în lumină, ca fii ai luminii să fiţi”.

Noi nu putem trece prin lume nesimţitori şi inconştienţi, privind în pământ, ca vitele. Noi bănuim că mai este o lume nevăzută. Noi suferim, păcătuim, murim. Mintea noastră se întreabă: Ce este Dumnezeu? Ce mai rămâne din fiinţa noastră pământească? Ce rost are viaţa noastră în lumea aceasta?

Toate aceste întrebări cer dezlegare. Pateu dezlega ştiinţa, filosofia aceste întrebări? Nu! În faţa lor mintea omenească stă ca şi statuile de piatra ale egiptenilor, ca şi idolii vechi, care: „ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud, gură au şi nu vorbesc (Ps. 135,16-17). Aici numai Iisus poate face lumină. „Eu sunt lumina lumii”! Cum?

1. Prin învăţătura Sa despre Dumnezeu. De când trăieşte omul pe pământ el a căutat să-L cunoască pe Dumnezeu. Dar este uimitor pe câte căi rătăcite a umblat în această căutare. Citind istoria popoarelor constatăm că acestea şi-au făcut dumnezei din tot ce este pe lume. Unele popoare s-au închinat la soare, altele la idoli din piatră şi lemn, altele la animale, la statui de zei şi zeiţe. Popoarele mai înaintate în cultură, grecii şi romanii, au decăzut în aşa măsură încât au personificat şi patimile omeneşti ridicându-le altare de închinare.

La Roma şi Atena se cinstea zeul beţiei „Bacus”, o zeiţă a desfrânării, a dansului, etc. Vine Iisus în lume şi ne învaţă: Dumnezeu nu este nici piatră, nici lemn, nici animale, „Spirit este Dumnezeu”, „cel ce se închină Lui, trebuie să se închine cu spiritul şi cu adevărul” (In 4,24). El este unul singur, ziditorul, susţinătorul şi ocârmuitorul tuturor, punctul central al lumii de la care vin şi spre care merg toate. Iisus ne-a învăţat că Dumnezeu este Tată al nostru al tuturor. Câtă bucurie, câtă mângăiere pentru noi. Dacă ne este Tată, înseamnă că ne iubeşte, că noi întreolaltă suntem fraţi. De aici reiese tăria de a birui ispitele şi întreaga frumuseţe a cultului creştin.

2. Prin învătătura despre suflet. Dar oare înainte de Cristos, oamenii nu ştiau de suflet? Învăţaţii, înţelepţii îi lămureau dar învăţăturile lor erau slabe, fără putere, ca şi razele solare iarna.

Ce a făcut Iisus? Mai întâi a arătat că fiecare om, sărac sau bogat, împărat sau cerşetor, femeie sau copil, fiecare are un suflet nemuritor menit pentru viaţa veşnică. Această învăţătură este de mare folos pentru omenire. Prin ea s-a ridicat valoarea vieţii omeneşti. Pe ea s-a întemeiat frăţietatea între oameni. Femeia a fost înălţată în demnitate, copilul preţuit şi dacă este bolnav nu mai este aruncat la râpă (precum în păgânism).

3. Iisus este „lumina lumii” pentru că ne-a arătat rostul vieţii noastre pe pământ. La ce trăim noi pe pământ? Ce chemare avem noi de îndeplinit? Ce înţeles au ostenelile noastre, luptele noastre, dorurile noastre după ceva mai bun, mai frumos, mai înalt? Învăţaţii lumii n-au ştiut să răspundă s-au dacă au răspuns, au pus ul vieţii pământeşti (mâncare, băutură, plăceri). Iisus ne spune: „Voi aveţi un rost mult mai înalt. Voi să năzuiţi ca, prin împlinirea cinstită a îndatoririlor ce le aveţi, să ajungeţi la viaţă veşnică, la unirea cu Dumnezeu” Ce ideal măreţ! Cerul este patria noastră adevărată. Iisus ne-a învăţat să depăşim trupul, materia, vremelnicia şi a dat fiinţei noastre un zbor mai înalt, spre ţinuturile sfinte ale împărăţiei de dincolo.

Acestea sunt luminile revărsate lumii de către Fiul lui Dumnezeu. Desigur mintea noastră mărginită nu le va putea cuprinde în toată întinderea şi adâncimea lor.

Ce vom face? Vom urma pilda orbului din Evanghelia care, după primirea vederii, l-a urmat ca un ucenic devotat.

Iisus ne-a dat lumina vieţii. Să-i mulţumim pentru aceasta şi să ne lăsăm călăuziţi de ea.

Pe Dumnezeu ni l-a descoperit: Să-L iubim şi să-L ascultăm

Sufletul ni l-a pus în centrul vieţii: Să-L preţuim şi să-l îngrijim!

Iisus ne-a arătat rostul vieţii. Să împlinim acest rost cu sfinţenie.

Să nu ne lăsăm orbiţi de păcate grele. De ne vom găsi că suferim de orbia sufletească să ne îndreptăm spre noul Siloam care este Biserica, rugându-ne şi noi ca şi poetul:”În ochii sufletului meu orbit/ De zgură, de mocirlă sau păcate/ Lumină fă, al lumii Răsărit/ Şi scapă-mă dintr-a robiei moarte” Amin!

.

.

.

Orbi care văd (D.ca 6 dP, In 9,1-38)

„În timp ce trecea prin Ierusalim Iisus a văzut un orb din naştere. Şi ucenici Săi L-au întrebat zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, el, sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci pentru ca întru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu”. Orbul din naştere s-a născut astfel, întrucât nu era esenţial pentru el (cum nu este pentru nimeni) ca să aibă ochi sau calităţi fizice cu care, eventual, să ofenseze pe alţii sau să se trufească. El dovedeşte (sieşi, altora şi lui Dumnezeu) că este esenţial spirit, că deşi trupeşte este orb, poate fi fericit, poate crede şi iubi, poate trăi ca un sfânt. Fariseii contemporani lui (şi urmaşii acestora până astăzi) dovedesc contrariul: sănătoşi la trup şi frumoşi, ei nu sunt nici înţelepţi, nici fericiţi, nici buni, nici credincioşi, nici iubitori. Ei trăiesc la primele trei nivele ale existenţei: mineral, vegetal şi animal. Nu au ajuns la cel spiritual. Adică:

La nivelul mineral sunt cei care au ca scop al vieţii moneda, banul, câştigul, bogăţia, puterea. Când averea nu mai este un mijloc, ci scop al vieţii, omul este supus mineralelor. Căci şi diamantele, în fond, ce sunt? La nivelul vegetal trăiesc cei care „vegetează”: cei care se mişcă prin viaţă fără idealuri înalte şi sentimente nobile. Cei ce fac sport exclusiv pentru plăcerea de a se mişca, pentru glorie şi pentru bani. În sensul cel mai rău „vegetează” cei care torturează, bat şi ucid cu plată, cei ce se desfrânează pentru simpla plăcere şi pentru bani. Nici unul dintre aceştia nu ştiu ce este iubirea şi dreptatea. Vegetează şi trăiesc ca buruieni; nici măcar ca florile câmpului… Nivelul animal este ceva mai înalt. Se trăieşte în mod pasional, pentru împlinirea tuturor dorinţelor, nevoilor, gândurilor, dar supuşi instinctelor şi cerinţelor proprii, egoiste. În acelaşi timp, la acelaşi nivel, oamenii aşteaptă împlinirea şi bucuria dinafară. Fericirea şi nefericirea lor depinde de alţii, de societate, de climă, de istorie, ba chiar şi de aştri. Este un nivel mai înalt, dar tot o robie, care creează drame şi tragedii.

Orbul din Evanghelia a ajuns la nivelul spiritual. Acesta este propriu-zis nivelul uman, în care vieţuiesc calităţile superioare ale sufletului: Cunoaşterea (raţiunea nealterată), Voinţa (puterea neviciată) şi Iubirea (sentimentul suprem). Aceasta este înţelepciunea cerească, înţelepciunea revelaţiei şi a credinţei. E rău să fii bolnav şi orb, dar mai rău este să fii un mineral, o piatră, o buruiană, un animal (Iisus le-a zis fariseilor „pui de viperă”). Deşi boala uneori te poate purifica, deşi orbirea trupească te scuteşte de multe ispite, este rău să fii orb. Dar mai rea este orbirea sufletească: Câţi oameni cu ochi sănătoşi mor din cauza beţiei, drogurilor şi lăcomiei vieţii! Câţi concetăţeni au optat, în Duminica Orbului din anul 1990, pentru perpetuarea comunismului ateu în România, alegându-şi conducători dintre oamenii-piatră, oamenii-buruieni, oamenii-bestii?! Sămânţa lor proliferează şi printre cei de azi. Îi recunoaştem uşor, pentru că sunt asemenea fariseilor de pe vremea lui Iisus, care, deşi nu erau orbi fizic, erau mai rău: fanatici legii vechi şi invidioşi pe toţi cei care-i depăşeau. De aceste două arme: fanatismul şi invidia legalizată, au nevoie toţi duşmanii lui Iisus, pentru a-L da la o parte din conştiinţele oamenilor şi să-l întroneze pe Satana: patronul mincinoşilor, tâlharilor şi profitorilor. Doamne, cât de mare-i numărul acestora! Iar „orbi care văd” sunt atât de puţini. Şi dintre cei „care văd” prea puţini sunt aceea care ies la tribună şi strigă: Iisus mi-a deschis ochii, Iisus face minuni, de ce voi nu Îl cunoaşteţi ? (cf Ioan 9,31).

Concetăţene, eşti dintre cei puţini? Te simţi stingher, singur, trist şi amărât? Nu dispera. Pe cărările destinului tău Îl poţi întâlni pe divinul Taumaturg din Nazaret. El te întreabă mereu: „Ce vrei?” şi de-abia aşteptă să-i ceri: „Doamne, să văd!”, şi să-ţi împlinească dorinţa. El aşteaptă rugăciunea ta, nu numai pentru tine, ci şi pentru cei ce „ochi au, dar nu văd”.

.

Duminica a VII-a după Paşti,

a Sfinţilor Părinţi de la Niceea

.

Biserica noastră aminteşte în această duminică pe cei 318 sfinţi Părinţi, aparători ai dreptei credinţe, de la primul conciliu din Niceea din anul 325, marcat în special de disputa ariană, care nu recunoştea dumnezeirea şi preexistenta Cuvântului, negând în acest fel şi dogma Sfintei Treimi.

Textul evangheliei de astăzi este cunoscut chiar şi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca fiind rugăciunea “preoţescă” a Domnului, clarificând în acest fel relaţia care exista între Fiul şi Tatăl. Vedem intercesiunea puternică a adevăratului preot, Iisus Cristos, către Tatăl (Sf. Ciril din Alexandria). De fapt întregul capitol 17 al evangheliei de la Ioan, reprezintă o reluare a diferitelor teme prezente în cursul evangheliei. Este vorba despre iubirea inefabilă dintre Tatăl şi Fiul şi care se împărtăşeşte oamenilor; aceasta conclude de fapt “Testamentul” lui Iisus. Textul reprezintă o adevarată mină de aur, în care cu cât se sapă mai adânc cu atât se găsesc lucruri mai preţioase. Credinciosul care ascultă Cuvântul în acest punct al evangheliei are senzaţia nu că ar fi găsit ceva preţios, ci de a fi găsit chiar camera comorii. Cel care contemplă textul evangheliei se lasă purtat ca un zbor de acvila în imensitatea cerului, se simte introdus în profunzimea misterului lui Dumnezeu. Ceea ce Iisus ne transmite în acest text este însuşi relaţia Sa cu Tatăl. Cuvintele sale sunt o rugăciune: se adresează Tatălui care-L face să existe. Este vorba despre un dialog între persoana Tatălui şi persoana Fiului.

Iisus este Fiul iubit care iubeşte cu aceeaşi intensitate pe Tatăl şi pe oameni: privirea sa este îndreptată deopotrivă către cer şi către pământ. Umanitatea Sa îl face să fie solidar cu fiecare om, de aceea polurile acestui dialog sunt trei: Tatăl, Fiul şi fraţii. Împreună cu Tatăl şi cu Fiul şi noi oamenii, suntem introduşi în misterul dumnezeiesc.

Evanghelia după Ioan mai conţine încă alte două rugăciuni ale lui Iisus către Tatăl. Prima, în faţa mormântului lui Lazăr (11,41), Iisus, mulţumeşte anticipat în faţa tuturor pentru ca cine îl ascultă să creadă că el este trimisul Tatălui şi vede mărirea lui Dumnezeu. A doua, în faţa propriei morţi, Iisus cere să fie preamărit Numele Său (12,27). Această a treia rugăciune a lui Iisus şi ultima, mult mai lungă şi articulată are ca şi argument mărirea Tatălui şi a Fiului care este donată oamenilor. Încă din vechime a fost numită rugăciunea “preoţească”, dar locul sacrificiilor este lăsat Mielului lui Dumnezeu care ia păcatele lumii (1,29). În trupul lui Iisus, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, fiecare om intră în comuniune directă cu Dumnezeu, această rugăciune poate fi citită ca şi versiunea ioanină a “Tatălui nostru” sub numeroase corespondenţe cu rugăciunea „Tatăl nostru” din evanghelia după Matei. Dumnezeu este chemat cu numele de Tată de 6 ori, şi are ca locuinţă “cerul”. Se vorbeşte despre numele său şi se aminteşte darul vieţii veşnice, care echivalează cu acel ”vină împărăţia ta” (Mt 6,10). În această rugăciune este prezent fiecare om care este frate a lui Iisus şi se poate adresa direct lui Dumnezeu. Tatăl căruia i se adresează Iisus prin această intensa legătura de iubire devine “al Nostru”. Tot ceea ce doreşte cineva îi este deja dăruit dacă se roagă aşa. Din acest motiv se observă o mare insistenţă asupra verbului “a dărui”. Acest verb caracterizează relaţia dintre Tatăl şi Fiul, dar şi relaţia dintre noi şi Fiul, care se dăruieşte nouă tuturor ca „pâine a vieţii”.

Cu aceasta Iisus dă cheia pentru a intra în misterul Pătimirii sale şi anticipează şi roadele. Evenimentele care urmează izvorăsc din iubirea care o are pentru Tatăl şi pentru noi. Iisus se încredinţează total Tatălui ştiind că în acest fel va străluci în el şi în noi mărirea lui Dumnezeu.

Mărirea lui Dumnezeu vine prin cruce, manifestând în acest fel, iubirea lui Dumnezeu faţă de noi toţi. Crucea este mărirea lui Iisus, făcându-l Fiu, egal Tatălui. Crucea este şi mărirea noastră, şi în aceasta devenim fii ai lui Dumnezeu.

Iisus se roagă pentru ca fraţii săi să fie una în iubire şi să poată fi mărturisitori în faţa lumii. Iisus mulţumeşte pentru opera Tatălui care i-a fost încredinţată lui, dar se roagă şi pentru cei care vor continua acesta operă.

Această rugăciune este o “euharistie cosmică”. Mulţumind Tatălui, Fiul aminteşte opera împlinită de el, care continuă prin fraţii săi şi în acest fel ajunge la toţi. Destinul lumii este manifestarea Măririi lui Dumnezeu: iubirea Tatălui şi a Fiului va străluci în inima şi pe chipul fiecărui om. Pentru toate acestea Iisus mulţumeşte; pentru aceasta şi noi mulţumim, amintind Mărirea sa. Manifestarea Măririi nu reprezintă un triumfalism monden; este triumful iubirii lui Dumnezeu, care se face „servul omului”.

În timp ce Iisus se întoarce la Tatăl, discipolii rămân în lume, dar nu sunt din lume : sunt proprietatea lui Dumnezeu (v.6.9).

În lumina acestei rugăciuni putem înţelege sensul profund al istoriei şi al actorilor săi prin prisma lui Dumnezeu, care a pus totul în mişcare. La început a fost Tatăl “care dăruieşte” totul “Fiului” şi îl “preamăreşte” păstrănd şi sfinţind în adevăr discipolii săi. Fiul la rândul său “dăruieşte” discipolilor “Viaţa veşnica”, şi “Cuvântul” său, “Mărirea”, şi facând să cunoască “Numele Tatălui”, pentru ca în acest fel să ajungă ca toţi să fie “Una”: între ei, cu Tatăl, şi cu Fiul.

Aceste simple cuvinte închid în ele destinul Pământului şi al Cerului, al timpului şi al eternităţii: întregul Univers este atras şi pătruns de Mărirea lui Dumnezeu. Unitatea discipolilor este văzută ca un dar: nu se construieşte, ci se primeşte şi se păstrează; chiar dacă noi nu suntem fideli alianţei, Dumnezeu rămâne veşnic fidel. Dimpotrivă, infidelitatea noastră evidenţiază şi mai mult fidelitatea lui Dumnezeu. Despărţirea creştinilor astăzi este “Marele Păcat”: este uciderea trupului lui Cristos. Noi, creştinii diferitelor Biserici, dacă nu ne recunoaştem şi nu ne respectăm reciproc, continuăm în acest fel crima lui Cain. Abel, fratele refuzat şi ucis, este Fiul care ne iubeşte precum Tatăl până aşi da viaţa pentru noi. Nu există fraternitate fără respectul celuilalt. Acest lucru este valabil şi astăzi în relaţiile dintre Biserici.

Comuniune şi distincţie se opun despărţirii şi confundării precum viaţa şi moartea. În orice persoană vie, capul şi corpul sunt unite, dar distincte. Spunea un om înţelept că Biserica nu este făcuta doar din cărămizi din acelaşi pământ ci este făcută din “pietre vii” (I Petru 2,5), sunt diferite, dar fiecare luată aşa cum este şi pusă una lângă alta formeaza un intreg. Pentru discursul unităţii în iubire rămâne exemplar textul din I Cor. 12,13.

Unitatea adevărată între persoane, Biserici şi popoare există numai dacă se menţine distincţia şi respectul. Aceasta este nu numai esenţa Bisericii, ci credibilitatea şi misiunea sa: este în joc destinul omului însuşi şi al umanităţii.

Textul evangheliei de astăzi are ca şi centru unitatea, şi se articulează în două părţi inegale: prima este cererea către Tatăl pentru comunitatea prezentă (v. 6-19), a doua pentru comunitatea viitoare (v.20-23).

Rugăciunea lui Iisus este ca şi mişcarea unei unde împinsă de vânt care mişcă întreaga apa a mării. Numeroasele repetiţii ale textului nu sunt superficiale, ci au rolul de a rămâne imprimate în sufletul celui ce ascultă.

Iisus este trimis lumii pentru a manifesta Numele lui Dumnezeu : este Fiul care ni-l arată pe Tatăl, iubindu-ne cu aceeaşi iubire cu care el este iubit de Tatăl.

Biserica, unită Fiului şi Tatălui, continuă misiunea lui Iisus. Ne descoperă cine este Dumnezeu şi cine este omul: Dumnezeu este iubirea dintre Tatăl şi Fiul, omul este creatura destinată să se hrănească din aceasta iubire. Unitatea dintre oameni este “Mărirea”, cerul care se manifestă pe Pământ: Dumnezeu se manifestă creaţiei îndumnezeind-o. Această unitate între fraţi este de fapt continuarea în timp şi spaţiu a întrupării Fiului .

.

Coborârea Spiritului Sfânt

.

 Încă înainte de Patimile Sale Mântuitorul îşi încurajează ucenicii întristaţi din pricina apropiatei despărţiri promiţându-le un Mângâietor prin cuvintele:

„ De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Spiritul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte,voi îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!” ( Ioan 14,15-17).

După mărita Sa Înviere, în preajma Înălţării la Cer Mântuitorul le cere apostolilor „să nu se depărteze de Ierusalim ci să aştepte făgăduinţa Tatălui” (F.Ap. 1,4), adică Coborârea Spiritului Sfânt care-i va întări cu putere de sus pentru ca să poată propovădui Evanghelia Mântuirii şi să boteze în numele Sfintei Treimi.

Ierusalimul era un oraş comercial de răscruce, unde diferite popoare din Imperiul Roman se întâlneau, între care: „Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi”.

Apostolii, în care începea să se împlinească promisiunea lui Cristos de a deveni „pescari de oameni” au păstrat vie memoria acestei zile de sărbătoare evreiască – ziua Cinzecimii – când evreii aduceau mulţumire pentru primirea Tablelor Legii pe muntele Sinai şi pentru recolta de grâu , aceştia transformând-o – asemenea Paştelui – într-o sărbătoare creştină. Această sărbătoare mai este cunoscută sub numele de Rusalii care provine de la cuvântul rosa (trandafir), pentru că avea loc în timpul înfloririi trandafirilor când romanii serbau Rosalia. Dar mai este numită si Pentecoste ceea ce în greceşte înseamnă „ a cincizecea”, referindu-se la perioada scursă de la Învierea Domnului.

În „Constituţiile Apostolice” se consemnează sărbătoarea „Coborârii Spiritului Sfânt” ca una dintre cele mai vechi alături de sărbătoarea „Înălţării la Cer a Domnului” şi care în primele secole se ţineau la aceeaşi dată.

La Rusalii făgăduinţa promisă se împlineşte şi Spiritul Sfânt coboară peste apostolii aflaţi în reculegere şi rugăciune dar care încă se ascund de frica iudeilor. Prezenţa Spiritului Sfânt se manifestă fără de veste şi coboară ca un vuiet din cer şi ca o suflare de vânt umplând casa în care stăteau ascunşi apostolii iar limbile de foc se coborau peste fiecare dintre ei. Astfel umpluţi de Spirit Sfânt aceştia au început să grăiască în limbi, iar Petru ieşind a predicat mulţimilor din diferite popoare şi culturi iar aceştia l-au înţeles pe limba lor, botezându-se mii de suflete.

Spiritul Sfânt care astăzi s-a coborât peste apostoli însoţeşte fiecare pagină a Sfintei Scripturi fiind părtaş al Creatiei care „ se purta deasupra apelor” (Geneza 1,2), este Cel ce i-a insuflat pe prorocii Vechiului Testament, Cel ce a umbrit-o pe Fecioara Maria cu puterea Celui Preaînalt, Cel ce s-a arătat în chip de porumbel coborând deasupra Fiului Lui Dumnezeu ce se boteza în Iordan, este Cel ce astăzi a transformat sufletele apostolilor, Cel ce veghează asupra lumii până la sfârşitul veacurilor. Spiritul Sfânt este o persoană diferită de Tatăl şi de Fiul, dar unită cu ei în mod indisolubil: este misterul Sfintei Treimi, un singur Dumnezeu în trei Persoane.

Dacă la turnul Babel când oamenii au vrut să-l înfrunte pe Dumnezeu, acestora li s-au amestecat limbile nemaiputându-se înţelege între ei, acum la Cinzecime acelaşi Dumnezeu Atotputernic prin Spiritul Sfânt a făcut cuvântul apostolilor pe înţelesul tuturor neamurilor.

Iisus în convorbirea cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacob îi vorbeşte acesteia despre Spiritul Sfânt spunându-i:

„ Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică.” (Ioan 4,14). Ne putem întreba de ce Spiritul Sfânt s-a coborât asupra apostolilor Duminica sub forma unor limbi de foc? Pentru că Duminica este ziua Învierii Domnului iar Spiritul Sfânt coborât asupra lor consfinţeşte această zi pentru creştini în locul Sabatului Legii Vechii. Limbile de Foc coborâte peste Apostoli sunt cele care luminează şi încălzesc adevărata credinţă, purificând toată necredinţa şi păcatul din lume. În această zi ucenicii au fost umpluţi de Spiritul Sfânt şi au întemeiat Biserica lui Cristos pe care porţile iadului nu o vor birui.

Despre această Biserică va vorbi mai târziu împăratul Napoleon generalilor săi când exilat pe insula Elba spunea:

„Tronul se surpă, împăraţii mari se prăbuşesc, numai Biserica lui Dumnezeu rămâne în veci.”

Spiritul Sfânt este Vistierul bunătăţilor, Sfinţitorul şi Mângâietorul tuturor inimilor iar viaţa noastră nu are sens decât în vederea dobândirii Lui. Acesta sădeşte în noi credinţa, speranţa şi dragostea. Împotriva Spiritului Sfânt sunt păcatele de necredinţă, disperare şi ură.

Sfântul Apostol Pavel le vorbeşte Galatenilor despre poftele trupului care sunt împotriva spiritului enumerând faptele trupului începând cu adulterul, închinarea la idoli, farmecele, vrajbele, beţiile, uciderile şi îndemnând spre roadele Spiritului Sfânt care sunt: ”dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege” (Galateni 5,22-23). Spiritul Sfânt zideşte ceea ce dărâmă în fiecare zi spiritul cel rău, înnoieşte continuu sufletele care se întorc la Dumnezeu cu căinţă şi umilinţă, umple de haruri pe cei ce se luptă să ducă o viaţă eroică îndreptată spre sfinţenie.

Când Spiritul Sfânt pătrunde în viaţa noastră darurile Lui se manifestă în relaţia cu semenii noştri, nu doar prin dreptatea sau corectitudinea cu care îi abordăm, dându-le fiecăruia ce este al său, ci văzându-i pe aceştia fraţi ai noştri, copii ai lui Dumnezeu, la fel ca şi noi, oferindu-le dragostea noastră fără a pretinde răsplată.

Doar dragostea ne poate ajuta să înţelegem orice suferinţă, să fim atenţi la nenorocirile aproapelui, să avem compasiune faţă de cei necăjiţi, să primim darul de a ne ridica de câte ori cădem şi să-i putem ajuta pe cei din jurul nostru să renunţe la răutatea păcatului.

Să medităm la aceste adevăruri veşnice pentru a le putea trăi, punându-le în viaţa noastră, pentru a primi şi păstra asupra noastră roadele lucrării Spiritului Sfânt. Să devenim asemenea unui alpinist care vrea să cucerească un pisc înalt şi nu se gândeşte la greutatea urcuşului ci la răsplata de la capătul drumului.

Să nu ne descurajăm privind încercările vieţii ci să le susţinem cu strădanie şi perseverenţă, privind la răsplata ce o vom primi dacă vom fi vrednici să intrăm în mărirea cerească ca fii ai lui Dumnezeu.

.

Coborârea Sfântului Spirit-Rusaliile

.

Iar Eu îl voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Apărător, ca să fie cu voi de-a pururi, Spiritul adevărului… nu vă voi lăsa orfani ” (In. 14, 15-16; 18). Astăzi când biserica sărbătoreşte coborârea Spiritului Sfânt sau Rusaliile se împlineşte această promisiune făcută de Iisus apostolilor săi înainte de a merge la patimă. Astfel Iisus dovedeşte încă o dată, dacă mai era nevoie că este şi va fi pentru totdeauna fidel promisiunilor făcute apostolilor şi nouă deasemenea.

Spiritul Sfânt este a treia persoană a Sfintei Treimi, care lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul de la început până la împlinirea planului de mântuire a lumii. Este prezent încă de la crearea lumii când acoperea haosul din care a fost scoasă lumea: „Spiritul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere 1,2), este la originea tuturor lucrurilor alături de Cuvânt, apare ca o putere ce îi inspira şi însufleţea pe profeţi şi îi făcea să vorbească în numele lui Dumnezeu.

În Noul Testament este autorul întrupării suprafireşti a lui Iisus, apare alături de Tatăl la botezul lui Iisus, este cel care îl îndeamnă şi îi dă puterea lui Cristos pentru a-şi înfăptui lucrarea mântuitoare.

În Sfânta Scriptură, Spiritul Sfânt este prezentat prin diferite simboluri: – porumbel, la botezul lui Iisus; – vânt, furtună, ca simbol al forţei şi în chip de limbi de foc, la Rusalii, semnificând lumina şi entuziasmul mărturisitorilor credinţei.

După cum ne relatează Faptele Apostolilor (2, 1-4) apostolii erau adunaţi într-un loc, unde se adăposteau de frica iudeilor în momentul în care „…un vuiet, ca de suflare de vânt… a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Spirit Sfînt… ”.

După înălţarea lui Iisus la cer, apostolii se simt părăsiţi, singuri, orfani, fără un conducător care să-i impulsioneze în misiunea lor; tocmai de aceea îi vedem ascunzându-se de frica iudeilor ne-având curajul de a-l mărturisi făţiş pe Cristos cel înviat.

Această stare se schimbă radical odată cu coborârea Spiritului Sfânt asupra lor. El este cel care îi trezeşte din această amorţeală şi le dă curajul de-al mărturisi pe Cristos, le dă darul de-a vorbi în limbi, se coboară asupra apostolilor cu darurile Sale, este dăruit şi comunicat ca persoană divină.

Odată cu coborârea Spiritului Sfânt i-a naştere, se înfăptuieşte biserica constituită la început din cei doisprezece apostoli, biserică ce creşte şi devine unitară în jurul apostolilor prin puterea Spiritului Sfânt, iar conducătorii săi sunt luminaţi, îndrumaţi şi conduşi de către El.

Spiritul Sfânt este cel care îl arată apostolilor pe Cristos înviat, le aminteşte cuvântul Său, le deschide mintea spre înţelegerea morţii şi învierii Domnului, „Când însă va veni Spiritul adevărului, el vă va îndruma spre adevărul întreg…”(In 16,13), va înfăptui prin ei şi urmaşii lor lucrarea lui Dumnezeu, îi va inspira când vor trebui să-l mărturisească pe Domnul în faţa oamenilor dându-le curajul de-a suferi chiar şi moartea pentru asta.

Spiritul Sfânt este promis tuturor celor ce cred în Dumnezeu, este dat în urma credinţei, au parte de El toţi cei botezaţi, este primit prin sacramentul Mirului şi odată cu el primim toate darurile Sale: înţelepciunea, înţelegerea, puterea, cunoştinţa, sfatul, evlavia, frica de Dumnezeu. Odată primit El menţine vie viaţa creştină în cel care este dispus să asculte inspiraţiile sale şi să colaboreze cu darurile şi harurile Sale şi astfel ne face capabili la desăvârşirea proprie. El lucrează în noi pentru a ne pune în legătură vie cu Dumnezeu şi să trăim prin har viaţa divină, ne adună pe toţi credincioşii într-un singur corp spiritual, ne fereşte de poftele rele, sporeşte în noi speranţa, ne reînoieşte sufletele, El este plinătatea darului divin care se revarsă în inimile noastre, este iubirea şi puterea care ne transformă.

Spiritul Sfânt este cel care guvernează şi conduce biserica de la începutul ei şi până la sfârşitul lumii şi pe toţi membrii ei spre ţinta supremă împărăţia lui Dumnezeu, împărăţie ce începe aici pe pământ prin puterea Sa şi prin colaborarea noastră cu darurile şi harurile pe care El ni le dăruieşte din belşug.

„Când s-a coborât limbile amestecând, despărţit-a neamuri cel Preaînalt. Iar când a împărţit limbi de foc, întru o unire pe toţi i-a chemat; şi cu un glas preamărim pe Preasfântul Spirit ” – văzând binefacerile Spiritului Sfânt în noi se cuvine să ne lăsăm chemaţi, conduşi şi călăuziţi de El, căci El ne conduce spre împărăţia Tatălui ceresc. Amin.

.

.

.

Lunea Rusaliilor

.

“Cu adevărat, mare este taina creştinătăţii: Dumnezeu s-a arătat în trup, s-a îndreptat în spirit, s-a văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, s-a crezut în lume, s-a înălţat întru mărire…“ (I Tim. 3,16).

După ce am sărbătorit, ieri, Pogorârea Sfântului Spirit peste sfinţii Apostoli, în foişorul de la Ierusalim, azi, a doua zi de Rusalii sărbătorim pe însăşi Prea Sfânta Treime, adică pe Dumnezeu (întreit în trei feţe sau persoane: Tatăl, creatorul, Fiul, răscumpărătorul şi Spiritul Sfânt, sfinţitorul. Este sărbătoarea întregii Fiinţe Dumnezeieşti, adică îl sărbătorim pe Dumnezeu-Tatăl care a făcut lumea din nimic; îl sărbătorim pe Dumnezeu-Fiul care a mântuit lumea din păcat şi din moarte, îl sărbătorim pe Dumnezeu – Sfântul Spirit care a sfinţit lumea încheind şi încununând lucrarea Mântuitorului în lume prin pogorârea Sa asupra Sfinţilor Apostoli cărora le-a împărtăşit harul său sfinţitor, acea putere de a propovădui Evanghelia lui Cristos şi de a săvârşi Sfintele Taine, putere pe care apostolii au transmis-o urmaşilor lor episcopi şi preoţi.

Sărbătoarea Sfintei Treimi este o încununare a sărbătorilor creştine în lucrarea de mântuire a lumii. Credinţa în Sfânta Treime este temeiul învăţăturii creştine şi începătura mântuirii noastre. Toate lucrările mai importante legate de mântuirea noastră le facem în numele Sfintei Treimi.

Ne botezăm în numele Sfintei Treimi;

Mama îşi învaţă copilul să-şi facă semnul Sfintei Cruci tot în numele Sfintei Treimi;

Sfânta Liturghie o începe preotul în numele Sfintei Treimi rostind cuvintele:„Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Spiritului Sfânt.. „

Noi, slujitorii Bisericii, ne începem şi ne încheiem predicile în numele Sfintei Treimi.

Orice lucru bun pe care-l facem, îl începem şi îl încheiem în nume Sfintei Treimi.

De Dumnezeu, cel în Treime închinat şi lăudat atârnă întreaga viaţă, lucrare şi soartă a noastră, a tuturor: „În El viem, ne mişcăm şi suntem” (Fap. Ap. 17,28) şi „ toată darea cea bună de sus vine de la Părintele luminilor” (Iacob, 1, 17).

Tot ce e bun, mare şi sfânt pe acest pământ s-a făcut în numele, cu vrerea şi cu ajutorul Sfintei Treimi: „Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu plinirea (săvârşirea) Sfântului Spirit… „ citim în pisaniile de pe bisericile noastre.

Din Sfânta Scriptură aflăm că Taina Sfintei Treimi s-a descoperit oamenilor treptat, pe măsura puterii lor de înţelegere: la început mai nelămurit şi apoi din ce în ce mai lămurit.

La crearea omului Dumnezeu, deşi unul în fiinţă, rosteşte: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. 1,26). Nu se vede de aici nici numărul nici numele persoanelor dumnezeieşti.

Dumnezeu se arată patriarhului Avraam, sub chipul a trei bărbaţi (îngeri), Care stau la masa lui (Fac. 18,1…). Aflăm că persoanele dumnezeieşti sunt trei.

– Numele persoanelor dumnezeieşti îl aflăm de la Mântuitorul, rostit răspicat, atunci când îi trimite pe apostoli la propovăduire zicând: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit…” (Mt. 28,19). Sfânta Treime se arată lămurit încă dinainte, la Botezul Domnului: Dumnezeu-Fiul care se botează în Iordan, Dumnezeu Sfântul Spirit care se coboară asupra Lui în chip de porumbel Dumnezeu-Tatăl care îl mărturiseşte pe Mântuitorul de Fiu al Tatălui, zicând: „Acesta (care se botează) este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit” (Mt.3,16,17). Bazându-se pe aceste cuvinte dumnezeieşti, Sfinţii Părinţi şi marii învăţători ai Bisericii, adunaţi în cele două soboare a toată lumea, de la Niceea (325) şi Constantinopol (381), au stabilit învăţătura despre Sfânta Treime, aşa cum o mărturisim în crezul pe care-l rostim la slujba Sf. Botez, la Sf. Liturghie şi alte slujbe: „Cred într-unul Dumnezeu…”.

Învăţăm deci că Dumnezeu-Tatăl este obârşia Dumnezeirii. El este fără de început şi fără cauză. El a fost mai dinainte de toate câte sunt. El a făcut toate din nefiinţă, iar din fiinţa Sa, înainte de începutul timpului, s-a născut Fiul şi a purces Sfântul Spirit, aşa cum se aprinde o lumânare din alta fără să o împuţineze pe prima şi fără a fi mai mică decât ce dintâi.

Dumnezeu-Fiul, s-a născut, ca Dumnezeu, din Tatăl, din vecie, iar ca om s-a născut, în timp, din Sfânta Fecioară Maria întrupându-se de la Spiritul Sfânt. Prin El s-a săvârşit mântuirea lumii.

Dumnezeu-Sfântul Spirit a purces din Tatăl, prin Fiul („Eu şi Tatăl una suntem…”) mai înainte de veci. El este de viaţă dătător; El însufleţeşte şi sfinţeşte toate şi prin El se revarsă asupra lumii toate darurile dumnezeieşti trebuitoare pentru mântuirea noastră: lumina minţii, puterea voinţei de a face binele, talentele creatoare ale frumuseţilor de artă, bunătatea şi curăţia inimii dar mai presus de toate, harul dumnezeiesc care ni se dă prin Sfintele Taine începând cu Taina Sf. Botez, Spovedania în care ni se iartă păcatele, iar dezlegarea de păcate o face preotul în numele Sfintei Treimii.

Sfântul Evanghelist Ioan ne spune răspicat: „Trei sunt care mărturisesc în ceruri: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Spirit, iar aceştia trei una sunt” (I In. 5,7). Acestea sunt neamestecate, dar şi nedespărţite una de alta, alcătuind o singură Dumnezeire, o singură putere şi voinţă, o singură strălucire şi mărire.

Cu mintea noastră omenească şi limitată este greu să putem pătrunde dumnezeirea. Au încercat unii să explice această mare taină prin unele comparaţii şi asemănări din lumea văzută.

Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei din insula Creta (sec. IV) care a participat la Sinodul I ecumenic de la Niceea (325) a asemănat dumnezeirea cu o cărămidă alcătuită din trei elemente: pământ, apă, căldură. Alţii au asemănat-o cu sufletul omului care deşi este unul, se manifestă în trei facultăţi sau puteri sufleteşti: mintea sau înţelegerea; inima sau simţirea, şi voinţa, care acţionează în unitate. Unii au asemănat Sfânta treime cu un copac alcătuit din: rădăcină, tulpină şi coroană.

Adevărul despre Sfânta Treime rămâne mai departe cea mai mare Taină a credinţei creştine, un adevăr mai presus de puterea de pricepere a minţii omeneşti. Încercând să priveşti cu ochiul liber la soare, lumina lui te orbeşte. Tot aşa şi strălucirea negrăită a Dumnezeirii covârşeşte puterea de înţelegere a minţii noastre. De aceea au greşit toţi ereticii care au cutezat să ispitească taina Dumnezeirii: Arie, Macedonie, Sabeliu şi alţii, că aceştia ori amestecau persoanele Sfintei Treimi făcând din toate tei una singură, sau le despărţeau prea tare, făcând din ele trei dumnezei deosebiţi. Ei greşeau în ambele cazuri. Aşa greşesc şi azi toţi acei care cutează să pătrundă adâncul insondabil al Dumnezeirii, înarmaţi doar cu luminile raţiuni omeneşti. Dacă soarele ne orbeşte când încercăm să privim cu ochii liberi, avem în schimb aparate (ochelari, telescop) cu care putem privi. Transpunând acestea în plan spiritual, putem contempla lumina dumnezeiască cu ajutorul credinţei. Ea este puterea prin care înţelegem şi acceptăm cuvântul dumnezeiesc din Sfânta Scriptură şi păstrat de Biserică.

În viaţa aceasta îl simţim pe Dumnezeu „ ca într-o oglindă” (II Cor. 13,12). Abia la sfârşitul veacului îl vom vedea „faţă către faţă” în toată strălucirea măriri Sale.

Să-l rugăm pe Dumnezeu să-şi reverse din plin asupra noastră darurile Sale cele bogate în toate lucrările noastre. Amin!

.

.

.

.

.

.

.

Perioada Octoihului

.

Duminica tuturor sfinţilor

Mai este sfinţenia actualã?

.

A vorbi despre sfinţenie şi sfinţi în epoca noastrã raţionalistã pare un pic anacronistic. Societatea în care trãim este o societate a tehnicii care se exprimã în industrie, în marile descoperiri ştiinţifice, în cosmopolitism, este o societate a bunãstãrii materiale, opulentã, hedonistă şi consumistã, care are ca şi ideal plãcerea şi în care persoana umanã are valoarea maximã. Cu toate acestea omul simte drama unei civilizaţii organizate, tehnice şi raţionale, care însã sufocã spiritul şi nu este în stare sã rãspundã problemelor vieţii.

Dacã pe de o parte pare ridicol sã se vorbească despre sfinţi şi sfinţenie, pe de altã parte simţim nostalgia lor, pentru cã ei sunt singurii care pot sã dezlege enigmele vieţii şi sã dea o luminã salvatoare istoriei.

Dumnezeu l-a creat pe om cu un scop bine determinat: sã fie sfânt. În cartea Leviticului şi în multe alte locuri din Vechiul Testament, Dumnezeu ne invitã: “Fiţi sfinţi, pentru cã şi Eu sfânt sunt”, iar Iisus continua mesajul: ”Fiţi sfinţi, dupã cum şi Tatãl vostru cel ceresc sfânt este” (Mtatei 5,48). Sfântul Pavel ne spune cã Iisus a fondat Biserica pentru ca ea sã fie sfântã: “Şi ca s-o înfãţişeze Sieşi, Bisericã slãvitã, neavând patã sau zbârciturã, ori altceva de acest fel, ci ca sã fie sfântã şi fãrã de prihanã.” (Efeseni 5,27). De multe ori ne întrebãm de ce sfinţii meritã cinstea noastrã? Rãspunsul este simplu, pentru cã ei sunt prietenii lui Dumnezeu, care au primit chemarea la sfinţenie şi au corespuns generos şi constant. Sfinţii sunt fiinţe ca şi noi, şi sunt printre noi. Ei sunt bãrbaţi şi femei, de toate vârstele şi clasele sociale, unii sunt cunoscuţi alţii ba şi nu sunt totdeauna cei care ar pãrea sã fie în ochii lumii…, tâlharului pocãit de pe cruce, nu-i spusese, oare Iisus tocmai înainte de a muri: ”Astãzi vei fi cu mine în rai” (Lc. 23,43) ?

Fiecare sfânt are o istorie diferitã, proprie şi cu caracteristici deosebite. Dumnezeu nu se repetã în sfinţii Sãi. Astfel Biserica ne invitã s-o iubim pe umila Gemma Galgani, pe adolescentul Dominic Savio, pe profesorul Vico Necchi, pe fetiţa Goretti, pe preotul tinerilor don Bosco, pe sãrãcuţul Francisc de Assisi, pe episcopii martiri ai Bisericii noastre etc. Fiecare a dus la desãvârşire acei germeni de sfinţenie pe care i-a primit la Botez şi a colaborat cu harul dumnezeiesc cu o disponibilitate totalã.

Existã deseori pericolul de a-i considera pe sfinţi ca pe nişte creaturi de excepţie, departe de viaţa noastrã obişnuitã, aştri luminoşi pierduţi în spaţiile infinite. Dar, oare, harul cu care au colaborat sfinţii nu l-am primit şi noi? Deci, sfinţenia o avem şi noi, cu condiţia de a nu o umbri cu pãcatul, de a nu-i pune piedici prin lipsurile noastre.

Drumul spre sfinţenie a fost trasat de cãtre Dumnezeu pentru toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile. Acest drum este drumul “Fericirilor”. Suprema şi universala aspiraţie a omului este fericirea. Suntem toţi însetaţi de fericire! Dar, cu cât o cãutãm mai mult aici pe pãmânt în lucrurile materiale cu atât ne dãm seama cã ea nu existã sau este foarte fragilã sau mai rãu este egoistã. Iisus ne descoperã conţinutul adevãratei fericiri: care este o fericire cristocentricã, care se bazeazã pe cruce, pe negarea de sine, pe renunţare. Aceasta este calea prin care ne eliberãm de tot ce ne împiedicã, ne apasã, ne limiteazã. Adevãrata fericire este egalã cu sfinţenia, cu cât ne apropriem de sfinţenie cu atât vom fi mai liberi şi mai fericiţi.

Cine este cu adevãrat liber astãzi în lume? Cel care are puterea sã respingã orice şantaj pãmântesc şi deci sã stea liber în faţa întregului univers, liber şi de el însuşi pânã într-atât încât sã se lepede de propria viaţã aşa cu s-a lepãdat Acela care ştia Cui s-a încredinţat, Acela care domneşte de pe cruce: Mântuitorul.

De ce cedeazã oamenii compromisurilor lumii vizibile şi trecãtoare? Pentru cã uitã ce sunt. Oamenii au uitat cã sunt fii ai lui Dumnezeu, întrucât sunt infinit iubiţi de El, cu toatã nesfârşirea Lui şi care vrea sã dãruiascã omului tot cea ce este El. Lumea în general, nu ia în serios nici umanitatea nici divinitatea, nu se cunoaşte pe sine pentru cã nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Numai aceia care iau în serios revelaţia ştiu cã omului i se cuvine viaţa veşnicã şi comuniunea desãvârşitã cu Dumnezeu, numai ei ştiu şi calea care duce cãtre aceste culmi.

Procesul de sfinţenie este un proces de devenire întru Cristos. Numai când vom putea spune: “Trãiesc, dar nu mai trãiesc eu, ci Cristos trãieşte în mine” vom fi siguri cã am ajuns sfinţenia creştinã. Dar, mai înainte va trebui sã ne dezlipim de lucruri, sã fim superiori în faţa lucrurilor, fãrã a îngãdui ca ele sã ne subordoneze. Apoi trebuie sã ne eliberãm de durere prin acceptarea ei, sã cãutãm neobosiţi adevãrul şi dreptatea împotriva sistemului minciunii şi al nedreptãţii. Trebuie sã învãţãm sã ne eliberãm de egoism, sã ne dãruim total celor de lângã noi, sãrmani şi nevoiaşi. Sã ne eliberãm de orice gând meschin, necurat, de orice compromis, de orice formã de dispreţ faţã de om şi de orice preocupare de sine şi a propriei imagini în faţa oamenilor.

Iatã calea, calea crucii, calea de toate zilele pentru fiecare dintre noi. Este o cale strâmtã, dar accesibilã. Mai ales este o cale fãrã alternative, unde creştinul întâlneşte un prieten desãvârşit, absolut solidar cu el, mereu, mereu gata sã-l ajute: Iisus.

Este bine pentru fiecare dintre noi ca astãzi sã ne gândim la sfinţi. Dar cine sunt ei? Sfinţii sunt toţi acei oameni buni care au trăit o viaţã de credinţã şi de iubire, care au murit în harul lui Dumnezeu şi acum sunt uniţi pe veci cu Iisus – sunt taţi şi mame, persoane simple, preoţi, cãlugãri, misionari, care nu s-au impus atenţiei lumii, nu au apãrut pe marile afişe. Ei au trait o viaţã ca a noastrã, anonimã şi simplã, dar au ştiut cu ajutorul harului sã punã iubirea pe primul loc în viaţa lor.

Acestor fraţi şi surori, le putem cere luminã şi îndrumare sufleteascã, fiindcã-i admirãm si-i simţim aproape de noi. Ei nu vor fi complicii egoismului şi uşurãtãţii noastre, dimpotrivã, în inima mizeriei şi sãrãciei noastre sufleteşti ei ne vor ajuta sã iubim mai mult.

.

Duminica a II-a după Rusalii

.

„Şi le-a zis lor Iisus: veniţi după Mine şi Eu vă voi face pescari de oameni” (Mt. 4,19).

Cu aceste cuvinte i-a chemat Domnul la apostolat pe cei dintâi ucenici. Şi tot prin o astfel de chemare alege El în slujba Sa un şir nesfârşit de ucenici care au menirea să săvârşească în lume lucrul apostoliei.

Sfânta Evanghelie de astăzi ne duce cu gândul la ţărmul lacului Ghenizaret. Acolo, atunci, Domnul nostru Iisus Cristos i-a chemat la apostolie pe Petru şi Andrei precum şi pe fii lui Zevedeu Iacob şi Ioan. Minunea se întâmplă căci la cuvintele rostite de Iisus: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” părăsesc îndeletnicirea cu care-şi întreţineau viaţa, mrejele şi uneltele de pescuit şi-L urmează necondiţionat pe Iisus.

Mântuitorul nostru Iisus Cristos nu le-a promis nici ranguri nici funcţii înalte nici renumeraţii materiale şi nici o altă perspectivă de viitor, decât aceea de a fi „pescari de oameni”. Ştiau ei câtă trudă câtă osteneală şi câtă jertfă îi aşteaptă? Cunoşteau ei că ”urmarea lui Cristos” înseamnă „lepădare de sine” dăruire şi jertfă?

Oare ce i-a cucerit? I-a cucerit dragostea Lui mai presus de fire, i-a cucerit blândeţea şi bunătatea pe care au citit-o de la început de pe faţa Mântuitorului. I-a cucerit vestea cea bună a mântuirii neamului omenesc din mrejele păcatului şi în slujirea acestui ideal ei s-au înrolat de bună voie şi îndată.

Ei vor fi în număr de doisprezece, şi slujba lor avea să fie vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu până la marginile lumii şi „martori ai învierii Domnului”.

Cine sunt ei? Între ei este un singur iudeu, Iuda Iscarioteanu, care l-a vândut pe Iisus. Ceilalţi sunt galileieni. Nici unul bogat, nici unul învăţat, nici unul demnitar al vremii, nici un om de vază cu renume între semenii lor. Oameni simpli, dar curaţi cu inima. Abia mai târziu, în rândul lor apare un învăţat iudeu, Saul din Tars, cunoscut mai întâi ca mare persecutor al creştinilor. Abia după întâlnirea cu Iisus pe drumul Damascului a devenit marele „apostol al neamurilor”. Pe aceştia i-a ales Iisus să-i fie urmaşi şi apostoli.

Ne întrebăm de ce Iisus a făcut o astfel de alegere şi de ce le-a încredinţat lor o atât de însemnată misiune? Răspunsul nu este greu de dat. Iisus a văzut în ei însuşiri care se cer într-adevăr unor urmaşi ai Lui. „Ambasadorii cerului pe pământ” nu au lipsă nici de bogăţia lumii, nici de putere şi nici de o „înţelepciune vicleană”. Lor li se cere să aibă multă dragoste de Dumnezeu şi de oameni, inimă curată, lipsită de făţărnicie, minte slobodă şi deschisă spre adevărurile dumnezeieşti, credinţă puternică şi voinţă aplecată spre dăruire de sine. Acestea le-au avut apostolii aleşi de Iisus afară de unul care s-a dovedit nevrednic.

Ce s-a întâmplat cu ei? Ce au ajuns? Care este traiectoria vieţii lor? Cum şi-au încheiat viaţa? Aici istoria înregistrează un fapt unic. Aceşti oameni simpli şi neînvăţaţi au devenit învăţători ai lumii. Ei, care nu cunoşteau decât limba lor maternă, au ajuns să propovăduiască Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu în toate limbile pământului.

Aceşti oameni simpli şi fricoşi care stăteau ascunşi într-o casă de frica iudeilor şi care părăsiseră pe Cristos în timpul patimilor, au devenit după Coborârea Spiritului Sfânt asupra lor, în ziua de Rusalii, cei mai curajoşi şi neînfricaţi mărturisitori ai lui Cristos în lume. Galileienii aceştia au ajuns să cucerească lumea fără săbii şi fără nici un fel de arme.

De am putea cuprinde cu o privire toată lucrarea lor în lume am rămâne uimiţi de roadele ei. De am putea merge cu apostolul Andrei până la Istru, în Dobrogea de azi, unde l-a vestit pe Cristos, cu apostolul Petru până la Roma cezarilor, unde a primit moarte de martir sub împăratul Nero; cu apostolul Toma până în îndepărtata Indie, cu ucenicul Ioan pe drumurile Asiei Mici, până în insula Patmos unde a primit moarte martirică, sau l-am însoţi pe apostolul Pavel din Palestina pe toate drumurile Asiei Mici, în Macedonia, Peninsula balcanică, în Roma şi în îndepărtata Spanie sau cu ceilalţi apostoli până la marginile lumii, cunoscută până atunci, am putea rămâne uimiţi de puterea înţelepciunii şi a cuvântului lor, de pilda vieţii lor şi de cununa martiriului cu care s-a încheiat viaţa lor.

Câtă dâră de lumină cerească au lăsat în urma lor! S-au dărâmat zidurile egoismului, sclavii devin liberi, barbarii se încreştinează, deosebirile dintre oameni se înlătură. În locul urii ei propovăduiesc iubirea, în locul silniciei apar zorii libertăţii.

O lume nouă se naşte în urma propovăduirii lor. Acestea sunt roadele Spiritului Sfânt care au lucrat prin apostoli în lume.

Duminica acesta pomeneşte de chemarea primilor apostoli. După învierea din mormânt Iisus le-a spus: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit. Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28,18-20). Altă dată după înviere le-a zis: „Luaţi Spirit Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (In. 20,23).

Viaţa apostolilor a căpătat un sens nou, au primit o putere şi o lucrare mântuitoare. Iisus a făcut din ei solii mântuirii în timp şi spaţiu. Iar ei, la rândul lor, au dat slujitorilor Bisericii marea misiune de a continua acest apostolat creştin.

Venirea lui Iisus Cristos în lume a adus pentru toţi oamenii o chemare. Viaţa este un dar ceresc şi ea trebuie trăită ca o chemare. Fiecare avem datoria să fim apostoli ai binelui, ai adevărului, ai dreptăţii şi ai păcii în lume. Medicul la masa lui de operaţie, profesorul la catedră, funcţionarul în birou, muncitorul în fabrică, plugarul pe ogoare, savantul în laborator, scriitorul la masa lui de lucru. Fiecare este chemat să lucreze cu conştiinţă de apostol.

În mod special, prin Sf. Taină a hirotonirii preotul este chemat la un apostolat creştin. El este continuatorul lucrării apostolilor în lume. La Altar, preotul îl întruchipează pe Cristos. El trebuie să fie la înălţimea chemării sale. În rândul preoţilor mai sunt şi slăbiciuni, unii decad de la înălţimea chemării lor. Ce urmează de aici? Că întreaga preoţie trebuie nesocotită? Că însăşi Biserica trebuie ocolită? Nicidecum! Doar cine va dispreţui oştirea pentru faptul că uneori mai sunt şi dezertori? Preotul este un vas prin care se coboară în lume şi se împart darurile Spiritului Sfânt. Nu este atât de important dacă vasul este din aur, de argint, de aramă sau din lut. Important este ceea ce primesc creştinii prin vas. Deci chiar dacă un slujitor al altarului este nevrednic, lucrarea pe care o săvârşeşte are valoare, este sfântă. Cinstiţi pe slujitorii Bisericii, dar mai ales rugaţi-vă pentru ei (II Tes. 3,1). Este atât de grea sarcina unui preot, atât de spinos drumul pe care păşeşte el, încât are trebuinţă de rugăciunile turmei sale, ca de cel mai scump toiag de sprijin.

Câmpul apostolatului este larg. În el sunt chemaţi să lucreze toţi fără deosebire de vârstă, neam sau stare socială. Să alungăm din suflet păcatele şi să ascultăm chemarea Mântuitorului: „Veniţi după Mine…!” Amin.

.

      Duminica a III-a dupã Rusalii

Sfânta Evanghelie din aceastã Duminicã face parte din Predica de pe munte a Mântuitorului Iisus Cristos. Acesta îşi delimiteazã învãţãtura de tradiţia Vechiului Testament şi îşi prezintã un program de reforme doctrinare şi de viaţã în faţa unei mulţimi uimite, deoarece “El îi învãţa ca unul ce avea putere, iar nu ca fariseii şi cãrturarii”.

Textul din cuprinsul Evangheliei pare clar şi învãţãtura lui accesibilã, totuşi necesitã o aprofundare pentru a câştiga în viaţa noastrã aceste comori de înţelepciune.

Mântuitorul ne spune pentru început: “Luminãtorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tãu curat, tot trupul tãu va fi luminat, iar de va fi ochiul tãu rãu, tot trupul va fi întunecat” (Mt. 6, 22-23).

Comentând acest pasaj evanghelic vom descoperi în cuvintele Învãţãtorului referirea la ochiul sufletesc care este conştiinţa. Ea este “glasul lui Dumnezeu” şi în acelaşi timp “ochiul lui Dumnezeu” în sufletul nostru. Nu existã oameni fãrã conştiinţã, chiar dacã uneori se spune acest lucru, ci doar oameni care, neţinând seama de aceasta, ajung sã o schilodeascã, sã o farâmiţeze. Conştiinţa este aceea care face deosebirea între bine şi rãu, între ce este şi ce nu este permis. Conştiinţa este sãditã de Dumnezeu ca un ecou al dreptãţii Sale veşnice, ca un semn al asemãnãrii omului cu divinitatea. Aşa cum luminãtorul trupului este ochiul, tot aşa luminãtorul sufletului este conştiinţa.

Pe parcursul vieţii noastre conştiinţa ne devine sfãtuitor înainte de a face o faptã bunã sau rea; este martor în momentul sãvârşirii unei fapte; este judecãtor dupã ce faptele noastre au fost sãvârşite.

Când omul sãvârşeşte binele dã satisfacţie conştiinţei, iar dacã satisfacţia tinde sã se permanentizeze ea dã naştere unei stãri de fericire. Aceastã fericire nu o pot avea decât cei care-L cunosc pe Dumnezeu, îi ascultã învãţãturile, trãiesc o viaţã curatã şi plinã de umilinţã. Reversul acestei stãri de fericire generatã de conştiinţa dreaptã este starea de întristare, de ruşine, de remuşcare, de mustrarea conştiinţei pe care trebuie sã o simţim când sãvârşim rãul.

În continuare pasajul evanghelic ne spune: “Nimeni nu poate sã slujeascã la doi domni, cãci pe unul îl va urâ şi pe celãlalt îl iubi, sau de unul se va lipi şi pe celãlalt îl va dispreţui; nu puteţi sã slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Mt.6,24).

Certitudinea pe care o avem citind cuvintele evangheliei este cã sunt doar doi stãpâni care se gãsesc într-o contradicţie totalã: Dumnezeu şi mamona, ne-o spune chiar Iisus Cristos. Iar al sluji pe mamona înseamnã sã ne plasãm în dependenţa şi în sclavia unui bun materia sau spiritual, altul decât Dumnezeu. Ceea ce împiedicã mai ales lipirea noastrã de Cristos este cãutarea eului nostru, cãutarea propriei noastre voinţe. Lipirea noastrã de bunurile materiale sau spirituale duce la orientarea vieţii noastre spre acestea şi, implicit, la îndepãrtarea noastrã de Dumnezeu.

Analizându-ne fiecare rugãciunea pe care o facem cãtre Dumnezeu, vom identifica feţele lui mamona din viaţa noastrã. Dacã vom conştientiza unde ne fuge gândul cel mai adesea în timpul rugãciunii, vom vedea unde este comoara noastrã. “Cãci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Mt.6,21).

Sã ne întrebãm: Cine este Dumnezeul nostru? În cine sau în ce ne punem speranţa? Pe cine ne bazãm? Dacã speranţa noastrã stã într-un dumnezeu fals, mai devreme sau mai târziu vom fi dezamãgiţi, vom risca sã cãdem în depresii sau vicii.

Sã nu facem parte din categoria acelor oameni mândri şi egoişti care nu recunosc alt stãpân decât pe ei înşişi “Cãci scris este: Domnului Dumnezeului tãu te vei închina şi singur Lui vei sluji”. Dumnezeul cel Bun şi Îndurãtor doreşte întotdeauna sã ne copleşeascã cu iubirea Lui şi este mereu gata sã ni se dãruiascã nouã celor pãcãtoşi, însã El, Atotputernicul, respectã voinţa noastrã şi ne aşteaptã pe noi sã ne deschidem în faţa Îndurãrii Lui, sã ne dezlipim de falşii dumnezei şi sã-I oferim cârma vieţii noastre.

Dumnezeu nu îl vrea pe om doar ca slujitor sau rob al sãu, aşa cum îşi doreşte diavolul ci prin puterea darului sãu vrea sã-l facã pe om fiu iubit şi iubitor în acelaşi timp.

Concluzia Sfintei Evanghelii de astãzi este cuprinsã într-o singurã frazã: “Cãutaţi mai întâi împãrãţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adãuga vouã” (Mt. 6,33).

În zadar trudim mereu doar pentru cele trecãtoare “pe care moliile şi rugina le vor distruge”, în zadar alergãm doar dupã lucruri care vor pieri odatã cu noi. Sã preţuim lucrurile simple şi nepieritoare cu care putem ferici prezentul: rugãciune plinã de speranţã şi încredere cãtre Dumnezeu; cãutarea şi acceptarea în sufletul şi în viaţa noastrã a “Cuvântului Dumnezeiesc”; frecventarea deasã a Sfintei Liturghii pentru a trãi mai profund şi a înţelege mai bine necesitatea jertfei în viaţa noastrã; împãcarea cu semenii noştri; cercetarea şi încurajarea celor bolnavi; ieşirea în întâmpinarea celor sãraci; şi toate acestea împlinite cu iubire şi mai întâi decât toate. Mântuitorul stabileşte doar prioritãţile zicând: “mai întâi” împãrãţia lui Dumnezeu iar dupã aceea şi “celelalte” lucruri care trebuie sã satisfacã necesitãţile noastre, cu condiţia sã fie supuse scopului ultim, sã fie bune, pentru a ni se putea adãuga nouã. Sã cãutãm mai întâi împãrãţia lui Dumnezeu dãruind mai mult decât numai lucruri materiale, sã ne dãruim timpul nostru, sã fim disponibili pentru semenii noştri, pentru binele lor sufletesc, sã le facem cel mai preţios dar semenilor noştri: aspiraţia şi râvna noastrã pe calea sfinţeniei. Sã nu uitãm cã doar sfinţii iubesc dezinteresat pe toţi ceilalţi oameni, pentru cã s-au deschis în întregime lui Cristos, iar în ei Cristos poate trãi şi iubi din plin.

.

Duminica a III-a după Rusalii

.

“Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6,33).

Cât de plăcut este un popas răcoritor în mijlocul unei călătorii ostenitoare. Bietul călător îşi simte trupul slăbit. Picioarele îl dor, arşiţa îl dogoreşte, setea îl chinuieşte cumplit. Dar, deodată, drumeţul descoperă un pâlc de copaci, o pajişte verde, un izvor cu apă limpede şi rece. Inima omului i se umple de bucurie. Se opreşte, se aşează pe iarbă, soarbe din apa răcoritoare, se odihneşte la umbră apoi porneşte mai departe. Dar parcă e alt om, puterile i s-au înviorat, zăpuşeala n-o mai simte iar picioarele parcă au primit aripi de zbor.

Un astfel de popas ne prilejuieşte Sf. Evanghelie (Mt. 6,22-33) de astăzi. Cuvintele Sf. Evanghelii de astăzi fac parte din aşa numita „Predică de pe munte”.

Dumnezeu a creat lumea, după aceea nu a părăsit-o ci îi poartă de grijă, o apără de distrugere şi-i conduce pe oameni spre desăvârşire, spre viaţa cea veşnică. Această lucrare divină se numeşte providenţă sau pronie.

Firea înconjurătoare ne vorbeşte la tot pasul despre providenţa divină. De la firicelul de iarbă până la stejarul de sute de ani, de la grăuntele de nisip până la cel mai înalt munte; de la bobul de grâu până la holda ce se leagănă bătaia razelor solare; de la atom până la marile alcătuiri de stele ce-şi urmează neîntrerupt cu iuţeală ameţitoare drumul lor, fără abatere, toate ne vorbesc despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care a rânduit legi pentru ocrotirea lor iar unde este lege, ne duce cu gândul spre legiuitor.

Evanghelia de astăzi subliniază trei lucruri importante:

Omul are nevoie de un discernământ, de un „ochi” sufletesc şi curat care-l va ajuta să stabilească o justă ierarhie a valorilor, să aleagă slujirea lui Dumnezeu şi nu a lui Mamona, să caute împărăţia lui Dumnezeu şi nu lucrurile pieitoare.

Mântuitorul ne aduce aminte că avem un Tată în ceruri care ne poartă de grijă , că Dumnezeu Creatorul este şi Pronietorul lumii şi al oamenilor, că e inutil să ne risipim în îngrijorări fără rost.

Pentru viitor gândul omului să fie îndreptat spre împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.

Despre cei orbiţi de patimi (ură, răutate, lăcomie, poftă, egoism, necredinţă, etc) Mântuitorul ne spune că „au ochi dar nu văd şi au urechi dar nu aud”. Avem nevoie de un „ochi” sufletesc curat, conştiinţă curată şi luminată. Acest „ochi” sufletesc este „chipul lui Dumnezeu” pe care omul l-a primit de la Creatorul său, este organul prin care creatura comunică cu Creatorul său, căci precum ochiul trupesc este fereastra luminii acestei lumi, tot aşa sufletul este fereastra omului spre lumina cea înţelegătoare şi veşnică.

Orbirea trupească întunecă trupul dar orbirea sufletească aruncă fiinţa întreagă trup şi suflet în întunericul cel mai groaznic. Între Dumnezeu şi Mamona omul cu sufletul întunecat îl va alege pe „Mamona” (Mt. 6,24; Lc. 16,9,11,13) care este un cuvânt aramaic şi care înseamnă „bogăţie” sau „câştig necinstit”. El tinde să se instaleze în suflet ca domn şi stăpân înlocuindu-L pe Dumnezeu. Mijloacele de îmbogăţire rapidă sunt numeroase, dar cele mai multe sunt murdare. Posesiunea lor este inseparabilă de avariţie, teamă, nelinişte, robie, curse puse aproapelui şi în final o despărţire crudă în ceasul morţii. „Nu te baza pe bogăţiile adunate cu nedreptate – spune înţeleptul Iisus Sirah (5,8) – că nimic nu-ţi vor folosi în ziua restriştei”.

Evanghelia ne mai spune că bogăţia poate fi un pericol şi pentru sărac, dacă acesta se gândeşte şi tânjeşte după bogăţie. În sufletul lui, Dumnezeu va fi înlocuit cu dorul după Mamona. Un bolnav aşezat pe un pat de lemn va fi la fel ca şi cel aşezat pe un pat de aur. Boala o va purta cu el, tot aşa, un suflet bolnav, va fi tot la fel, fie că este aşezat în bogăţie sau în sărăcie.

Da, suntem nişte drumeţi pe lumea asta, dar ce cale grea şi ostenitoare străbatem. Cât necaz! Câte nevoi! Grijile, iată tovarăşii noştri de călătorie în lume. Ele ne însoţesc pretutindeni: în odaie, pe stradă, până şi în aşternut ne chinuiesc.

În mijlocul acestor griji Sf. Evanghelie ne prilejuieşte un izvor de întărire, un minunat popas de odihnă. „Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca…. Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi mai de preţ ca ele? … Luaţi seamă la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc nici nu torc, nici nu ţes. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărire lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia”. „După toate acestea se străduiesc păgânii; ştie doar Tatăl vostru cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Mt. 6,25-32). Cel ce se îngrijeşte fără rost de ziua de mâine nu crede că Dumnezeu îi este Tată. Înalta demnitate de fii ai lui Dumnezeu am dobândit-o ca rod al jertfei mântuitoare de pe cruce. Ea e o vrednicie deosebită pe care o cerem la Sfânta Liturghie înaintea rugăciunii „Tatăl nostru” când zicem: „Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată…”

Dar, oare este un îndemn la nemuncă? Să stăm cu mâinile încrucişate? Nicidecum! Evanghelia nu îndeamnă la trândăvie. „Cine nu munceşte, nici să nu mănânce” zice Sf. Pavel (II tes 3,10). Munca e o virtute iar lenea un păcat de moarte. Aici Dumnezeu ne învaţă să fim conştienţi de împreună-lucrarea noastră cu Dumnezeu şi al lui Dumnezeu cu noi, acel sinergism divino-uman. Muncim, dar Dumnezeu binecuvintează spre rodire. Psalmistul zice: „De n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte” (Ps. 126,1). Omul ară şi seamănă, dar Dumnezeu face să rodească. Ca să înţelegem lucrarea proniei divine în viaţa noastră, trebuie să ştim că Dumnezeu l-a creat pe om liber. I-a dat acest mare dar: libertatea. În aceasta stă măreţia lui, dar poate începe şi tragedia lui. „Cel ce vrea să vină după Mine” zice Iisus Cristos, fără să constrângă pe cineva. Omul poate să asculte sau să nu asculte de Dumnezeu.

Folosind în mod greşit libertatea, omul poate deveni cauza suferinţelor lui, a relelor şi a dezordinii în lume. Aşa apare suferinţa, neomenia, mândria, minciuna, nedreptatea, ura şi războaiele. De acestea nu este de vină Dumnezeu. El îngăduie toate acestea din respect pentru libertatea ce a dat-o oamenilor. El nu se grăbeşte să pedepsească pentru răul făcut de om, cum am face noi oamenii. El este răbdător şi îndelung răbdător, ca şi în pilda cu „fiul risipitor”.

Dumnezeu ajută pe toţi oamenii însă nu în detrimentul celorlalţi. Îi ajută prin comunitate, prin Biserică. Pe căi naturale Dumnezeu ne ajută prin oameni iar pe căi supranaturale prin Biserică dându-ne Trupul şi Sângele său ca hrană sufletească.

De aceea închei cu îndemnul: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6,33). Amin

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Duminica a IV-a dupã Rusalii

.

“Doamne, sluga mea zace în casã, slãbãnog, cumplit chinuindu-se” (Mt. 8,6)

Ori de câte ori citim sau ascultãm sfânta Evanghelie, la dumnezeiasca Liturghie, suntem cuprinşi de simţãminte alese ca şi când ne-am afla în faţa unei icoane mãreţe, avându-l în prim plan pe Domnul nostru Iisus Cristos cu iubirea şi puterea Lui Dumnezeiascã. Din iubirea El a coborât pânã la noi din cer, luând chip asemenea nouã, în afarã de pãcat, prin puterea lui dumnezeiascã a sãvârşit minuni, ca nimeni altul pânã atunci şi nici dupã aceea.

Prezenţa divinitãţii Sale nu striveşte fãptura omeneascã ci o lumineazã şi o ajutã sã urce pe treptele desãvârşirii. În lumina acestei întâlniri cu Cristos apar în adevãrata lor valoare însuşirile şi frumuseţea omului.

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume nu numai sã ne arate pe Tatãl ci şi sã ne arate adevãratul rost şi scop al vieţii, precum şi demnitatea şi vrednicia noastrã în faţa lui Dumnezeu. El a purtat fire omeneascã spre a ne ajuta sã putem birui tot ceea ce întunecã şi slãbeşte demnitatea noastrã.

Mântuitorul s-a aplecat cu dragoste spre oameni, a ascultat şi a împlinit rugãciunile celor ce au venit la El, a vindecat pe bolnavi, a dãruit iertare pãcatelor, a întãrit credinţa şi i-a ajutat sã ajungã “la frumuseţea cea dintâi”.

Înaintea Lui nu era deosebire de neam, de rang sau de stare socialã. El a fost “prieten al pãcãtoşilor”, pe care i-a ridicat din mizeria pãcatului, El a fost “samarineanul milostiv”, care a tãmãduit rãnile sufletului şi “doctor al bolnavilor”, dãruind sãnãtate trupului.

Sfânta Evanghelie de astãzi ne înfãţişeazã o astfel de întâlnire a lui Iisus cu un sutaş roman. La Iisus vine un ofiţer al mândrei oşti romane, care îl roagã stãruitor sã-i vindece servitorul. Un lucru cu totul neobişnuit. Un ostaş roman, pãgân, vine la Iisus şi îl roagã sã-i vindece servitorul. În sufletul acestui om “dintre neamuri” întâlnim virtuţi care întrec cu mult pe cele ale fiilor poporului ales şi strãlucesc pânã în zilele noastre. Ele sunt podoabe rare ale sufletului pe care se cuvine sã le cunoaştem şi sã le urmãm.

Iatã cum ni le descrie Sfânta Evanghelie: “Pe când intra Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casã, slãbãnog chinuindu-se cumplit”. Fãrã sã mai apuce sã spunã un cuvânt, Iisus i-a zis: “Venind îl voi vindeca”.

De ce oare, Mântuitorul a împlinit atât de grabnic rugãciune a sutaşului, în timp ce nouã ni se pare cã ni le împlineşte mult mai târziu?

Iisus a descoperit în inima sutaşului o mare virtute iubire de oameni , bunãtatea pe care a voit sã o rãsplãteascã îndatã. Se cunoaşte cã pe vremea aceea trei pãrţi din locuitorii imperiului roman erau robi, care nu se bucurau de nici un drept, care nu erau socotiţi vrednici de iubire şi erau consideraţi în rândul animalelor. Iatã de ce fapta sutaşului depãşeşte cadrul mentalitãţii şi obiceiurilor vremii. Iubirea dintre oameni era limitatã de graniţele ţãrii (la iudei a ajuta pe un samarinean era considerat un pãcat), de starea socialã, etc. Sutaşul trece peste aceste limite arãtându-şi iubirea faţã de servitorul sãu, de aceea Mântuitorul îi împlineşte îndatã rugãciunea şi vindecã sluga.

Din aceastã minune reiese caracterul universal al iubirii sale.

A doua mare virtute a sufletului sutaşului este smerenia. “Doamne, nu sunt vrednic sã intri sub acoperişul meu, ci spune numai un cuvânt şi se va vindeca slujitorul meu” (Mt. 8,8). Iisus nu a rãmas indiferent în faţa acestei mãrturisiri. “Cel ce s-a smerit pe sine, ascultãtor fãcându-se pânã la moarte”. Cel ce a zis: “Învãţaţi de la Mine cã sunt blând şi smerit cu inima”, a primit şi a lãudat smerenia sutaşului.

Ce mare exemplu ne oferã acest sutaş! Cãt de mare este contrastul între exemplul sãu şi mândria multora dintre oameni!

Nu este pãcat mai mare şi mai pãgubitor decât pãcatul mândriei. El devine şi mai grav atunci când priveşte raportul omului cu Dumnezeu, cãci “celor mândri Dumnezeu le stã împotrivã iar cel smeriţi le dã dar”.

De câte ori ne apropiem de Sfânta Cuminecãturã auzim cuvintele sutaşului, când zicem: “Doamne, nu sunt vrednic sã intri sub acoperãmântul meu, ci te rog sã mã primeşti cum ai primit pe vameşi şi pãcãtoşi şi pe tâlharul care s-a mãrturisit Ţie zicând: pomeneşte-mã, Doamne, când vei veni întru împãrãţia Ta”.

Veşmântul smereniei a înfrumuseţat viaţa sfinţilor, care nu au încetat a-şi recunoaşte nevrednicia şi a chema pe Dumnezeu în ajutorul lor.

A treia virtute care ne-a impresionat şi mai mult la sutaşul din Evanghelie a fost credinţa lui în Iisus Cristos. El îl cunoaşte pe Domnul numai de la alţii. Auzise cã i-a vindecat pe bolnavi, ştia de asemenea cã are o putere asupra celor de sub ascultarea lui. Toate acestea i-au întãrit credinţa în puterea dumnezeiascã a Mântuitorului.

Vãzând credinţa lui, Iisus s-a minunat şi a zis celor ce veneau dupã El: “Adevãrat grãiesc vouã: Nici în Israel n-am aflat atâta credinţã” (Mt. 8,10).

Trãsãturile spirituale ale sutaşului, pe care Mântuitorul ni-l oferã ca pildã sunt îndeosebi trei: iubirea, smerenia şi credinţa. Mântuitorul a rãsplãtit aceste virtuţi, spunându-i: “Mergi, şi fie ţie dupã credinţa ta”.

Viaţa creştinilor nu se poate închipui fãrã credinţã: ea ar fi ca o gradinã fãrã nici un rod, ci numai buruieni. Ar fi ca o corabie fãrã ancorã şi rãmasã prada vânturilor şi valurilor. De aceea apostoli cereau adesea Mântuitorului: “Sporeşte-ne credinţa” (Lc. 17,5), iar ei, dupã Înãlţarea Mântuitorului la cer îşi îndemnau credincioşii: “Fiţi tari în credinţã!” (I Cor 16,1) şi anume “în credinţa care lucreazã prin iubire” (Gal 5,6), cãci “credinţa fãrã fapte este moartã” (Iacob. 2,17).

Chipul acestui sutaş strãluceşte peste veacuri prin frumuseţea lui spiritualã, prin iubirea şi credinţa lui. El devine un model pentru toţi cei ce cautã împãrãţia lui Dumnezeu, pentru toţi cei ce se strãduiesc sã-şi îmbunãtãţeascã viaţa.

Iubirea faţã de semeni, smerenia şi credinţa sunt pârghii ale vieţii noastre spirituale.

Luând aminte la toate acestea şi având în Sfinţii Bisericii un nor de mãrturisiri sã ne silim a spori în dreapta credinţã, în sãvârşirea faptelor bune şi în dragostea faţã de semenii noştri, rugându-L necontenit pa Mântuitorul sã ne facã vrednici de împãrãţia Sa.

.

.

Duminica a V-a după Rusalii

– Iisus şi demonii –

.

Dumnezeu este nesfârşit de bun şi toate lucrările lui sunt bune. Totuşi, nimeni nu este ocolit de experienţa suferinţei, a relelor prezente în natură, care apar în legătură cu limitele proprii creaturilor, şi mai ales de problema răului moral.

De unde vine răul? „Căutam de unde vine răul, dar nu găseam răspunsul”, spunea Sfântul Augustin, iar căutarea sa dureroasă nu va găsi ieşire decât în convertirea la Dumnezeul cel viu. Căci „misterul fărădelegii” (2 Tes 2,7) se limpezeşte doar la lumina „misterului pietăţii” (1 Tim 3,16). Revelaţia iubirii divine în Cristos a manifestat în acelaşi timp înmulţirea răului şi prisosirea harului. E necesar, deci, să privim problema origini răului cu ochii credinţei aţintiţi asupra Celui care este unicul Biruitor al răului. (C.B.C. 385).

Dar cine este acest Beelzebul de care se vorbeşte aici. De-a lungul Noului Testament, se face referire la Satana cu multe nume, precum Beelzebul (Marcu 3,22; Matei 10,25;12,24), Veliar (II Corinteni 6,15), vrăjmaşul (Matei 13,25.28.29; Luca 10,19), domnul demonilor (Marcu 3,22), stăpânitorul lumii acesteia (Ioan 12,31;14,30), balaurul cel mare (Apocalipsa 12,9), şarpele sau şarpele de demult (II Corinteni 11,3; Apocalipsa 12,9;14,14;20,2) şi ispititorul (Matei 4,3; I Tesaloniceni 3,5). Şi desigur mai este numit “Diavolul” (Matei 4,1;25,41; Luca 4,2; Ioan 13,2; Fapte Apostolilor 10,38), care vine din cuvântul grec diabolos, în latină diabolus, însemnând “calomniatorul” sau “învinovăţitorul”.

Numele de Satana apare de multe ori în Biblie, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Cuvântul ebraic “satana” descrie un adversar, pe cineva care se opune altcuiva. Este folosit de mai multe ori în Vechiul Testament pentru a descrie activitatea fiinţelor atât umane cât şi cereşti trimise să oprească sau să se opună acţiunilor unui răufăcător, sau pentru a descrie trimişii care acţionează ca judecători în numele lui Dumnezeu. De la acest înţeles pozitiv, în deceniile dinaintea întrupării lui Cristos cuvântul a început să fie folosit ca nume propriu – Satana – pentru a numi o creatură cerească aflată în opoziţie totală cu Dumnezeu, o creatură ce caută să ruineze lucrarea Sa. În scrierile apocrife iudaice este considerat a fi prinţul spiritelor rele, a cărui alungare din cer s-a datorat refuzului său de a-l recunoaşte pe om ca fiind după chipul lui Dumnezeu (cf. Geneză 1,26-27). Satana, ca toate creaturile, a fost creat de Dumnezeu – şi a fost bun prin creare. A fost un înger, spirit pur, creat pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru a face lucrarea lui Dumnezeu. Ceva cutremurător s-a întâmplat însă cu Satana şi cu alţi îngeri. Având voinţă liberă, aceştia au ales să se revolte împotriva Celui care i-a creat. Al patrulea Conciliu de la Lateran (1215) afirma că deşi au fost creaţi “buni prin natura lor” de către Dumnezeu, respectivii îngeri au căzut din cer deoarece “s-au făcut pe sine răi prin acţiunile lor”. După cum arată Catehismul Bisericii Catolice, această acţiune a lor, faptul că Dumnezeu a permis-o şi răul care a rezultat sunt un “mare mister” (nr. 395). Citându-l pe Sfântul Ioan Damaschinul, Catehismul Bisericii Catolice explică de asemenea faptul că acest păcat al Satanei şi al îngerilor săi nu poate fi iertat, având caracter permanent şi irevocabil (nr. 393).

Despre acest misterios eveniment cosmic se vorbeşte în epistola a doua a lui Petru, în care se aminteşte de îngerii care au păcătuit (II Petru 2,4; cf. Matei 25,41; Iov 4,18) şi în prima epistolă a lui Ioan, în care se spune că “de la început diavolul păcătuieşte” (I Ioan 3,8). Al doisprezecelea capitol din Apocalipsă descrie cum coada “balaurului mare, roşu” a aruncat pe pământ “a treia parte din stelele cerului” (Apocalipsa 12,3-4), înţelegându-se aceasta ca o referire la căderea Satanei şi a îngerilor săi. Acelaşi capitol mai descrie războiul ceresc dintre îngerii căzuţi şi arhanghelul Mihail cu îngerii săi: “Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă Diavol şi Satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el” (Apocalipsa 12,7-9).

Această scenă din ultima carte a Bibliei este aşezată oarecum simetric faţă de prima menţionare a “şarpelui” în Geneză 3, în cunoscutul episod al ispitirii din Grădina Edenului şi al căderii care a urmat. Şarpele, descris ca unul dintre cele mai viclene animale (Geneză 3,1), o ispiteşte pe Eva să mănânce din copacul cunoaşterii binelui şi răului, iar Eva cedează. Unii biblişti se îndoiesc că autorul Genezei s-a gândit la Satana când a scris despre şarpe. Totuşi, în străvechiul Orient Apropiat, şarpele era adesea văzut ca o figură cosmică ce se identifică cu un monstru al haosului şi care reprezintă puterile răului şi ale întunericului. În gândirea iudaică de mai apoi, şarpele din Geneză 3 este identificat cu Satana, sau văzut ca un simbol al Satanei, sau purtător de cuvânt al său (Înţelepciunea 2,24).

Această identificare este de asemenea explicită în Noul Testament, în special în Apocalipsă 12, care identifică balaurul cu “şarpele de demult”, Diavolul, Satana. Iisus a descris diavolul ca fiind “de la început ucigător de oameni” şi “mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8,44). Sfântul Pavel scrie despre şarpele care “a amăgit pe Eva în viclenia lui” (II Corinteni 11,3). La rândul său, Catehismul Bisericii Catolice explică faptul că în spatele neascultării lui Adam şi Eva “se află o voce înşelătoare, ostilă lui Dumnezeu, care, din invidie, îi aruncă în moarte. Scriptura şi Tradiţia Bisericii văd în această fiinţă un înger decăzut, numit Satana sau Diavolul” (art. 391).

Pentru unii oameni, calea de la negarea faptului că Satana este o fiinţă vie până la negarea existenţei lui sub orice formă – chiar şi impersonală sau abstractă – este scurtă. După cum mulţi au spus, aşa ar vrea şi Satana să fie. Poetului francez Charles Baudelaire (1821-1867) i se atribuie cuvintele: “cel mai ingenios vicleşug al Satanei este să ne convingă că el nu există”. În cartea sa “Eternul galilean”, Arhiepiscopul Fulton Sheen îşi avertiza cititorii: “Nu vă bateţi joc de Evanghelii spunând că nu există Satana. Răul este prea real în lume pentru a spune aşa ceva. Nu spuneţi că ideea de Satana este moartă şi învechită. Satana nu îşi înmulţeşte niciodată mai mult hoardele decât atunci când, în răutatea lui, răspândeşte zvonul că a murit demult.”

Există astăzi multe cărţi despre Satana care includ descrieri de activităţi oculte, comportamente bizare, activităţi paranormale, toate menite să convingă cititorii de faptul că Satana este astăzi mai activ şi mai productiv ca niciodată. Pe de o parte, astfel de cărţi îi ajută pe oameni să recunoască faptul că Satana este viu şi activ şi urmăreşte să distrugă vieţi într-o multitudine de feluri. Pe de altă parte, senzaţionalismul din ele poate conduce la o viziune dezechilibrată asupra Satanei, chiar la o preocupare nesănătoasă. Din Sfânta Scriptură şi din învăţătura Bisericii putem extrage câteva idei principale despre satana şi existenţa răului:

Satana şi demonii există, sunt reali şi sunt fiinţe create. Aceasta este învăţătura clară şi consecventă a Bisericii. A o nega înseamnă a pune la îndoială lucrarea mântuitoare a lui Iisus Cristos şi modul în care El îl înţelegea pe Satana, răul şi păcatul. Să fim umili în faţa misterului răului şi să căutăm să ducem o viaţă de sfinţenie, respingându-l mereu pe Satana şi căile lui, prin harul lui Dumnezeu.

Omul este responsabil pentru relele pe care le comite. Biserica nu ne lasă să spunem: “Diavolul m-a făcut să păcătuiesc!” Omul are voinţă liberă şi libertate; poate de asemenea să îl cheme în ajutor pe Dumnezeu, care este mult mai puternic decât ar putea visa vreodată Satana să fie.

Să avem o atitudine critică şi prudentă vizavi de pretenţiile de posedare demonică. Activitatea demonică este reală şi există oameni care suferă de atacuri demonice sau chiar de posedări. Să nu ne lăsăm însă păcăliţi de relatările senzaţionale care pot să fie inexacte. Discernământul vine din cunoaşterea învăţăturii Bisericii despre activitatea demonică şi din investigarea atentă a cazurilor.

Omul modern este adesea naiv când este vorba de supranatural. El poate să fie de asemenea incredibil de arogant în negarea lucrurilor pe care nu le poate explica doar prin ştiinţă sau raţiune. Din nou, umilinţa este esenţială. Să lăsăm Scriptura şi învăţătura Bisericii să ne călăuzească.

Să nu subestimăm niciodată importanţa credinţei. Satana doreşte să distrugă omul şi este foarte serios în căutarea lui neîncetată de a face acest lucru. Prin credinţa în Dumnezeu, putem să ne împotrivim Satanei. Este adevărat că ne poate ispiti şi că urmăreşte ocaziile prin care să ne conducă la păcat. Deşi ne poate ispiti, Satana nu ne poate însă forţa să păcătuim. Şi prin credinţă putem avea siguranţa triumfului lui Dumnezeu asupra sa.

Răul este un mister. Cultura de astăzi se îndoieşte de rău şi acţionează ca şi când acesta, chiar dacă există, este o forţă vagă şi impersonală. În acelaşi timp însă, cultura este fascinată de rău, fapt dovedit de succesul filmelor horror, al literaturii despre Satana şi despre posedările demonice, şi permanentele ştiri despre acte rele (răpiri, crime, violenţe etc). Trebuie să acţionăm pentru a arăta lumii că misterul răului nu trebuie să ne atragă. Provocarea este aceea de a arăta că Crucea înseamnă viaţa şi victoria adevărată, pe când acţiunile răului sunt semnele morţii şi ale înfrângerii.

În ceea cea ce priveşte cazurile de posedare şi de exorcizare este bine să cunoaştem câteva lucruri esenţiale.

In Biserica Catolică, exorcismul se defineşte ca fiind o acţiune rituală, în virtutea puterii lăsate de Iisus Bisericii: de a izgoni diavolii. Forma legală acceptată în Biserica Catolică se regăseşte în Conciliul Vatican II, unde se pomeneşte că „întreaga istorie a omenirii este ocupată de o luptă teribilă împotriva întunericului, luptă începută de la facerea lumii. Ispitit de cel rău chiar de la începuturi, omul a abuzat de libertatea sa, ridicându-se impotriva lui Dumnezeu şi dorind să-şi urmeze destinul, în afara lui Dumnezeu; refuzând să-L recunoască pe Dumnezeu, omul a frânt ordinea ce trebuia respectată. Dar Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său, cu scopul de a-i scoate pe oameni, prin mijloacele Sale, de sub puterea întunericului şi a demonului. Cristos, prin moartea Lui, ne-a eliberat de sub puterea satanei. Iisus răstignit şi înviat l-a invins definitiv pe satana”. Într-un document al Congregatiei pentru Doctrina Credintei Catolice se spune că „…nimeni nu poate să rostească, în mod legitim, exorcisme peste îndemoniaţi, dacă nu a obţinut o permisiune specifică şi expresă de la Ordinarul locului. Permisiunea din partea Ordinarului locului poate fi dată doar unui preot pios, înzestrat cu ştiinţă, prudenţă şi viaţă integră. Totodată, nu le este permisă credincioşilor folosirea formulelor exorciste împotriva satanei şi a îngerilor rebeli”.

 Referindu-se la satana, Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat: „Această luptă împotriva demonului, care-l distinge pe Arhanghelul Mihail dintre ceilalţi îngeri, este actuală până astazi, pentru că demonul este viu si activ în lume. De fapt, răul există-n sine, iar dezordinea care se opune societăţii, incoerenţa omului, divizarea interioară a cărei victimă el cade – ades – nu sunt numai consecinţa păcatului originar, ci şi efectul acţiunii obscure şi malefice a satanei”.
Două sunt căile de acţiune ale diavolului. Mai întâi printr-o acţiune ordinară, îndreptată spre toţi oamenii, aceea de a-i ispiti la rău. Iisus însuşi a acceptat această condiţie umană, lăsându-se ispitit de diavol. Satana este prezent şi printr-o acţiune extraordinară, îngăduită cu voia lui Dumnezeu, dar numai în anumite cazuri. După modul ei de manifestare, se cunosc mai multe forme diferite:

– suferinţele fizice provocate de satana în exterior (sunt cunoscute tot felul de lupte ale sfinţilor cu diavolul, precum Sf. Paul al Crucii, Padre Pio – care erau loviţi, biciuiţi, zgâriaţi de demon);

– posesia diavolească – chinul cel mai grav -, când demonul intră în stăpânirea, nu a unui suflet, ci a unui trup, determinându-l să acţioneze sau să vorbească cum vrea el, fără ca victima să poată opune rezistenţă, deci fără a fi responsabilă moralmente de ceea ce face; – asuprirea diavolească sau tulburarile şi bolile care nu duc neapărat la pierderea cunoştinţei si nici la săvârşirea unor acţiuni de care persoana să nu fie responsabilă;

– obsesiile diavoleşti – atacuri neprevăzute (uneori continue) de gânduri obsedante, absurde, de care victima nu se poate elibera singură. De aceea, persoana în cauză persistă într-o continuă stare de istovire, de disperare, este bântuită de gândul sinuciderii;

– infestările diabolice: pe obiecte, case, animale ori anumite persoane. Prin aceasta se inţelege practicarea sau asistarea la şedinţe de spiritism, de magie, frecventarea cultelor sau sectelor satanice, a magilor, a vrăjitorilor, a ghicitorilor în cărţi, practicarea ocultismului – toate acestea însemnând tot atâtea pericole de a cădea pradă unor farmece. Nu există magie albă şi magie neagră: exista doar magie neagră, pentru că orice fel de magie este o apelare la demon;

– supunerea diabolică (dependenţa de diavol), caz în care persoanele se pun de bună voie în slujba diavolului.
În cazul ritualului exorcizării, Biserica Catolică recomandă anumite rugăciuni şi formule consacrate, potrivite acestui scop. Acţiunea de exorcizare este de obicei încredinţată unor preoţi special pregătiţi, recomandându-se un cadru solemn (cum ar fi botezul). Înainte de a trece la acţiunea de exorcizare, preotul se interesează îndeaproape dacă sunt motive serioase şi suficiente pentru a săvârşi exorcizarea, care sunt diagnosticele puse de medici. Preotul va cere părerea medicului, se va informa asupra tratamentelor făcute şi a rezultatelor obţinute. Se descriu, cu ajutorul persoanelor care-l însotesc pe cel în cauză, simptomele şi posibilele cauze. După ce sunt epuizate toate aceste etape, preotul va citi, rugăciunile de exorcizare conform ritualului bisericesc, apoi îl va spovedi şi-l va împărtăşi.

Se spune că Diavolul i-ar fi spus Sfântului Ioan Vianney: “Dacă ar exista trei preoţi ca tine, împărăţia mea ar fi ruinată.” Sfântul, la rândul său, şi-a dezvoltat un remarcabil simţ al umorului relativ la atacurile supranaturale la care era supus, spunând: “O, Diavolul şi cu mine? Suntem aproape colegi de cameră!”

Este foarte improbabil să avem în viaţă parte de confruntări cu Satana aşa cum a avut Sfântul Ioan Vianney, dar totuşi trebuie să fim conştienţi de cine este Satana şi ce face el – şi de ce trebuie să i ne împotrivim. Aceasta începe cu recunoaşterea faptului că Diavolul există şi că doreşte să ne distrugă. Înseamnă să ştim că deşi este puternic, Satana este limitat şi a fost deja învins (Catehismul Bisericii Catolice 2852, 2864). Imaginaţi-vă o persoană atât de dedicată lui Dumnezeu încât devine asemenea Sfântului Ioan Vianney. Acel sfânt aţi putea fi Dumneavoastră!

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Duminica a V-a dupã Rusalii

“Şi iatã toatã cetatea a ieşit înaintea lui Iisus şi, vãzându-L, L-au rugat sã plece din hotarele lor” (Mt. 8,43).

Dumnezeu le dă oamenilor învãţãturã nu numai prin cerul plin de îngeri şi împodobit cu stele, nu doar prin pãmântul acoperit cu verdeaţã şi vieţãţi cuvântãtoare şi fãrã grai, ca tot atâtea dovezi al existenţei şi iubirii Sale, dar şi prin demoni ca sã dea “pãgânilor”, din toate timpurile, care atât de uşor gãsesc drumul spre iad, prilejul de a-şi înãlţa sufletele, scãpându-le de întuneric, de foc şi chin.

Mântuitorul Iisus Cristos îi conduce pe Sfinţii Apostoli într-un ţinut pãgânesc, pe ţãrmul lacului Ghenizaret (Marea Galileii), în ţinutul gadarenilor (în apropiere de cetatea Gadara), numit şi al gherghesenilor. În acest ţinut bogat în pãşuni pentru turme, s-a petrecut minunea relatatã în Sfânta Evanghelie a acestei duminici. “Şi trecând El dincolo, în ţinutul gherghesenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea sã treacã pe calea aceea” (Mtatei 8,28).

Aceşti îndrãciţi trãiau în morminte, din care ieşeau adeseori şi prin comportamentul lor bãgau groaza în trecãtori. Punând stãpânire pe aceşti doi bãrbaţi, diavolul îşi fãcea din ei arme distrugãtoare asupra celorlalţi oameni. Nu numai trupurile le erau dezgolite de haine, dar şi sufletele le erau descoperite de orice har dumnezeiesc.

“Şi iatã au început sã strige şi sã zicã: ce este nouã şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” (Mt. 8,29). În urletul diavolilor, un lucru important este faptul cã ei vãd în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu şi în groaza lor, strigã tare aceasta, pentru cã dupã întreita ispitire, ei nu au îndrãznit sã se mai apropie de Iisus, dar n-au pierdut nici un prilej sã se apropie şi, mai ales, sã se cuibãreascã în trupurile şi sufletele vulnerabilelor creaturi.

Este adevãrat cã şi Sfântul Apostol Petru a strigat, cu bucurie: “Tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Mt. 16,16), dar îndrãciţii au strigat cu spaimã şi groazã, vãzând în faţa lor pe Judecãtorul. Au strigat numele pe care l-au ascuns şi l-ai şters din inimile oamenilor.

Numai groaza le-a smuls acest strigãt: “Ai venit aici mai înainte de vreme ca sã ne chinuieşti?” (Mt. 8, 29).

Ei aşteptau ceasul judecãţii şi chinuirea la sfârşitul veacurilor. Simpla şi neaşteptata apariţie a lui Iisus este pentru ei un chin cu mult mai mare decât este lumina pentru cârtiţã şi focul pentru pãianjen.

În lipsa lui Cristos, diavolii sunt obraznici, trufaşi, îi înjosesc pe oameni şi îngrozesc împrejurimile “…încât nimeni nu putea sã treacã pe calea aceea”. Dar, iatã, cã şi cele mai cumplite creaturi ştiu sã se roage: “Şi-L rugau pe El sã nu le porunceascã sã meargã în adânc”. Adâncul este adevãratul lor sãlaş, locul lor de chin, unde este “plânsul şi scrâşnirea dinţilor: “Cum ai cãzut tu din ceruri, stea strãlucitoare, fiu al dimineţii… Şi acum, tu te cobori în iad, în cele mai de jos ale adâncului” (Is. 14,12-15).

Din pricina pãcatelor, cu îngãduinţa lui Dumnezeu, demonii sunt dezlegaţi între oameni. Punând stãpânire pe trup, se caţãrã pe acesta ca pe o scarã în suflet, aşezându-se ca într-un tron al sãu încãlecând ca pe un animal de povarã, fãcând din el fluier care cântã şi fiarã sãlbaticã prin care sfâşie.

Pe când demonii se rugau de Iisus, cu fricã şi groazã, o turmã mare de porci, “ca la douã mii” (Mt. 5,13), pãştea liniştitã pe deal, îi cereau lui Iisus: “Dacã ne scoţi afarã, trimite-ne în turma de porci”. Adicã: Nu ne azvârli în adânc, ci, mãcar trimite-ne în trupurile porcilor. Deşi demoni n-ar fi vrut sã plece din om, pentru cã de sufletul sãu aveau nevoie n-au vrut sã îndepãrteze prea mult din preajma lui, ci au cerut sã intre în turma de porci, care aruncându-se în mare, prin paguba fãcutã, sã câştige sufletele gadarenilor.

“Pãzitorii au fugit şi ducându-se în cetate, au spus cele întâmplate cu demonizaţii. Şi iatã toatã cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi vãzându-L, L-au rugat sã treacã din hotarele lor” (Mt. 8,33-34).

Vedeau, acum cu toţii, ce n-au mai vãzut şi auzit. Paznicii şi apostolii le-au povestit cum vindecase Iisus pe cei doi îndrãciţi, şi cum o legiune de demoni tremurase de fricã în faţa Lui, şi cum a smuls ca un vârtej turma de porci şi o azvârliserã în adâncurile mãrii. O minune mai uimitoare de cât dacã ar fi smuls cu totul muntele Gherghesei şi l-ar fi aruncat în mare.

Din toate acestea, cetãţenii gadareni, nu ţin minte decât un lucru: cã li s-a prãpãdit turma de porci. În loc sã cadã în genunchi şi sã mulţumeascã Domnului cã a salvat douã suflete, ei jelesc pierderea porcilor. În loc sã-L roagã sã le fie oaspete, îl roagã sã plece cât mai repede. În loc sã laude pe Dumnezeu ei plâng pentru porci.

Iubiţi credincioşi, sã nu ne grãbim a osândi dragostea gadarenilor, înainte de a privi la lumea noastrã creştinã, de douã ori milenarã, care şi-a fãcut un obicei în a scormoni pãmântul, asemeni necuvântãtoarelor din Sfânta Evanghelie, din care sã-şi construiascã apoi, adevãraţii viţei de aur. Dacã, astãzi, s-ar scula gadareni din morminte şi ar numãra, ar gãsi în lumea creştinã o mare mulţime din cei care gândesc asemenea lor. Ei, cel puţin, L-au rugat frumos pe Iisus sã plece de la ei, pe când creştinul zilelor noastre îl alungã, pur şi simplu. Şi de ce îl alungã? Ca sã rãmânã el singur cu porcii şi cu stãpânii lor, demonii.

“Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea sã”. Întreagã istorisire a minunii se încheie cu aceste cuvinte. Iisus nu le-a spus nimic gadarenilor. Ce sã le mai spunã, dacã minunea nu le-a fost de-ajuns? Vorbele nu i-ar fi adus la supunere. La ce bun sã aduci la supunere nişte morminte? A coborât în tãcere colina, a intrat în corabie şi a plecat de la dânşii. Ce blândeţe, ce rãbdare ce înãlţime dumnezeiascã. Ce victorie deşartã pentru Cezarul care a scris Senatului: “Veni, vidi, vici!”. Cristos a venit a vãzut, a vãzut şi a tãcut. Pãstrând tãcere a înveşnicit biruinţa Sa.

Ar trebui ca toţi pãgânii, tuturor timpurilor, toţi gadarenii acestei lumi, sã înveţe din Pilda Smeritului şi Blândului Pãstor, cã El, niciodatã, chiar dacã bate, nu forţeazã uşa de la staulul oilor, care nu vor sã-L primeascã. Cine-L primeşte, primeşte viaţa veşnicã; cine-L alungã rãmâne-n moarte.

Sã-L rugãm pe Iisus, nu asemenea gadarenilor, de a pãrãsi hotarul şi ţinutul din preajma caselor, vieţilor şi sufletelor noastre, ci prin cuvintele unui mare duşman al diavolului şi luptãtor cu forţele malefice, mai aproape de zilele noastre – Padre Pio:

“Rãmâi cu mine, Doamne, ca nu cumva sã uit de Tine. Rãmâi cu mine, Doamne, pentru cã Tu ştii cât de uşor te pãrãsesc. Rãmâi cu mine, Doamne, pentru cã Tu eşti viaţa mea şi zelul meu slãbeşte. Rãmâi cu mine, Doamne, pentru cã Tu eşti lumina vieţii mele şi fãrã Tine rãtãcesc în întuneric. Rãmâi cu mine, Doamne, şi-mi aratã voinţa Ta preasfântã. Rãmâi cu mine, Doamne, ca sã-ţi aud vocea pe care s-o urmez.” Amin!

         Duminica a VI-a dupa Rusalii

.

Minunea descrisă de Matei în această Evanghelie, este descrisă şi de Marcu (2, 1-12). Aceasta serveşte ca text şi pentru Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare. Deosebirea este că, la cele scrise de Matei, Marcu descrie modul în care a fost adus slabănogul în faţa Mântuitorului, acesta fiind coborât prin acoperişul casei.

  În această Sf. Evanghelie pe care am ascultat-o astăzi, Domnul nostru Iisus Cristos ne dă trei dovezi puternice despre dumnezeirea Sa:

Întâi, iertând păcatele paraliticului, căci nimeni nu putea să ierte păcatele decât Dumnezeu. Dumnezeu fiind, a putut să zică: “Fiule, iertate sunt păcatele tale!”.

A doua dovadă este aceea că a descoperit gândurile cele ascunse ale cărturarilor şi fariseilor, gândurile rele ce umblau prin capul şi inimile lor, pentru care le-a zis: “Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre”? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ de a ierta păcatele, a zis slăbănogului: “Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. Slăbănogul s-a ridicat şi s-a dus la casa sa. El şi-a regăsit casa mergând pe picioarele sale. Mare mirare a cuprins pe toţi câţi au văzut şi măreau pe Dumnezeu, că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni. Iată ce minte îngustă, căci era Dumnezeu cu ei şi nu-L cunoşteau, Îl socoteau numai om. De aceea, spune Evanghelia că-L lăudau pe Dumnezeu că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni.

A treia dovadă a fost aceea că Mântuitorul l-a vindecat pe slăbănog numai cu cuvântul. Cine putea să facă o asemenea minune numai cu cuvântul dacă nu Dumnezeu! Cu adevarat să înţelegem şi să mărim din adâncul sufletului, recunoscând şi noi pe Domnul nostru Iisus Cristos ca Dumnezeu cel Atotputernic şi Mântuitorul sufletelor noastre.

In evanghelia de astăzi, Iisus Cristos vede gândurile fariseilor şi le răspunde înainte ca aceştia să le rostească. ”Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre”? Cărturarii care erau acolo de faţă nu au spus nimic cu glas tare, ci numai au gândit. Nu zice Domnul: “în minţile voastre”, ci: în inimile voastre, ceea ce înseamna că gândirea lor era înţesată cu răutate şi ură. Domnul a pătruns cugetele lor. Cine poate vedea gândurile decât numai Dumnezeu ? De ce cugetaţi cele în inimile voastre? Aceasta e întrebarea lui Dumnezeu pentru oameni? De ce presupuneţi lucruri care nu există? De ce gândiţi în inima voastră împotriva iertării lui Dumnezeu, când tocmai iertarea lui Dumnezeu e viaţa şi mântuirea oamenilor? De ce ne deranjează faptul că Dumnezeu ne cunoaşte gândurile cele mai ascunse? Sunt oare însă atât de importante gândurile, încât Dumnezeu trebuie să le vadă şi să le ştie?

Dacă ne întoarcem la Sfânta Scriptură vedem că dreptul Iov din Vechiul Testament jertfea o vită în fiecare zi pentru că „Se poate ca feciorii mei să fi păcătuit şi să fi cugetat cu păcat împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1,5). În predica sa de pe munte Iisus spune „că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”, iar „oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă” (Mt.5,22-28). Păcatul cu gândul nu este cantitate neglijabilă, ci are o greutatea spirituală importantă. De ce totuşi atâta emfază asupra unui lucru care nu a fost încă făptuit? Ce dacă gândesc ceva rău, dacă până la urmă nu îl fac, e oare pacat?

Iată însă ce spune Sf. Scriptură “Omul bun din comoara cea bună a inimii sale scoate cele bune”. Adică fiecare om are inima ca o vistierie. Şi dacă inima lui este curată, înţeleaptă, nevicleană, bună şi sfântă, şi gura lui va vorbi cuvinte bune şi sfinte, după cum spune: “Din prisosul inimii sale vorbeşte gura lui” (Mt.12,34-35) Şi, iarăşi, dacă inima lui este stricată şi vicleană, şi gura lui vorbeşte cuvinte stricate si viclene.

Nici un lucru rău nu se făptuieşte direct fără a trece prin filtrul minţii. Înainte ca mâna să lovească sau gura să vorbească mintea trebuie să încuviinţeze şi să dea comanda. Fără gândul păcătos nici fapta păcătoasă nu ar exista. Dumnezeu ştie că dintr-o minte păcătoasă nu poate ieşi altceva decât păcatul. Sfântul Maxim Mărturisitorul, spune atât de frumos: “Stăpâneşte-ţi gândurile, o, creştine! Că dacă nu-ţi vei stăpâni gândurile, îndată vei ajunge să nu poţi stăpâni lucrurile”! De aceea păcatul cu mintea este şi el socotit în rândul celorlalte păcate, cu vorba sau cu fapta. Un proverb românesc enunţă cu înţelepciune: „spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”. Eu însă zic „spune-mi ce gândeşti ca să-ţi spun cine eşti”. Noi înşine suntem de fapt nu ceea ce facem şi ceea ce vorbim, ci mai ales ceea ce gândim, ceea ce ne considerăm noi a fi în intimitatea minţii noastre. De aceea păcatul cu gândul este important, pentru că Dumnezeu vrea ca noi să fim curaţi şi pe dinăuntru şi pe dinafară. El vrea ca omul să fie tot sfânt, să nu aibă doar o spoială de evlavie la suprafaţă, iar în interior stricăciune.

Noi însă ne amăgim cu ideea că dacă ceilalţi nu ştiu cine suntem noi în interior, totul e bine. Dar este un mic amănunt care ne scapă mereu. Acela că Dumnezeu Atotştiutorul veghează, şi că nici o faptă, nici o vorbă, nici un gând nu rămâne necântărit în balanţa Dreptului Judecător. Nu din dorinţa de control, ci din deplină dreptate şi dragoste. Căci Dumnezeu îi iubeşte şi pe cei buni şi pe cei păcătoşi şi doreşte ca şi aceştia să vină la cunoştinţa adevărului. Trebuie însă să folosim aceasta spre zidirea noastră sufletească încercând să facem şi să gândim numai cele plăcute lui Dumnezeu.

Aceasta este „trezvia minţii”, aşa cum o numesc Sfinţii Părinţi. Ei spun că trebuie să avem mintea mereu trează, şi gata de reacţie la orice atac diavolesc. Psaltirea spune aşa: “În dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului, ca să pierd din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelege”! (Psalm 100,8). Păcătoşii pământului sunt gândurile care, iată, trebuie omorâte de dimineaţă, adică de când au răsărit în mintea noastră. Nu trebuie să ne îndulcim cu ele şi mai ales să nu ne învoim cu ele, nici măcar în imaginaţie. Lucrând aşa vor pieri din cetatea Domnului toţi cei ce lucrează fărădelegea, deci şi păcatul cu fapta. Prima barieră înaintea păcatului este deci omorârea gândului păcătos. Ca să controlăm însă ceea ce ce iese din mintea noastră, trebuie să controlăm şi ceea ce intră în mintea noastră. Ca oameni liberi putem să facem tot ceea ce dorim, să privim ceea ce dorim, dar cu toate acestea nu tot ceea ce putem face sau vedea ne este de folos. „Toate sunt îngăduite dar nu toate ne zidesc”, spune Sf. Apostol Pavel. Este esenţial să cumpănim bine ce informaţii înmagazinăm în mintea şi inima noastră. Un proverb chinezesc spune că “cel mai bun doctor este nu cel care tratează o boală, ci acela care o previne”. La fel şi noi pentru a preveni gândul păcătos nu trebuie să-i dăm combustibilul informaţiei fără rost sau, mai rău, dăunătoare. Cine are alte gânduri decât voia lui Dumnezeu, cine are alte Biserici decât Biserica lui Dumnezeu, cine are alte tabieturi decât cele ale creştinului nu este potrivit cu viaţa sfântă. De ce? Pentru că cugetă cele rele în inimile lor [Mt. 9, 4].

Îndreptându-se spre casă, un ţăran a găsit la marginea drumului, pe câmp, un sac plin cu porumb. Uitându-se el de jur-împrejur, s-a hotărât să-l ia acasă, fiindcă i-ar fi prins tare bine şi, oricum, nu-l vedea nimeni. S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în dreapta şi în stânga şi s-a apleacat să ia sacul. Dar, deodată, s-a oprit, amintindu-şi că, într-o singură direcţie, nu s-a uitat: în sus. Privind cerul, lăsă acolo sacul şi, zâmbind, îşi continuă liniştit drumul spre casă, spunându-şi:
– Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gândul cel bun. E drept că aş avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi liniştit. Cu siguranţă că vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodată şi se va întoarce după sac. Dacă l-aş fi luat nu m-ar fi văzut nici un om, dar m-ar fi văzut Dumnezeu.

“Mă străduiesc să am un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.”

.

Duminica a VII-a după Rusalii

.

Această Duminică este dedicată de Biserică celebrării Sfinţilor părinţi prezenţi la cele şase Concilii Ecumenice; şi deci, se celebrează credinţa transmisă de Sfinţii Părinţi, în Dumnezeu: Tatăl, Fiul si Spiritul Sfânt. Textul Evangheliei de azi ne prezintă ochilor sufleteşti două din minunile săvârşite de Iisus şi care sunt de fapt un semn al puterii lui Dumnezeu, dar in acelaşi timp ne descoperă câteva aspecte necesare credinţei.

De puţin timp, Iisus a înviat pe fiica lui Iair, prin care vedem cum credinţa în înviere realizează în viaţa omului, trecerea de la întuneric la lumină.

Acum Iisus se găseşte în împrejurimile din Capernaum, mergând din oraş în oraş, anunţând Vestea cea Bună (Evanghelia), şi înfăptuind operele Împărăţiei lui D-zeu (vindecări pentru cei bolnavi, iertarea păcatelor, primirea celor săraci şi marginalizaţi), fiind urmat de mulţime multă. În urma sa sunt şi doi orbi, probabil ajutaţi de persoane bune, care au auzit de renumele acestui Om ce făcea minuni în favoarea celor săraci şi marginalizaţi, şi consideră, că o ocazie ca aceasta nu vor mai avea pentru a putea fi vindecaţi. Şi în viaţa noastră spirituală când de multe ori răul ne copleşeşte, ar trebui să avem aceiaşi sensibilitate de a alerga la Iisus Domnul, unicul remediu al vieţii noastre.

Cei doi orbi strigă către Iisus toată sărăcia şi amărăciunea lor, dar împreună cu acestea strigă şi toată credinţa şi încrederea lor: ”Ai milă de noi, Fiul lui David” (v.27). Nucleul acestei exclamaţii a intrat de mult timp in spiritualitatea bizantină completat fiind cu alte exclamaţii şi rugăciuni asemănătoare, ca şi acele ale orbilor din Ierihon (Mt 20,30), a vameşului din templu (Lc 18,14), devenind „Rugăciunea lui Iisus” sau „Rugăciunea inimii” pe care mulţi oameni o recită tot timpul, împlinind în acest fel îndemnul Mântuitorului de a ne ruga neîncetat.

În această exclamaţie, Iisus este numit Fiul lui David, nume ce este atribuit lui Mesia cel aşteptat şi care venind în poporul său va aduce prosperitatea unei noi ere divine pentru poporul său, între care: pacea, îmbelşugarea, grija pentru cei săraci si abandonaţi şi pentru cei bolnavi. Aici se poate face trimitere la Psalmul 71 fiind un psalm regal, de citit împreună cu Psalmul 144 care este un imn de laudă.

Orbirea este o boală cruntă, dar prima vindecare a acestor orbi este faptul că ei îşi dau seama de condiţia lor. A şti că eşti orb înseamnă a-ţi da seama că nu eşti făcut pentru întuneric, aşa cum a fi muritor înseamnă să înţelegi că nu eşti făcut pentru moarte. Dar această conştientizare că nu suntem pentru întuneric şi pentru moarte, vine de la demnitatea noastră: suntem fii ai lui Dumnezeu, creaţi prin Fiul şi destinaţi să participăm luminii şi vieţii dumnezeieşti.

Strigătul acestor orbi reprezintă o formă nearticulată de rugăciune şi reprezintă nevoia lor de a ieşi din rău şi a trăi in bine. În acest punct al Evangheliei, strigătul ştie ceea ce doreşte şi ce vrea: lumina credinţei. Credinţa de fapt este să ştii să ceri lui Dumnezeu, să-L vezi ca îndurător şi iubitor.

La început Iisus pare să nu asculte strigătul de durere a celor doi orbi. Dar orbii sunt perseverenţi în credinţa lor şi îl urmează pe Iisus până unde merge, apropiindu-se de el. Abia in acest moment Iisus se decide să intre in dialog cu ei. Prima şi singura întrebare este asupra credinţei lor: „Aveţi voi credinţa că Eu pot să fac aceasta?” Răspunsul este scurt, dar reflectă credinţa: Da Doamne! Acţiunea lui Iisus este conformă cu credinţa lor, atingând cu mâinile sale ochii celor doi orbi şi recăpătându-şi vederea. Verbul a atinge, capăta o mare încărcătura simbolică. Este un gest de simpatie şi familiaritate ca şi când se mângâie un copil sau un bolnav. Dar mai cu seama este gestul prin care Iisus vrea să arate că-şi asumă asupra Sa toată suferinţa fraţilor săi pentru că el este Servul care suferă: „ …El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a purtat asupra sa.” (Isaia 53,4). Această atingere reprezintă şi impunerea mâinilor cu dubla semnificaţie: creaturile acestea aparţin Mie, şi asupra lor să coboare şi Puterea Spiritului Creator (v.29). Iisus constată credinţa lor, şi ochii lor s-au deschis, dar cel care a împlinit minunea este Dumnezeu. Şi in drumul către Emaus Iisus a împlinit o minune de acest fel, deschizând ochii celor doi călători, iar în frângerea pâinii L-au recunoscut că este Domnul.

Prin această deschidere a ochilor se poate vedea o anticipare a Botezului, unde Biserica deschide ochii celor credincioşi către Lumina si Adevăr; deschide gura şi urechile pentru ca oamenii să poată asculta în profunzime Cuvântul lui Dzmnezeu; unge fruntea pentru ca să poată înţelege Voinţa dumnezeiasca; unge mâinile şi picioarele pentru ca oamenii să poată merge pe carările lui Dumnezeu.

Dintr-o dată Iisus ceartă pe cei doi oameni vindecaţi şi îi obligă la un comportament ciudat: „Vedeţi să nu ştie nimeni” (v.30). Altă dată Iisus trimitea pe cei vindecaţi să-l laude pe Domnul. Dar Iisus stie că faima sa de vindecător s-a răspândit şi de aceea vrea să pună în evidenţă umilinţa dumnezeiască, ascunderea sa în fata măririi lumeşti, de care alţii ar fi putut profita din plin.

Tocmai acestă faimă a lui Iisus face ca după vindecarea celor doi orbi să-i fie adus şi un mut posedat, căruia Iisus i-a dăruit vindecarea. Şi această minune are un sens profund pe care evanghelistul doreşte să ni-l transmită. Cuvântul este ceea ce dă sens realităţii: fără de Cuvânt totul rămâne absurd. Omul primeşte lumina Cuvântului, şi devine Cuvântul pe care-l ascultă. Acest om mut reprezintă persoana în care se opreşte acest circuit al Cuvântului: nu poate să-l asculte, şi, chiar dacă l-ar auzi nu poate să-l exprime. În schimb după ce omul este iluminat prin credinţă, în primul rând descoperă cine este cu adevărat şi poate să comunice acest Adevăr. Credinţa în Iisus ne face să descoperim adevărul despre noi: suntem fii ai lui Dumnezeu. Conştientizarea şi trăirea acestui adevăr ne face să îmbunătăţim calitativ relaţia cu Dumnezeu, care este Tatăl. De aceea creştinul chiar dacă păcătuieşte găseşte puterea să se ridice, convins fiind că este iertat de un Dumnezeu Tată. Acest om, pe lângă faptul că i-a fost luat graiul, este şi posedat de un duh rău. În Evanghelii şi în Sfânta Scriptura, în general, trebuie avut in vedere că Răul, şi Răul personificat, este principalul şi „ultimul duşman” a lui Dumnezeu (I Cor.15,26; Ap.20,14; 21,4). Răul se prezintă ca şi o putere teribilă şi care este permisă de Dumnezeu însuşi. El nu poate să facă nimic împotriva lui Dumnezeu, dar poate să facă mult împotriva fiilor lui Dumnezeu, chiar dacă nu în măsura definitivă. Misiunea cea mai dificilă a lui Iisus este: să-i rupă din braţele Răului pe cei posedaţi; însuşi Iisus a fost asaltat şi ispitit de Rău (Mt.4,1-12) până pe cruce (Mt.27,39-44). Viaţa în Cristos se poate configura ca şi „lupta împotriva Satanei” şi a puterilor sale. Iisus alungă acest Diavol, care, chiar dacă nu a putut să ucidă acel om, cel puţin l-a împiedicat să vorbească. Vorbirea îi este dată din nou de Domnul şi prin aceasta omul poate să intre iarăşi în relaţie cu Dumnezeu şi cu fraţii săi.

Din nou, în fata acestei minuni, mulţimile rămân uimite de puterea lui Dumnezeu: „niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel”. Totuşi, o parte dintre aceştia, rămân in continuare necredincioşi: „Cu ajutorul domnului dracilor scoate El dracii!” (v.34). În faţa Cuvântului, în faţa mutului care vorbeşte, este această dublă reacţie: credinţa care se minunează şi acceptă Cuvântul, sau necredinţa care se închide şi refuză Cuvântul. Întreaga istorie a Mântuirii este de fapt o bătălie între credinţă şi necredinţă, între lumină şi întuneric.

Dumnezeu lasă responsabilităţii noastre posibilitatea de a alege.

.

Duminica VIII-a dupa Rusalii

„Pâinea, semn al solidarităţii”

.

Contextul:

Toţi cei patru evanghelişti au ţinut să relateze „înmulţirea pâinilor”, iar Matei şi Marcu au redat-o de două ori.

În Evanghelia după Matei, minunea se petrece imediat după moartea Botezătorului, „vocea” care striga în pustiu şi pregătea calea Domnului. După acest eveniment Iisus se retrage în deşert să se roage, departe de lumea care L-a urmat, înfometată de învăţăturile Sale, atât de diferite de a celorlalţi rabini. O minune săvârşită în deşert evocă mana coborâtă din cer din Cartea Ieşirii. Din punct de vedere teologic, există o legătură între Iisus şi Moise: adevăratul eliberator, care conduce întreaga lume spre pământul făgăduinţei (Împărăţia Cerurilor), este Iisus. Prin urmare, se trece de la pâinea materială (mana) la cea spirituală (Euharistia). Iisus nu oferă o pâine oarecare, ci Adevărata Pâine, pe El însuşi. Putem asocia mulţimea săturată cu Biserica şi banchetul, cu Euharistia.Singurătatea lui Iisus a fost scurtă, deoarece lumea L-a aflat. Lumea îl caută, îl găseşte, îi aduce bolnavii spre vindecare şi îl ascultă, nepăsătoare de trecerea timpului, deoarece alături de Iisus, timpul nu se pierde! De fapt se manifestă credinţa dar şi imensa nevoie de lumină, speranţă, pentru condiţia lor de oameni săraci, marginalizaţi. Lui Iisus i se face milă în faţa suferinţelor omului. El nu este doar Maestrul care vorbeşte ci şi „fratele” care acţionează pentru a sătura orice foame. Din comportamentul Domnului putem înţelege care este calea corectă pentru rezolvarea problemele noastre: rugăciunea şi mila faţă de aproapele aflat în nevoi. Al doilea mesaj al Evangheliei se poate rezuma la trecerea de la egoism la dărnicie, adică la împărţirea propriilor bunuri cu aproapele. Omul nu trebuie să uite faptul că bunurile sale, sunt darul primit de la Dumnezeu, pe care este chemat să îl folosească în favoarea fraţilor, nu împotriva lor.

Scopul minunii :

Prin înmulţirea pâinilor, Iisus doreşte să ne spună că a venit în lume să „sature”, să mântuiască toţi oamenii, în mod special pe cel “flămând şi gol, făr-adăpost” (G. Coşbuc). Prin această minune, Iisus doreşte să-i convingă pe ucenici de gratuitatea lui Dumnezeu, de faptul că Dumnezeu este izvorul tuturor bunurilor, a oricărei hrane.

Domnul nu rămâne surd la foamea din lume; la plânsul unei mame care nu are banii necesari să cumpere lapte copilului ei; nici la faptul că mulţi muncitori s-au îmbolnăvit de depresie în urma pierderii locului de muncă şi nu mai au posibilitatea să procure necesarul pentru traiul familiei lor; nici la vestea că zilnic 50 de copii mor de foame. Iisus ştie că o fiinţă umană nu poate fi „om deplin” dacă nu are ce mânca, sau se îmbrăca ori banii necesari pentru a-şi trata eventualele boli.

Prin „înmulţirea pâinilor”, Mântuitorul ne învaţă că religia nu priveşte numai viaţa de apoi, ci implică iubirea şi grija aproapelui, încă din lumea aceasta, pentru ca toţi oamenii să poată trăi cu demnitate. Iată de ce, Biserica nu trebuie să facă compromisuri cu puternicii lumii, pentru a câştiga unele favoruri. Ea trebuie să se preocupe de soarta săracilor, să pledeze în favoarea lor. Tuturor Iisus ne cere să nu ne predăm în faţa lipsurilor materiale. Domnului nu-i plac chinurile şi durerile omului, ci vrea să-l elibereze de suferinţe şi de foame. El doreşte ca noi, cei bogaţi, sătui, consumişti, să îi hrănim pe cei săraci; să fim făuritorii speranţei care, în zilele noastre, slăbeşte şi se diminuează tot mai mult.

Faptul că Iisus le-a cerut apostolilor să distribuie pâinea şi peştii, ne învaţă că Dumnezeu „are nevoie” de noi, ca să vestim şi să răspândim mila Sa, acolo unde foamea de fericire şi de sens sunt grav ameninţate.

La auzul cererii lui Iisus, ucenicii intră în panică: oare nu este Dumnezeu, Cel care trebuie să ne ajute şi să rezolvăm problemele noastre? Ce nevoie avem de un Dumnezeu care ne cere să Îl ajutăm?

În planul Său mântuitor de suflete, lui Dumnezeu îi place să ne implice şi pe noi, cerându-ne să dăm pâine înfometaţilor. O, Doamne! Noi te rugăm şi îţi adresăm cereri, tocmai pentru ca să nu facem nimic, ci doar Tu să faci totul (interesantă gândire, care face din Dumnezeu un sclav, un servitor util, la comanda şi dispoziţia omului). Noi vrem să credem în Tine, tocmai pentru ca să ne rezolvi problemele şi să nu ne abandonezi la rău. Iată ideea de Dumnezeu pe care o preferăm!? Un Dumnezeu Atotputernic care vede suferinţele oamenilor, le ascultă rugăciunile şi-i ajută. În schimb, Iisus cere colaborare. Când ne rugăm Domnului să oprească războaiele, Dânsul ne răspunde: „Fii tu cel dintâi promotor, iniţiator al păcii”.       Apostolii educaţi de Iisus: Ucenicii – în acest context, simbolul „întrajutorării practice”, prezent în majoritatea oamenilor- fiind deja seară, îi recomandă lui Iisus să lase lumea să plece pentru a-şi cumpăra mâncarea necesară. Este soluţia cea mai bună, dar nu pentru Fiul lui Dumnezeu, care le spune: „Daţi-le voi de mâncare”. Ucenicii cred că mulţimile trebuie să se descurce singure, dar Iisus le cere să se implice, pentru că ei sunt cei care trebuie să rezolve problema. Ordinul primit de la Iisus pare imposibil de pus în practică: „Nu avem decât cinci pâini şi doi peşti”. Dar nimic nu este cu neputinţă lui Dumnezeu. Iisus ia puţinul ucenicilor, iar în mâinile Sale „puţinul” devine „mult”, îndestulător. În faţa mulţimii înfometate, ucenicii par loviţi de egoism. Iisus le răspunde cu logica „dărniciei”. Cei dintâi pretind ca fiecare să se preocupe de sine, Iisus îi invită pe apostoli „să dea”.

Pentru că toate bunurile noastre sunt rodul darului gratuit al lui Dumnezeu, nu trebuie să ne considerăm proprietarii lor în exclusivitate, obligându-i pe alţii să trăiască într-o mizerie extremă. Aceste lucruri ni le aminteşte Evanghelia de astăzi şi ne invită să facem acele minuni pe care doar o iubire mare le poate îndeplini. De fapt, Iisus realizează minunea, dar nu este El cel care împarte pâinea. Darurile Sale ajung la oameni prin mijlocirea ucenicilor.

„A cumpăra” reprezintă caracteristica proprietăţii (fiecare pentru el), dar dărnicia este raţiunea corectă, este disponibilitatea punerii în comun, lupta pentru alţii. Mulţi nu înţeleg că prima variantă nu reprezintă soluţia pentru fenomenul „foame”, ci este chiar cauza sărăciei. Logica „cumpărării” împarte oamenii în „norocoşi” şi „ghinionişti”. Unii au mult sau puţin, dar alţii (majoritatea), n-au nimic. Trebuie să trecem de la logica „cumpărării” la cea a „dăruirii” (şi altora).

Foamea persistă şi creşte, tocmai pentru că fiecare ţine pâinea sa numai pentru sine. Dacă judec că pâinea mea este doar a mea şi nu devine „pâinea noastră cea de toate zilele”, nu numai că nu va exista nici un fel de înmulţire, ci în curând se va ajunge la… sustragere, furt: puţinii bogaţi se gândesc doar la ei şi astfel, fură pâinea de la mulţimea săracilor înfometaţi şi necăjiţi. Numai „punerea în comun, împărţirea bunurilor” poate realiza o înmulţire a pâinilor în zilele noastre. Numai caritatea poate salva dreptatea. Prin îndemnul Său, Iisus nu avea intenţia să-i provoace pe ucenici, care aveau doar cinci pâini şi doi peşti. El doreşte să arate „puterea iubirii” în relaţiile umane: astfel cele cinci pâini şi cei doi peşti, prin binecuvântarea Sa, se înmulţesc şi satură mulţimile.

„Înmulţirea pâinilor” ne priveşte şi ne atenţionează. Foamea din lumea zilelor noastre – o chestiune dramatică – ne priveşte. Se pare că lumea a avansat şi a rezolvat multe aspecte negative, dar nu a găsit soluţii la problema iubirii dintre oameni. În multe ţări ale lumii se moare de foame. Foamea şi sărăcia sunt realităţi pe care Iisus ne cheamă să le stopăm, să le rezolvăm: „Daţi-le voi să mănânce”. Prin urmare, nimeni nu trebuie să fie indiferent faţă de cei săraci. Astăzi, cei care ne numim ucenicii Lui, trebuie să-I împrumutăm mâinile şi cu generozitatea noastră, să-i săturăm pe cei săraci, pentru ca adevărul să biruie minciuna, fraternitatea să fie mai tare decât egoismul -izvorul multor nedreptăţi- iar iubirea să dea viaţă unei culturi într-adevăr minunat-umane.

Rezultatul minunii: De la foame la saţietate, îndestulare. Trebuie să înţelegem că Iisus, înainte de a frânge pâinea şi a o împărţi, a binecuvântat-o.

Binecuvântarea este ataşamentul, comportamentul autentic al omului faţă de Dumnezeu, de aproapele şi de lume. A binecuvânta „pâinea” înseamnă a recunoaşte că toate lucrurile sunt un dar al lui Dumnezeu şi deci, a-I mulţumi pentru ele, daruri ale lui Dumnezeu ce trebuie folosite cu bucurie. Dar, e necesar să fie şi împărtăşite, împărţite, deoarece Dumnezeu le-a creat pentru toţi oamenii, fiii Săi, nu numai pentru unii privilegiaţi.

„Binecuvântarea” pentru Biblie este mai mult decât o simplă rugăciune. Este o mărturisire de credinţă; este ca şi cum am spune: renunţ la voinţa mea de a poseda bunurile materiale şi de stăpân al lor; recunosc că sunt proprietatea lui Dumnezeu; aşa cum aceste lucruri mi-au fost dăruite, tot astfel eu le dăruiesc tuturor. Punându-L pe Dumnezeu în locul eu-lui, se naşte „noi”. Acest lucru se petrece în Euharistie: Iisus ne dăruieşte pâinea trupului Său, pentru ca noi să formăm un singur trup. Amin

.

Duminica a- IX-a după Rusalii

.

Încă din începutul reflexiei noastre asupra textului biblic de astăzi, trebuie semnalată necesitatea imperioasă de a reparcurge itinerariul spiritual al duminicii trecute, Evanghelie cunoscută şi sub denumirea de “Înmulţire a pânilor”.

Cei 5000 de bărbaţi, cu excepţia femeilor şi copiilor, au rămas surprinşi de ciudăţenia acelui fenomen al momentului în care, mâncând din pâinea oferită drept hrană de către Mântuitor, aceasta se dovedeşte a fi o adevărată “meraviglia”, izvor de hrană, ce nu cunoaşte secarea. Această minune a declanşat în mintea fiecăruia, ideea că acest Învăţător, ce le oferă o hrană trupescă, ar fi foarte potrivit pentru a le fi rege. Pentru poporul ales, împlinirea acestei dorinţe ar constitui o adevărată binecuvântare, deoarece printre mesele populare se inoculase ideea că acest rege va fi mai bun decât toţi împăraţii lumii, detaşându-se de ei prin învăţătură, prin sfaturile sale, prin erudiţia şi educaţia ce le-o va putea oferi. Aşadar, poporul ar fi fost beneficiarul minunilor divine, prin vindecarea bolnavilor şi asigurarea “pâinii cele de toate zilele”, a modestului trai cotidian .

Cei mai fericiţi erau apostolii, pe care îi putem repera mereu în preajma lui Iisus, dar care credeau în credinţa iudaică, potrivit căreia Cristos va fi acela care va întemeia o împărăţie lumească şi acesta ar fi, în definitiv, momentul mult aşteptat, sau scontat, pentru ca Iisus să accepte propunerea mulţimii de a deveni împărat. Mulţiumea, însă, se arăta a nu pricepe natura şi misiunea Bunului Păstor. Ea nu credea în minunea spirituală a pâinii, în puterea sa de “pharmacon” (medicament în mentalitatea anitică) spiritual şi vas al îndestulătăţii, ci vedea doar natura materială a acestei hrane, calitatea de a satisface sau calma acea “pohtă a stomacului” despre care ne vorbeşte şi D. Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Văzând aceasta, şi înţelegându-le ca un adevărat Dumnezeu ce era, Iisus porunceşte apotolilor să împrăştie mulţimile pe la casele lor, iar lor le cere să intre în corabie şi să trecaă de cealaltă parte.

Istoria Bisericii ne oferă numeroase exemple de rătăcire a oamenilor, care au crezut că Împărăţia lui Dumnezeu este concepută pe principiul mijloacelor şi al legilor lumeşti. Aceşti oameni nu au priceput că “Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari” (I Cor 1-27).

Iisus le ceruse ucenicilor să treacă pe malul celălalt al lacului, dar vântul le era împotrivă. Ucenicii erau obosiţi peste măsură şi tulburaţi în acelaşi timp de neputiinţa de a ajunge la ţărmul dorit. Înspre dimineaţă, adică la a patra strajă din noapte, Iisus, cel care îi vede « cum se chinuiau vâslind » (Mc.6-48), se îndreaptă spre ei pe mare.

« Văzându-l umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat zicând că e o nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le : Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi ! » (Matei 14, 26-28). În astfel de momente grele, de cumpănă, Iisus se face cunoscut apostolilor şi Petru, înţelegând că este Iisus, acela care le-a lipsit atât de mult în lungile ceasuri de luptă cu vântul şi valurile, i se adresează : « dacă eşi Tu acela porunceşte să vin la Tine pe apă. Iar El i-a zis : Vino ! » (Matei 14,29). Plin de încredere, Petru a descins din corabie şi a pornit să meargă pe valuri. Pentru o clipă, Petru şi-a desprins privirea de Iisus şi, văzând valurile cele înfricoşătoare, încrederea i-a slăbit. In acel moment, a început să se scufunde în apă, strigând către Iisus : « Doamne scapa-mă » (Matei 14,31). Impreună cu Petru, Iisus s-a urcat în corabie, şi furtuna s-a potolit. “Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: “Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”.

Petru este reprezentantul nostru, al celor de azi. El este tipul ucenicului încrezător în Domnul său, dar a cărui credinţă este supusă obstacolelor existenţiale. Cu alte cuvinte, Petru cade de multe ori în impas cu propria sa natură umană, cu tentaţiile unei credinţe efemere. Ceea ce rezultă de aici este o chintesenţă a credinţei în genereal : în călatoria noastră înspre Divinitate trebuie să avem inima şi ochii deschişi către Cristos. Trebuie să avem tăria credinţei, şi tăria de a rezista vântului ispitei, şi valurilor ridicate în « larg » de către această viaţă. Dacă Petru şi-ar fi menţinut privirea către Iisus, ar fi mers alături de El calcând pe valurile mării.

Evenimentul relatat în Evanghelia zilei de azi are ca scop stimularea credincioşilor, vine să ne asigure că Iisus este mereu alături de noi şi atunci când ne simţim singuri, abandonaţi, obosiţi de vâslit datorită greutăţilor vieţii. El este atât de aproape de noi la fel cum a fost în preajma lui Petru. Poate că şi credinţa noastră a cunoscut ezitări, precum cele ale lui Petru, şi am căutat rezolvarea nevoilor nostre în tumultul valurilor furioase ale lumii, în înţelepciunea limitată a umanului, iar atunci, El ne întinde mâna, dacă vom apela la ajutorul Său, precum Petru, la rugăciune : « Doamne scapa-mă ! ». Iisus ne va întinde mâna, mustrându-ne blând : « Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ? »

Dumnezeu se manifestă în special în momentele de încercare şi de singurătate, ca fiind Cel care oferă pacea şi speranţa şi cere mereu un răspuns Bisericii – simbol al bărcii – şi fiecăruia în parte. Răspunsul nostru, al fiecăruia în parte, nu poate fi altul decât credinţa : Numai acela care îşi pune toată încrederea şi iubirea în providenţa divină, va putea fi mereu calm şi senin în faţa primejdiilor ameninţătoare ale vieţii. « Barca lovită de valuri » este barca lui Petru, adică Biserica ; Iisus Cristos nu a întemeiat mai multe Biserici ca oamenii să cadă pradă derutării, ci o singură Biserică, cu puterea de juristdicţie a lui Petru. « tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica mea  (nu spune, aşadar, Iisus « bisericile mele » !) şi porţile Iadului nu o vor învinge » (Mt.16,18). Din cele mai vechi timpuri, « barca lui Petru » se confruntă cu vânturile şi valurile potrivnice, însă, Evanghelia de azi ne dezvăluie faptul că niciodată Corabia Bisericii nu este pierdută din ochii Domnului şi Mântuitorului ei. Biserica a fost şi este Lumina divină ce ocroteşte turma lui Dumnezeu, o oglindă în care şi prin care Ochiul lui Dumnezeu se resfrânge în noi, veghindu-ne existenţa.

Ce ne învaţă, aşadar, Evanghelia de azi ? Să preţuim şi să nu părăsim Biserca lui Cristos – cum este obiceiul multora dintre noi – uitând de uniunea tainică dintre Cristos şi ea. Să ne dăm tot interesul ca nu cumva păcatele noastre să însângereze şi să păteze faţa Miresei lui Cristos, căci, « Iisus s-a dat pe sine însuşi ca s-o sfinţească curăţindu-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze sieşi Biserică Mărită, neavând pată sau zbârcitură sau altceva de acest fel, ci ca să fie Sfântă şi fără de prihană » (Efeseni 5,25-27). Din această Biserică « Sfântă şi fără de prihană « , ori de câte ori furtunile vieţii asediază fragilitatea noastră omenească, Iisus ne incurajează mereu : « îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi ! » Noi vrem să mergem înspre El, şi El ne spune aidoma lui Petru : « Vino ! », iar noi îi răspundem prin rugăciune, speranţă, iubire şi credinţă, Amin.

.

Duminica a X-a după Rusalii

.

“Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatec şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă” (Mt. 17,15).

Mare a fost grija părintelui din Sf. Evanghelie de astăzi pentru sănătatea fiului său. Copilul avea întrânsul pe duhul cel necurat. Demonul îl chinuia cumplit pe bietul băiat trântindu-l “ba în foc, ba în apă”. Tatăl nenorocitului văzând chinurile groaznice pe care le suferea copilul, l-a dus mai întâi la apostoli, dar apostoli n-au putut face nimic băiatului. Atunci părinţii s-au îndreptat cu rugăciunea spre Iisus dumnezeiescul învăţător din Nazaret, care tămăduia toate bolile şi toate neputinţele : “Doamne, ai milă de fiul meu”. Iisus nu a zăbovit o clipă să vină în ajutor sărmanului băiat. Pe loc s-a milostivit, a certat pe duhul necurat să iasă din acel bolnav şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela.

Părinţi ca aceştia grijulii întâlnim la fiecare pas şi în zilele noastre. Toţi oamenii sunt preocupaţi de sănătatea copiilor lor. Toţi se îngrijorează când o boală le necăjeşte odraslele. Se frământă, aleargă la medici, cheltuiesc până la cel din urmă ban, numai să vadă iar sănătatea înflorind pe obrajii fiilor lor. Foarte bine! A se îngriji de starea trupească a copiilor este o mare datorie a celor ce le-au dat viaţă. Dar o datorie mult mai însemnată, mult mai sfântă, este creşterea sufletească a copiilor. Căci spune Sf. Pavel: “Şi voi părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri ci creşteţi-i întru învăţătura şi cercetarea Domnului” (Ef. 6,4).

Astăzi, mai mult ca oricând se simte nevoia împlinirii acestui îndemn: “creşteţi-i întru învăţătura şi cercetarea Domnului”. Nu-i destul ca un părinte să aibă grijă de sănătatea şi frumuseţea trupească a fiului sau fiicei sale, nu-i destul să-i dai hrană, îmbrăcăminte sau să-i facă un rost în viaţă. Datoria cea mai înaltă a părinţilor este să dea copiilor o creştere aleasă şi creştinească. Şcoala dă ştiinţa de carte, armata învaţă disciplina şi mânuirea armelor, meseria învaţă cum să-ţi câştigi pâinea, dar casa părintească formează sufletul omului, sufletul din care iese binele sau răul, dragostea sau cruzimea, omenia sau bestialitatea.

Ascultaţi părinţilor! Copilul este o comoară scumpă încredinţată vouă de Dumnezeu de care veţi da socoteală. Copilul are un suflet nemuritor şi de noi atârnă în primul rând mântuirea sau osândirea lui.

Împăratul roman Titus avea tare dragă o căprioară care umbla toată ziua pe unde-i plăcea, păscând şi jucându-se prin grădinile palatului. Dar pentru ca nimeni sa nu facă vreun rău animalului, împăratul i-a legat de grumaz un lănţişor de aur cu o tăbliţă atârnată de el, pe care stătea scris: “Nu mă atingeţi, sunt a împăratului!”.

Iată ceea ce nu ar terbui să uite niciodată părinţii: sufletul copiilor este proprietatea împăratului ceresc. Pe acest suflet n-au voie să-l atingă cu mâini nelegiuite şi să-l piardă, ci trebuie să-l înfăţişeze curat şi frumos Celui ce l-a dat. Căci a zis Mântuitorul “Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca acestora este împărăţia lui Dumnezeu”. Dar, iubiţi credincioşi, se întâmplă ca unii părinţi în loc să-şi apropie copiii de Iisus Cristos, îi ţin mereu departe de El, uitând în vâltoarea grijilor lumeşti, să le vorbească de Iisus Cristos, să-i apropie de El, să-i facă prieteni ai lui Iisus Cristos.

Un tânăr de 18 ani, în floarea vârstei, singur fiind la părinţi, era bolnav fără nici o cale scăpare de la moarte. În aceste clipe grele, mama lui se apropie de patul în care zăcea şi îi zice: Dragul mamei, văd că trebuie să ne despărţim, deşi singura mea nădejde era în tine, de aceea te rog să-mi spui care-ţi este cea mai mare dorinţă a ta că sunt gata să ţi-o îndeplinesc? Desigur, odată cu moartea unicului lor fiu, peste casa aceea se va aşterne întunericul singurătăţii, întunericul lipsei de orice idealuri, un fel de moarte aparentă. Mama din dorinţa de a-i satisface fiului orice, îi aduce fel de fel de costume să-şi aleagă pe cel care-l preferă spre a fi înmormântat, tânărul, în acele clipe grele era foarte trist şi îngândurat, îşi alege un costum mai mult la întâmplare, fără să-l preocupe gândul îmbrăcămintei. În această stare de frământări sufleteşi îi zice mamei sale: Mamă, acesta este costumul pe care l-am ales, dar, de fapt nu acesta este cea mai mare dorinţă a mea, alt gând mă frământă pe mine acum. Tu ştii mamă că atunci când te duci undeva departe între străini, cât de mult te bucuri când întâlneşti un cunoscut sau chiar un prieten, iar când mergi, parcă mergi fără teamă. Când eram copil am auzit vorbindu-se că acei care mor, se duc la prietenul lor Iisus Cristos. Eu, mamă, unde mă voi duce acum? Nu cunosc pe nimeni. Să nu te superi că îţi spun, dar dumneata nu m-ai învăţat să-L cunosc pe Iisus Cristos. Nu mi-ai vorbit niciodată despre El. Iată de ce acum mă duc cu frică acolo, pentru că acolo unde mă duc eu voi fi singur, voi fi străin, nu voi cunoaşte pe nimeni. Aceasta ar fi fost marea mea dorinţă, să-L fi cunoscut pe Iisus Cristos, să mă duc la El ca şi la un prieten. La ce-mi folosesc hainele şi toate celelalte bunătăţi.

Câtă durere s-a lăsat în sufletul acestei mame? Dar a rămas neputincioasă. Câte mame nu sunt şi astăzi cărora dacă li s-ar pune stfel de întrebări, ar rămâne neputincioase! De aceea iubiţi fraţi, să ne dăm toată silinţa, ca părinţi, să-i învăţăm pe copiii noştri să-L cunoască pe Iisus Cristos – fiul lui Dumnezeu, să le sădim în suflet iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni asigurându-le, pe lângă îmbrăcămintea şi hrana trupească, şi o bogată hrană sufletească. Dar să vedem care sunt mijloacele cele mai potrivite pentru a face o creştere aleasă a copiilor.

1. Cel dintâi mijloc de educaţie este povaţa, învăţătura. Părinţii trebuie să sădească în inimile copiilor virtuţile cele mai alese: dragostea, mila, blândeţea, bunătatea, cinstea, iar păcatul, deprinderile urâte, furtul, înjurăturile, minciunilor, toate trebuiesc smulse ca nişte buruieni otrăvitoare şi vătămătoare. Să se silească părinţii să cunoască poruncile Evangheliei, să le sădească în inimile copiilor şi ele vor rodi la bună vreme, roduri de viaţă aleasă şi sfântă.

Căci, “cuvântul” – zice poetul Al. Vlahuţă: “Aprinde-n inimi ură sau iubire/ De moarte, de viaţă-i dătător./ Şi neamuri poate împinge la pieire/ Cum poate aduce mântuirea lor.

2. La povaţă trebuie să se adauge pilda părinţilor lor. Sf. Apostol Iacob ne îndeamnă : “Fiţi împlinitori ai cuvântului…” (Iac. 1,22). Mântuitorul nostru Iisus Cristos era nu numai învăţător ci şi împlinitor al învăţăturilor Sale. Se ştie că de obicei copiii îşi imită părinţii în toate. Chiar şi jocurile lor nu sunt decât o imitare a faptelor celor în vârstă. Dacă părinţii dau o plildă bună este lesne de înţeles că ea va mişca pe copii şi-i va face să o imite şi ei. Un mare învăţător german Fr. W. Forster spunea: “Sileşte-te din răsputeri să fii tu însuţi ceea ce ai vrea să fie copilul tău”, iar marele gânditor Nicolae Iorga în “Cugetările” sale spunea: “Faptele bune ale tale vor fi pornirile bune ale fiilor tăi. Măcar atât ar trebui să te îndemne a le face”.

În vreme ce cuvintele cele mai stăruitoare por rămâne fără nici o înrâurire asupra copiilor, pildele vii au o putere covârşitoare, ele dau îndemn.

Odată o pereche de raci îşi învăţau odraslele lor să parăsească obiceiul de a merge îndărăt. “Arătaţi-ne cum să păşim”, au zis puii; daţi-ne exemplu cum se merge cu capul înainte şi vom păşi şi noi cum ne povăţuiţi, ca să nu ne mai râdă lumea”.

Puii de raci avea dreptate! Faptele au limba lor mai tare decât o mie de învăţături. Prin pilda bună copiii primesc şi o convingere puternică. Aceeaşi înrâurire o are asupra copiilor şi pilda rea a părinţilor, ba incă şi mai mare deoarece firea omenească este plecată spre păcat. Nu se poate descrie în cuvinte răul pe care-l pot face părinţii prin pildele lor rele. Când ei sunt necredincoişi, beţivi, certăreţi, când nu se roagă niciodată, când trăiesc în fărădelegi, cum vreţi să poată da o bună creştere copiilor lor? Ştiti ce fac astfel de părinţi? Îi ucid sufleteşte pe aceea pe care i-au născut.

În vechime un criminal şi-a pus in gând să omoare pe un nobil. Dar ce unealtă a folosit ucigaşul? Oare sabia, otrava, pumnalul? Nu! Ci el şi-a facut o faclie, o torţă otrăvită, a aprins-o şi fiind noaptea, s-a oferit domnului acela să-i lumineze calea spre casă. Nobilul îl urmă, dar, odată cu aerul, sorbind fumul otrăvit a căzut mort la pământ. O astfel de torţă otrăvită poartă părinţii înaintea copiilor, atunci când le dau o pildă rea. Despre astfel de părinţi Mântuitorul a grăit cuvinte înfricoşătoare: “Dacă cineva va sminti pe vreunul din aceşti mai mici, acela mai bine ar face dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi s-ar arunca în mare”.

3. Al treilea mijloc pentru creşterea copiilor este pedeapsa. N-aş vrea să fiu înţeles că admit şi propovăduiesc schingiuirea, maltratarea sau lovirea lor brutală. Dar ştiu că sunt astăzi mulţi care vor să înlăture din educaţie orice pedepsire, sub motiv că astfel de mijloc ar înjosi demnitatea umană. Noi cinstim mult demnitatea umană, dar tocmai de aceea, pentru întărirea ei, zicem că trebuie folosită şi pedepsirea. Sunt unii copii care nu vor să ştie nici de omenie, nici de cuvânt bun, ci numai de frică. În astfel de cazuri parinţii trebuie să fie aspri. Vai de dânşii dacă dintr-o oarbă înţelegere a dragostei părinteşti se uită la copii ca la nişte idoli împlinindu-le toate mofturile şi lăsându-i să-şi facă de cap. Astfel de odrasle desmierdate devin o nenorocire mai târziu, nişte tirani care vor chinui pe toţi cei din jurul lor. Marele pedagog Komensky ne învaţă că: “Uneori e necesar a aplica şi pedeapsa pentru că exemplele şi povăţuirile să fie primite cu o mai multă atenţie” iar marele pedagog latin Seneca ne învaţă că: “Nici un om cuminte nu pedepseşte pentru o greşeală, ci spre a împiedica altă greşeală”. De aceea, pedeapsa trebuie folosită. Ea nu trebuie să fie pâinea de fiecare zi, ci medicina folosită rar, cu chibzuială, cu dreptate dar neocolită. Căci zice înţeleptul Solomon: “ Cine cruţă varga îşi urăşte copilul” (Proverbe 12,24), iar în alt loc: “Nu cruţa copilului mustrare! Căci de-l vei bate cu varga nu va muri. Lovindu-l cu varga scapi sufletul său de pierire” (Proverbe 23,13-14).

Iubiţi creştini, Dumnezeu v-a învrednicit ca trupurile să odrăslească viaţă. Faceţi ca această cinste s-o răsplătiţi prin râvna de a face din copii voştri stâlp de reazăm familiei şi societăţii, fii credincioşi ai sfintei noastre Biserici.

Străduiţi-vă ca prin creşterea aleasă ce o veţi da copiilor să-i faceţi răbdători, iertători şi buni şi fiecăruia din ei să-i poată spune Tatăl nostru cel ceresc la primirea în Împărăţia Sa:” Tu fiul meu eşti vrednic să-mi urmezi şi tu te vei bucura de cinstea şi fericirea cea mai aleasă, aici de-a dreapta Mea!”. Amin.

                                                                                  

Duminica a XI-a după Rusalii

.

“Toată datoria ţi-am iertat-o. Oare nu se cădea să ai şi tu milă faţă de tovarăşul tău?”

Ce-ar fi dacă fiecare ar trăi după bunul său plac? S-ar asemăna cu râul care nu ţine seamă de maluri şi se revarsă inundând ogoarele din preajmă sau s-ar asemăna cu sângele care ieşind din artere şi vene inundă ţesuturile aducând moartea. Viaţa, însă, iubiţi credincioşi, se călăuzeşte după anumite legi care sunt necesare şi bune.

Sfânta Scriptură, ne pune adesea în faţă astfel de învăţăturii cuprinzând norme de viaţă pe care creştinii sunt îndrumaţi să le respecte. Uneori Mântuitorul nostru ne vorbeşte în mod direct, alteori în pilde sau parabole. Pericopa evanghelică de astăzi ne oferă pilda datornicului nemilostiv din care se desprinde virtutea morală a iertării.

Un om datora zece mii de talanţi. Neavând cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să-l vândă pe el şi femeia lui şi toate câte are ca să plătească. Căzându-i în genunchi, sluga aceea se închina, zicând: „Doamne, îngăduieşte-mi şi-ţi voi plăti tot.” Stăpânul, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat toată datoria. Dar el, ieşind de acolo, a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora 100 de dinari. Punând mâna pe el îl sugrumă zicând: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. Dar acesta îl ruga să-i îngăduie, că-i va plăti tot. El însă n-a voit, ci l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti toată datoria. Auzind stăpânul de fapta lui l-a chemat, l-a aruncat în închisoare până va achita toată datoria.

Aici stăpânul simbolizează pe Dumnezeu, iar slugile suntem noi, obligaţi a împlini voia Sa cea sfântă. Sluga nemiloasă este icoana fidelă a multora dintre noi. Cerem de la Dumnezeu iertare pentru păcate grave, dar suntem necruţători faţă de cele mai neînsemnate defecte sau abateri ale semenilor noştri. Lucrurile se petrec exact cum spune o veche poveste: fiecare poartă cu sine o pereche de desagi. În desaga de la spate pune greşelile lui, ca să nu le vadă, iar în cea din faţă pe ale semenilor săi, ca să le aibă mereu înaintea ochilor.

Cunoscând tendinţa multora de a vedea şi critica greşelile altora, Mântuitorul îi biciuieşte spunând: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă ? Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Mt. 7,35). Firea omenească tinde mereu spre neiertare, spre răzbunare, purtare care are consecinţe necorespunzătoare pentru viaţa morală şi socială. La această tendinţă, Mântuitorul găseşte leacul salvator în următoarea regulă morală: „ Toate câte voiţi să vă facă vouă semenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Mt. 7,12). Prin aceasta se tinde spre înfrângerea egoismului ucigător, se trezeşte în fiecare conştiinţa vinovăţiei şi trebuinţa iertării din partea altora.

Iertarea este forţa morală graţie căreia se stinge ura şi dorul de răzbunare faţa de cei care ne-au greşit, mai ales atunci când aceştia îşi recunosc greşala şi făgăduiesc îndreptarea.

În această pildă este vorba de două feluri de datorii:

– Datoriile ce le avem faţă de Dumnezeu;

– Datoriile pe care le avem faţă de alţii. Acestea nu se referă la sume de bani ci la ofensele, greşelile şi abaterile pe care le facem atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de semenii noştri.

În cererea a V-a din rugăciunea „Tatăl nostru”: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor”, cerem de la Dumnezeu iertarea păcatelor, dar numai în măsura în care iertăm şi noi greşiţilor noştri. Cel ce nu iartă pe semenii lui nu poate obţine iertare de la Dumnezeu. Greu mi se pare a ierta, mai ales pe duşmanii noştri. Totuşi, iertarea, care este fiica iubirii eroice, este singura cale de a nu mai adăuga răul la rău. Ea însemnează a da răului o lovitură mortală, în propria ta fiinţă. Cine s-a învins pe sine, poate învinge şi pe alţii, cine şi-a primenit sufletul său poate primenii şi pe al altora. Căci dragostea uneori zguduie puternic sufletul adversarului determinându-l să răspundă fără duşmănie la iertarea ce i se arată. „Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare – zice Sf. Apostol Pavel – ; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci făcând aceasta vei grămădi cărbuni pe capul lui” (Rom. 12, 20). Iar în alt loc îndeamnă acelaşi Sf. Apostol: „ Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele”(Rom 12,21).

Prin iertare convertim pe păcătos la o viaţă nouă şi-l redăm obştii întremat din punct de vedere moral. Scriitorul Victor Hugo, în romanul „Mizerabilii” ni-l înfăţişa pe Jean Valjean eliberat după 19 ani de ocnă, pentru că a furat o bucată de pâine. După eliberare, fură de la masa episcopului tacâmurile de argint, urmând să se întoarcă din nou la ocnă. Episcopul, însă, declară în faţa justiţiei că el i-a dat tacâmurile împreună cu alte lucruri, şi, în felul acesta, este achitat. De aici el începe o viaţă nouă, devine un om cinstit şi harnic şi un mare binefăcător al celor nevoiaşi.

Calea către mântuire este iertarea (Lc. 6,37). De aceea ne îndeamnă Mântuitorul zicând: „Iar când staţi şi vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva” (Mc.11,25). De la Dumnezeu cerem iertare pentru multele noastre păcate, dar ca să dobândim harul iertării trebuie să ne arătăm înşine iertători faţă de cei ce ne greşesc. „ Dacă aduci darul tău la Altar şi ai ceva împotriva fratelui tău, lasă darul tău înaintea Altarului şi mergi mai înainte de te împacă cu fratele tău şi apoi, venind adu darul tău”(Mt. 5,23-24).

Mântuitorul Iisus Cristos a propovăduit Evanghelia iertării, ca mijloc de împăcare între oameni, lăsându-ne El însuşi pilda neîntrecută despre felul cum trebuie să iertăm. Ba mai mult, Mântuitorul se ruga Tatălui Ceresc pentru iertarea vrăjmaşilor Lui. Pilda Mântuitorului a fost urmată cu tot curajul de Sf. Arhidiacon Ştefan care se ruga de iertare pentru cei ce-l ucideau cu pietre.

De aceea vă îndemn pe toţi în numele Domnului aprindeţi focul dragostei creştine în inimile voastre şi ardeţi cu el toată ura şi vrăjmăşia dintre voi. Atunci când veţi putea împreuna mâinile frăţeşte, când ochii care altădată se priveau cu vrăjmăşie se pot privi cu duioşie, când gura care altădată blestema şi hulea, poate binecuvânta, atunci îngenunchiaţi şi vă rugaţi cu toată încrederea:”Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Să ne rugăm cu toată încrederea, din adâncul inimii, şi Dumnezeu ne va ierta, precum a iertat pe David, iar mai târziu pe Maria Magdalena, femeia Samarineancă, pe Zaheu şi pe Apostolul Petru, care s-au căit de păcatele lor. Să luăm pildă pe Sfinţii Martiri, care murind, se rugau pentru iertarea ucigaşilor lor. Să nu uităm marea bucurie a lui Iosif pe care a simţit-o când şi-a îmbrăţişat fraţii care îl vânduseră. Bucuria aceasta v-o doresc astăzi tuturor! Amin!

.

Duminica a XI-a după Rusalii

„ Nu se cădea oare ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine precum am eu am avut milă de tine?” (Matei XVIII, 33)

Încă după căderea protopărinţilor noştri, Dumnezeu doreşte să ofere celor căzuţi iertarea şi îndurarea Sa nemărginită. În Vechiul Testament Dumnezeu apare ca un Dumnezeu mult milostiv şi iertător care doreşte convertirea şi îndreptarea omului pentru al milui cu iertarea Sa divină: „Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?” (Iezechil XVIII, 23).

Domnul este dispus să ierte greşelile păcătoşilor care îşi recunosc vina şi se căiesc cu sinceritate, pentru că: „Iubeşte milostenia Domnul, de mila Domnului plin este pământul” (Psalmul 32, 5).

Mai mult în Noul Testament, Dumnezeu este descris ca un Dumnezeu al iertării care se bucură când poate ierta aşa cum reiese şi din capitolul XV al evangheliei lui Luca, unde prin pildele Sale despre oaia rătăcită, drahma pierdută şi fiul risipitor, Cristos arată interesul cu care Domnul îi caută pe cei pierduţi cărora le oferă cu generozitate iertarea Sa, iertarea care culminează cu bucuria cerului pentru cel întors la Tatăl. Însăşi misiunea lui Cristos pe pământ, aceea de-a aduce Vestea cea Bună a mântuirii, implică iertarea adusă de El din partea Tatălui, iertare care izvorăşte din jertfa răscumpărătoare a lui Cristos. El îşi varsă sângele şi îşi dă viaţa spre iertarea păcatelor: „Acesta este sângele Meu al Legii celei noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei XXVI, 28), căci El este cel vestit de Ioan Botezătorul ca fiind: „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan I, 29).

În parabola din această Duminică trebuie să vedem în împăratul milostiv pe Dumnezeu cel nemărginit de milostiv care la rugămintea datornicului: „Doamne îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot” (Matei XVIII, 26) „milostivindu-se de el”, îi iartă imensa datorie.

La fel şi nouă, atunci când cu umilinţă şi sinceritate îi cerem iertarea păcatelor noastre în sfânta spovadă El, Domnul, nu întârzie să ne-o dăruiască.

Dar iată că nu ieşim bine din biserică şi ne asemănăm cu această slugă vicleană, care iertat fiind de Domnul, nu are aceeaşi atitudine faţă de aproapele său, care îi datorează cu mult mai puţin decât era el dator. Şi atunci ne întrebăm oare nu e dreaptă judecata lui Dumnezeu care îl dă pe mâna „chinuitorilor”, pentru că acesta nu a fost milostiv faţă de aproapele său? Câtă datorie acumulăm oare într-o viaţă întreagă faţă de Dumnezeu prin savârşirea atâtor păcate şi câtă datorie are semenul nostru faţă de noi? Dacă am face o socoteală simplă am regăsi aceleaşi proporţii care ne sunt oferite ca exemplu în parabolă. Cei 10 mii de talanţi datoraţi de penitent reprezintă o sumă enormă în comparaţie cu cei 100 de dinari datoraţi de semenul său, care reprezintă o sumă infimă, adică de 600 000 de ori mai mică decât cei 10 mii de talanţi. Iată de ce la întrebarea lui Petru: „Doamne, de câte ori îmi va greşi fratele meu şi-i voi ierta lui? Până de şapte ori?” răspunsul lui Iisus este: „De şaptezeci de ori câte şapte”, adică suntem datori a ierta mult mai mult, asemenea lui Dumnezeu care ne iartă imensitatea păcatelor noastre.

Dacă Domnul ar fi numai drept, nu şi milostiv, demult am fi fost judecaţi şi condamnaţi pentru neputinţa noastră de a plăti, însă El ne aşteaptă şi ne rabdă îndelung. Oare nu se cuvine ca şi noi să iertăm pe cei ce datorează nouă? Numai iertând şi noi la rândul nostru pe aproapele vom beneficia de iertarea lui Dumnezeu: „Căci de ve-ţi ierta altora greşelile şi Tatăl vostru vă va ierta vouă”(Matei VI, 14). Însăşi în rugăciunea domnească pe care ne-a învăţat-o Iisus, între cele patru cereri care privesc viaţa noastră trupească şi spirituală, se regăseşte şi această cerere: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre”, care împreună cu celelalte cereri sunt necesare pentru înaintarea noastră pe calea sfinţeniei. Însă această cerere nu va fi ascultată dacă nu vom îndeplini mai înainte o exigenţă, aceea de-a ierta şi noi la rândul nostru. Mai mult condiţionăm iertarea lui Dumnezeu de iertarea pe care o oferim noi aproapelui: „precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”, de aceea trebuie să fim foarte atenţi pentru că noi înşine ne atragem judecata dreaptă a Domnului.

Şuvoiul milostivirii lui Dumnezeu nu poate pătrunde în inima noastră, atâta vreme cât noi nu i-am iertat pe cei ce ne-au greşit. Însă atunci când iertăm cu adevărat suntem pe urmele lui Iisus şi urmăm învăţătura Sa: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este” (Matei V, 48), sau „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv”(Luca VI, 36). Mai mult, mila faţă de aproapele îi va înmuia acestuia inima şi poate constitui pentru el momentul decisiv al întoarcerii sale către Dumnezeu.

Parabola de astăzi face parte din capitolul XVIII al evangheliei lui Matei, capitol numit „discurs eclezial”, pentru că defineşte exigenţele dragostei frăţeşti în Biserica lui Iisus: comunitate de iubire, de rugăciune şi de iertare. Cuvintele lui Iisus privesc în primul rând viaţa comunitară a ucenicilor, viaţa comunitară a noastră care trebuie să fim însufleţiţi de aceste virtuţi: iubire, rugăciune şi iertare. Legea iertării trebuie să reînnoiască neîncetat relaţiile frăţeşti în biserică, ea se întemeiază pe bunătatea lui Dumnezeu care iartă în mod gratuit nemărginitul păcat al oamenilor. Cel care primeşte această iertare cum ar putea să-i socotească pe fraţii săi datori faţă de el? A refuza să devii la rândul tău un promotor al împăcării ar fi suprema insultă adusă lui Dumnezeu, neîmplinind astfel porunca iubirii care ne îndeamnă să iubim la fel cum a făcut-o Iisus, care s-a jertfit din iubire pentru noi ca să ne ofere iertarea.

El este pentru noi pildă vie de iertare atunci când pe cruce îi iartă pe cei ce L-au răstignit şi prin ei şi pe noi care de asemenea am contribuit prin păcatele noastre la moartea Sa. Avem oare capacitatea de-a ierta şi noi la fel cum a făcut-o El ? Dacă nu prin puterile noastre proprii atunci tot Lui să-i cerem harul de-a putea ierta şi de a ne ajuta să ne asemănăm cât mai mult cu El, care este exemplul nostru suprem de urmat. Urmând îndemnul Sfântului Pavel: „Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Cristos” vom reuşi să-L imităm pe El, Domnul cel milostiv şi iertător. Amin.

.

Duminica a XII-a după Rusalii

.

Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? (Matei XIX, 16).

Sfânta Evanghelie, pe care am ascult-o în această Duminică, ne prezintă un tânăr bogat venind la Mântuitorul, cu dorinţa de a găsii răspuns la întrebările esenţiale ale vieţii care-l frământau, la această vârstă.

În cei trei ani de vestire a Cuvântului mulţi au fost cei care au dorit să se apropie de Mântuitorul, pentru a găsii o rezolvare a problemelor deosebite pe care le aveau: vindecarea diferitelor neputinţe, ori a cere un sfat. Mântuitorul pe toţi i-a primit cu dragoste, arătându-le îndurarea şi bunătatea Sa dumnezeiască. Acest tânăr însă avea o nevoie mai specială el dorea să dobândească viaţa veşnică.

„Dacă vrei sa intri in viaţă, păzeşte poruncile” este sfatul pe care Iisus îl dă tânărului. “Care?” i-a zis el. Si Iisus i-a răspuns: “Să nu ucizi, să nu fi desfrânat, să nu furi, să nu faci o mărturisire mincinoasă ,să cinsteşti pe tatăl tău si pe mama ta si, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Tânărul i-a zis: “Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?” “Dacă vrei sa fii desăvârşit”, i-a zis Iisus, “du-te de vinde ce ai, dă la săraci, si vei avea o comoara în cer! Apoi vino şi urmează- Mă.” (Mt. XIX,18-21).Din acest scurt dialog cu Iisus putem afirma despre acest tânăr următoarele:

– El caută răspuns la întrebările sufletului pentru că aleargă la Cristos, îngenunchează înaintea Lui, simte o chemare şi este preocupat de salvarea sufletului său.

-Iisus îi reaminteşte criteriile de mântuire (poruncile) din Legea Veche. Auzind că le respectă, îl priveşte cu drag.

– Domnul observă că tânărul doreşte să încerce mai mult pentru mântuire şi îl cheamă la o cale mai desăvârşită, la apostolat.

– Tânărului se întristează, îi este greu să renunţe la averea sa şi respinge chemarea.

– Iisus îi dă de înţeles că această atitudine, nu este potrivită pentru mântuire.

– Tânărul procedează invers decât fii lui Zevedeu, care au lăsat toate: corabie, plase, în grija tatălui lor şi L-au urmat. Refuză calitatea de a fi apostol.

Această atitudine a Mântuitorului faţă de tânărul din Evanghelie poate părea derutantă pentru unii dintre noi, mai ales răspunsul, dacă ne gândim că, într-o altă ocazie, Iisus nu a cerut oamenilor înstăriţi să renunţe la bunurile lor. Însă Domnul a citit în inima tânărului şi a văzut că era extrem de ataşat de bogăţiile sale. Lui Zaheu, spre exemplu, fiindcă s-a transformat radical la întâlnirea cu Cristos, nici măcar nu i s-a sugerat să renunţe la bunurile sale, vameşul luând singur decizia de a repara toate nedreptăţile comise şi de a da săracilor jumătate din ceea ce îi mai rămânea.

Oare nu căutase tânărul răspuns la întrebarea fundamentală, care trebuie să frământe conştiinţele tuturor? De ce, oare, „s-a întristat“? Fiindcă, inima lui era ocupată cu bogăţiile sale de care îi era foarte greu să se despartă.

Biserica nu condamnă bogăţia, ci doar lăcomia bogatului. Nu bogăţia te împiedică, nici sărăcia în sine, te ajută, a dobândii viaţa cea veşnică, ci modul cum administrăm aceste daruri. Ce frumos zice Sfântul Apostol Pavel: ”Ce ai tu, şi să nu fi primit?” Bogatule, ce ai tu şi să nu fi primit de la Dumnezeu? Şi dacă le-ai primit de la Dumnezeu înseamnă că le-ai primit cu un scop. Ce folos că eşti bogat, dacă devii robul bogăţiei lumeşti şi ce folos că eşti sărac, dar sufletul se chinuie după bogăţiile lumeşti?

A pus Mântuitorul în faţa tânărului bogat o probă de netrecut? Nicidecum. Cunoscând rădăcina răului, i-a cerut să o smulgă, detaşându-şi sufletul de orice lucru pentru a putea cu adevărat să-L urmeze. Iisus nu-i vorbeşte pentru a-l sărăci, nu este prea sever, ci pentru că îl iubeşte şi vrea să-l facă cu adevărat bogat. Iisus vrea să-i deschidă ochii şi să-l facă să vadă că bogăţia sa este, în realitate, o lipsă: Propunerea lui Iisus este aceea de a intra deja acum în Împărăţie, de a avea deja de acum o comoară în cer şi, în plus, să intre în intimitatea Sa: „Vino şi urmează-mă!”. „Fericiţi cei săraci”, a spus Iisus, „pentru că a lor este împărăţia cerurilor”. Detaşarea de toate pentru a face loc adevăratelor comori: iată secretul vieţii depline. Detaşarea de sine pentru a primi viaţa lui Cristos: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”. Este un drum lung, deloc uşor. Poruncile şi chemarea dumnezeiască nu sunt negociabile, fiindcă mântuirea este una pentru toţi, deşi căile par atât de diferite.

Să presupunem că am avea extraordinara şansă să ne întâlnim cu Iisus şi să-i putem adresa o întrebare, să-i cerem un sfat, oare ce L-am întreba ? Ce sfat I-am cere ? Am fi noi la fel de preocupaţi de sufletul nostru, de viaţa veşnica, de mântuire precum tânărul din Evanghelie ? Sau care tânăr mai poate zice eu nu fur, nu sunt deloc desfrânat,  îmi cinstesc părinţii, nu urăsc pe nimeni? Şi dacă am putea afirma că acestea le-am ţinut care ar mai simţii în inima lui că îi mai lipseşte ceva ?

Îşi mai pun tinerii întrebări existenţiale astăzi sau trăiesc doar în superficialitate? Eu cred că nu sunt mulţi tinerii care mai fac acest lucru. Cristos ne cheamă pe toţi la libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Când ai de toate şi nu-ţi lipseşte nimic nu-ţi pui prea des problema că poţi muri sau unde anume vei ajunge după moarte. Când ai burta plină nu-l crezi pe cel de pe stradă care-ţi spune că îi e foame. Dar există mulţi tineri înconjuraţi de bogăţii (case, maşini, haine, bijuterii) care caută să se distreze, caută plăceri, faimă şi popularitate, aceştia sunt în aceiaşi primejdie ca tânărul din Evanghelie.

Lui Dumnezeu trebuie să-i cerem să ne separe de ceea ce ne blochează în drumul spre splendida moştenire care ne aşteaptă în ceruri şi mai înainte de toate, de noi înşine: de gândurile noastre, de proiectele noastre, de dorinţele noastre, pentru a n-i le asuma pe ale lui. Adevărata bogăţie rămâne a faptelor de milostenie, a smereniei, a dragostei de Dumnezeu şi de oameni, a virtuţilor morale creştine, bogăţie nepieritoare, singura pe care o putem lua cu noi în viaţa de dincolo. Amin.

.

Duminica a XIII-a după Rusalii

(despre chinurile veşnice)

,,De cei răi, cu rău îi va pierde,iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor” (Mt.21,41).

Dacă rezumăm în câteva fraze înţelesul acestei pericope evanghelice, vom arăta că: Gospodarul este Dumnezeu-stăpânul neamului iudeu şi a întregii făpturi, precum şi purtătorul de grijă; via sădită este poporul iudeu, după cum zice prorocul Isaia:,,Că via Domnului este casa lui Israel (Isaia 5,7), sau cum zice David:,,Via din Egipt ai mutat-o, izgonit-ai neamuri şi ai răsădit-o pe ea” (Psalm 79,9). Gardul care a împrejmuit via este Legea dată prin Moise,care-i oprea de la păcate şi amestecul cu alte neamuri. Teascul din vie era jertfelnicul pe care se junghiau dobitoace şi se stropeau cu sânge. Turnul zidit în vie este biserica lor,care întărea şi păzea poporul. Lucrătorii cărora le-a dat via sunt conducătorii neamului iudeu, preoţii şi învăţătorii lor. Depărtarea stăpânului este îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cu acest popor. Servitorii trimişi să ia partea de roade au fost sfinţii prooroci. Fiul stăpânului a fost însuşi Iisus Cristos pe care ei l-au răstignit.

A urmat apoi pedeapsa cuvenită. Arătatu-şi-a stăpânul faţa şi a pedepsit amarnic pe vierii cei netrebnici.,,Pe cei răi, cu rău îi va pierde.” Dar care este ,,răul” acesta cu care marele Stăpân din ceruri va pedepsi pe toţi păcătoşii, pe cei care în viaţă şi-au bătut joc de cuvintele Lui? Este locul de chinuire veşnică, este gheena, este focul nestins, este iadul înfricoşat.  Despre acest loc de chinuri vreau să vă vorbesc acum şi să vedeţi de ce.      Sunt mulţi creştini care cred în Dumnezeu,cred că sufletul nu moare, admit existenţa în viaţa de dincolo, a unui loc unde încetează orice durere, orice suferinţă, orice nedreptate, un loc în care să fie răsplătit binele, dar care tăgăduiesc chinurile veşnice. Când le vorbeşti despre iad ei spun că e doar o sperietoare pentru copii, că Dumnezeu nu poate fi aşa de crud. Nenorocirea vine mai ales din urmările acestei necredinţe, şi anume, nu se mai tem de Dumnezeu, nu păzesc poruncile, nu se feresc de păcat, duc o viaţă dezordonată. Din acest motiv avem datoria ca slujitori ai Sf\ntului Altar să arătăm adevărul, să zugrăvim icoana muncilor de veci în toată grozăvia ei, că poate aşa se vor trezi şi se vor întoarce pe căile Domnului.

Cercetând credinţele popoarelor, nu vom găsi pe pământ un singur popor care să n-aibă credinţă oarecare despre pedepsele ce-i aşteaptă după moarte pe cei răi.Iată câteva exemple:

-Cel mai mare poet al grecilor, Homer, scria că un rege al Atenei, pentru fărădelegile sale, este încătuşat în iad de o stâncă de care nu se va mai putea desface.

-Un rege al Frigiei,suferă chinurile unei sete îngrozitoare. O apă răcoritoare curge pe lângă buzele sale arse, dar de îndată ce ele se deschid să o soarbă, apa se retrage.

-Sisif, un alt osânduit, urcă o stâncă înaltă, uriaşă, pe un munte foarte înalt, însă în clipa când crede că a ajuns la vârf, stânca se rostogoleşte în vale, pentru ca munca să înceapă iar.

Şi tot aşa de vom cerceta religiile indienilor, ale perşilor, ale mahomedanilor, ale triburilor sălbatice din Africa, la toate găsim închipuiri despre muncile cumplite care sunt răsplata celor răi, în lumea de dincolo. Aceste mărturii sunt doar simple izvodiri ale fanteziei. Adevărul în chestiunea care ne priveşte a fost descoperit deplin abia prin descoperirea dumnezeiască:

– Profetul Daniil, iluminat de Spiritul Sfânt, zice:,,Acei ce dorm în ţărâna pământului, se vor scula, unii pentru viaţa veşnică, alţii pentru o ocară şi ruşine veşnică”(Dn.12,2).

– Mântuitorul Cristos de multe ori ne vorbeşte despre chinurile veşnice:,,Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel de veci, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui”(Mt.25,41), este sentinţa dată celor răi.

Pildele lui Iisus sunt pline de icoane despre muncile iadului: •Bogatul nemilostiv arde în văpaia cumplită. Sluga care n-a iertat pe datornicul său; Sluga leneşă (cea cu un talant); şi mulţi alţi răufăcători sunt aruncaţi în întunericul cel mai dinafară. Tot aşa învaţă Sfinţii Apostoli,vpărinţii bisericeşti, sinoadele bisericeşti că păcătoşii vor primi pentru faptele lor pedepse cumplite în viaţa de dincolo. Dar ceea ce înfricoşează mai mult inimile omeneşti este învăţătura că aceste pedepse nu vor avea sfârşit. Chinurile iadului vor dura în veci. E îngrozitor acest gând al veşniciei chinurilor. Şi totuşi, de vom cugeta bine, pedeapsa este cu dreptate pentru cei netrebnici.

De fapt, ce este un păcătos? Este un vierme care dispreţuieşte pe cel Atotputernic. Un criminal care se războieşte cu Dumnezeu.Un ticălos care jigneşte majestatea nemărginită a cerului. Ce să facă Dumnezeu cu un astfel de nelegiuit? Să-l ierte? Dar păcătosul râde de mustrarea Domnului. Să-l prigonească până la moarte? Dar păcătosul moare blestemându-L. Să-l pedepsească în iad? Bine, dar dacă acest iad n-ar fi veşnic, netrebnicul îşi va bate joc de Dumnezeu şi va zice că oricât de lungă ar fi pedeapsa, chiar mii de ani, ea se va sfârşi, şi Dumnezeu va trebui să-l primească în fericirea Sa, împotriva voinţei Sale. Dar nu este aşa! Nu poate fi aşa. Dacă omul se războieşte cu Dumnezeu,biruinţa trebuie să fie a lui Dumnezeu. Această biruinţă constă în faptul că iadul e veşnic. Jignirea adusă dumnezeirii de către păcătos este nesfârşită, deci, nesfârşite trebuie să fie şi pedepsele ce i se cuvin păcătosului. Nimeni să nu se amăgească. Iadul există. Dumnezeu nu este rău, dar e drept. De aici decurge pedeapsa fără sfârşit.

Icoana chinurilor veşnice întotdeauna a mişcat inimile omeneşti,aducând rod bogat de căinţă. A fost chiar cel mai bun predicator pentru îndreptarea păcătoşilor.Nici bunătatea,nici mila,nici dragostea lui Dumnezeu n-au atâta înrâurire asupra unei inimi, ca teama de groaznicele ispăşiri ale vieţii de apoi.De aceea nu-i nicio mirare că gândul la pedepsele iadului i-a făcut pe atâţia să se lepede de păcat. Nu-i mirare că atâtea suflete au umplut mănăstirile, pustiul, au renunţat la averi, la plăcerile trecătoare, numai ca să-şi scape sufletul de căderea în iad.

Aceeaşi urmare, acelaşi rod binecuvântat trebuie să-l producă şi pentru noi gândul chinurilor veşnice. Trebuie să facem tot ce ne stă în puteri, numai să nu ajungem în acel loc înfricoşat. Câte nu face omul când e vorba de apăsarea sănătăţii trupeşti?! Aleargă la doctori, cheltuieşte oricât, ţine regim, ia medicamente. Şi toate acestea pentru o viaţă scurtă, trecătoare, pentru amânarea unei morţi care nu se poate ocoli. Să judecăm fiecare dacă nu-i mai importantă asigurarea vieţii de dincolo şi grija să nu pierim în osânda de veci. Ne întrebăm cu proorocul Isaia:,,Cine dintre noi putea-va să rămână într-un foc mistuitor?”(Isaia 33,14). Dacă aici nu putem suferi o clipă un jăratec în palmă, cum vom putea răbda în iad să ardem mereu, fără mângâiere, fără uşurare, fără nădejde?

Pentru scăparea de aceste chinuri, o singură cale avem: Să-L ascultăm pe Dumnezeu, să ne ferim de păcat. Să ne înălţăm o clipă gândul la acei nenorociţi care se află acum în osânda cumplită. Ce n-ar face dacă s-ar putea răscumpăra! Dar pentru dânşii e prea târziu. Soarta lor e pecetluită. Zadarnic îl roagă pe părintele Avraam (ca şi bogatul din una din Evanghelii) să le răcorească limba cu un strop de apă. Asta nu se poate, pentru că între rai şi iad există o prăpastie de netrecut.,,Între noi şi voi este o prăpastie mare.”(Lc.16,26)

Dar vai, cei mai mulţi îşi duc viaţa în nepăsare faţă de sufletul lor nemuritor. Îşi fac fel de fel de planuri, se ocupă numai de nimicurile materiale ale acestei vieţi. Viaţa se scurge, moartea se aproprie, iar ei se îndreaptă spre prăpastie. Opriţi-vă fraţilor! Unde vă duceţi? Sunteţi creştini? Unde vă e credinţa? Sunteţi oameni? Unde vă e mintea? Când veţi cugeta la veşnicie dacă nu azi, cât mai aveţi vreme? În viaţa cealaltă va fi prea târziu. De aceea vă îndemn cu cuvintele înţeleptului Sirah: ,,Aveţi milă de sufletele voastre”(Iisus Sirah 30,25). Nu le pregătiţi pieirea printr-o nepăsare de neiertat. Pedeapsa vine pentru tot omul păcătos care nu se îndreaptă. Împăcaţi-vă cu Dumnezeu cât mai este vreme. Căiţi-vă de păcatele care le-aţi săvârşit, spălaţi-vă în apele harului bisericesc şi nu lucraţi fărădelegea. Trăiţi în sfinţenie, păstraţi-vă curaţi, faceţi fapte bune! Şi ori de câte ori ispitele vă vor ademeni, ori de câte ori veţi fi în faţa unui păcat, să vă opriţi şi să vă ziceţi:,,Înapoi Satano, iadul există, mă tem de chinurile lui nesfârşite şi de aceea nu vreau să păcătuiesc. Eu vreau să-I slujesc Domnului, pentru ca al Lui să fiu şi acum şi în viaţa de veci”. Amin!

Duminica XIV după Rusalii

Pilda nunţii fiului de Împărat

.

În această duminică ni se propune spre meditare şi trăire pilda celor chemaţi la Ospăţ. Începutul are această formulă “şi iarăşi le vorbi lor în pilde”. Este vorba despre o pildă a împărăţiei “asemenea unui om împărat”, iar conţinutul său este un ospăţ pe care acesta îl dă. Deseori Iisus vorbeşte în pilde şi de aceea pildele reprezintă un gen literar care putem spune ca îi aparţine lui Iisus. Ele sunt o oglindă prin care se arată ce se întâmplă în sufletul şi în viaţa celui care le ascultă sau le citeşte. Personajele sunt imaginare, dar mesajul este adresat într-un mod delicat celui ce-l ascultă. Ascultătorul îşi apleacă urechea ca şi cum cele povestite nu l-ar privi, dar la sfârşitul povestirii îşi dă seama ca de fapt pilda îl priveşte pe el. Aceasta pilda este o dezvoltare a pildei din cap. 21, 44 unde se arată soarta celor care se confruntă cu piatra aruncată. Ceea ce a făcut Israel în acel timp, face şi azi Biserica, aşadar pilda pietrei aruncate este o chemare la responsabilitate: a face parte din poporul lui Dumnezeu nu a fost şi nu este şi nu va fi o siguranţă de mântuire, dimpotrivă: mântuirea vine prin faptul că recunoaştem că suntem asemenea părinţilor noştri. Nu ajunge să zici: “ Îl avem pe Avram ca şi tată”; trebuie să aducem concret roade ale schimbării noastre, conştienţi fiind că Domnul poate să transforme inima noastră de piatră într-o inimă de carne. Cu o singură condiţie însă: trebuie să recunoaştem că suntem ca acel frate care zice „Da” şi nu face, având însă dorinţa de a deveni ca şi celălalt care este conştient că zice „Nu” dar apoi se căieşte şi face.

Pilda care ni se propune azi are ca şi protagonişti pe un împărat care îşi cheamă prietenii săi la ospăţ pentru a se veseli împreună. Împăratul face aluzie la imaginea lui Dumnezeu Tatăl, care hotăreşte să facă un ospăţ în cinstea Fiului său. Trebuie specificat că nu este vorba despre Mirele, care rămâne o identitate misterioasă. Povestirea încearcă să orienteze privirea ochilor noştri sufleteşti către acţiunea împăratului şi reacţiile invitaţilor săi. Pilda, prin conţinutul limbajului său inspirat din teologia simbolică, ne împinge să căutam aceste două persoane. În sinoptici (Marcu, Matei, Luca), “Mirele”, este identificat cu Cristos: Mc. 2, 19-20; Mt. 9,15-16; Lc. 5,34-35. În Evanghelia după Ioan, Mirele este identificat cu Mielul care se jertfeşte.

În toata mărirea împăratului acesta trimite slugile sale pentru a chema la ospăţul său. Această chemare primeşte un categoric şi nepoliticos refuz chiar dacă acest ospăţ este cel mai important eveniment al Împăraţiei. Deja în Vechiul Testament se întrezăreşte imaginea Ospăţului. Se vorbeşte despre Înţelepciunea care îl pregăteşte pentru a chema pe cei neştiutori şi lipsiţi de pricepere: “Veniţi şi mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care l-am amestecat! Lăsaţi prostia şi veţi trăi, şi umblaţi pe calea priceperii” ( Proverbe 9,5-6), dar de asemenea nu i se dă răspuns pozitiv acestei invitaţii. Împăratul din pilda spusă de Iisus Cristos insistă, iar prin natura sa El este cel ce cheamă cu adevărat. Cei chemaţi trebuie să fie de rang înalt din moment ce împăratul ţine să fie oaspeţii săi. Timpul însă trece şi împăratul cheamă şi mai insistent: “Iată am pregătit ospăţul meu”, specificând şi bunătatea acestui ospăţ: “Juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate, toate sunt gata, veniţi la nuntă”. Această insistenţă şi rugămintea împăratului ne arata că tot ceea ce el ne oferă este gratuit. Ceea ce el cere în schimb este numai singura participare. Toţi invitaţii în schimb refuză, jignind astfel generozitatea împăratului.

Se poate vedea în acest refuz toate acele chemări din partea lui Dumnezeu care au eşuat şi eşuează în continuare. A nu te îngriji de chemarea lui Dumnezeu înseamnă să te îndrepţi spre dezastru. Toţi cei invitaţi pleacă împăcaţi la muncile lor agricole sau la activităţile lor comerciale. Sunt aceleaşi preocupări care şi azi continuă să rămână prioritare în viaţa omului şi care îl fac insensibil la o altă dimensiune: transcendentală. Din prea multă invidie, mulţi capturează şi ucid pe cei chemaţi (cf. 21,35-39). Foarte nemulţumit, împăratul trimite armata sa, şi devastează oraşele celor chemaţi la cină (cfr. 21, 41), în acest fel făcând dreptate.

Dar totuşi împăratul rămâne nemulţumit pentru că dorinţa sa este de a se veseli cu cei invitaţi. Pentru a treia oară, număr simbolic, se întoarce la invitaţia sa. Acum vorbeşte servilor afirmând din nou principiul: “Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea”. Deci trimite pe servii săi: “Duceţi-vă la răspântiile drumurilor şi chemaţi pe toţi cei pe care-i veţi găsi”. Este un discurs de misiune pe care Iisus îl va adresa şi apostolilor săi: ”Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile“ (Matei 28,19).

În acest moment se poate face un bilanţ al celor chemaţi la ospăţ. La început ospăţul este rezervat numai celor chemaţi şi desemnaţi de Împărat. Aceeaşi oameni sunt chemaţi pentru a doua oară, dar refuzând din nou, a treia chemare devine pentru toţi. Aceasta chemare pentru toţi se prezintă ca universală “pentru buni şi pentru răi” extinzându-se până în zilele noastre. În final, sala ospăţului oricum este umplută şi Împăratul în persoană se îngrijeşte ca toţi cei invitaţi să se bucure, dar tot Împăratul este şi cel care supraveghează dacă cei intraţi la ospăţ îndeplinesc condiţiile chemării.

În Orient se obişnuia ca împăraţii să ofere invitaţilor la ospăţ veşminte frumoase, parfumuri, daruri şi camere somptuoase. A refuza această dărnicie a Împăratului însemna al jigni profund. Aceste vesminte trebuiesc păstrate cu mare grija tocmai pentru a arăta stima faţă de împărat şi ca mulţumire pentru darul primit. Împăratul tocmai pentru că a dăruit veşminte are tot dreptul să verifice dacă invitaţii poarta şi preţuiesc aceste vesminte. La unul dintre invitaţi lipseşte aceasta haină şi comandă ca acest “invitat” să fie aruncat afară: tot afară este aruncată şi neghina (Mt.13,40), afară este aruncat şi servul inutil care nu şi-a înmulţit talantul (Mt. 25,30). Ospăţul care apare aici este un ospăţ al bucuriei, dar lipseşte figura “Miresei”; nici în textul paralel din Evanghelia după Luca nu se vorbeşte de aceasta figură. Nici în pilda celor 10 fecioare nu se vorbeşte despre mireasă (Mt, 25; 1-13). De fapt imaginea miresei este luată de cei invitaţi la ospăţ; este Comunitatea adunată de Împărat, pentru Fiul său, chiar dacă unul rămâne exclus de la ospăţ. Acest Ospăţ al bucuriei, în alt context reprezintă jertfa Domnului, celebrată pe Cruce, şi care se extinde Bisericii din toate timpurile prin membrii săi şi cărora le-a fost dată haina nupţială prin haina Botezului pentru a o păstra nepătată, spălată fiind în “sângele Mielului” (Ap. 7,14)

Pilda se termină aici, cu un final paradoxal; din mulţimea chemată numai unul a fost găsit nevrednic. În mentalitatea ebraică “mulţi” reprezintă de fapt toţi (totalitatea). În acest fel se poate vorbi de mântuirea multora realizată prin jertfa Servului care suferă (Isaia 52,13 – 53,12; Rom. 5,12-19). Contextul este acelaşi din pilda celor 10 fecioare şi care de fapt este o avertizare: “Vegheaţi, pentru că nu ştiţi nici ziua nici ceasul!” (v.13). O altă avertizare şi mai severa vine din Luca 13,23: “Doamne dacă sunt puţini cei care se vor mântui?” Cu răspunsul: “Luptaţi să intraţi pe poarta cea strâmta” (v.24).

Aceasta înseamnă oare o predestinare la pierzare? Nicidecum. Reprezintă însă acel semnal de alarmă pentru a “lupta” şi a intra în numărul celor care vor intra la Ospăţ pe uşa nupţiala şi care este strâmtă nu pentru un defect al său, ci printr-o voinţă a constructorului care îi cheamă pe toţi “răi şi buni”.

Condamnarea (rămânerea afară), se face din motivul pierderii sau distrugerii veşmântului nupţial care a fost primit în dar; din cauza pierderii uleiului din lămpi; din cauza lipsei de priveghere în aşteptarea Mirelui; din cauza că nu s-a ascultat Chemarea.

Duminica a XV-a dupa Rusalii

Porunca Iubirii

.

Îngâmfarea personală şi dorinţa de ispitire sunt sentimentele cu care un învăţător de Lege se apropie de Mântuitorul Iisus Cristos adresând-i întrebarea: care este cea mai mare poruncă a legii mozaice. La această întrebare Iisus răspunde fără ezitare: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toata inima ta, din tot sufletul şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua asemenea ei: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată legea şi prorocii”(Mt. 22,37-40).

Poporul evreu nu sesizează în profunzime conţinutul dumnezeiesc al poruncii iubirii existentă şi în Vechiul Testament. Legătura poporului iudeu cu Dumnezeu se întemeia mai mult pe teamă şi închinare şi mai puţin pe legătura dragostei. În Noul Testament Iisus Cristos în învăţătura Sa ne înfăţişează legea iubirii ca principala legătură a omului cu Dumnezeu şi cu semenii. Suntem datori să-L iubim pe Dumnezeu din toate puterile fiinţei noastre, pentru că toţi suntem zidirea mâinilor Sale şi El l-a adus pe om din nefiinţă în fiinţă şi l-a proclamat stăpân peste creaturile Sale. Omul a fost creat ca să-L cunoască pe Dumnezu să-L iubească şi să-i slujeasca Lui. Nu putem accepta ideea că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu toate atributele sufleteşti şi fizice, fără a-i fi dat şi simţământul de a tinde spre cele Dumnezeieşti şi veşnice, de a tânji după Creatorul său. Omul nu a răspuns mereu acestui sentiment neglijând dragostea pe care i-a arătat-o Dumnezeu, dar Dumnezeu n-a încetat să-şi arate iubirea Sa faţă de făpturile sale. “Dar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său , născut din femeie, născut sub lege, ca să răscumpere pe cei de sub lege, ca să căpătăm înfierea” (Gal 4,4-5). Dragostea lui Dumnezeu s-a arătat în chip văzut în persoana Fiului său Iisus Cristos: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul său cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnica” (In 3,16).

Cea mai grăitoare iubire a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc este taina întrupării Fiului lui Dumnezeu şi această iubire, culminează cu jertfa de pe cruce a lui Iisus. Prin aceasta Dumnezeu ne arată că cea mai înaltă lucrare a iubirii Sale este răscumpărarea şi salvarea neamului omenesc din mâinile celui viclean. Păstorul cel bun şi-a dat viaţa pentru oile sale, şi această dragoste nemărginită, a fost socotită din partea păgânilor o nebunie şi pricină de sminteală pentru iudei (I Cor 1,23). Întemeierea Sfintei Biserici pe Sf. Ap. Petru şi predicarea acestuia la coborarea Sf. Spirit nu sunt decât o prelungire peste veacuri a dragostei şi iubirii lui Dumnezeu. Spiritul Sfânt întăreşte şi sfinţeşte omul prin lucrarea celor şapte Taine, administrate de Biserica Sa. Sfânta Scriptură ne arată cum Dumnezeu se îngrijeşte de viaţa noastră ca un părinte: “Căci el face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni, şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”(Matei 5,45). Dumnezeu este apărătorul, ocrotitorul şi proniatorul întregii sale creaţii, dar mai presus de toate purtătorul de grijă al omului: “Ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Mt 6,8). “Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el”(I In 4,16). Nimeni şi nimic nu poate să ne clintească pe noi în dragostea noastră către Dumnezeu.”Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Cristos? Necazul sau strânsoarea prigoana sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa nici îngerii, nici stăpâniile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Cristos Iisus Domnul nostru” (Rom 8,35-38).

Omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu trup şi suflet nemuritor, cu minte cugetatoare de aceia are datoria de a-L iubi mai presus de toate pe Dumnezeu: “Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Dumnezeu, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”(Mt10-37). Dumnezeu nu a încetat niciodată să ne iubească, chiar dacă păcatul strămoşesc ne-a îndepărtat de Dumnezeu şi a slăbit legătura de iubire cu El: “Ci cu sângele scump al lui Cristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit” (I Petru 1,19) a şters orice păcat restabilind legătura cu Părintele ceresc, ca astfel renăscuţi prin har la o viaţă nouă, străduindu-ne să avem posibilitatea de a fi mai buni: “Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui; şi poruncile Lui nu sunt grele” (I In 5,3).

Trebuie să il iubim pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este în noi. Sfântul Augustin scrie cu multă sinceritate în “Confesiuni”: “Te-am iubit târziu, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă. Te-am iubit târziu. Şi iată Tu erai înăuntrul meu şi eu eram înafară şi acolo Te căutam şi dădeam năvală, eu cel urât în aceste lucruri frumoase pe care le-ai făcut. Tu erai în mine şi eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă nu ar fi cu Tine nu ar exista. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea, ai strălucit şi ai alungat orbirea mea, Tu ai răspândit mireasma şi am respirat şi suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete, m-ai atins şi ard după pacea Ta”.

Dragostea faţă de Dumnezeu şi-o arată toţi acei care prin viaţa lor l-au mărturisit sau îl mărturisesc pe Cristos. Avem pilde vrednice de urmat pe Sfinţii Mucenici care erau nespus de fericiţi atunci când puteau să jertfească totul pentru Cristos. Dragostea faţă de aproapele este apreciată de Iisus Cristos ca semn de identitate a adevăratului creştin: “Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”(In 13,34-35).

Dragostea faţă de apoapele este izvorâtă din dragostea faţă de Dumnezeu, iar Sf. evanghelist Ioan întăreşte aceasta: “Iubiţilor să ne iubim unul pe altul pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu, cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (I In 4,7). Dragostea creştină trebuie să-i cuprindă pe toţi semenii noştri pentru că toţi sunt fiii lui Dumnezeu. Iubirea de semeni trebuie să îi cuprindă chiar şi pe vrăjmaşi, căci prin aceasta ne dovedim credinţa noastră vie şi lucrătoare împlinind îndemnul lui Iisus: “Dar eu vă spun iubiţi pe vrăjmaşii voştrii, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă fac vouă rău şi rugaţi-vă pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc”(Mt 5,44).

Iubirea faţă de aproapele trebuie să pornească din inimă curată: “Iubiţi-vă unul pe altul din toată inima, cu toată stăruinţa (I Petru 1,22). Ea trebuie să fie plină de dăruire arătându-se prin fapte: “Să nu ne iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (I In 3,18). Referindu-se la iubirea faptică, Sf. Ap. Iacov zice: “Dacă un frate sau o soră sunt goi si lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace!, încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?”(Iacov 2,15-16).

Iubirea creştină arătată faţă de semeni are şi un caracter haric. Ea este rezultatul ajutorului dat de Cristos şi efectul lucrător al darurilor Sfântului Spirit care transformă trăirea creştinului într-o experienţă nouă, mereu actualizată de Iisus: “rămâneţi în dragostea Mea” (In 15,9). Amin.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Duminica a XVI-a după Rusalii

“Munca, după învăţătura creştină”

.

“Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (Mt. 25,21)

Un scriitor ne istoriseşte că într-o biserică a văzut un tablou vechi pe care era pictat un împărat cu coroana pe cap şi cu sceptrul în mână, iar lângă el era inscripţia: “Eu vă guvernez pe toţi!” Lângă dânsul era un episcop, cu mitra pe cap şi cu toagul arhieresc, cu inscripţia: “Eu vă învăţ pe toti!”; apoi un soldat cu sabia în mână, deasupra căruia erau cuvintele: “Eu vă apăr pe toţi!”; lângă dânsul un ţăran cu plugul şi cu cuvintele: “Eu vă hrănesc pe toţi!”. În fine, era pictat diavolul cu o roabă în mâini, iar dedesupt erau cvintele: ”Eu vă duc pe toţi, dacă nu vă faceţi datoria!”

Acest adevăr ni-l confirmă şi pericopa evanghelică de astăzi care ne vorbeşte despre un stăpân care şi-a chemat slugile sale şi le-a împărţit o sumă de bani, unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar celui de-al treilea un talant, apoi s-a dus departe, cerându-le să-i chivernisească fiecare după priceperea şi puterea sa. După un timp stăpânul s-a întors şi a cerut socoteală slugilor sale. Primele două slugi au dublat sumele primite. Stăpânul le-a lăudat pentru hărnicia lor. A treia slugă a îngropat talantul primit şi la venirea stăpânului i l-a dat aşa cum l-a primit. Stăpânul s-a mâniat l-a certat numindu-l “slugă vicleană şi leneşă”. I-a luat talantul iar sluga a fost dată pe mână chinuitorilor cumpliţi.

Tâlcul acestei pilde este uşor de aflat. Stăpânul este Dumnezeu. Slugile sunt oamenii, iar talanţii sunt darurile cu care Ziditorul înzestrează pe fiecare în viaţă. Orice om primeşte de la Dumnezeu o anumită măsură de înţelepciune, de minte, de talent, de putere. În ce scop? Ca fiecare, prin munca osârduitoare să fructifice aceste daruri, să le înmulţească, să dobândească prin ele agoniseli folositoare pentru suflet şi trup. Şi ferice de cei ce în ziua socotelilor de apoi se vor putea înfăţişa înaintea Marelui Stăpân cu datoria împlinită, cu cuget curat, cu faţa senină.

Şi iarăşi, vai de cei leneşi, de trândavii care îngroapă darurile primite. Ei vor fi aruncaţi, fără milă, în întunericul cel mai dinafară.

Dumnezeu împarte darurile în modul cel mai desăvârşit. Nu ne este îngăduit să punem la îndoială dreptatea lui Dumnezeu.

Despre un pantofar se istoriseşte că era mereu nemulţumit de cât câştiga. Se ducea din sat cu gândul de a câştiga mai mult. Într-o zi de sărbătoare ajunge într-un oraş. Aude glasul clopotelor de la biserică. Îşi zice: “Mă voi duce şi eu să mă închin”. Porneşte după sunetul clopotelor şi, când ajunge în faţa bisericii, o trăsură elegantă trasă de patru cai se opreşte tocmai în faţa lui. Aceasta îl face să cârtească împotriva lui Dumnezeu zicând: ”Cum pe unii i-a înzestrat Dumnezeu cu atâtea daruri şi bunătăţi, cum unii se plimbă în trăsuri aşa de luxoase, pe când eu trăiesc în aşa mizerie…”. Şi când gândea acestea în sine, iată că se deschide trăsura şi doi servitori coboară pe stăpânul lor, care era fără picioare şi-l duc pe braţele lor în biserică. Văzând aceasta, pantofarul a întrat în biserică mulţumind lui Dumnezeu pentru toate câte a primit şi, din ziua aceea, nu a mai cârtit împotriva înţelepciunii divine şi a început a fi îndestulat cu ceea ce a primit şi cu ce câştiga.

Evanghelia de astăzi ne dă prilejul să medităm asupra uneia din cele mai importante chestiuni ale vieţii omeneşti: a munci.

Să ne închipuim că într-o dimineaţă senină, am face cu avionul ocolul pământului. Ce privelişte ni s-ar înfăţişa înaintea ochilor? Priveliştea muncii, a străduinţelor fără sfârşit a fiinţelor omeneşti! Ogoare brăzdate de fierul plugului, trenuri străbătând continentele cu viteze ameţitoare, uzine în lucru neîntrerupt, fabrici cu sute de mii de muncitori, telefoane zbârnâind, vapoare grele sfârtecând valurile oceanelor, şi-n lung şi-n larg, milioane de oameni cu feţele asudate, aplecate asupra îndeletnicirilor lor. Iată icoanele ce ni s-ar desfăşura înaintea privirilor. Da, muncă peste tot: la sate, la oraşe, pe ogoare, în ateliere, în prăvălii, în birouri, în şcoli, în familii.

Ne întrebăm ce ne învaţă Iisus Cristos despre muncă? Ştim că au fost şi sunt mulţi răuvoitori care, au adus şi aduc învinuiri grele religiei noastre: că religia se interesează numai de lumea cealaltă; că Cristos îi învaţă pe oameni să nu se îngrijască de mâncare, de îmbrăcăminte, i-a îndemnat să aştepte cu braţele încrucişate raiul de dincolo, aşa că (zic ei) religia este surdă şi mută la tot ce înseamnă muncă, progres, cultură şi civilizaţiei. Aceste învinuiri sunt cu totul neîntemeiate. Este adevărat că Iisus Cristos n-a venit în lume să dezlege problema muncii, n-a venit să dea poveţe cu privire la agricultură, industrie şi la comerţ. El s-a coborât pe pământ să mântuiească lumea de păcat şi s-o aducă iarăşi la legătura dragostei cu Tatăl ceresc. Totuşi Mântuitorul n-a fost un potrivnic al preocupărilor pământeşti ale omului. El n-a voit să facă din om un înger, ci a voit să-l mântuiască aşa cum este el cu firea lui, cu trebuinţele lui, cu interesele lui, numai că a înălţat şi a sfinţit aceste aplecări fireşti, fixăndu-le ca ţel şi scop, dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu.

Cercetând începuturile istoriei omeneşti, aflăm că munca face parte din primele legi ale vieţii “Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Fac. 2,15). Fireşte că munca aceea din grădina Edenului nu era deloc obositoare şi grea. Venind păcatul în lume prin neascultarea strămoşilor, munca devine grea şi aspră, o ispăşire, o pedeapsă. “În sudoarea frunţii tale îţi vei câştiga păinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat” (Fac. 3,19) este sentinţa rostită de Dumnezeu lui Adam. Este lesne de înţeles că, din pricina asprimii sale, munca nu a mai fost făcută cu plăcere. Lumea veche o privea cu înjosire, se ruşina de ea. E de ajuns să amintim că marele filosof al grecilor, Platon învăţa că orice meserie este nedemnă de un cetăţan liber şi că toate muncile trebuia lăsate pe seama robilor.

Venind Mântuitorul în lume, a schimbat părerea oamenilor despre muncă. A înălţat-o, a sfinţit-o, a restabilit-o. Până la vârsta de 30 de ani Iisus a muncit în atelierul de dulgherie a Sfântului Iosif, logodnicul Mariei. Iisus şi-a ales ucenicii nu din rândul unor leneşi şi trândavi, ci din breasla pescarilor harnici. “Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (In 5,17) zicea Iisus, iar Evanghelia Sa este plină de pilde îndrumătoare la muncă: a semănătorului, a gospodarului care-şi angajează lucrători în vie, şi chiar pilda de azi cu talanţii, iatăsalut expresia “cine nu munceşte nici să nu mănânce” este a unui ucenic al Mântuitorului, a meşterului de corturi Pavel, apostolul neamurilor.

După învăţătura Bisericii noastre lenea este socotită un păcat de moarte. Învăţătura noastră creştină ne arată cum să muncim pentru ca osteneala noastră să ne aducă mulţumire şi tihnă.

În timpurile noastre se munceşte mult pe toate planurile şi totuşi, pe feţele oamenilor se poate vedea nemulţumirea: care să fie motivul? Omul modern suferă pentru că prea se încrede în sine şi prea a uitat de Dumnezeu. El crede că e totul, că lui i se datorează totul. El cu mintea lui cu braţele lui vrea să-şi facă un rai, aici pe pământ. Şi cum raiul pe pământ nu se poate înfăptui, iată pricina de nemulţumire. Chiar frământările şi conflictele din viaţa socială se nasc din faptul că astăzi se dă întâietate materiei, mâncării, banului, plăcerilor şi oamenii se urăsc din cauza lăcomiei lor fără margini.

Da, e nevoie de hrană, îmbrăcăminte, adăpost, e nevoie de fabrici, de uzine, de trenuri, de vapoare, dar… nu numai de acestea, căci “nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce vine de la Dumnezeu” (Mt.4,4). Cel mai de preţ lucru este câştigarea împărăţiei lui Dumnezeu, iubirea de Dumnezeu şi mântuirea sufletului. “Căci la ce ar folosi omului de-ar câştiga lumea toată şi şi-ar pierde sufletul?” (Mc. 8,36). Când cineva judecă şi lucrează creştineşte, nu mai este un rob al muncii, ci un fiu liber al lui Dumnezeu, munca nu i se mai pare grea. Cristos vine şi aduce pacea învăţându-i pe oameni că sunt fraţi, care trebuie să trăiască în dragoste şi dreptate. Creştinismul preţuieşte munca, o porunceşte, o binecuvintează, dar opreşte pe fii lui Adam de la primejdia de a face din muncă un idol, care să coboare fiinţa noastră la treapta vitei de povară.

Prin parabola talanţilor Domnul nostru Iisus Cristos ne arată că adevărata viaţă veşnică şi mântuirea se pot ajunge dacă folosim darurile date de Dumnezeu în această viaţă săvârşind fapte bune. A fi creştin înseamnă a fi un om al rugăciunii, un om al dragostei, al omeniei, toate acestea materializate în fapte bune. “Precum trupul este mort fără suflet, tot aşa şi credinţa este moartă fără fapte” zice Sf. Ap. Pavel. Esenţa creştinismului este jertfa Mântuitorului pe cruce, aceasta fiind împlinirea voii lui Dumnezeu Tatăl. În rugăciunea “Tatăl nostru” zicem: “facă-se voia Ta!”. Acesta este un adevărat program de viaţă a creştinismului: să faci voia lui Dumnezeu.

La judecata finală “Stăpânul Suprem” ne va întreba de roadele credinţei noastre. Fericiţi vom fi de vom auzi cuvintele: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă, de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Căci oricât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25,34-40). Orice faptă bună a noastră nu rămâne nerăsplătită înaintea lui Dumnezeu. Să ne aducem mereu aminte de cuvintele rostite de către Domnul nostru Iisus Cristos către apostoli: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor încât să vadă faptele voastre cele bune şi să preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt.5,16

.

Duminica a XVII a după Rusalii

Femeia cananeiancă şi rugăciunea ei de mijlocire

.

Sfinţenia, învăţătura şi faptele minunate ale Mântuitorului nostru Iisus Cristos au adunat în jurul său suflete împovărate de păcate care în prezenţa Lui simţeau căinţă, cereau iertare de păcate, cerşind totodată şi vindecarea. Sfintele Evanghelii ne descriu nenumărate exemple în care vedem săraci şi bogaţi, bolnavi sau păcătoşi, iudei sau păgâni care în momente de disperare strigau în urma Domnului:       “ Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” (Marcu 10,47). Mântuitorul nu s-a mărginit la a-i vindeca doar pe fiii lui Israel, ci de multe ori a trecut la păgâni pentru a arăta că mântuirea este pentru întrega omenire.

Avem aceste exemple în Sfânta Scriptură : când Domnul a vindecat pe îndrăcitul din Gadara, care era un teritoriu în afara Palestinei ; a vindecat pe cei 10 leproşi, dintre care doar unul ce era samarinean a mulţumit ; a vindecat pe sluga sutaşului din Capernaum la cererea acestuia, el fiind roman; nu în ultimul rând a  vindecat fiica posedată de diavol a cananeencei.

Universalitatea mântuirii oferite de Iisus reiese foarte clar din cuvintele pe care Domnul le rosteşte ucenicilor şi tuturor celor care erau de faţă spunându-le : «  Şi vor veni alţii de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu » (Luca 13,29).

Această cananeancă anonimă în urma unui simplu dialog cu Iisus a intrat în istoria mântuirii, fiindu-ne exemplu pe calea cea strâmtă, aşa cum altădată am avut exemplu o femeie samarineancă.

Ce faptă extraordinară a făcut aceasta pentru ca Biserica să-i consacre o duminică din an perpetuând amintirea ei ?

Sunt virtuţile care străbat întreaga istorie a creştinismului pe care le găsim la această femeie evlavioasă. Acestea sunt credinţa statornică în puterea vindecătoare a lui Cristos, stăruinţa în rugăciune chiar şi atunci când totul părea imposibil de realizat şi umilinţa care a împiedicat-o să se răzvrătească atunci când Iisus îi spunea că nu e trimis decât pentru fiii pierduţi a-i lui Israel. Mai mult decât atât Mântuitorul îşi exprimă într-un fel dispreţul faţă de neamul cananeenilor când spune : « Nu e bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor » (Matei 15,26).

Refuzul Mântuitorului i-a dat ocazia femeii să pună în lumină aceste calităţi sufleteşti, dând fără să ştie o lecţie de virtute poporului ales.

Ea nu putea să răspundă  Mântuitorului cu mai multă umilinţă decât a făcut-o prin cuvintele :  « Aşa e Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărmiturile ce cad de la masa stăpânilor ». De aceea Domnul după atâtea dojeneli nu a mai rezistat şi a recunoscut : « O, femeie, mare este credinţa ta ; fie ţie după cum voieşti » ( Matei 15,28).

 Rugăciunea pe care a făcut-o femeia cananeiancă pentru fiica ei este o rugăciune de mijlocire. Printr-o astfel de rugăciune orice creştin care se roagă pentru semenul său devine mijlocitor la Dumnezeu prin  împărtăşirea suferinţei celuilalt şi sprijinul asumat din iubire.

Avem multe exemple de rugăciuni de mijlocire în Biblie. Sfântul Paul scrie tesalonicenilor: “Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi” (1 Tesaloniceni 5,25); iar romanilor: “neîncetat fac pomenire despre voi” (Romani 1,9); iar colosenilor: “nu încetăm să ne rugăm pentru voi” (Coloseni 1,9). Apostolul Iacob scrie: “mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob 5,16). Prin rugăciunea de mijlocire, noi, creştinii, avem enormul privilegiu de a-i aduce pe semenii noştri la tronul harului lui Dumnezeu. Profetul Samuel spune: “Nu-mi voi îngădui să fac înaintea Domnului păcatul de a înceta să mă rog pentru voi” (I Regi 12,23). Creştinul se roagă nu doar pentru cei pe care îi iubeşte, ci şi pentru cei greu de iubit. “Rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”, spune Iisus în Evanghelia după Matei (5,44).

 Şi noi suntem chemaţi să-i cerem Domnului cu credinţă, cu stăruinţă şi plini de umilinţă  acele lucruri care ne zidesc, care ne fac bine nouă şi semenilor, acele lucruri pe care Domnul le are în planul Său de mântuire pentru noi, într-un cuvânt acele lucruri care ne fac cu adevărat fericiţi.

Dacă cerem ajutor de sus  şi suntem stăruitori când vrem răul celuilalt, când vrem să păcătuim, ajutorul vine de la potrivnicul care nu are nimic din lucrarea Domnului. Când copilul îi cere părintelui hrană sau căldură sufletească acesta  i-o dă imediat, dacă însă  cere fructe otrăvitoare, din marea dragoste tatăl nu îi îndeplineşte dorinţa pentru că îl vrea viu. Îndurarea Domnului nostru Iisus Cristos s-a manifestat atât faţă de iudei cât şi de samarineni, cananeieni, drepţi sau păcătoşi cum se manifestă şi astăzi faţă de toţi cei care cu credinţă îi cer ajutorul.

Experimentăm în Biserică darurile divine pentru că aici îşi are sălaş Spiritul Sfânt care s-a revărsat peste apostoli în ziua Cincizecimii şi care prin Sfintele Taine şi rugăciunile comunitare este împărtăşit credincioşilor. Oricine poate veni să guste din El, să-şi astâmpere setea sufletului, să-şi uşureze conştiinţa de păcate, să-şi aline durerile care nu-şi găsesc tămăduire în altă parte.

Cu atât mai mult că suntem aleşi prin botezul creştin, mădulare ale trupului mistic a lui Cristos.

.

Duminica dinaintea Înãlţãri Sfintei Cruci

.

Textul Sfintei Evanghelii din aceastã Duminicã cuprinde cinci versete care privesc învãţãtura de credinţã cu privire la întruparea Fiului lui Dumnezeu, iubirea Sa nemãrginitã gata sã-şi sacrifice Unicul Fiu pentru fericirea omului, precum şi modul în care oamenii îşi pot însuşi  roadele iubiri divine în vederea mântuirii. Sã ne raportãm pentru început la textul evanghelic: „Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi dupã cum Moise a înãlţat şarpele în pustie, aşa trebuie sã se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în  El sã nu piarã, ci sã aibã viaţã veşnicã. Cãci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sãu Cel Unul-Nãscut L-a dat ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaţã veşnicã. Cãci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sãu în lume ca sã judece lumea, ci ca sã se mântuiascã, prin El, lumea.”(Ioan 3,13-17).

Aceste cuvinte sunt continuarea unei convorbiri pe care Iisus a avut-o cu Nicodim, unul din mai marii Templului, din tagma fariseilor, care era atras de cuvintele ce ieşeau din gura Mântuitorului. Întâlnirea de tainã se petrecea în Ierusalim, iar Iisus prin aceste cuvinte îşi legitima dreptul de a completa Legea printr-o înţelegere nouã şi mai largã în care era inclusã şi Persoana Sa. Nicodim va înţelege cã stã de vorbã cu cea mai mare autoritate, cu Dumnezeul Întrupat. De aceea Iisus  l-a ajutat fãcând aceastã comparaţie între episodul cu Moise, binecunoscut oricãrui învãţat al Torei, care a înãlţat şarpele de aramã în pustie, pentru ca cei  muşcaţi care priveau la el sã se vindece; şi El, Fiul Omului, care va fi rãstignit pe cruce pentru pãcatele lumii, spre care vor privi oamenii pentru a se vindeca de pãcate şi pentru a fi rãscumpãraţi.

Citind textul evanghelic de astãzi trebuie sã recunoaºtem cã „inima” sa sunt cuvintele: „Cãci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sãu Cel Unul-Nãscut L-a dat ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaţã veşnicã.”

   Spre fericire, este un fapt împlinit care dã consistenţã vieţii  ştiind „cã Dumnezeu aşa a iubit lumea”, încât l-a fãcut pe om dupã chipul şi asemãnarea Sa, dupã cãdere i-a dat poruncile prin Moise pentru a-l feri de suferinţã, i-a trimis profeţi de câte ori poporul s-a rãtãcit şi chiar pe Fiul Sãu care prin cruce şi înviere a încununat marea iubire jertfitoare. Crucea a devenit semnul dragostei Dumnezeieşti pentru oameni şi ne cere în conştiinţã sã înmulţim iubirea în sufletul nostru, în jurul nostru, în lumea întreagã, pentru ca oamenii sã ajungã sã descopere sensul vieţii şi starea de fericire încã de aici de pe pãmânt. Când spunem cã îl iubim pe Dumnezeu înseamnã cã ne bucurãm  şi cãutãm mereu  prezenţa Sa, cã îi împlinim poruncile, cã suntem fericiţi doar când suntem uniţi cu El şi trãim cuvintele  Sfintei Scripturi care ne spun: „Sã iubeşti pe Domnul Dumnezeul tãu, cu toatã inima ta, cu tot sufletul tãu şi cu tot cugetul tãu… Sã iubeşti pe aproapele tãu ca pe tine însuţi. În aceste douã porunci se cuprind toatã Legea şi proorocii” (Matei 22,37-40).

Dacã nu ne strãduim sã cuprindem în iubirea noastrã pe toţi oamenii trimişi de Dumnezeu în viaţa noastrã nu suntem vrednici de porunca Mântuitorului care a spus în preajma patimilor sale: „Poruncã nouã dau vouã: Sã vã iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi sã vã iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi cã sunteţi ucenicii Mei, dacã veţi avea dragoste unii faţã de alţii” (Ioan 13,34-35). Dumnezeu care este iubirea nemãrginitã ne înconjoarã pe toţi cu iubirea Sa iar cei care rãspundem la aceastã iubire îl cuprindem şi noi pe Dumnezeu în fiinţa noastrã, atât cât o poate face omul.

Sfântul Maxim Mãrturisitorul când le vorbeşte semenilor despre iubire spune: „Cel ce pe unul îl iubeşte şi pe altul îl urãşte, sau pe unul uneori îl iubeşte  şi alteori îl urãşte acela nu are iubirea cea dupã poruncã”. Dupã poruncã au iubirea doar acei oameni care prin harul lui Dumnezeu au reuşit sã treacã peste rãutãţile din sufletele lor şi sã se ridice deasupra patimilor, sã îşi iubeascã semenii cu aceiaşi iubire.

O iubire de mijloc este iubirea fireascã dintre pãrinţi şi copii, dintre fraţi sau prieteni care nu îl includ decât poate întâmplãtor pe Dumnezeu. Aceasta chiar dacã are binecuvântarea cereascã nu este o iubire deplinã. Iubirea desãvârşitã se încununeazã întotdeauna apelând la harul Dumnezeiesc dupã cuvântul Evangheliei: „Cel ce iubeşte pe tatã ori pe mamã mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiicã mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmeazã Mie nu este vrednic de Mine”(Matei 10,37-38).

Existã şi o iubire pãtimaşã, care nu este dupã voia lui Dumnezeu, îndreptatã spre cel care se face împlinitorul dorinţelor omeneşti. Spre exemplu, cel ce iubeşte avuţiile îşi canalizeazã iubirea spre ce-l care îi aduce bogãţia, iubitorul de plãceri lumeşti îşi dã iubirea celui care i-o procurã, cel orbit de mãrirea deşartã crede cã iubeşte pe ce-l ce îl laudã şi îl linguşeşte. Aceastã iubire pãtimaşã nu este plãcutã lui Dumnezeu care doreşte de la noi o dragoste jertfitoare, arãtatã nouã de Sfântul Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdã; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudã, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartã cu necuviinţã, nu cautã ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte rãul. Nu se bucurã de nedreptate, ci se bucurã de adevãr. Toate le suferã, toate le crede, toate le nãdãjduieşte, toate le rabdã. Dragostea nu cade niciodatã”(1Cor. 13,4-8).

Marea iubire a lui Dumnezeu faţã de om ne este doveditã prin faptul cã „pe Fiul Sãu Cel Unul-Nãscut l-a dat” sã bea paharul cel amar din Grãdina Ghetsimani, sã poarte coroana de spini, El, Împãratul Mãririi, sã fie bãtut, scuipat şi hulit iar apoi rãstignit pe cruce, vãrsându-şi sângele pentru a ne face vrednici de împãrãţia cereascã. Este de ajuns, în întunericul ce ne înconjoarã, dacã ne ridicãm privirea spre crucea Sa cea sfântã contemplându-i rãnile de la mâini şi picioare, rana din coastã sau rãnile provocate de coroana de spini, pentru a putea sã ne deschidem sufletul şi sã eliberãm câteva lacrimi, conştienţi fiind cã iubirea lui Dumnezeu nu poate fi exprimatã şi nici mãsuratã.

Ceea ce ne întãreşte în purtarea crucilor noastre zilnice sunt cuvintele pline de speranţã ale Mântuitorului: „Ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaþã veşnicã.” De aceea a putut Victor Hugo sã scrie: „Când voi fi coborât în criptã, voi putea spune, ca mulţi alţii, zilele muncii mele s-au sfârşit, dar nu voi putea spune viaţa mea s-a sfârşit. Mormântul nu este o alee înfundatã; este un drum ce conduce dincolo. Marcheazã sfârşitul unui apus şi începutul unor noi zori.”

Sã trãim mereu mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru toate harurile de care ne-a învrednicit, pentru toate promisiunile care se vor împlini în viaţa noastrã atunci când vom pune pe primul plan mântuirea, ca singurul rãspuns vrednic de chemarea Sa. Doar situându-ne mereu „pe calea ce-a strâmtã” vom purta şi noi cu iubire şi fãrã rãzvrãtire crucile noastre, gãsind mai uşor calea spre iertare, alinare, bucurie, pace, iar în cele din urmã fericirea de a fi împreunã slujitori ai Sfintei Treimi în Împãrãţia Cereascã.

.

Înălţarea Sfintei Cruci

.

 Crucea, în trecut obiect de tortură, devine prin sângele vărsat de Iisus Cristos instrument de mântuire. Ea nu poate fi despărţită de suferinţă, de păcat, de moarte dar, în acelaşi timp, este un mijloc al speranţei, al bucuriei şi al învierii noastre. Aceasta reiese şi din Sfânta Liturghie săvârşită în această zi de sărbătoare când cântăm: „Crucii Tale ne închinăm, Cristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”.

Sfânta Cruce a fost închipuită încă din Eden prin pomul vieţii, apoi prin toiagul cu care Moise a lovit marea salvând poporul lui Israel din robie, dar şi prin şarpele de aramă ridicat pe lemn în pustie, la care dacă priveau cei muşcaţi de şerpi erau scăpaţi de moarte.

Dovezi ale cultului Sfintei Cruci găsim încă de la începutul creştinismului. Păgânii îi batjocoreau pe creştini numindu-i „adoratori ai crucii”. Semnul Sfintei Cruci este o practică obişnuită la primii creştini precum consemnează Tertulian: „ Dacă pornim la drum, dacă ieşim sau intrăm, dacă ne îmbrăcăm, dacă ne spălăm sau ne aşezăm la masă, dacă mergem la culcare, dacă ne aşezăm, în acestea şi în celelalte fapte ale noastre ne însemnăm pe frunte cu semnul crucii” (De Corona, 30). Acest cult se manifestă pe faţă dezvoltându-se abia după ce Împăratului Constantin care se afla în război cu rivalul său Maxenţiu i se arată pe cer semnul Crucii format din stele având împrejur inscripţia: „ In hoc signo vinces!” (în acest semn vei învinge) dar mai ales după victoria acestuia. Edictul de la Milano prin care împăratul acorda libertate creştinismului, dar şi aflarea celor trei cruci de pe Golgota în anul 326 d.Cr. de către Sfânta Elena, împreună cu minunea învierii unei tinere săvârşită prin atingerea Crucii lui Cristos, au dus la dezvoltarea acestui cult. Cu această ocazie a fost înălţată Sfânta Cruce pe amvon de către Patriarhul Macarie în faţa mulţimii adunate să vadă minunea.

Privind înspre Cruce ne putem raporta la aceasta în două moduri: material şi spiritual.

Prin Cruce materială înţelegem crucea din lemn a lui Iisus Cristos care astăzi se află împărţită în diferite locuri din lume, cât şi toate crucile aflate în altarele creştine, pe biserici sau la marginile drumurilor ca semn de preţuire pentru suferinţele îndurate de Mântuitorul pentru păcatele noastre. Ea este altar de jertfă, semn şi armă împotriva diavolului. Sfântul Ioan Vianey spunea despre ea: „Necazurile ne duc la piciorul Crucii, iar Crucea ne duce la cer”.

Prin Crucea spirituală înţelegem suferinţa Mântuitorului pe care trebuie să o ducem şi noi, răbdând necazurile, greutăţile şi nedreptăţile acestei vieţi fără răzvrătire şi cu răbdare până la capăt pentru a ne câştiga sufletele noastre.

Acelaşi sfânt amintit mai sus spunea: „ Totdeauna Dumnezeu pune la încercare prin Cruci iubirea noastră”. „Imitaţia lui Cristos” a lui Toma de Kempis găsim o meditaţie profundă cu privire la cruce. Citez doar câteva reflexii:

„Iisus are mulţi doritori de împărăţia Sa cerească, dar puţini sunt purtătorii crucii Sale… Toţi doresc să se bucure cu El, puţini însă voiesc să sufere pentru El…Mulţi urmează pe Iisus până la frângerea pâinii, dar puţini până la paharul patimilor Sale…Mulţi laudă minunile Lui, puţini îl urmează până la ocara crucii”(Cartea a II-a, capitolul XI).

Mulţi dintre creştini mărturisim că dorim să-l urmăm pe Iisus doar cu gura, însă atunci când ni se cere purtarea sarcinilor semenilor noştri doar dintr-o iubire dezinteresată, începem să ne răzvrătim. Cei ce se tem de cruce îşi îngreunează fără să ştie crucea vieţii lor.

Trebuie să credem că fugind de crucea vieţii fugim de Cel răstignit pe ea.

Cristos îşi împarte crucea doar cu cei ce doresc să o primească după cum găsim scris în Evanghelie: „ Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine să-şi i-a crucea şi să-mi urmeze Mie” (Mt.16,24).

O cruce biruitoare este pentru creştin purtarea zi de zi a unei boli sau infirmităţi, păstrarea căsătoriei, celibatului sau călugăriei neprihănite, a sărăciei, lipsurilor de tot felul, fără răzvrătire şi, mai mult, cu încredere şi mulţumire că Iisus va răsplăti jertfa noastră.

Sfinţii Părinţi recunosc Crucea în semnul ce se va arăta pe cer înainte de a doua venire Crucea lui Cristos: „Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului” (Mt. 24,30).

Să ascultăm îndemnurile de convertire ale lui Iisus în sufletele noastre, să ne străduim să-L cunoaştem tot mai mult, mai ales în situaţia actuală când îl contemplăm tot mai părăsit, alungat din societate, dar şi răstignit mereu prin păcatele noastre, şi să fim siguri că răsplata Lui depinde de convertirea noastră.

Rămân mereu actuale cuvintele Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II lea din cartea „ Să trecem pragul speranţei” în care spune: „ Pentru a regăsi viaţa trebuie să pierzi viaţa, pentru a te naşte trebuie să mori, pentru a te mântui trebuie să-ţi porţi crucea”.

.

.

Duminica dupã Înãlţarea Sfintei Cruci

.

“Ce-i foloseşte omului sã dobândeascã lumea toatã, dacã–şi pierde sufletul” (Mc. 8, 36).

Ne este dat în viaţã sã întâlnim oameni sãnãtoşi şi înstãriţi dar nemulţumiţi, trişti doritori de ceva nehotãrât, oameni care nici ei nu-şi pricep starea lor. Alteori întâlnim, dimpotrivã, oameni istoviţi de boli şi suferinţe, asemenea lui Iov din Biblie, care, nu numai cã-şi poartã cu rãbdare crucea vieţii, dar sunt plin de blândeţe şi de bucurie spiritualã lãuntricã.

În vieţile sfinţilor adesea întâlnim cazuri când oamenii vin de la sute şi mii de kilometri ca sã capete mângãiere şi întãrire în viaţã, de la un sfânt care zace de mulţi ani pe patul suferinţei. Acestea toate ne dovedesc cã în afarã de trup este şi suflet, cã trupul poate fi sãtul iar sufletul flãmând, ca trupul poate fi zbuciumat de boalã, iar sufletul liniştit şi fericit; cã omul nu este numai o îngrãmãdire de materie, ci are şi suflet.

Marea descoperire a Evangheliei lui Cristos este sufletul – Cristos ne-a învãţat cã fiecare om are o comoarã nemãrginitã, sufletul nemuritor destinat fericirii veşnice. Înaintea venirii lui Cristos omul nu cunoştea menirea sufletului, nu ştia sã dezvolte puterile lui pentru a ajunge la destinaţia sa divinã. O asemãnare ne-ar putea lãmuri mai mult. De când existã pe pãmânt apã şi nori, existã şi electricitate. Omenirea a cunoscut-o de sute şi mii de ani dar numai ca fulger care aprinde şi distruge totul. Abia dupã ce electricitatea a fost captatã şi folositã de om în scopuri utile s-a arãtat puterea şi rostul ei binefãcãtor. Tot aşa şi sufletul omenesc, înainte de Cristos era cunoscut numai în legãturã cu trupul, cu vremelnicia, cu pãcatul. Puterea lui era folositã mai mult la sãvârşirea rãului. Prin Iisus Cristos am învãţat cã prin suflet omul capãtã o valoare neegalatã în Univers. Este o mare deosebire între creştinism şi pãgânism. La pãgâni omul nu înseamnã nimic, este în rând cu lucrurile necuvântãtoare, se vinde, se cumpãrã, se asupreşte fãrã remuşcãri. În creştinism omul capãtã o valoare inegalabilã prin sufletul nemuritor. Prin el noi suntem dupã “chipul şi asemãnarea lui Dumnezeu”.

Dumnezeu este spirit iar omul prin suflet are putere sã fie într-o clipã în cele mai îndepãrtate colţuri din lume. Da, sufletul este de mare preţ, pentru cã nu poate fi suplinit cu nimic din lume. De aceea a spus Mântuitorul: “Ce va folosi omului de va dobândi lumea întreagã, dar sufletul şi-l va pierde?” (Mc. 8,36) sau “Ce va da omul în schimb pentru sufletul sãu?” (Mc. 8,37).

Sufletul este izvorul vieţii trupeşti, fãrã de care orice trup este şi rãmâne materie moartã (Iacob 2,26), ca şi izvorul vieţii veşnice la care omul poate ajunge numai pentru cã posedã suflet nemuritor.

Sufletul este o substanţã simplã, imaterialã, este deci spirit creat de naturã dumnezeiascã. Înzestrat cu libertate, este deosebit de trup, supravieţuind trupului, dupã cuvântul scripturii: ”El va întoarce ţãrâna în pãmânt, precum a fost, iar sufletul se va întoarce la Dumnezeu care l-a dat” (Ecleziast 12,7).

Omul ia contact cu realitatea din afara lui prin simţuri (vede, aude, vorbeşte, gustã, pipãie, se mişcã). Dar toate acestea sunt posibile datoritã sufletului. Sufletul, aşadar, este scânteie divinã în noi, chipul şi asemãnarea lui Dumnezeu în om.

Iatã de ce, problema cea mare, care angajeazã pe toţi credincioşii, problemã la care toţi, mari sau mici, învãţaţi sau neînvãţãţi, trebuie sã rãspundã, este mântuirea sufletului. Pentru mântuirea sufletului, Iisus Cristos a cerut lepãdarea de sine şi purtarea crucii, adicã lepãdarea de tot ce ar putea întuneca curãţia sufletului, înţelegând cã viaţa aceasta este o pregãtire pentru cea veşnicã. Pentru mântuirea sufletului, Iisus a spus cuvintele greu de înţeles, care par mai degrabã un paradox: “Cel ce va voi sã-şi mântuiascã sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine şi Evanghelie acela îl va mântui” (Mc. 8,35).

Mântuirea sufletului, fãrã îndoialã, este o dorinţã a fiecãrui om fiindcã ea poate duce la fericirea mult cãutatã. Dar mulţi cred cã-şi pot mântui sufletul adunând în jurul lor balastul lucrurilor sau faptelor vremelnice. Sufletul nu se poate mântui hrãnind-l cu cele vremelnice, ţinându-l în robia patimilor. Dimpotrivã, pãcatul întunecã sufletul şi-l face sã-şi piardã menirea. Cine crede cã-şi mântuieşte sufletul trãind numai dupã poftele trupului, acela se înşealã, acela îl va pierde, dupã cuvântul Mântuitorului.

Cine însã trãieşte viaţa dupã dorinţele înalte ale sufletului, în iubire de Dumnezeu şi de oameni, în ascultarea şi împlinirea poruncilor dumnezeieşti; cine îşi hrãneşte sufletul cu adevãrul cuvântului lui Dumnezeu şi cu darul adus pentru mântuirea lui de Iisus Cristos Domnul; cine foloseşte puterile sufletului şi le cheltuieşte, pânã la jertfa de sine, pentru idealurile mari ale Evangheliei lui Cristos, acela îşi mântuieşte sufletul. Este amarnicã înşelarea omului care cautã sã-şi mântuiascã sufletul cu bogãţiile lumii! El uitã de cuvântul veşnic al Evangheliei lui Cristos: “Ce va da omul în schimb pentru sufletul sãu?”

Când Dumnezeu a poruncit lui Lot sã iasã din Sodoma şi Gomora, pe care le va prãpãdi cu foc pentru fãrãdelegile lor, i-a spus: “Înapoi sã nu priveşti! Mântuieşte-ţi sufletul”. Singura problemã universalã este mântuirea sufletului, grija pentru el, aşezarea lui în rostul pe care i l-a dat Creatorul; scoaterea lui din “Ţara frãdelegii” şi din sclavia pãcatelor, cãci nu este sclavie mai mare şi întuneric mai adânc decât sclavia sufletului în întunericul patimilor.

De aceea sfânta noastrã Bisericã ne îndeamnã mereu sã ne îngrijim de mântuirea sufletului şi ne dã ajutor ceresc pentru îngrijirea lui.

Sã luãm aminte la cuvintele Sfântului Pavel care ne îndeamnã sã luãm asupra noastrã întreagã armura lui Cristos, încingându-ne mijlocul cu adevãrul şi îmbrãcându-ne cu platoşa dreptãţii. Sã ne încãlţãm picioarele pentru vestirea Evangheliei pãcii luând peste toate pavãzã credinţei, coiful mântuirii şi sabia Spiritului. (Efeseni 6, 13-17).

Dumnezeu şi-a jertfit pe Uunicul Sãu Fiu pentru sufletele noastre, nu avem dreptul sã le lãsãm osândei, ci sã ni le eliberãm din robia pãcatelor ca sã putem exclama împreunã cu psalmistul: “Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul, cã m-a îmbrãcat pe mine în veşmântul mântuirii” (Ps. 61,10). Amin.

.

.

Duminica I după Înălţarea Sfintei Cruci

(a XVIII-a după Rusalii)

• –Nevoia prezenţei lui Cristos în viaţa noastră –

  .

“Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar după cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (Luca 5,5).

Sfântul Ioan Gură de Aur, aseamănă, undeva, Evanghelia cu o mare adâncă, plină de cele mai scumpe perle, care zac sub oglinda întinsă a apei. Ce minunată asemănare! Precum adâncul mărilor cuprinde pietrele cele preţioase, aşa Cartea Cărţilor cuprinde comori nepreţuite de cele mai frumoase şi mai scumpe învăţături.

Noi credincioşii, care poposim în fiecare duminică şi sărbătoare în Casa Domnului, suntem ca nişte scafandrii care ne pogorâm în acest minunat adânc de mare, ca să scoatem din el bogăţii de povăţuiri şi îndreptări pentru viaţă.

Dar să vedem ce ne spune Evanghelia de astăzi: (vezi Lc. 5,1-11). Care, oare, din aceste mărgăritare ale Sf. Evanghelii de astăzi să le scot la iveală şi să vi le împărtăşesc? Să vorbesc despre râvna poporului care se îmbulzea în jurul lui Iisus şi nu se mai sătura ascultându-L? Să vorbesc despre credinţa eroică a apostolilor care, întâlnindu-L pe Mântuitorul au lăsat toate au părăsit mrejele, corăbiile, familiile şi L-au urmat pe Domnul? Sau să vă arăt cum aceşti pescari galileeni câtă vreme erau singuri, n-au reuşit să pescuiască nimic, deşi s-au ostenit o noapte întreagă?

Despre aceasta din urmă se pare că e mai necesar să vorbesc, dar n-am să vă spun despre zadarnica pescuire a apostolilor, ci despre truda zadarnică a multora din fii veacului nostru, care, fără să-L aibă pe Dumnezeu la cârma corabiei lor, se ostenesc zadarnic pe valurile vieţii. Munca lor nu-i fericeşte, nu le tihneşte, chiar dacă bunurile materiale le au din belşug.

Proorocul Daniel ne descrie în cartea sa o întâmplare zguduitoare: Nabucodonosor, împăratul Babilonului, se plimba într-o zi pe acoperişul palatului. De aici se vedea măreaţa capitală cu clădiri puternice, temple strălucitoare construite din porunca sa. La această privelişte împăratul se umplu de mândrie şi plin de o trufaşă încredere în sine strigă către ceruri: (vezi Daniel 4,27) „Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care l-am clădit eu întru tăria puterii mele şi spre cinstea strălucirii mele, ca reşedinţă regală?” Dar zice Sfânta Carte că în clipa aceea pe împăratul îngâmfat îl păli o boală grozavă (Daniel 4,28-30).

Cu acest îngâmfat împărat babilonian am putea să-i asemănăm pe mulţi dintre oamenii zilelor noastre. Aceştia îşi bat pieptul cu mândrie zicând: „Oare nu tot ce se vede e făcut prin puterea şi înţelepciunea noastră? Noi suntem stăpânii lumii, a noastră e puterea! Noi construim maşini, avem vapoare, avioane, noi învingem puterile naturii, măsurăm distanţa dintre stele… suntem un fel de dumnezei care ne putem conduce singuri. N-avem lipsă de Dumnezeu, de religie, de Biserică! Aceasta este poziţia multora, care, chiar nemărturisită, se poate desprinde din faptele lor.

Mulţi dintre noi, după ce s-au rupt de Dumnezeu, îşi caută un „rai” pe pământ petrecându-şi viaţa în plăceri deşarte, satisfacerea tuturor poftelor trupeşti, uitând că omul este creat nu numai din trup ci şi din suflet. Mulţi dintre aceştia se pretind creştini, par cinstiţi în ochii lumii, dar nu-şi practică religia lor, ci sunt plini de ei înşişi dar goi de Dumnezeu. Importante pentru ei sunt afacerile, traiul bun, plăcerile, banii. („Să bem, şi să mâncăm că după moarte nu-i nici o plăcere” – zic unii).

În lucrarea „Critica raţiunii pure” Emmanuel Kant vorbind de nemurirea sufletului ne spune că în lume prin legile naturii trebuie să existe un echilibru între bine şi rău. Toate legile de stat şi juridice slujesc această ţintă: binele, dreptatea, adevărul, răsplătirea lor… pentru rele, pedepse…

De multe ori unii până la moarte nu ajung la fericire, deşi sunt făptuitori ai binelui. Atunci : ori să se desfiinţeze toate legile slujitoare a dreptăţii, ori să se restabilească acest echilibru. Legile nu se desfiinţează , deci există un loc în care să se restabilească acest echilibru. Acest loc este în viaţa de dincolo de mormânt.

Noi nu ne-am creat singuri fiecare pe noi înşine. Prin creaţie, deci, atârnăm de Dumnezeu. Nu putem deci să fim singuri stăpâni. Dumnezeu ne-a lăsat voia liberă spre a alege binele sau răul. Mintea noastră însă e mărginită, uneori chiar rătăcitoare, deci pentru a ne conduce în viaţă avem nevoie de lumina călăuzitoare de sus, din în înţelepciunea veşnică.

Fiinţa noastră e înclinată spre păcat de aceea avem nevoie de îndreptarul poruncilor lui Dumnezeu. Când călcăm aceste porunci, ajungem la asemănarea cu împăratul babilonian. Ajungem într-o stare vrednică de plâns. Asemenea stări ni le înfăţişează viaţa. Adesea vedem familii destrămate, lipsă de ascultare a copiilor faţă de părinţi, lipsă de modestie a multor tineri, ură între oameni, invidie, etc.

Să nu ne mirăm, iubiţi credincioşi, de aceste stări, de aceste pătimiri, fiindcă, cu aproape 3.000 de ani în urmă, Dumnezeu a rostit această ameninţare prin gura proorocului său Moise: „Dacă nu veţi asculta glasul Domnului Dumnezeului vostru şi dacă nu veţi împlini poruncile Lui, toate blestemele vor cădea asupra voastră” (Deuteronom 28,15). Împlinirea acestei ameninţări se simte şi în zilele noastre. Dumnezeu ne trimite mereu pedepse pentru că suntem mândri şi neîncrezători în El.

Dar oare ce trebuie să facem spre a ne vindeca de această boală? Leacul ni-l arată tocmai Evanghelia de astăzi. Ucenicii Domnului fiind singuri pe mare, o noapte întreagă s-au trudit, dar n-au prins vreun peşte. Dar de îndată ce l-au primit pe corăbiile lor pe Mântuitorul, aruncând mrejele la porunca Lui, au prins atâţia peşti încât erau gata să nu-i mai poată scoate din apă. În această întâmplare zace o adâncă şi preţioasă învăţătură:

Câtă vreme oamenii nu vor avea la cârma vieţii lor pe Dumnezeu, câtă vreme se vor trudi numai cu puterile lor să dobândească fericirea, se vor osteni zadarnic. Ca să avem o viaţă paşnică, tihnită, de mulţumire deplină, trebuie să-L chemăm pe punţile corăbiilor vieţii noastre pe Dumnezeu. Fără El nu izbutim nimic.

Vestitul matematician şi fizician Ampère, într-o scrisoare povăţuieşte pe un învăţat mai tânăr, în felul următor: „Priveşte numai cu un ochi la lumea celor văzute, iar cu celălalt priveşte la lumina cea veşnică. Cu o mână examinează natura, cu cealaltă însă te ţine de colţul hainei lui Dumnezeu, întocmai cum se ţine copilul de haina tatălui său.”

Aşa şi noi, iubiţi credincioşi, să fim trupeşte prezenţi la îndatoririle noastre lumeşti, dar cugetul, sufletul nostru să fie mereu îndreptat spre Dumnezeu. Să nu ne lăsăm biruiţi de păcate, ci să luptăm împotriva lor. „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” zice Scriptura. Să lucrăm şi noi zi de zi la mântuirea noastră, împlinind şi cerinţele sufletului nostru.

Să facem ca şi grădinarul căruia stăpânul său, dându-i un coş spart, i-a poruncit: „Cu acest coş căra apă de la râu şi vei uda florile din grădină”. A doua zi grădinarul abia reuşise să ude o palmă de loc şi în ziua următoare încă pe atâta. Era foarte mâhnit, dar venind, stăpânul s-a arătat mulţumit de cât făcuse, pentru că grădinarul nu s-a împotrivit voinţei stăpânului, ci a împlinit porunca cu răbdare. Aşa şi noi, vom pune toată osteneala şi răbdarea pentru a face să crească şi să înflorească florile sădite de Dumnezeu în grădina sufletelor noastre.

Să urmăm pilda Sfinţilor Apostoli în credinţă, nu părăsindu-ne casele, ci părăsind faptele cele rele şi urmând pe Cristos prin faptele noastre. Iar în duminici şi sărbători, părăsind preocupările noastre şi petrecând în sfânta biserică câteva ceasuri cu Cristos ştiind că acolo se găseşte însăşi izvorul vieţii.

.

Duminica I după Înălţarea Sfintei Cruci

(a XVIII-a după Rusalii)

.

Evanghelia de astăzi de la Luca începe cu un amănunt la prima vedere mai puţin important dar care astăzi este de actualitate şi în bisericile noastre lipseşte în majoritatea cazurilor. Acesta se referă la prezenţa numeroasă a acelora care, aşa cum observă şi evanghelistul Luca, „se îngrămădeau să asculte cuvântul lui Dumnezeu”. Acest aspect se regăseşte şi este menţionat de toţi cei patru evanghelişti mai în toate ocaziile în care Iisus se afla în mijlocul oamenilor pentru a le vesti Cuvântul, a-i învăţa şi pentru a-i tămădui de anumite boli.

Se pune întrebarea de ce oare astăzi în bisericile noastre acest lucru nu se întâmplă, ca oamenii să se „îngrămădească” pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu? Oare nu acelaşi Cristos este cel care ne face cunoscut cuvântul, nu este El prezent în Sfânta Euharistie în mod real cu trupul şi cu sufletul şi ne vorbeşte, chiar dacă o face prin intermediul preoţilor; preoţi pe care însuşi Cristos i-a ales să fie continuatorii Vestei celei Bune aduse de El, lor le-a dat această misiune specială de-a vesti Cuvântul, de a-i sfinţi pe oameni prin Sfintele Sacramente şi de a-i conduce la mântuire prin păzirea poruncilor? Preoţii sunt în locul lui Cristos, sunt „Alter Christus”, cei care acţionează în numele lui Cristos. Nu se vesteşte oare acelaşi cuvânt care a fost vestit acum mai bine de 2000 de ani? Sau preoţii nu reuşesc să se ridice la nivelul lui Iisus pentru a fi ca nişte magneţi care să atragă mulţimea spre ascultarea Cuvântului.

Poate că vina este şi a credincioşilor. Nu mai prezintă interes pentru ei Cuvântul, nu mai este de actualitate pentru ei, sau grijile lumeşti îi sufocă într-atât încât uită cu desăvârşire că au un suflet de mântuit şi singura cale de-a realiza acest lucru este urmarea îndeaproape a Cuvântului. Sau ne-am pierdut încrederea şi siguranţa în Cuvântul lui Cristos?

Cu privire la încrederea în Cuvântul lui Cristos, în evanghelia de astăzi avem un nou motiv să credem cu tărie în Cuvântul Domnului, cel care nu ne înşeală, nu ne minte niciodată, nu ne dezamăgeşte aşteptările. Singura condiţie este ca să ne ancorăm puternic în El şi să-l urmăm aşa cum a făcut-o Petru, care după ce o noapte întreagă s-a trudit să prindă peşte, acum în miez de zi când timpul şi condiţiile sunt total nefavorabile, la îndemnul Domnului şi având încredere totală în spusele Lui prinde mulţime de peşte.

Ori de câte ori Cristos era solicitat pentru a face o vindecare, a ajuta pe cineva, a face o minune cuiva, aceluia i se cerea credinţa, încrederea că ceea ce cere poate obţine de la Cristos, sigurul care poate împlini dorinţele, cererile, nevoile tuturor oamenilor.

Poate că oamenii de astăzi nu mai au nevoie de nici un ajutor, nu se simt dependenţi de divinitate, reuşind să-şi rezolve toate problemele singuri, deţin o experienţă personală care le este de ajuns pentru a-şi realiza dorinţele, la fel ca şi Petru care fiind un pescar experimentat, meştesug moştenit din generaţie în generaţie, nu are nevoie de îndemnul, sfatul lui Iisus. Cu toate astea Petru îi face pe plac lui Iisus şi ascultarea are un efect neaşteptat – minunea s-a săvârşit, mrejele stăteau să se rupă de mulţimea peştilor prinşi.

Oare nu merită măcar să încercăm să ne lăsăm conduşi de cuvântul lui Iisus, care ne aşteaptă să ne punem toată încrederea în ajutorul său divin şi ajutându-ne să devenim asemenea lui Petru un ucenic zelos plin de râvnă pentru vestirea lui Iisus.

La vederea minunii înfăptuite, Petru îl roagă pe Iisus: „Îndepărtează-te de mine , Doamne căci sunt un păcătos”, cuvinte ce denotă diferenţa imensă între Iisus – fiul lui Dumnezeu şi Petru – un simplu muritor, care nu se simte vrednic a sta în preajma Sfântului lui Dumnezeu. Însă însuşi Iisus a spus-o „nu cei sănătoşi au nevoie de doctori ci cei bolnavi” şi noi ca Petru suntem „bolnavii” care avem nevoie de doctor. Boala cea mai cruntă de astăzi este păcatul care ne face să ne îndepărtăm de Cristos, ne face să ne pierdem încrederea în ajutorul divin.

Cristos nu vrea să ne îndepărtăm de El, ci dimpotrivă aşa cum pe Petru l-a luat ca ucenic, l-a format şi l-a pus să fie primul între apostoli, păstorul bisericii Sale, doreşte ca şi noi să stăm aproape de El, să ne formăm l-a şcoala iubirii Sale pentru a deveni şi noi ucenici fideli ai Cuvântului Său, să fim făclii vii care să-i lumineze pe toţi cei care încă orbecăiesc prin întunericul necredinţei şi al neîncrederii în Cuvântul mântuitor al lui Iisus.

Dacă fiecare dintre noi, măcar din curiozitate, am încerca să-l experimentăm pe Cristos în viaţa noastră, să ne apropiem de El, să-L cunoaştem mai bine, să ne lăsăm conduşi de Cuvântul Lui, am ajunge să ne convingem de benefica Lui prezenţă în viaţa noastră, de dependenţa noastră de cel care este Domnul şi Dumnezeul nostru şi atunci cu siguranţă că ne-am „îngrămădi” duminică de duminică în biserică pentru a ne hrăni cu Cuvântul cel dătător de Viaţă, Cuvânt care ne conduce pe calea sfinţeniei şi a desăvârşirii noastre pentru patria cerească. Amin.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci

(a XIX-a după Rusalii)

.

Lectura pericopei evanghelice a Sf. Liturghii de astăzi ne oferă posibilitatea să medităm la cuvintele Mântuitorului Iisus Cristos, prin care El ne invită să cunoaştem cinstea, nobleţea fără de egal în această lume; aceea de a fi “copiii Celui Prea Înalt”, de a fi fiii lui Dumnezeu prin har şi de a face parte din poporul lui Dumnezeu.

Recitind aceste cuvinte ale lui Iisus Cristos, care fac parte din “Predica de pe munte”, aşa cum ne-o înfăţişează Sf. Evanghelist Luca, vom descoperi cum putem realiza aceasta şi cu ce preţ: “Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc ce răsplata puteţi avea? căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei? Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi precum şi Tatăl vostru milostiv este” ( 6,31-36).

Aşadar, condiţia primordială de a fi fiii Celui Preaînalt, este iubirea semenilor, chiar şi a vrăjmaşilor, fără nici o socoteală sau interes meschin. Cuvântul iubire este rostit de Iisus la început ca sfat sau îndemn. Apoi ca o dorinţă, iar în pragul patimilor sale, Mântuitorul îl proclamă drept fiind cea mai mare poruncă ce sintetizează toată Legea şi proorocii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta”; iar a doua, asemenea ei: ” Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei, 22,37-40).

Făcându-se cunoscuta aceasta porunca ne cuprinde teama constatând faptul ca omenirea nicicând nu s-a făcut mai vinovata fata de o porunca decât fata de porunca iubirii. Examinându-şi în mod sincer conştiinţa, s-ar putea constata că sunt foarte puţine suflete ce nu au fost atinse de ură, mânie, zavistie, duşmănie, intoleranţă sau dorinţă de răzbunare.

Iubirea este una nedespărţită. Îl iubim pe Dumnezeu în aproapele şi pe aproapele în Dumnezeu. Căci nu-L putem iubi cu adevărat pe Tatăl nostru ceresc fără a-i iubi pe fiii Săi, ce sunt cu toţii semenii noştri în Cristos, Care şi-a întipărit în noi toţi chipul Său prin taina Sfântului Botez.

Sf. Ioan Evanghelistul, apostolul iubirii, ne spune în întâia sa epistolă catolică: “De va zice cineva iubesc pe Dumnezeu şi pe fratele său îl urăşte, este mincinos, căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care îl vede cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu îl vede” (I Ioan 4,20).

Învăţătura sfintei noastre Biserici ne arată originea comună a întregului neam omenesc, precum şi scopul său. Cu toţii suntem descendenţii aceloraşi protopărinţi – Adam si Eva – fiind şi fiii aceluiaşi Tată Ceresc: “Oare nu este un singur Părinte pentru noi toţi? Nu ne-a creat oare pe noi un singur Dumnezeu, pentru ce suntem vicleni unul faţă de altul, ca să pângărim legământul părinţilor noştri?” (Maleahi 2,10).

Cu toţii avem acelaşi izvor de existenţă. Dumnezeu este creatorul nostru, pământul este mama noastră comună, deoarece cu toţii am fost zidiţi din acelaşi material – lutul -, cu toţii am primit în noi aceeaşi scânteie dumnezeiasca – sufletul – si am fost răscumpăraţi cu acelaşi preţ: sângele preasfânt al lui Iisus Cristos.

Omul a greşit primul înaintea Creatorului şi acesta şi-a arătat iubirea faţă de om prin faptul că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său, Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viata veşnica” (I Ioan 3,16). Aceasta este dovada supremă că Dumnezeu este iubire, a spus-o Iisus însuşi: ” Nimeni nu are mai mare dragoste decât aceasta ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi” (Ioan 15,13).

Iisus a fost cel care a atins un şi mai mare grad de iubire căci şi-a dat viata nu numai pentru prietenii săi, ci şi pentru toţi duşmanii Lui, din trecut, prezent, şi viitor, prin moartea Sa pe Cruce.

În Vechiul Testament (Leviticul 19,16-18), sensul noţiunii de “aproapele” nu poate fi decât unul singur: acela de membru al poporului Legii, de israelit. De aceea, în general, în iudaism, porunca iubirii aproapelui apare restrânsă numai la israeliţi şi la prozeliţii intraţi deplin în legământ prin circumciziune, cu excluderea samarinenilor şi a celor de alt neam. Acestei interpretări limitate, Iisus îi opune adevăratul înţeles al poruncii, care în intenţia Legiuitorului divin, îi înglobează în exigenţele sale pe toţi semenii, inclusiv pe vrăjmaşi.

Modelul este Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturor, care este bun şi cu cei nemulţumitori şi răi. “Fiţi milostivi cum şi Tatăl vostru milostiv este” (Luca 6,35-36). În textul paralel de la Matei, iubirea Tatălui este ilustrată prin exemplul pe care oricine îl poate constata de la facerea lumii: “El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi si peste cei nedrepţi” (Matei 5,45).

Un adevărat etalon este Fiul lui Dumnezeu , care de pe înălţimea crucii de pe Golgota, cu mâinile întinse, ca pentru a îmbrăţişa toată omenirea, într-un elan infinit de iubire El cere iertare Tatălui ceresc pentru călăi şi pentru cei ce-L batjocoreau:”Părinte, iartă-le, că nu ştiu ce fac!”(Luca, 23,37). Este foarte adevărat că aproape oricărui creştin, dacă i-ai cere să facă o mulţime de rugăciuni, să postească, să meargă în pelerinaj la locuri consacrate, pe toate le-ar împlini, dar omul fiind limitat de puterile sale fireşti, nu poate iubi niciodată pe vrăjmaşii săi.

Pentru a-şi iubi vrăjmaşii, omul are nevoie de harul lui Dumnezeu. Sfântul apostol Pavel, arată foarte bine, în Epistola către Romani, capitolul 7, neputinţa omului firesc de a face vreun bine. Trebuie să ne întipărim bine în minte şi în inimă, adevărul că dacă ne iubim părinţii, fraţii, prietenii şi rudele – deci numai pe cei ce ne fac bine – suntem numai oameni, la fel ca şi păgânii şi păcătoşii, dar dacă îi iubim pe cei ce ne fac rău, pe cei respingători sau nerecunoscători prin firea lor, pe aceia pe care nimeni nu-i iubeşte, atunci suntem mai mult decât oameni, atunci avem dreptul să ne numim creştini, şi numai atunci ne putem socoti fraţii lui Iisus şi fiii Părintelui ceresc.

Iertarea vrăjmaşilor reprezintă, înaintea lui Dumnezeu condiţia iertării noastre: “Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6,14-15). Amin.

.

Duminica a III-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XX-a după Rusalii)

.

Dupã ce Mântuitorul Iisus Cristos a vindecat pe sluga sutaşului din Capernaum, care era bolnavã pe moarte, sãvârşind aceastã minune în urma credinţei puternice a sutaşului, pe care Mântuitorul o laudã, Sfântul Evanghelist Luca ne spune: “În ziua urmãtoare s-a dus într-un târg numit Nain şi cu El împreunã mergeau mulţi ucenici de-ai Lui şi mult popor” (7,11).

Orãşelul Nain era în Galileea spre miazãzi de Nazaret, numai la câţiva kilometri. Şi astãzi existã acolo un sat mic, cu acelaşi nume.

Mântuitorul nu era singur, cãci pe lângã ucenicii care îl însoţeau pretutindeni, se mai asociarã o mulţime de oameni, dornici sã-I asculte sfintele învãţãturi şi sã primeascã hrana spiritualã de la înduratul Învãţãtor.

“Iar când s-a apropiat de poarta oraşului, iatã cã duceau la groapã pe un mort, singurul fiu al maicii lui, care era vãduvã; şi cu ea erau o mulţime de oameni din oraş”(7,12).

Sfântul Evanghelist Luca la cap. 7, 11-16 ne prezintã una din minunile sãvârşite de Mântuitorul Iisus Cristos. Oare de ce Iisus Cristos în timpul activitãţii Sale pãmânteşti şi-a însoţit şi întãrit cuvântul Sãu cu minuni? Deoarece Iisus Cristos nu este numai om adevãrat, ci şi Dumnezeu adevãrat. Primul adevãr îl dovedea prin însãşi înfãţişarea Sa omeneascã, asemãnãtoare cu a tuturor oamenilor. Al doilea adevãr nu se putea arãta decât prin fapte care depãşesc puterile firii celei create.

Aşadar minunile sunt un mijloc pentru arãtarea sau dovedirea dumnezeirii Mântuitorului. Sunt semnele sau mãrturia pe care o dã lumii, cã El este Dumnezeu, stãpân al tuturor, şi cã puterea Sa dumnezeiascã biruieşte totul. El a fãcut minuni în diferite ocazii şi din diferite cauze. Evanghelia de la Luca 7,11-16, ne descoperã una din cauzele care au stat la temelia faptelor Sale minunate: aceasta este mila şi iubirea Sa faţã de suferinţa omeneascã.

Nu atât imaginea mortului l-a mişcat pe Iisus, cât vederea mamei acestuia, cu toate consecinţele dureroase care urmau pentru ea: sãrãcie, izolare din partea cunoscuţilor, dar ceea ce era cel mai dur, era faptul cã nu mai avea pentru cine sã trãiascã, pentru cine sã munceascã, pe cine sã iubeascã pentru a se simţi şi ea la rândul ei iubitã.

Probabil, în acele momente Iisus s-a gândit la mama Sa, Maria, care peste câţiva ani, vãduvã fiind, avea sã ţinã în braţe trupul mort al unicului ei fiu. Astfel cã, de dragul mamei sale, de dragul tuturor mamelor din lume, Iisus a anticipat învierea Sa, înviindul pe tânãrul mort din faţa Sa.

Aceastã minune asupra tânãrului vãduvei din Nain, alta asupra fiicei lui Iair, a treia asupra lui Lazãr, şi el tânãr, sunt tot atâtea acte de iubire ale lui Cristos fatã de viaţã. Iisus voieşte sã ne arate cã nici Lui nu-i place sã vadã retezate plantele tinere. O vorbã spune: “Tânãrul care moare este plãcut cerului” sau “ Dumnezeu alege florile cele mai frumoase”. Iisus Cristos s-a simţit atins de moartea tinerilor.

Prin aceastã înviere Iisus s-a pronunţat în favoarea vieţii. El este viaţã, iubeşte viaţa, vrea ca omul sã-şi trãiascã viaţa între acele limite care sunt premisa şi garanţia unei bucurii profunde şi justificate.

Mulţi tineri din zilele noastre nu-şi trãiesc viaţa ascultând de sfatul lui Iisus, nu-l cautã pe Iisus, şi mor spiritual şi trupeşte fãrã sã aibã privilegiul avut de tânãrul din Nain. Iisus cheamã tinerii de astãzi sã se converteascã, sã se întoarcã la Dumnezeu, sã se întoarcã de la pãcat la virtute, de la întuneric la luminã, de la cele trecãtoare la cele veşnice, de la sclavia satanei la libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Biserica ne îndeamnã sã cerem în rugãciunile noastre pentru noi şi pentru alţii învierea spiritualã, ca Dumnezeu sã binevoiascã a ne da viaţa Sa, ca El sã ne redea viaţa, spre a trãi cu adevãrat viaţa lui Dumnezeu.

Un rol deosebit în educarea spiritual-moralã a tinerilor îl au mamele, care sunt chemate de Iisus sã sãvârşeascã minuni, spre învierea fiilor.

Din Sfânta Scripturã aflãm cã mamele sunt chemate sã sufere: “În durere vei naşte”(Geneza III, 16). Sentinţa divinã nu constituie un blestem, aşa cum am fi înclinaţi sã credem la prima vedere, ci un indiciu cã suferinţa îşi capãtã sens prin maternitate.

Dacã vrem sã-l gãsim şi sã-l înţelegem pe Dumnezeu, trebuie sã revenim la mama care ne-a nãscut şi sã ne strãduim şã-i înţelegem iubirea care acceptã suferinţele. Lacrimile Mariei au fost acelea care l-au determinat pe Iisus sã facã de multe ori minuni. Mama creştinã înseamnã mucenicã, pentru cã viaţa ei este o jertfã neîntreruptã, mama creştinã înseamnã înãlţare spre Dumnezeu pe aripile rugãciunii. Întoarcerea spre mama creştinã înseamnã o întoarcere spre înviere. Multe mame s-au rugat pentru fiii lor, şi au înviat-o. Ilie învie pe tânãrul din Sarepta Sidonului şi-l încredinţeazã mamei sale; Iisus învie pe tânãrul din Nain şi-l încredinţeazã mamei sale. Saul din Tars s-a convertit, a devenit superminunea care se cheamã Sfântul Pavel apostolul neamurilor, vasul ales de Dumnezeu şi piedestalul Bisericii. Un rol deosebit în aceastã minune l-a avut şi mama sa, din moment ce el însuşi recunoaşte cã Dumnezeu l-a ales din sânul mamei spre a fi apostol; înseamnã cã a fost o mamã credincioasã, care s-a rugat şi a plâns pentru viitorul iubirii sânului ei.

Se constatã cã în ultimii ani credinţa scade. Convertirile mari se pare cã sunt tot mai rare. Multe ţãri duc lipsã de apostoli. Tineretul dezorientat mai ales din cauza drogurilor, se lasã tot mai mult pradã viciilor. Mai mult ca oricând se pune întrebarea: “ Oare când va veni Fiul Omului, va mai gãsi credinţã pe pãmânt?” (Lc. 18,8). Şi dacã nu va gãsi, o mare parte din vinã o vor avea mamele care nu au plâns, nu s-au rugat, n-au preţuit darul ştiinţei vieţii, nu l-au împãrtãşit.

Mare responsabilitate au pãrinţii în creşterea şi educarea copiilor. Sfântul Pãrinte Ioan Paul al II-lea ne spune cã: “Familia este prima şcoalã pentru formarea moralã şi religioasã şi pentru transmiterea celor mai preţioase valori.” În educaţie, orice efort devine fãrã valoare dacã lipseşte exemplul bun. Nu veţi putea niciodatã sã îl determinaţi pe copilul vostru sã facã ceva bun, dacã voi mai întâi nu faceţi. De aceea este necesar ca voi mai întâi sã trãiţi pãtrunşi de un adânc spirit de credinţã, sã participaţi frecvent şi cu evlavie la Sacramente, sã vã strãduiţi sã cunoaşteţi tot mai mult misterele credinţei creştine, sã fiţi de o adâncã iubire a lui Dumnezeu şi a aproapelui şi sã practicaţi rugãciunea, atât particularã, cât şi împreunã cu toţi membrii familiei.

Iisus Cristos a întemeiat, ca pe o mare familie, o societate nouã care se cheamã Trupul sãu mistic şi este cunoscută drept Sfânta Bisericã. Menirea ei este de a fi cu adevãrat mamã, de a suferi chinurile naşterii fiilor ei la credinţã, de a se jertfi, de a plânge, de a se ruga pentru fiecare persoanã umanã. Pe noi care suntem în sânul acestei Sfinte Biserici, Dumnezeu ne cheamã la convertire şi apostolat, sã fim semne ale îndurãrii divine în lume. Sfântul Ambrozie spune: “Sã plângã pentru tine – om pãcãtos – Sfânta maicã Bisericã, ea care intervine pentru fiecare dintre fiii sãi, aşa cum a intervenit mama vãduvã din Nain pentru unicul sãu fiu. Şi un popor numeros sã ia parte la durerea bunei mame.”

.

Duminica a III-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XX-a după Rusalii)

.

“Tinere, ţie îţi zic scoală-te!” (Lc.7,14).

Era într-o zi mohorâtă de toamnă. Natura se pregătea să coboare în moartea ei aparentă. Târgul de sub curmătura dealului era adâncit în toropeala tristeţii de toamnă. Doar dangătul clopotelor turmelor întârziate îşi mai trimiteau ecourile în măreţia sălbatică a munţilor Liban.

Deodată cetatea Nain iese din evlavia acestei tăceri. Căsuţa părăsită a văduvei devine un loc de tristă întâlnire, ca o dovadă a dragostei de mamă care plânge sfârşitul nădejdii sale că, după ce şi-a condus soţul, acum îşi conduce unicul fiu. Convoiul înainta trist în zarva întreruptă de cântarea de îngropare. Era jale multă, plânset amar.

În faţa acestui convoi apare Iisus Cristos cu Sfinţii Apostoli. S-a întâlnit aici “moartea biruitoare” cu Biruitorul ei. Au stat faţă în faţă durerea nesfârşită a unei mame, cu cel care a venit să şteargă şi să alunge toată durerea şi lacrimile de pe faţa oamenilor. Cel ce a venit ca “lumea viaţă să aibă şi mai multă să aibă” (Ioan 10,10) porunci să se oprească cortegiu funerar. Fără ca femeia să-I ceară ajutor, Iisus se opri şi îi spuse: “Nu plânge.” Apoi se apropie de sicriu, pune mâna pe mort şi îi spuse: “Tinere, ţie îţi zic scoală-te” şi luându-l de mână l-a dat maicii sale, spre uimirea tuturor.

Citind sau ascultând această pericopă evanghelică simţim cum se naşte în inima noastră o putere nouă, o credinţă puternică şi o nădejde tare. Căci Iisus se apropie de noi în toate clipele vieţii noastre şi mai ales în acelea de durere. Fiecare dintre noi au avut sau avem în viaţă dureri sau supărări şi necazuri, fie că sunt trupesti, fie sufleteşti. Ele ne însoţesc pretutindeni pe toate cărările vieţii. Oricât ne-am strădui, nu le putem înlătura pe toate şi definitiv.

Copilul simte durere când se desparte de părinţi, necazuri are şcolarul care nu-şi poate învăţa lecţiile şi n-are cine să-l ajute, supărat este tânărul care nu-şi poate realiza idealul; sau durerile provocate de atâtea boli încât nu e de mirare să auzim uneori cuvintele: „Cât de nenorocit sunt în viaţă”. Durerea este cu atât mai mare pentru acela care trăieşte în singurătate şi n-are pe nimeni să-l ajute, să-l mângâie. Însă durerea şi necazul pot fi înlăturate când este cineva lângă tine. Copilul când este în primejdie aleargă în braţele mamei sale. Dacă te duci singur în pădure, te sperii şi de foşnetul frunzelor şi tot felul de temeri năvălesc asupra ta. Dacă este cineva cu tine frica dispare. Când trecem pe o punte care se clatină simţim nevoia să ne prindem de mâna unui frate mai mare. Clipele de durere pot fi depăşite dacă avem alături de noi un semen, un frate care ne poate ajuta şi mângăia. Sunt însă dureri în care oamenii nu ne pot ajuta.

Fără îndoială, durerea ce mai mare şi mai cumplită este aceea pe care o aduce moartea. Aici cuvintele şi ajutorul oamenilor este neputincios, este palid. Dar, în aceste clipe, este cineva care ne poate ajuta: este domnul nostru Iisus Cristos.

El este aproape, intervine în aceste clipe de durere aşa cum s-a apropiat de sicriul care ducea la groapă pe tânărul din Nain. El este fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om ca să ridice toată povara care apasă auspra noastră. El a venit să ne scoată din mormântul atâtor păcate şi dureri în care cădem adeseori. El se apropie de noi, călătoreşte cu noi, chiar când nu ne dăm seama şi ne ajută să ieşim biruitori asupra păcatului şi asupra durerilor.

Iisus Cristos este fratele nostru mai mare, care ne întinde în chip nevăzut dar real, mâna Sa dumnezeiască. În asemenea clipe ne spune „nu plângeţi” cum i-a spus femeii din Nain.

Îndemnuri asemănătoare găsim adesea în Sf. Sriptură: „Nu te teme, crede numai şi se va tămădui fiica ta” a zis Iisus lui Iair. Iisus mângăie pe Marta şi Maria înviind pe fratele lor Lazăr. Ucenicilor Lui, când se aflau pe valurile înfuriate ale lacului Ghenizaret le-a zis: „Nu vă temeţi”. El este cu noi căci ne spune: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor”. Prin întreaga lucrare a sa de pe pământ, Mântuitorul a adus raza mângăierii, bucuriei şi a îmbărbătării.

Dar izvorul obtimismului adus de Iisus Cristos îl aflăm mai ales în aceea că El ne-a deschis porţile vieţii veşnice. El a biruit moartea. Desigur moartea trupească îşi urmează cursul ei firesc, dar ea nu poate lua din făptura noastră decât ceea ce este vremelnic. Înainte de a da pământului ceea ce este al său, dăm lui Dumnezeu sufletul nemuritor. Omul a fost creat dintru început nemuritor. Dar, păcătuind, moartea a intrat în câmpul vieţii şi astfel omul a ajuns muritor cu trupul. Dacă sufletul este aproape de Cristos, dacă împlinim voia lui Dumnezeu în viaţă, moartea devine prilej de întoarcere acasă, la Tatăl nostru ceresc.

Din cauza multor păcate omul a ajuns să uite de nemurirea lui. Uneori caută fericirea şi nemurirea pe căi greşite, dar vine în lume Fiul lui Dumnezeu şi trezeşte în noi simţământul nemuririi şi ne arată calea care duce la viaţa veşnică. El ne spune cuvintele: „Cel ce crede în Mine are viaţa veşnică”. El este Stăpânul vieţii şi Biruitorul morţii. A înviat pe fica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain, pe Lazăr cel mort de patru zile. A înviat Însuşi din mormânt. De la învierea Domnului am învăţat că omul este făcut spre viaţă şi nu spre moarte, nu mai plângem ca cei ce nu au nădejde pe cei adormiţi. Suntem încredinţaţi că mormântul este numai un locaş vremelnic al trupului. Iisus Cristos ne-a adus darul şi binecuvântarea de a fi biruitori asupra păcatului, a dezlegat taina morţii şi a înlăturat teama şi deznădejdea în faţa ei. Creştinul adevărat este omul vieţii.

Întorcându-ne la pericopa evanghelică ne pune fireasca întrebare:

De ce l-a înviat Iisus Cristos pe fiul văduvei din Nain? Răspunsul este de înţeles. Iisus ştia că tânărul a murit nepregătit. Căţi oare nu mor şi acum nepregătiţi! Cei mai mulţi. Vedem că mor bătrâni, tineri, copii. Prin nu ştiu ce amăgire mincinoasă trăim parcă am fi nemuritori. De unde vine această amăgire? De la diavolul cel pierzător de suflete. Fost-au aşezaţi Adam şi Eva în rai, ca să se desfăteze de frumuseţile şi bunătaţile lui Dumnezeu. El a supus ascultarea lor la încercare dându-le porunca să mănânce din toţi pomii raiului, afară de pomul cunoştinţei binelui şi a raiului, ameninţându-i cu pedeapsă aspră şi cu pierderea nemuririi. „În ziua în care veţi mânca, cu moarte veţi muri” (Geneză 2,17). Venit-a diavolul la ei şi voind să-i piardă, le-a şoptit cu viclenie: „Mâncaţi, nu veţi muri”. Curios lucru, strămoşii noştri n-au vrut să-L creadă pe Dumnezeu şi l-au crezut pe diavolul.

Ei bine, satana îşi repetă vicleşugul şi cu noi. Nu ne poate spune că nu vom muri doar se vede că toţii oamenii mor, dar ne spune: „Nu veţi muri curând, nici azi, nici la anul, nici în zece ani, ci tărziu de tot la bătrâneţe!” Aşa amânăm pregătirea. Chiar şi când suntem gravi bolnavi, prietenii, parcă s-au înţeles cu diavolul, ne spun că mergem spre bine, că o să scăpăm, doctorii fac minuni şi multe altele. Cu mare greu este chemat preotul la bolnav. Aşa ni se răpeşte şi acest mijloc de îndreptare. Ce e de făcut? Cum îndreptăm greşala?” Răspunsul îl găsim în cuvintele: „Privegheaţi că nu ştiţi nici ziua şi nici ceasul” (Mt. 25,13).

Nimeni nu ştie nici timpul, nici locul, nici felul morţii noastre. Este o taină ascunsă a ştiinţei dumnezeieşti. Un Sfânt Părinte, fiind întrebat când trebuie să înceapă pregătirea pentru moarte, a răspuns: „Cu o oră înainte. Creştinul a spus: nu ştiu când voi muri. Sfântul Părinte i-a spus: socoteşte că peste o oră vei muri, deci începe pregătirea din acest moment.

De aceea vă îndemn cu cuvintele din cartea „Ecleziastul” capitolul 12:

„Adu-ţi aminte de moarte în zilele tinereţelor tale. Adu-ţi aminte de moarte înainte ca funia de argint să se rupă (firul vieţii); înainte ca ulciorul de aur să se spargă (inima); înainte ca perii capului tău să înflorească precum migdalul; înainte ca străjerii casei atele să tremure (braţele); înainte ca cele tari să se încovoaie (picioarele); înainte ca ferestrele ce dau spre stradă să se închidă (ochii)”. Amin!

.

Duminica a IV-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXI-a după Rusalii)

.

Pilda semănătorului, rostită pentru prima oară acum 2000 de ani de Mântuitorul nostru Iisus Cristos, reprezintă de fapt o parte din istoria şi civilizaţia acestei lumi.

Pilda semănătorului o găsim în viaţa agricultorului, aplicată şi dovedită în fiecare an. Această pildă o găsim în biserici, prin predicare, evanghelizare şi teologie; apoi este prezentă în artă, prin lucrări de pictură, sculptura, grafică; sau în literatură, prin scriitorii care s-au inspirat din textul sacru.

Pilda semănătorului a fost actuală în toate timpurile, de fapt la fel de actuală ca în ziua când Mântuitorul a rostit-o pentru prima dată.

În general, pilda este o prezentare inteligibilă, coerentă a unui moment din viaţa de zi cu zi dintr-un spaţiu real sau imaginar, din care reiese un adevăr spiritual (moral, filosofic, religios). O pildă rostită în cadrul creştinismului biblic este cuvântul prin care se prezintă adevăruri pământeşti pentru a se evidenţia adevărurile spirituale.

Iisus s-a folosit de parabolă în cuvântările sale, fie mulţimilor, fie unor indivizi în peste 50 de construcţii literare comparative. Unele sunt notate ca pilde (de către evanghelişti), altele pur şi simplu sunt o prezentare a unui adevăr în cadrul dialogurilor, de cele mai multe ori fragmente individuale.

Înainte de a medita textul sfânt se cuvine a lămuri un aspect important: Oare pentru ce motiv Mântuitorul n-a arătat cine este acest „semănătorul”? Ci a prezentat pilda, zicând: „Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa” (Luca 8, 5). Pentru că cel dintâi semănător al Evangheliei este însuşi Mântuitorul nostru Iisus Cristos. El a semănat întâi cuvântul acesta al vieţii la auzul apostolilor, iar prin ei la toată lumea.

De altfel, Mântuitorul nu dă o importanţă deosebită persoanei semănătorului, în contextul prezentării acestei pilde, nu persoana este elementul central, ci sămânţa ce se seamănă.

Pe scurt, pilda semănătorului prezintă un semănător care aruncă sămânţa peste ogorul său, iar seminţele cad pe pământ, în diferite părţi ale ogorului: o parte la marginea lui, lângă drum; alta pe un strat de pământ subţire, care ascunde pietre, unele printre spini care cresc pe ogor şi în final, ultimele cad pe un pământ bun. Roadele vor fi pe măsură: la margine de drum – nimic, pe solul cu bolovani ascunşi – o licărire de viaţă, fără rod în final; printre spini – un rod nesemnificativ care nu ajung la coacere, iar în ogorul curat – un rod deplin, însutit. Iisus ne vorbeşte de „o parte” nu se referă la cantităţi, ci la posibilităţi. Putem spune că sunt un grup anume, nu doar singularităţi. Iar dacă „a căzut” este tot din pricina că i s-a dat o şansă, că a făcut parte dintr-un întreg supus acţiunii de împrăştiere.

1. Încă de la începutul fragmentului biblic Iisus ne atrage atenţia asupra locului/solului unde cade sămânţa „ una a căzut lângă drum”. Împărăţia se fundamentează pe Cuvântul lui Dumnezeu. Sunt oameni care nu primesc Cuvântul, fiind asemănaţi cu locul bătătorit al drumului (text paralel: Matei 13,4 şi Marcu 4,5).

„Calea” sau „drumul” îi reprezentă pe cărturarii şi fariseii orgolioşi, dimpreună cu alţii asemenea lor, care, încrezuţi şi plini de sine, nu mai aveau loc în sufletele lor pentru cuvântul lui Iisus, deşi auzeau foarte bine. Astfel, învăţătura nu pătrundea la sufletele lor, refuzau de fapt un dar preţios, gratuit.

Evanghelia după Luca spune că unele seminţe au căzut „pe stâncă” (Luca 8, 6), evanghelişti Marcu şi Matei detaliază, amintind că au căzut „în locuri stâncoase”. Nimeni nu cultivă pe stâncă, pe piatră, printre bolovani. Dar sunt soluri aşezate pe stâncă, pe care doar plugul foarte adânc al agricultorului le-ar putea descoperi. Fără sudoarea plugarului nu se va face decât o recoltă săracă, fapt ce se va dovedi la vremea strângerii roadelor.

„Locul stâncos/pietros” îi cuprindea pe cei superficiali şi uşuratici, care, pe moment îl ascultau cu înflăcărare, dar, fie din comoditate, fie de frica aceloraşi cărturari şi farisei s-au lepădat total de Mântuitorul în vremea când a fost prins şi judecat, îngroşând rândurile celor care strigau isterizaţi „răstigneşte-l, răstigneşte-l!”.

„Pământul cu spini” (Luca 8, 7), includea pe toţi bogaţii nemilostivi, cămătari şi vameşi, oameni preocupaţi de griji pământeşti, neglijând cele necesare pentru mântuirea sufletului. Aceştia îşi făceau dumnezei din pântecele lor, căruia nu-i refuzau nici o plăcere. Astfel, învăţătura evanghelică auzită deja, a fost înăbuşită de zgomotul banilor, al petrecerilor şi dansului, al vieţii fără Dumnezeu.

„Pământul cel bun” (Luca 8, 8), era alcătuit din acele inimi receptive şi smerite, ascultători şi împlinitori ai învăţăturii, cărora Mântuitorul s-a adresat cu preţuire: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud!” (Matei 13, 16). Aceşti vrednici slujitori au fost deja numiţi fraţi şi surori, zicându-le: „Oricine face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi sora…” (Matei 12, 50).

2. Apar factorii ce influenţează locul unde cade sămânţa: „căldura”(soarele) şi „umezeala”. În mod normal „soarele” are un rol pozitiv. În condiţii normale „lumina” este necesară pentru plante. Lumina divină pătrunde peste tot, dar e necesar ca şi sufletul să-i accepte razele: „odată venită lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru ca faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumina, ca să nu i se vădească faptele.” (Ioan 3, 19-20). Iar ucenicul Pavel adaugă „ceea ce scoate totul la iveală este lumina.” (Efeseni 5, 13). Sunt cuvintele Semănătorului care se îngrijeşte ca fiecare bob de sămânţă să primească pământul şi lumina de care are nevoie.

Soarele puternic face să pălească planta, ea nu face faţă luminii, căldurii. Chiar dacă planta este pălită, udată ea îşi revine. Umezeala va ajuta rădăcinile plantei să se regenereze. Aşa că sunt foarte importante rădăcinile. Dar vai, Biblia spune că „n-avea rădăcini”. Şi atunci cum de a răsărit? Răspunsul e simplu: nu avea rădăcini suficiente pentru nevoile ei. Agricultorul ştie că rădăcinile înfiripate în stâncă nu au destulă umezeală. Planta creşte atât cât îi permit rădăcinile, ea nu se va maturiza niciodată. Fără ajutor, nici de sus – lumina, nici de jos – umezeala, efectul final e decisiv: s-a uscat.

Aşadar, cel puţin teoretic, soarele şi lipsa umezelii nu sunt niciodată mai puternice decât rădăcinile. Şi atunci de ce se usucă? Pentru că rădăcinile sunt scurte. Pentru că s-au mulţumit cu un nivel scăzut de dezvoltare. Pentru că sunt superficiale. La fel se întâmplă cu sufletele cuprinse de ispită. Accentul nu se cade să fie pus pe ispită – e puternică-, ci pe tine – sunt slab. Da, prigonirea sau necazul sunt ispita. Eşti ispitit să renunţi la Cuvânt. Făgăduinţa este contemporană „Ferice de voi când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî şi vor lepăda numele vostru ca pe ceva rău, din pricina Fiului omului.” (Luca 6,22).

Într-adevăr, rezultatul semănării din fragmentul evanghelic lecturat azi este dezastruos: sămânţa nu încolţeşte din cauza pământului tare, spinilor şi a pasărilor; dacă încolţeşte nu creşte din cauza pietrelor; dacă creşte este înăbuşită de spini. Cine s-ar mai obosi să semene în zadar pe un asemenea teren, într-un astfel de sol? Şi totuşi semănătorul din pildă continuă să semene cu încredere, curaj, perseverenţă.

În viaţă sunt oameni care nu păstrează Cuvântul, fiind asemănaţi cu locurile stâncoase (Matei 13,4). Alţi oameni păstrează în viaţa lor împreună cu Cuvântul şi alte lucruri ale lumii, care înăbuşă Adevărul. Dar sunt însă şi oameni care aud Cuvântul, îl înţeleg, îl primesc în inima, îl păstrează în inima lor şi aduc roadă în procent de 30 % 60% sau 90% (Matei 13,8.23)

Desluşim aşadar că, Învăţătorul pune un mare accent pe semănat şi rodire. Pentru fii împărăţiei este importantă auzirea Cuvântului, dar şi înţelegerea şi acceptarea lui. De aceea, Misiunea Bisericii în cadrul Împărăţiei este să semene Cuvântul.

Mântuitorul Iisus Cristos a subliniat această responsabilitate în repetate rânduri (Matei 4,23; 9,35; 10,7; 24,14; etc.), când a cerut o bună atitudine faţă de Cuvânt, astfel încât fiecare dintre membrii ei să fie plini de roadă.

Succesul aparent este anulat de lipsa rodului. Luca aminteşte ironic „cum a răsărit, s-a uscat”. Cât de repede te poţi lepăda de Cuvânt? Printr-o faptă, printr-o vorbă, printr-un gând. În final toate acestea se vor dovedi printr-o atitudine.

Dumnezeu prin textul sacru ne atenţionează de obstacolele interioare puse în calea Cuvântului. Ne vorbeşte despre reacţiile negative ce se petrec în noi atunci când ascultăm Cuvântul sau Evanghelia sa; ne descoperă negările şi refuzurile noastre faţă de propunerile sale.

Sf. Pavel ne îndeamnă să trăim mereu Cuvântul lui Dumnezeu „Biblia este vie şi lucrătoare” (Evrei 4,12) – atât în interiorul nostru, cât şi în relaţiile cu aproapele, chiar dacă uneori se nasc discordii. Încercările fac parte din credinţa noastră: „Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu, ci mai degrabă dezbinare” (Luca 12,51).

Şi atunci, pe modelul prezentării anterioare, putem da oare vina pe Cuvânt pentru eşecurile noastre? A fost oare Cuvântul semănat ca să dezbine?    Nu, Cuvântul nu acceptă compromisuri, vrea totul sau nimic de la noi, iar soluţia dată de Semănător se numeşte „rădăcini”.

Să fim cu grijă să fim mai ales pământ roditor, pământ bun, să avem inimă curată şi bună, ca să avem şi rod înmulţit, rod de faptă bună, să aducem bucurie în jurul nostru, să nu supărăm pe nimeni, iar sămânţa pe care o răspândim trebuie să rodească spre binele nostru şi spre binele celor din jurul nostru, spre lauda lui Dumnezeu, spre mărirea Mântuitorului nostru Iisus Cristos, care ne-a spus o astfel de pildă şi ne-a atras atenţia să ascultăm cuvântul său şi să-l împlinim.

Concluzia finală se desprinde din finalul pildei: „Cine are urechi de auzit să audă!” (Luca 8,8). Să ne sune în urechi cuvintele Domnului şi să luăm aminte să nu fim nici drum, nici piatră, nici spini, ci să fim un pământ bun pentru sămânţa aceasta curată şi sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu care ne aduce atâta binecuvântare sufletească şi trupească. Această învăţătură ne poate face fericiţi chiar pe lumea aceasta, dacă împlinim voia lui Dumnezeu. Amin.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Duminica a IV-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXI-a după Rusalii)

.

În Duminica 21 dupã Rusalii Evanghelia zilei este “Parabola semãnãtorului”, conform Luca 8,5-15.

Ieşit-a semãnãtorul sã semene sãmânţa Sa. O parte a cãzut pe CALE. A fost cãlcatã în picioare, au venit pãsãrile cerului şi le-au mâncat. O altã parte a cãzut în pãmânt PIETROS, au rãsãrit, dar neputând face rãdãcini puternice şi ne-având umezealã s-au uscat. O altã parte a cãzut în pãmânt care era plin cu SPINI, au rãsãrit, au crescut, dar nu au adus rod pentru cã au fost înãbuşite, sufocate, de cãtre spini… Din fericire, o altã parte, a cãzut în pãmânt bun, fãrã pietre, fãrã spini, aducând roadã îmbelşugatã, cu zecile şi sutele.

Sãmânţa din parabolã este Cuvântul lui Dumnezeu. Diferite terenuri în care cade sunt diferite inimi, sufletele care ascultã acest Cuvânt. Soarta bunã sau rea a Cuvântului în inima omului şi prezenţa sau nu a Împãrãţiei lui Dumnezeu sunt, de fapt, douã formulãri ale aceleiaşi probleme.

Cuvântul pe care Dumnezeu ni l-a transmis este cuprins în Sfânta Scripturã şi Tradiţie. Acest Cuvânt ni se transmite mereu şi mereu prin Bisericã, în mod special prin lecturile liturgice. În Duminici şi Sãrbãtori, pâinea Cuvântului este frântã şi ne este împãrţitã tuturor prin predica pe care o spune Preotul. Cum primim noi aceastã pâine a Cuvântului? O primim cu credinţã? Suntem conştienţi cã predica este în mod normal, frângerea pâinii Cuvântului lui Dumnezeu transmis prin Evanghelia sa şi împãrţirea acestui Cuvânt fiecãruia dintre noi?.

Iisus a spus clar Apostolilor Sãi: “Cine pe voi vã ascultã, pe mine mã ascultã”. Însuşi Pavel, doctorul şi apostolul neamurilor a primit Cuvântul lui Dumnezeu prin intermediul unuia preot, numit Anania. Ştim cã dânsul a fost convertit pe drumul Damascului. Dupã ce a cãzut la pãmânt, Iisus i s-a arãtat, întrebându-l: ”Ce trebuie sã fac?” şi Mântuitorul i-a rãspuns: “Scoalã-te, intrã în oraş, unde Anania îţi va spune el ce trebuie sã faci” (Fapte 9,1-6), şi Sfântul Pavel a ascultat cuvintele preotului Anania.

Oare, noi, ascultãm, cu credinţã Cuvântul lui Dumnezeu care ne este transmis prin Evanghelie şi predicã? Dacã da, înseamnã cã acest cuvânt ne-a fãcut sã ne schimbãm, sã ne convertim, sã devenim din ce în ce mai buni. Înseamnã cã sãmânţa a cãzut în pãmânt bun, aducând rod.

Primirea acestui Cuvânt este absolut necesar. Tuturor. Indiferent de nivelul de culturã sau profesional pe care l-am avea. Indiferent cã suntem laici sau clerici. Acest Cuvânt aşteaptã un pãmânt bun în care sã rodeascã. Acest Cuvânt, despre care Sfântul Pavel în epistola cãtre Evrei 4, 12-13 ne spune: “ Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrãtor, mai ascuţit decât orice sabie cu douã tãişuri, pãtrunde pânã acolo cã desparte sufletul şi spiritul, încheieturile şi mãduva, judecã simţãmintele şi gândurile inimii. Nici o fãpturã nu se poate ascunde de el, ci totul este gol şi descoperit”.

Cuvântul lui Dumnezeu este o sãmânţã minunatã. Acest Cuvânt a creat lumea, a dat vedere orbilor, sãnãtate bolnavilor, a convertit pe pãcãtoşi, a înviat pe morţi.

Acest Cuvânt, aceastã Sãmânţã este aruncatã abundent, fãrã mãsurã, fãrã distincţie. Dacã aceastã sãmânţã minunatã, nu produce roade, vina este exclusiv a pãmântului, a terenului în care cade, a inimii care o primeşte, aşa cum ne spune Iisus în Evanghelia Sa…

O parte din sãmânţã cade pe CALE. Sunt acei creştini care aud Cuvântul, dar nu-l reţin. Le intrã pe o ureche şi le iese pe cealaltã, cum se spune despre cineva care nu este atent. Aşa cum bolnavul care nu reţine mâncarea, nu devine sãnãtos, tot aşa se întâmplã şi cu cei care nu reţin Cuvântul lui Dumnezeu. Despre regele Nabucodonosor, istoria sacrã ne spune cã a avut un vis care îi prevestea viitorul. Îndatã ce s-a deşteptat, visul i s-a şters, nemaiamintindu-şi nimic (Daniel 3,3). Ceva similar se întâmplã şi cu cel care ascultã Cuvântul lui Dumnezeu prin care i se transmit adevãruri adânci, semnificative despre viitorul sãu, despre Calea pe care trebuie sã meargã pentru a ajunge la fericirea veşnicã, dar îndatã ce iese de la Sfânta Liturghie, nu-şi mai aduce aminte de nimic.

O altã parte din Sãmânţã cade în loc PIETROS. Aici, încolţeşte, dar neavând rãdãcini puternice precum şi hranã, umezealã, se usucã. Sunt aceia care nu au cunoştinţe şi trãire religioasã la nivelul vârstei şi a pregãtirii lor profesionale. Cunoştinţe şi trãire, care se obţin prin efort, sacrificiu, perseverenţã. Ei rãmân mişcaţi când aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar întorcându-se acasã, când trebuie sã aplice acest Cuvânt în viaţa proprie, nu reuşesc. Aceastã stare, este asemãnãtoare cu participarea omului la o piesã de teatru. Aici omul trãieşte ce se întâmplã pe scenã. Compãtimeşte pe eroul trãdat şi se umple de indignare faţã de trãdãtor. Când se terminã piesa, se trage cortina. Fiecare merge la casa sa şi îşi continuã viaţa aşa cum a fost şi înainte de a viziona acea piesã artisticã. În aceastã situaţie este necesar sã ne însuşim cunoştinţe religioase la nivelul vârstei şi profesiei noastre. Nu putem rãmâne cu acele cunoştinţe pe care le-am dobândit când eram copii. Este nevoie de un efort personal. Apoi, aceste cunoştinţe dobândite trebuiesc aplicate: prin rugãciune, meditaţie şi trãire creştinã adevãratã. În acest fel, Cuvântul lui Dumnezeu va avea alt destin în pãmântul sufletului şi a inimii noastre.

O altã parte din sãmânţã cade în pãmânt plin cu SPINI. Aici încolţeşte, rãsare, începe sã creascã, dar nu aduce rod pentru cã este înãbuşitã, sufocatã, de cãtre spini… Sunt aceia care aud Cuvântul lui Dumnezeu, îl primesc, ar dori sã-l punã în practicã, dar preocupãrile lor excesive, materiale şi imorale, înãbuşe aceste hotãrâri distrugându-le.

Când Sfântul Pavel era prizonier în Cezareea, ştiindu-se de calitãţile sale excepţionale, a fost prezentat unor personalitãţi ale timpului, civile şi militare. Erau prezenţi printre alţii şi procuratorul roman şi regele Agripa. Cuvântul lui Pavel în faţa acestora a fost plin de ardoare, de un înalt nivel intelectual şi teologic. El le-a vorbit despre Fiul lui Dumnezeu, mort pentru oameni şi înviat, dreptatea şi curãţia pe care o cere El pentru a ne duce la Împãrãţia cerurilor. Regele Agripa a exclamat: “ Pavele aproape cã m-ai convins sã mã fac creştin”. Iar Sfântul Pavel i-a rãspuns:    “Sã dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei care m-au ascultat sã devinã ca şi mine, creştini”.

Din pãcate, nimeni dintre aceste personalitãţi ale timpului nu s-au convertit, pentru cã inima lor era excesiv de plinã de grijile pãmânteşti, de patimi. Sfântul Ioan Botezãtorul a predicat şi regelui Irod, spunându-i cã legea lui Dumnezeu este pentru toţi, inclusiv pentru regi. Irod l-a ascultat. A rãmas impresionat. A înţeles ruşinea vieţii în care trãia. El nu a dat dovadã de acel act eroic pe care Dumnezeu îl aşteaptã de la toţi cei care îşi trãiesc viaţa în necurãţie pentru a smulge aceşti spini cu rãdãcini cu tot. Aceasta deoarece pentru el contau mai mult spinii decât roada Cuvântului lui Dumnezeu… Spre deosebire de regele Irod, alt rege: David, atunci când profetul Natan i-a transmis Cuvântul lui Dumnezeu, deşi David avea inima nãpãditã de spinii necurãţiei, nu numai cã a rãmas impresionat de ceea ce i s-a spus, înţelegând ruşinea în care a intrat, ci a trecut şi la fapte: rupând aceşti spini ai pãcatului, cãindu-se şi îndreptându-se. Aceasta pentru cã în ochii lui David conta mai mult roada Cuvântului lui Dumnezeu decât spinii.

Dupã cum se observã, toate cele trei situaţii, în care cade sãmânţa: pe Cale, în pãmânt Pietros şi între Spini, ne aratã insuccesul Cuvântului, al Împãrãţiei lui Dumnezeu. Munca semãnãtorului, pare sterilã, inutilã, irositã. Şi totuşi, falimentul este numai aparent. În Împãrãţia lui Dumnezeu nu existã activitate inutilã, nu existã risipã. Munca Semãnãtorului trebuie fãcutã cu dãrnicie, cu generozitate, pentru cã în mod normal nu putem şti dinainte care terenuri vor rodi şi care nu. S-ar putea ca sãmânţa aruncatã sã nu aducã imediat rod, sã întârzie apariţia acestuia. Trebuie sã avem încredere, Iisus încurajându-ne prin alte douã Parabole transmise nouã prin Evanghelia dupã Marcu. Prima este: “Parabola seminţei care creşte de la sine” (Marcu 4, 26-29). Dumnezeu, care a aruncat sãmânţa, întârzie sã Se manifeste şi pare cã tace. Acest lucru suscitã în mulţi tulburare. Iisus ne spune cã acest timp nu trebuie sã ne tulbure, pentru cã sãmânţa va creşte cu siguranţã, în mod miraculos de la sine pentru cã aceastã sãmânţã are în sine o putere ieşitã din comun.

Semnificativã este întâmplarea din cimitirul din Friburg. Aici era un mormânt pe care erau scrise urmãtoarele cuvinte: “Opresc pentru totdeauna, sã se atingã cineva de mormântul meu”. Vremea, intemperiile, au sãpat în piatra de marmurã a mormântului o crãpãturã micã în care putea sã intre numai o furnicã sau un viespe. Din pomul care rãspândea umbra şi rãcoarea peste mormânt, s-a desprins o sãmânţã micã, care, rostogolindu-se peste lespedea de piatrã, a intrat în acea micã crãpãturã. Şi surprizã. Şi sãmânţa a dat rod. Acest rod a fost atât de puternic încât a rupt marmura. Puterea seminţei Cuvântului lui Dumnezeu, seamãnã cu puterea acestei seminţe, de a rupe marmura de piatrã aşezatã pe mormântul pãcatului.

O a doua parabolã este cea “a grãuntelui de muştar” (Marcu 4, 30-34). O sãmânţã micã devine un arbore mare. Aceastã semnificaţie este foarte importantã pentru timpul în care suntem astãzi. Modestia situaţiei în care ne gãsim nu trebuie sã constituie, pentru noi, un prea mare motiv de îngrijorare, dacã din partea noastrã am fãcut tot ceea ce este posibil. Aceasta pentru cã orice început umil are o enormã potenţialitate, care se poate transforma în ceva mare, uriaş.

O altã parte din Sãmânţã cade în pãmânt BUN, fãrã pietre, fãrã spini, cu umezealã, aducând roadã îmbelşugatã, cu zecile şi sutele.

Pe Sfântul Francisc Xaveriu, Biserica îl sãrbãtoreşte pe 3 decembrie, ziua trecerii sale la cele veşnice. El s-a nãscut în Spania într-o familie cu o situaţie familialã foarte bunã, familie care îşi permite sã-şi trimitã fiul la studii universitare la Paris. Providenţa face ca sã locuiascã în aceeaşi camerã cu un alt spaniol, Ignaţiu din Loyola, întemeietorul ordinului iezuit. Acesta îi transmite lui Francisc Cuvântul lui Dumnezeu. Sãmânţa cade în pãmânt bun aducând roadã îmbelşugatã. A ascultat acest Cuvânt şi l-a însuşit meditându-l şi apoi l-a pus în practicã. Se hotãrãşte sã devinã misionar. Timp de 10 ani, a predicat în India, insulele Malassa şi Molusce. A întors la Iisus Cristos 52 regate, a botezat cu mâna lui un milion de pãgâni. În el, cu adevãrat, Cuvântul lui Dumnezeu, a adus roadã deosebit de îmbelşugatã.

Iubiţi credincioşi

Cu toţii dorim sã-L urmãm pe Iisus Cristos, chiar dacã inimile noastre nu primesc, încã, aşa cum se cuvine Cuvântul lui Dumnezeu, neaducând roadele cuvenite. Sã ne strãduim, sã facem eforturi pentru a ne corecta. Sã ştim cã Iisus ne este alãturi, se roagã pentru noi la Dumnezeu Tatãl. De aceea sã-L rugãm pe bunul şi milostivul Dumnezeu pentru ca oricare ar fi, acum, terenul inimii noastre, acest teren sã fie din ce în ce mei fertil Cuvântului Sãu, pentru ca acest Cuvânt sã rodeascã, rodul sã se înzeceascã, apoi sã se însuteascã. Amin.

.

Duminica a XXI-a după Rusalii

• –Cuvânt despre răbdare –

  .

„[Sămânţa] căzută pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună,aud cuvântul, îl păstrează şi fac rod întru răbdare”- Lc.8,15.

Era toamnă în Galileea, toamnă merdieraneeană. Vremea semănatului şi a semănătorilor. Ogoarele erau pregătite să primească o nouă cultură. Plini de speranţă în noua recoltă, ţăranii păşesc peste brazdele nivelate aruncând cu sfială de ritual sămânţa. Gesturile lor te fac să crezi că-şi deschid braţele ca nişte aripi, lărgind către ceruri umbra semănătorilor. Bobul de grâu, pe care-l aruncă în pământ, cu mâna lor, va muri, dar din el va răsări o nouă plantă, un spic cu rod însutit. Ritualul morţii şi al învierii!

In ziua aceea, Iisus, coborând din munţii Galileei către câmpiile roditoare de pe malul Iordanului, era înconjurat de foarte mulţi oameni, „veniţi de prin cetăţi la El”. Mulţi, foarte mulţi, dar dintre ei puţini înţelegeau şi asimilau Evanghelia vestită de Iisus spre rodirea lor sufletească. De aceea Iisus le vorbeşte simplu, pe înţelesul lor, spunându-le o pildă din chiar viaţa, ce se desfăşura sub ochii lor: Pilda semănătorului. Ca să înţeleagă că sămânţa cea dumnezeiască a cuvântului Său poate rodi numai în inimile curate şi bune. Dar şi în acelea numai dacă auzind cuvântul „îl păstrează şi fac rod întru răbdare”.

Pilda a fost explicată în însuşi textul Sfintei Evanghelii (Luca 8,5-15), de aceea n-o mai repet. Insist doar asupra cuvântului „răbdare”, cuvânt rostit de Iisus nu numai în această parabolă, ci, cu insistenţă şi în alte locuri, consemnate de sfinţii evanghelişti, în Matei 10,22; Marcu 13,13, Luca 21,19 ş.a.: „Întru răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre”, „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”, cu exegeza de rigoare, că : Răbdând pentru Dumnezeu vă veţi mântui sufletele. Aşa dar, mare valoare, mare importanţă are răbdarea, pentru veşnicie, pentru viaţa „de dincolo”!

Fraţi creştini, este toamnă în România. În jurul nostru citadin frunzele copacilor, arse de frig, cad una câte una sub picioarele trecătorilor. Se uscă şi mor. Se încheie un ciclu de viaţă. Amintindu-ne nouă, trecătorilor, că suntem vremelnici. Că trebuie să ne gândim şi la „de dincolo”.

Dar, întrebarea zilei de azi aş dori să fie următoarea: această virtute a răbdării, ca paşaport pentru eternitate, ce valoare, ce importanţă are ea pentru cartea de identitate, adică pentru „aici”, pentru omul ce acum face umbră pământului ?

Pentru un răspuns, apelăm la cuvântul unui înţelept, Solomon fiul lui David, şi deschidem cartea Poverbelor -14,29. Acolo scrie: „Omul cel mult-răbdător, e mult şi în lucrarea minţii; omul nerăbdător e lipsit de minte”. Adică : omul care are răbdare multă să asculte, să înveţe, să asimileze, acela dă şi minţii sale posibilitatea de a lucra, de a se dezvolta, de a creşte în înţelegere. „Cel mult-răbdător, e mult şi în lucrarea minţii”. Răbdare multă, minte multă! În timp ce omul nerăbdător n-are timp şi nici stare sufletească să priceapă, să observe, să pătrundă înţelesul, de aceea şi capacitatea minţii lui scade, se micşorează, încât pare chiar lipsit de minte. Răbdare puţină, minte puţină! Căci aşa zice Scriptura că „omul nerăbdător e lipsit de minte”.

Aşadar, putem spune că, „aici”, răbdarea este una din criteriile după care oamenii se împart în: buni şi ne-buni. Pentru a ne convinge, vă propun să privim spre câmpiile vieţii reale de aici, de lângă noi, la câteva exemple tipice:

1. Copilul care n-are răbdare să citească o carte, spre delectare şi instruire, ci stă tot timpul la televizor şi internet, devine nevrotic şi rupt de realitatea umană. Cu cei din familie, cu lumea reală, nu mai comunică. Devine slab la minte.

2. Dascălul ce n-are răbdare cu unii elevi care pricep mai greu, dă rebuturi, devine de-formator. Căci, lipsindu-i de lumina ştiinţei, aceştia se vor alipi de falşi formatori şi vor defecţiona, pentrucă formatorul lor n-a avut răbdare. Amintiţi-vă de acel proverbial dialog dintre doi dascăli: „Cum poţi repeta de zece ori o lecţie cu măgarul ăsta?”- „Pentru că de nouă ori n-ar fi fost destul”.

3. Medicul ce n-are răbdare să consulte cu atenţie pacientul, nu află din anamnneză ceva care era important, cere doar unele analize şi pe baza lor dă medicamente sau operează. Rezultatul: „Operaţia a reuşit, dar bolnavul a murit”. Medic renumit, dar din lipsă de răbdare poate deveni ucigaş de oameni.

4. Sunt şi ucigaşi de suflete: confesorii, preoţii, care n-au răbdare să cerceteze starea sufletului îngenunchiat sub patrafir, să-i cunoască rănile făcute de Cel Rău şi să-l îndrume spre Divinul Salvator. Penitentul, poate lipsit de educaţie religioasă, nu realizează periculozitatea unor deprinderi mondene sau consecinţele grave ale unor aşa zise păcate uşoare, iar tu, preot duhovnic, îl laşi în păcatele lui. Şi el, penitentul, se complace, că doar „s-a spovedit şi cuminecat”, când, de fapt, s-a osândit. Ucigaş de suflete este confesorul lipsit de răbdare.

5. Bătrânii care n-au răbdare să studieze şi să priceapă marea prăpastie dintre generaţiile de azi şi de-abia apoi să fie sfătoşi, se înfurie, dau sentinţe ireconciliabile, devenind, dacă nu chiar periculoşi pentru climatul familial şi social, nişte caraghioşi, care mai fac degeaba umbră pământului. Apoi se consideră victime, acuză tinerii de lipsă de respect şi sunt foarte „nefericiţi”.

Iată ce poate face lipsa răbdării. Şi am ales doar câteva cazuri dintre cele frecvent întâlnite printre noi. Acum şi aici.

Fraţi creştini, este toamnă, acum, în România. Frunzele uscate, căzute de pe ramurile copacilor atinse de frig, le spulberă vântul rece. Vine îngheţul, şi toate plantele mor, şi toate ne aduc aminte de cuvântul Psalmistului (103,15-17):

      „Zilele omului sunt ca iarba;

ca floarea câmpului, aşa va înflori;

că adiere a trecut prin el, şi nu va mai fi,

şi nici locul lui nu se va mai cunoaşte”.

Dar toamna poate fi şi senină, viaţa poate fi şi frumoasă. Şi aşa cum bucuria toamnei sunt livezile cu pomii încărcaţi de rod, frumuseţea şi bucuria vieţii sunt zilele în care sufletele noastre, primind în inimi curate cuvântul lui Dumnezeu, fac rod întru răbdare.

Trăim vremuri profetice. După un secol de secularizare şi ură, ateism şi războaie, zboruri interplanetare şi terorism, explozia sexualităţii şi a îmbuibării, ideologii funeste şi revoluţii de catifea sau furate, lumea de astăzi doreşte acut reintrarea în normalitate, îl vrea pe Dumnezeu, doreşte să cunoască voia Lui, să asculte cuvintele Lui. Pentru că, iată, sub ochii noştri se împlineşte profeţia proorocului Amos (8,11): „Iată, vin zile -zice Domnul Dumnezeu- în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului”.

Astăzi ni s-a împărtăşit din Evanghelie cuvântul Domnului răbdare. Să biruim încercările, întristările şi răutatea zilelor, cu înţelepciunea dobândită prin răbdare.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Duminica a V-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXII-a după Rusalii)

.

Fiecare persoană umană este o creatură a lui Dumnezeu, este un univers, fie el bogatul nemilostiv sau Lazăr cel sărac. Această unicitate personală ne face atât de diferiţi pe unii de alţii chiar dacă toţi suntem oameni. În general viaţa ne dovedeşte ce mult depindem unii de alţii dar conştiinţa acestei dependenţe nu se manifestă la toţi. Lazăr era conştient că viaţa lui pe acest pământ era dependentă de bunăvoinţa bogatului, dar probabil nu era suficient de conştient că mântuirea sufletului bogatului depinde de atitudinea acestuia faţă de el. Bogatul, de partea cealaltă, era conştient că mântuirea sufletului său depinde de atitudinea lui faţă de Lazăr, dar şi-a ignorat propria conştiinţă. Dacă n-ar fi fost aşa, n-ar fi ajuns în Iad. Corupţia sălbatică ce se exercită la nivelurile superioare ale societăţii înmulţind îngrijorător de mult “Lazării” acestei ţări, comportă categoric o încadrare în parabola bogatului nemilostiv şi al lui Lazăr cel sărac.

Doctrina socială a Bisericii am putea spune că pleacă de la această parabolă. Sunt binecunoscute acţiunile bisericii primare faţă de cei săraci aşa cum rezultă din Faptele Apostolilor. Această grijă a Bisericii faţă de cei săraci s-a manifestat în mod constant de-a lungul existenţei sale bimilenare. Elaborarea documentelor din ultima vreme privind această Doctrină socială a survenit în contextul procesului pentru globalizare. Biserica Catolică prin glasul papalităţii în general, şi al Papei Ioan Paul II în special, a intervenit şi continuă să intervină cu mult prestigiu şi cu autoritate pe lângă forurile internaţionale şi pe lângă guvernele ţărilor dezvoltate în favoarea naţiunilor şi a popoarelor sărace. Să nu uităm că vizita Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea în România şi diplomaţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei constituie un suport autentic şi concret în ceea ce priveşte scoaterea României din starea în care se găseşte.

Din păcate, confesionalismul, corupţia şi lipsa de patriotism a majorităţii demnitarilor fac inoperante intervenţiile Sfântului Scaun privind sprijinul şi ajutorul pe care ţara l-ar putea primi. Acestea au făcut din România un “Lazăr cel sărac”( între ghilimele) iar ei au devenit nişte îmbuibaţi nepăsători. Nu-i cred inconştienţi, aşa cum nu s-a dovedit a fi inconştient nici bogatul din Evanghelie. Să sesizăm în ceea ce-l priveşte pe bogatul din flăcările Iadului că ar fi dorit o uşurare în caznele în care se afla, dar n-are de reproşat nimic atunci când Avram îi spune “tu ţi-ai primit cele bune”.

Mesajul din partea finală a Evangheliei îndeamnă la convertire fără echivoc: “Te rog, dar, Părinte Avraam, să-l trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu, căci mai am cinci fraţi, ca să le spună, pentru ca să nu ajungă şi ei în acest chin. Avraam i-a răspuns: Au pe Moise şi pe proroci, să-i asculte pe ei ! Nu, părinte Avraam, ci de va merge cineva din morţi la ei se vor converti. Dacă nu se convertesc la cele spuse de Moise şi de profeţi nu se vor converti nici chiar dacă cineva se va scula din morţi” (Lc 16, 27-31).

Uneori, mulţi cred că o intervenţie spectaculoasă a lui Dumnezeu ar putea schimba comportamentul unora în mod fundamental. Nici vorbă! Îndărătnicia umană în ceea ce priveşte grija faţă de propria mântuire faţă de propriul suflet merge atât de departe încât în mod conştient se opun categoric convertirii inimii lor.

Lazăr cel sărac n-a înviat încă. A înviat în schimb Lazăr din Betania cu puţin înainte de Patima şi moartea lui Iisus. Sf. Evanghelie ne spune cu toată claritatea că s-au adunat la această minune mulţime mare de oameni. Cărturarii şi fariseii care deja luaseră decizia uciderii lui Iisus au inclus în program şi uciderea lui Lazăr cel înviat a 4-a zi. Mai mult: Învierea lui Iisus şi predicarea Învierii Lui a stârnit cea mai înfricoşătoare persecuţie din istoria omenirii împotriva Trupului Mistic al lui Cristos care este Biserica. În ce priveşte Învierea Bisericii Greco-Catolice, ura şi aversiunea faţă de această înviere este cea mai autentică dovadă că această Biserică este o componentă vie a Trupului Mistic al lui Cristos.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Duminica a V-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXII-a după Rusalii)

.

,,Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci nu se vor îndrepta chiar dacă ar învia cineva dintre cei morţi” (Lc. 16,31).

Parabola ,,Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr” este rostită de Mântuitorul Iisus Cristos cu un dublu scop. Ea se adresează fariseilor făţarnici şi zgârciţi avertizându-i pe aceştia asupra pedepselor veşnice ce îi aşteaptă dacă nu se vor pocăi şi nu se vor lăsa pătrunşi de milă faţă de cei săraci, pe care îi dispreţuiau.

Pe de alta parte se adresează evreilor, potrivit părerii cărora bunăstarea materială ar fi o răsplata pentru virtuţi, iar sărăcia ar fi o pedeapsă dreaptă pentru păcate. Prin intermediul celor doi oameni, Iisus vrea să ne prezinte de fapt, cele două lumi care se confruntă în viaţa pământească: lumea bogaţilor şi lumea săracilor, ca Lazăr.

Bogatul este personajul negativ al parabolei. Nu pentru că este bogat, ci pentru că-şi foloseşte bogăţia numai pentru sine. El ,,se îmbracă în profiră şi în vison”, adică în hainele cele mai luxoase ale acelei vremi.

În contrast cu el apare Lazăr ,,plin de bube”, stând la poarta casei din care răsunau zgomotele ospeţelor zilnice ,,poftind să se sature cu fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului” (Lc. 16-21). Lazăr era mai mult gol decât îmbrăcat, cu rănile nelegate, iar câinii fără stăpân care aşteptau aceleaşi firimituri îi ,,lingeau bubele lui” (Lc. 16-21)

Evanghelia nu redă vreun cuvânt de-al lui Lazăr, fapt care ne face să credem că acest om şi-a purtat fără murmur şi cu deplina încredere în Dumnezeu crucea suferinţei. Pentru aceea a fost răsplătit în viaţa de dincolo.

Nu sărăcia în sine este o virtute; precum nici bogăţia nu este un motiv de pedeapsă. Răsplata lui Lazăr nu se datorează sărăciei, ci răbdării şi credinţei sale. Pedeapsa bogatului se datoreşte egoismului sau lipsei de iubire şi milă faţă de aproapele.

Prin moarte cei doi încheie viaţa pământească. Fiecare are parte de o înmormântare potrivit vieţii pe care au dus-o. Bogatul o înmormântare fastuoasă cu mulţi invitaţi, mâncăruri şi băuturi, discursuri care au lăudat mincinos comportamentul lui. Lazăr poate a murit neobservat, dar sufletul lui a fost dus de îngeri în ,,sânul lui Avraam” (Lc. 16-22)

Trecând pragul veşniciei rolurile se inversează. Lazăr care a suferit în viaţa pământească se mângâie, iar bogatul ajunge în locul de chin. Parabola ne spune că bogatul a constatat acum nu numai chinul în care se afla, ci şi fericirea pe care a pierdut-o. ,,Părinte Avraame fie-ţi milă de mine trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba căci mă chinuiesc în văpaia aceasta”(Lc.16-24). Părintele Avraam îi aminteşte că prin egoismul său în viaţă, a săpat prăpastie mare între cele două locuri din veşnicie, încât nu se poate trece dintr-o parte în alta. Prin urmare bogatul are acum ceea ce a ales. Dacă nu a ales să facă binele în viaţă prin persoana lui Lazăr care i se îmbia acum este prea târziu. Acum când a constat existenţa chinurilor veşnice bogatul doreşte ca Lazăr să se reîntoarcă în lume pentru a-i opri pe cei cinci fraţi ai săi din traiul păcătos pe care îl duc. Dar părintele Avraam răspunde: ,,Au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei”(Lc.16-29)

Potrivit concepţiei evreilor de a cere mereu ,,semne”, întoarcerea lui Lazăr ar fi pentru cei ,,cinci fraţi” o mărturie sigură şi un motiv de pocăinţă. Avraam zice: ,,Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor fi înduplecaţi nici chiar dacă ar învia cineva dintre cei morţi” (Lc 16-31).

E un răspuns la care fiecare creştin se cuvine să ia seama şi să mediteze. Noi creştinii avem nu numai pe Moise şi pe prooroci pe care să-i ascultăm; avem pe însuşi dătătorul legii şi ,,plinirea proorociilor” – pe Iisus Cristos. Bogăţia şi lăcomia după bogăţii, duc şi astăzi la pierzare o mulţime de suflete. Nu pentru faptul că bogăţia ar fi rea în sine, ci ea devine un pericol prin lăcomia pentru dobândirea ei şi prin punerea ei în slujba patimilor. De aceea zice Iisus: ,, Cât de greu vor intra cei bogaţi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc. 18-24-25).

Există şi astăzi mulţi oameni care se cred creştini şi se prezintă ca buni credincioşi care postesc se roagă şi fac şi fapte bune, dar foarte cu greu scot un bănuţ din buzunar pentru cei nevoiaşi. Aceştia împlinesc multe porunci, dar nu sunt în stare să iasă din egoismul lor creştinii aceştia cu toate ,,virtuţile” lor, nu vor avea răspuns la judecata, care va fi o judecată a faptelor de milostenie (Mt. 25,31-46).

Sunt şi astăzi oameni asemeni bogatului nemilostiv, care se gândesc numai la binele lor, la vile cu camere multe la haine şi podoabe scumpe, la maşini de lux, la petreceri fără de sfârşit; dar care nu au timp, ochi şi inimă pentru suferinţa celor din jur. Nici prin gând nu le trece că alături de ei mai este o altă lume, aceea a Lazărilor care ar fi mulţumiţi să se sature cu firmiturile care cad de la masa lor.

Oamenii aceştia trăiesc împotriva lor. Umblând după lucruri care li se par a fi de preţ ei pierd ceea ce este cu adevărat de preţ: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreaga dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Mc 8,36-37). Orbiţi de dorinţa de îmbogăţire nu mai este loc pentru vreo preocupare spirituală. Foarte uşor ajung să creadă că Evanghelia şi morala frecventarea Sfintei Liturghii, postul, rugăciunea şi faptele de milostenie sunt pentru cei proşti şi nu pentru oameni atât de mari şi importanţi ca ei.

Pentru ei totul e bogăţia, pe care cu cât o adună mai mult cu atât o doresc mai mult. Murind vor avea parte poate de o înmormântare fastuoasă ca şi bogatul din Evanghelie de care oricum ei nu vor avea cum să se bucure.

Ce uşor îi era bogatului dacă putea să îşi ia bogăţia cu el dincolo! Nu a realizat niciodată că mâna şi casa săracului poate face acest transfer. ,,Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-va comori în cer unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.” (Mt. 6,19-20). ,,Vinde-ţi averile şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoara neîmpuţinată în ceruri, unde furi nu se apropie nici moliile nu le strica” (Lc. 12,33).

Aceste îndemnuri ale lui Iisus sunt suficiente pentru a ne îndemna la pocăinţă. Oare e nevoie să învie cineva dintre cei morţi ca să ne amintească că după fapte ne va fi şi răsplata? Lazăr, semenul nostru stă la poartă şi se ascunde sub chipul omului smerit care nu-şi trâmbiţează suferinţa, ci se roagă pentru el şi pentru cei care caută să i-o aline, iar sub haina smereniei lor se ascunde Iisus. Amin.

.

Despre nemurirea sufletului (argumente raţionale)

Lectura sfintei Evanghelii cu pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16,19-31) ne aduce aminte de sfârşitul vieţii pământeşti, de moarte, şi de cei repausaţi ai noştri: părinţi, fraţi, soţi, copii. Dar, în plan raţional, ea aduce în actualitate problema cheie-de-boltă a filosofiei creştine: nemurirea sufletului, ca bază a credinţei în existenţa unei vieţi dincolo de mormânt.

Asistat de harul Spiritului Sfânt, creştinismul autentic cercetează şi clarifică problemele fundamentale ale vieţii – în măsura în care sunt cercetabile şi clarififcabile – convins că îndeplineşte voia Întemeietorului Iisus Cristos, care a poruncit „cercetaţi Scripturile !”. Creştinului adevărat îi place să cereceteze sfintele cărţi, se străduieşte să facă voia lui Dumnezeu, absoarbe şi asimilează razele harului divin cu ajutorul Sfintelor Taine întărindu-şi viaţa spirituală şi încearcă să se apropie de Dumnezeu şi cugetând la adevărurile esenţiale. Mintea omului îşi exercită cea mai nobilă a sa acţiune atunci când cugetă, zi şi noapte, la cele dumnezeieşti, iar voinţa omului săvârşeşte cea mai logică acţiune a sa, atunci când tinde spre împlinirea voii lui Dumnezeu, adică săvârşirea binelui. Căci spune Scriptura (Matei 7,21): „Nu oricine Îmi ce zice: Doamne-Doamne, va intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri”.

Viaţa autentic creştină nu se poate dezvolta viguros la întuneric, neclaritate şi obscurantism. Ci, aşa cum florile ţinute la-ntuneric se ofilesc şi mor, iar duse la lumină clorofila absoarbe razele solare, prepară subsatanţe organice prin fotosinteză şi astfel întreţin viaţa plantei, tot aşa şi viaţa creştinilor trebuie să fie pătrunsă în permanenţă de lumina Soarelui Dreptăţii Iisus Cristos şi să fie permanent optimizată de bucuria ce o dă certitudinea învierii. În această atmosferă de claritate, dorim să folosim prilejul oferit de întâmplarea din sfânta Evanghelie pentru a ne ridica mintea la una din luminile pe care le vesteşte lumii doctrina creştină, şi anume: concepţia despre nemurirea sufletului, privită din punct de vedere raţional. Şi vom zice minţii noastre: cerectează şi te convinge; luminează-te şi procedează în consecinţă! Cu smerenie, vă invit să participaţi cu mine la această cercetare logică:

1)Dacă privim, cu atenţie şi sinceritate, înlăuntrul nostru, la cei din jurul nostru şi la toţi oamenii, în general, vom constata că toţi năzuiesc neîncetat să cunoască din ce în ce mai mult. Se coboară în adâncurile pământului şi ale mărilor, se avântă în văzduh şi-n spaţiul inteplanetar. Nu-i de-ajuns omului până unde poate vedea cu achii, ci şi-a făurit telescoape; nu-i de-ajuns până unde aude cu urechea, ci şi-a construit radare receptoare; nu-i este suficientă forţa mâinilor, ci şi-a construit macarale; nu-i este suficientă viteza cu care poate circula cu picioarele, ci şi-a făurit maşini, avioane şi rachete cosmice. Nimeni nu se poate îndoi de acest adevăr şi anume că: în firea, în natura omului există sădită de Dumnezeu această năzuinţă, această aspiraţie de a cunoaşte cât mai mult.

Dar în ce măsură această năzuinţă se poate realiza pe pământ, este iarăşi o realitate, pe care trebuie să o admitem, şi anume că: cu tot progresul de netăgăduit, omul întâmpină la tot pasul o altă taină, un alt lucru necunoscut; şi la fiecare taină nouă, pe care reuşeşte să o cunoască (să le zicem la câteva pe nume: energia electrică, penicilina, fisionarea elementelor atomice, virusul cancerului, icsul din algebră, aterizarea pe lună), omul dă de alte taine, mai grele de pătruns şi de dezlegat. Încât clasica mărturisire a lui Socrate „ştiu că nu ştiu nimic” este de o netăgăduită actualitate.

Concluzia logică:

Dacă Dumnezeu a sădit în sufletul nostru această tendinţă spre cunoaşterea tainelor exisrenţei;

şi dacă în această viaţă pământească nu putem cunoaşte decât o picătură din imensul ocean;

oare nu este logic că trebuie să existe un alt ordin de viaţă, în care sufletul va supravieţui, pentru a cunoaşte deplin toate tainele; viaţă în care, cum zice sfântul apostol Pavel „vom vedea, nu ca prin oglindă, ci faţă către faţă”, vom cunoaşte pe deplin, nu în parte?

2) La fel stau lucrurile şi în privinţa fericirii, ca în domeniul cunoaşterii: Nu există om care să nu alerge în tot decursul vieţii sale după fericire. Nu este sete mai puternică şi mai nepotolită, decât setea după fericire. Tot ce întreprinde şi realizează omenirea, în domeniul culturii şi al civilizaţiei, are la bază năzuinţa irezistibilă după fericire.

Dar fericirea deplină este ca o „fata morgana” a existenţei noastre pământeşti: cu cât e căutată mai mult, cu atât mai mult se depărtează de cei ce-o caută. Că până şi plantele şi animalel sunt -putem zice- fericite, pentru că trebuinţele plantelor sunt satisfăcute de hrana ce o trag din pământ, de aerul ce respiră, de roua şi ploaia ce le udă, de soarele care le luminează şi le încălzeşte, aşa că ele n-ar mai avea nimic de dorit dacă ar putea dori. De asemenea şi animalele îşi satisfac toate trebuinţele lor materiale, singurele pe care le reclamă instinctul şi mărginita lor inteligenţă, şi nu doresc ceva mai înalt. Numai bietul om doreşte, aleargă după fericire, de la leagăn până la mormânt, fără a o atinge deplin. Excelsior! Vrea altceva, mai sus.

Şi, iarăşi, întrebarea logică: Oare e cu putinţă ca aşa nobilă tendinţă să fi fost pusă în sufletul nostru, spre a fi veşnic înşelată şi niciodată împlinită? Raţiunea sănătoasă răspunde: Nu! Ci, din moment ce ea există aici, trebuie să existe şi o viaţă viitoare a sufletului, în care ea să se împlinească. „Dacă târâm pănă la mormânt lungul lanţ al speranţelor noastre amăgite, dacă nădăjduim necontenit – zicea Bossuet – este un semn sigur că aici pe pământ nu suntem în locul unde putem avea ceea ce dorim, ci trebuie să existe un alt loc, o altă viaţă, în care să le putem poseda”.

3) La fel, putem zice raţiunii noastre: cercetează şi te convinge că există în lume o ordine morală, având la bază o lege etică, care cere în mod categoric ca omul să facă binele şi să evite răul; iar simţul dreptăţii, pe care se întemeiază ordinea ideală, cere ca binele să fie apreciat şi răul pedepsit.

Dar vom costata că răsplata şi pedeapsa nu sunt distribuite totdeauna cum cere simţul dreptăţii, încât oameni virtuoşi suferă, iar oameni răi se desfătează; că nici sfinţii nu sunt cruţaţi de frământări ale conştiinţei şi de îndoieli – în timp ce există oameni păcătoşi, care se bucură de linişte sufletească, pentru că inima lor s-a învârtoşat până la adormirea totală a conştiinţei.

Ori, această stare de lucruri este revoltătoare pentru fiinţa noastră morală! Această revoltă a exprimat-o şi Victor Hugo în Parlamentul francez, cu ocazia şedinţei din 15 ianuarie 1850, când a exclamat: „Este o altă viaţă, în care se face dreptate! Eu cred profund în această lume şi, declar aici, ea este siguranţa supremă a raţiunii mele, cum este bucuria supremă a inimii mele”; Victor Hugo tălmăcind un verset din a doua Epistolă a sfântului apostol Petru, în care citim: ”Noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor lui Cristos, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (II P.3,13).

4) Obiceiurile de la înmormântare şi cultul morţilor dovedesc că omenirea dintotdeauna a crezut în nemurirea sufletului şi în viaţa de dincolo de mormânt: sânul lui Brahma sau nirvana indienilor, garonemana iranienilor, sânul lui Avraam al evreilor, hades sau câmpiile elisee ale grecilor şi romanilor, raiul şi iadul creştinilor, sânul lui Mahomed ş.a., toate exprimă universalitatea în timp şi spaţiu a acestei credinţe. „De la omul preistoric, până la cel modern – zicea Chateaubriand – omul singur adună cenuşa sau rămăşiţele pământeşti ale semenului său şi le poartă respect…convins că somnul nu ţine mult şi că moartea nu-i decât o glorioasă schimbare la faţă”.

Raţiunea, luminată de aceste constatări, nu mai este chinuită de îndoielile hamletiene „a fi, sau a nu fi”, ci impune omului să vieţuiască, cu optimism, întru lumina perceptelor doctrinei creştine. Gânditorul creştin român, Lucian Blaga, mărturisea în poezia „Mi-aştept amurgul”: „Ştiu că şi eu port/ în suflet multe stele, multe /şi căi lactee…/Dar încă nu le văd…/Aştept să-mi apună ziua şi zarea mea pleoapa să-şi închidă, /mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea…/şi să răsară în mine stelele, /stelele mele, /pe care încă niciodată /nu le-am văzut”.

Bogatul din Evanghelie a cerut lui Avraam să-l trimită pe Lazăr la casa părintească, să spună celor cinci fraţi ai săi că într-adevăr există iad şi să-i îndemne ca măcar ei să-şi rânduiască în aşa fel viaţa ca să nu ajungă acolo. Dar la noi a venit însuşi Fiul lui Dumnezeu, care a biruit moartea şi iadul şi a înviat din mormânt, Iisus Cristos care, prin Biserica Sa, oferă tuturor fraţilor bogatului din Evanghelie, inclusiv nouă, această posibilitate. Urmează doar ca noi să ne hotărâm odată, până nu-i prea târziu, să ne rânduim viaţa după voia lui Dumnezeu, aşa cum ne sfătuieşte şi sfântul apostol Petru, în prima sa Epistolă (I Petru 4,7-11): „Fiţi cu mintea întreagă şi privegeaţi în rugăciuni…ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi….după harul pe care l-a primit fiecare, slujiţi-vă de el spre folosul tuturor… Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se preamărească, prin Iisus Cristos, căruia îi este mărirea şi stăpânirea, în vecii vecilor. Amin”.

.

Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci

(a XXIII-a după Rusalii)- Restaurarea identităţii

.

În minunea vindecãrii demonizatului din Gadara ne este prezentată confruntarea dintre Cristos şi forţele răului, biruinţa lui Cristos asupra acestora şi restaurarea identitãţii celui posedat temporal.

Ştim cã Stăpânitorul lumii acesteia (In.14,30) a devenit stăpânitorul omului. Vrăşmaşul lui Dumnezeu a devenit vrăşmaşul omului (1 Petru 5,8). Dacã înainte de cădere demonul era foarte aproape de Dumnezeu, era ”purtătorul de lumină înaintea lui Dumnezeu” (Isaia 14,12), se simţea bine în apropierea Lui, după cădere prezenţa lui Dumnezeu îl îngrozeşte. Întreg efortul Satanei este de a-i antrena pe oameni în căderea sa, în fuga sa dinaintea feţei lui Dumnezeu, în oroarea sa faţă de prezenţa lui Dumnezeu. Atras în cursa diavolului omul însuşi devine o făptură care fuge de Dumnezeu.

Demonizatul din Gadara nu era un om liber, el se afla sub o stăpânire, pe care evanghelistul Luca o identifică în cuvintele…. „stăpânit de mulţi draci”(vers. 29) şi că în această stare cumplită acesta trăia de „mai multă vreme”. Apoi se mai spune că era dezbrăcat: „nu purta haine”. Întotdeauna diavolul dezbracă pe om, numai Dumnezeu îmbracă. În Eden diavolul îi dezbracă pe Adam şi Eva de hainele lor, „..au cunoscut că erau goi” (Geneza 3,7). Dumnezeu vine apoi să-i îmbrace „… a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele, şi i-a îmbrăcat cu ele”, (3,21). Persoanele şi popoarele a căror libertate a fost definitiv luată îşi pierd capacitatea de a purta îmbrăcăminte (Deuteronom 28,18): „…veţi sluji în mijlocul foamei, setei, goliciunii şi lipsei de toate…” .

Cititorul meu drag, vorbesc inimii tale: Pentru ca Dumnezeu să-i îmbrace pe cei pe care Satana i-a dezbrăcat, a trebuit să piară, să moară cineva, să se jertfească şi să curgă sânge pentru că hainele erau     „de piele”. Iată prefigurarea jertfei de pe cruce, iată vărsare de sânge. O! Golgotha e mărturie pentru pământ şi pentru cer că Dumnezeu ne-a iubit.

Demonizatul era dezbrăcat şi captiv: era ţinut în lanţuri, avea picioarele în obezi şi mâinile în cătuşe, şi când le rupea, ni se spune că era „gonit de diavol în pustie”. Devenise asemenea lui Cain – un „pribeag şi un fugar pe acest pământ” (Fac.4,12). Demonizatul nu locuia în casă, ci în morminte. Trăia într-o izolare distructivă. Existenţa lui şi-o petrece în mod nefiresc. În afara cetăţii, în afara casei lui. Casa este o „favoare” şi se referă la „casa mea” şi la „acasă”, cu toate valorile, bunurile şi cu toţi cei care-ţi aparţin, „familia mea” şi neamul meu. „Al meu” e identitatea dată, locul unde eu aparţin şi unde îmi exercit drepturile personale şi comune, responsabilităţile şi obligaţiile mele morale. Acestea toate reprezintă identitatea mea. Identitate pe care cel posedat n-o mai avea, şi-o pierduse .

„Printre morminte”: Diavolul şi cei posedaţi de el petrec existenţa printre lucrurile pieritoare. Diavolul şi moartea sunt lucruri care trăiesc într-o asociere permanentă.

Să observăm că înainte de a-l vindeca pe omul nenorocit din faţa lui, Mântuitorul îi sileşte şi pe demoni să-şi decalare identitatea: „Şi l-a întrebat Iisus: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune, căci mulţi demoni intrase în el.” (Lc. 8,30). (O legiune a armatei romane din vremea aceea cuprindea 6000 de soldaţi). Iisus pune această întrebare tocmai pentru a-l readuce pe demonizat la conştiinţa propriei sale personalităţi, care în străfundul ei rămăsese neafectată de demonizare.

O condiţie a vindecării sale era aceea ca să înţeleagă că el nu este egal, identic, cu puterile cele rele care-i dictau comportamentul.

Sfântul Evanghelist Luca consemnează şi reacţia demonilor (Lc. 8,28):

1. Ei nu suportă prezenţa lui Cristos: „ce legătură este între noi?” (Mt. 8,29). Nu poate fi nici o legătură între Diavol şi Cristos; nici o legătură între lumină şi întuneric, nici o legătură între credincioşi şi necredincioşi.

2. Mărturia lor: „Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme” (Mt 8,29). Ei ştiu că vremea chinuirii lor nu sosise. Ei ştiu că prin venirea lui Cristos, El îi va chinui. Ei îşi cunosc sfârşitul, care va consta în chinul cel veşnic (Mt. 25,41)

3. Închinarea lor: “au alergat şi s-au închinat”. Deci îl cunosc pe Iisus şi puterea Sa. Nici un drac nu i s-au împotrivit, ci i s-au supus. Închinarea demonilor conţinea trei cereri:

te rog să nu ne chinuieşti;

te rog să ne trimiţi în adânc;

te rog să ne dai voie să intrăm în turma porcilor.

Cu toate că Iisus le plineşte cererile, dracii tot draci rămân: „ei cred şi se cutremură” (Iacob 2,19) – dar nu se schimbă, nu se pocăiesc, pentru că pocăinţa este un dar a lui Dumnezeu (Fap. Ap. 11,18) acordat numai oamenilor care o primesc (Apoc. 2,21). În chipul acesta dracii au intrat şi în locuitorii cetăţii Gadara drep urmare aceştia îl izgonesc pe Iisus din ţinutul lor (Mt. 8,34). Şi Iisus nu rămâne cu forţa, ci le-a primit rugăciunea.

Spre deosebire de concetăţenii săi, cel vindecat dorea să-L urmeze pe Iisus – dar Domnul îi respinge această cerere. Iisus l-a refuzat pentru că El fiind scos afară din cetate a dorit să-l lase pe cel vindecat ca o mărturie pentru lucrarea respectivă. Iisus avea nevoie de el, de acest om vindecat, nu în preajma Sa, ci în Gadara cea demonizată. Cel vindecat a rămas acolo ca un eliberat şi vindecat, cu misiunea de a spune tot ce a făcut Domnul cu viaţa lui.

Vindecarea minunată din Gadara ne dovedeşte că Domnul Iisus Cristos pentru omul aflat în dificultate sau situaţie limită are timp, are dragoste, are har. Iisus întâlnindu-l pe demonizat îl transferă, îl mută, îl scoate dintr-o stare de izolare distructivă mutându-l în cadrul comunităţii umane, transfer pe care evanghelistul Luca îl numeşte ca „fiind salvat” (vers. 36). Cristos l-a eliberat pe cel demonizat din izolarea lui restabilindu-l în cetate şi casă unde împreună cu comunitatea respectivă va găsi un sens existenţei lui, v-a avea o identitate şi un control asupra vieţii lui. Prin restaurarea omului la casa lui (vers. 39), Iisus îi restituie îi dă înapoi identitatea. Acum el aparţine familiei. El are un trecut, trăieşte prezentul în mijlocul familiei lui, şi va avea un viitor datorită casei lui.

Faptul că dumneavoastră sunteţi azi aici în Biserică la picioarele Biruitorului de pe Golgotha e o dovadă că dumneavoastră sunteţi „întregi la minte”, că sunteţi nişte oameni liberi de legăturile Satanei, că sunteţi îmbrăcaţi în hainele virtuţii, că aveţi o identitate, că existenţa voastră pământească are un sens şi o ţintă mesianică. Aceasta aşează pe umerii fiecărui credincios în parte sarcina de a fi un martor al lucrării harului în viaţa sa, un vestitor al schimbărilor binecuvântate pe care le-a făcut Evanghelia în fiinţa sa. Fiecare creştin este chemat să fie un slujitor al lui Cristos în casa sa, în cetatea sa, la locul de muncă, slujind nu după planul său, ci potrivit planului divin: nu cum vrem noi, ci cum vrea Stăpânul nostru; nu unde vrem noi, ci unde vrea Domnul nostru. Amin.

.

.

.

.

.

.

Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci

(a XXIII-a după Rusalii)

.

“Iisus l-a intrebat: Care este numele tău? Legiune, a raspuns el…” (v.30).

Pericopa evanghelică din această duminică ne prezintă vindecarea unui demonizat din ţinutul Gherghesenilor, episod relatat şi de ceilalţi sinoptici: Mt 8,28-34, Mc 5,1-20. Episodul este colocat între două mari semne ale Domnului “opere ale Împărăţiei”: liniştirea furtunii (Lc. 8, 22-25), şi învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii; în acest interval intrând şi vindecarea femeii care avea scurgere de sânge (Lc 8,40-56).

Botezat de Spiritul Sfânt în Iordan, Domnul îşi duce la îndeplinire misiunea Sa dumnezeiască anunţănd evanghelia în cuvinte şi opere: vindecându-i pe cei bolnavi, eliberând pe demonizaţi, înviind pe cei morţi, înmulţind pâinile, îmblânzind creaţia, care de cele mai multe ori se prezintă ostilă omului (liniştirea furtunii). Chiar în pericopa evanghelică de azi ni se prezintă unul dintre “semnele” minunate ale Domnului, care este eliberarea omului de sub tirania Satanei..

Domnul coboară din barcă pe ţărmul oriental al lacului din Ghenizaret în regiunea gherghesenilor. În timp ce coboară din barcă îl întâmpină un om posedat de mai mulţi demoni şi care de mult timp trăieşte gol printre morminte.

Trei note teribile vedem în această situaţie a omului demonizat: posesiunea diabolică, care este ea mai gravă şi nuditatea, care pentru un evreu este ruşinea maximă şi care era condamnată de Dumnezeu (cfr.Lev 18, 6-19; Is 47,2; Ez. 16,37). Să ne gândim că Iisus pe cruce a fost aşezat gol de cei care l-au condamnat şi privat de orice drept şi orice demnitate umană. Faptul că trăia printre morminte, în contract cu putreziciunea morţii devine motiv de maximă impuritate după cartea leviticului (Levitic 21,1).

În acest context am putea înţelege mai bine troparul Învierii care cânta: “Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Aşadar, viaţa dumnezeiască se coboara peste păcătoşii, care se găsesc în gradul maxim de impuritate mortală, meritată.

Demonizatul simte prezenţa lui Iisus, strigă disperat şi se aruncă la picioarele sale avertizându-l: “ce este între mine şi Tine Iisuse, fiul Dumnezeului cel înalt?”. Expresia s-ar putea traduce: între mine şi Tine nu există un motiv de dispută. Demonizatul continuă: “de ce mă chinui înainte de vreme?”. Puterea răului vorbeşte prin gura demonizatului care stie că Iisus, fiul lui Dumnezeu cel înalt a venit pentru a-l combate şi a-l lăsa fără putere. Aşadar încearcă într-un fel să se împace cu Iisus printr-o minciună, deoarece Iisus a şi lansat porunca: “Pleacă din acest om” (v.29).

Urmează o scenă care nu este lipsită de un oarecare umor. Iisus cunoaşte totul. Cunoaşte în mod natural şi pe demoni cu care s-a întâlnit, fie în deşert fie în alte locuri. Iisus întreabă care îi este numele, iar răspunsul este: “legiune”. Pentru acele timpuri substantivul “legiune” făcea trimitere la un număr mare de soldaţi; aşadar un număr mare care stârneşte frica. În substantivul“legiune” vedem de fapt realitatea răului, care îl cuprinde pe om şi intră în sufletul său. Niciodată răul nu este singular şi aduce în sufletul omului nenumarate aspecte ale răului, scufundându-l pe om într-un mare abis, departe de Domnul. Dumnezeu dimpotrivă este Lumina, Răul este întuneric, Dumnezeu este Viaţa, Răul este moarte.

Iisus permite totuşi diavolilor să intre în turma de porci. Pentru evrei, porcul este un animal impur şi deci interzis (cfr.Lev. 11,7). Jocul pe care Iisus îl face este urmatorul: eliberează pe omul posedat, permiţănd totuşi să intre în turma de porci, dar aruncându-i în acest fel în abisul unde ei nu voiau să meargă singuri.

În faţa acestui episod ne pot veni spontan câteva întrebari fundamentale: de ce permite prezenţa Răului în lume, fie chiar şi pentru o anumită perioadă? De ce există încă necredinţă în noi şi în jurul nostru? De ce Dumnezeu permite răul în societatea noastra? Dumnezeu permite răul pentru ca să împlinească misterul mântuirii: doar în momentele de necredinţă omul poate să experimenteze credinţa, numai în slăbiciunile noastre putem să experimentăm îndurarea lui Dumnezeu. Răul există încă, dar a pierdut puterea de a-l ţine legat pe om.

Porcarii asistă neputincioşi la acestă scenă fără a o înţelege şi nu pot decât să relateze cele întâmplate în oraş şi în împrejurimi. Mulţimile aleargă la Iisus, dar nu pentru a-L lăuda, ci pentru a-L invita să plece. În schimb omul vindecat îi cere lui Iisus să rămână cu El şi să-L urmeze, doreşte să devină discipol fiind încântat de ceea ce Iisus a realizat în el. Misiunea pe care în schimb Iisus i-o dă este de se întoarce acasă la cei dragi şi a povesti “cât bine i-a făcut Domnul”.

Şi pentru noi cei care azi credem în Iisus Cristos avem aceeaşi misiune de a spune tuturor cât bine ne-a făcut nouă Domnul. Poate unul dintre păcatele noastre este tocmai în acest sens; poate nu mai simţim prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră sau ne este ruşine şi nu mai ştim să spunem tuturor “cât bine ne-a făcut nouă Domnul”.

Biserica, prin taina Botezului, continuă misiunea lui Iisus, eliberând omul de puterea răului şi chemându-l spre Lumină.

.

.

Duminica a XXIV-a după Rusalii

Învierea fiicei lui Iair

Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbeşte despre o credinţă vie, plină de speranţă pe care au avut-o două persoane de condiţii diferite, care s-au învrednicit a primi atât vindecarea cât şi inegalabilul dar al vieţii doar pentru că au avut încredere deplină în Iisus Cristos.

Iair, mai marele sinagogii din Capernaum, îndurerat pentru că fiica sa era pe moarte, fără speranţă de ajutor din partea oamenilor, vine în faţa Mântuitorului care avea faimă de proroc şi vindecător şi îi cade la picioare implorând vindecarea ei. De aici reiese foarte clar rugăciunea de mijlocire pe care o facem unii pentru alţii şi garanţia că Iisus ascultă aceste rugăciuni. Sfântul apostol Iacob ne întăreşte această convingere când ne cere: „ …şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob 5,16).

Un slujitor al lui Iair i-a adus acestuia vestea tulburătoare că fiica sa a murit, şi nu mai are rost să-l supere pe Învăţătorul. Totuşi Iisus îl încurajează pe Iair oferindu-i un răspuns care nu se potriveşte raţionamentelor umane, răspuns care pentru omul lipsit de credinţă este fără sens, aceste cuvinte fiind: „Nu te teme, crede numai şi se va salva” (Luca 8, 50).

Din acel moment Iair a păstrat în sufletul său făgăduinţa Mântuitorului, a crezut din toată inima aşteptând finalul acţiunii Sale. A crezut şi atunci când Iisus a intrat în casa lui şi toţi se tânguiau, ştiind ca a murit copila, dar a acceptat constatarea Domnului:     „nu plângeţi, n-a murit ci doarme”.

Greşeau cei ce râdeau în sinea lor de spusele lui Iisus, cum greşesc mulţi şi în zilele noastre care cred că odată cu moartea trupului se sfârşeşte totul. Că viaţa pământească este tot ce avem şi că odată sfârşită încetăm să mai existăm intrând în întunericul nefiinţei. Putea Dumnezeul cel ce a făcut cerul şi pământul, cele văzute şi nevăzute care a făcut omul după „chipul şi asemănarea Sa”, care a pus în om suflet nemuritor, să săvârşească o lucrare atât de trecătoare?

Mântuitorul rezolvă această situaţie în modul său caracteristic, scoţând pe cei îndoielnici afară, păstrând ca martori pe Petru, Iacob şi Ioan şi poruncind aşa cum face numai Dumnezeu: „Copilă, scoală-te! Şi spiritul ei s-a întors şi a înviat îndată” (Luca 8, 54 -55).

      Miracolul săvârşit de Iisus în Sfânta Evanghelie de astăzi ni l-a promis tuturor celor ce vom căuta Împărăţia Cerurilor aşa cum mărturisim în Crez: „ Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Chiar dacă va dura mai mult decât a durat parcursul lui Iisus până la casa lui Iair, important este că va avea loc , iar dacă sfârşitul vieţii noastre ni se pare îndepărtat, el va veni curând şi va culege viaţa, faptele, împlinirile dar şi păcatele noastre.

Învierea fiicei lui Iair de către Domnul nostru Iisus Cristos ne lămureşte neliniştitoarea problemă a vieţii şi a morţii, arătându-ne că viaţa depăşeşte puterea morţii şi că omul este creat şi se naşte pentru ca trăind viaţa pământească, să dobândească bucuria veşnică, bucurie pe care „ ochiul nu a văzut-o, urechea nu a auzit-o şi la inima omului nu s-a suit” (I Corinteni 2,9).

Sfânta Evanghelie ne relatează încă o minune săvârşită de Iisus în drumul său spre casa lui Iair. El este atins cu credinţă de o femeie ce suferea de hemoragie care în acea vreme era o boală incurabilă, boală purtată de aceasta timp de doisprezece ani. Nu atât suferinţa provocată de boală o neliniştea pe femeie ci faptul că legea evreiască o considera necurată, trebuind să trăiască în izolare, neputând participa nici măcar la îndatoririle de cult. Ea nu ar fi trebuit să se afle în mulţime când a trecut Iisus, neavând voie să se atingă de semeni, însă ea spera că nu se va descoperi acest lucru. Sfântul Marcu ne spune că femeia ar fi gândit în sinea ei : „ De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca!” (Marcu 5,28).

Efortul de a răzbi în mulţimea de oameni era mare dar credinţa puternică şi insistenţa ei au condus-o spre un final fericit. Cum s-a atins de Domnul o putere vindecătoare i-a inundat trupul şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Ea a ştiut în acel moment că a fost vindecată.

Prin cuvintele „Cine este cel ce s-a atins de Mine?”, Mântuitorul a vrut să ne descopere tuturor iubirea Sa faţă de fiecare om ce apelează cu încredere la ajutorul său. Când femeia a recunoscut în faţa celorlalţi că s-a vindecat doar atingându-L pe Iisus, El i-a spus: „ Îndrăzneşte fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace” (Luca 8,48). Pentru Iisus nimeni nu este pierdut în mulţime, El şi astăzi este în mijlocul nostru. Dar oare cum îl putem atinge pentru a ne vindeca? În mulţimea de oameni care apelează la Iisus sunt mulţi care îl ating însă foarte puţini care se vindecă, pentru că doar aceştia din urmă se ating de Iisus cu credinţă. El îi aşteaptă pe toţi chiar dacă sunt alcoolici, dependenţi de droguri, hoţi, adulterini, nedrepţi, sau dependenţi de diferite boli trupeşti sau sufleteşti pentru a le oferi o viaţă nouă.

Printre mijloacele prin care ne putem atinge de Iisus este primirea în sufletele noastre a Cuvântului din Sfintele Scripturi, care e gata „să se facă trup” şi să locuiască între noi. Îl atingem pe Iisus mai ales când slujim semenii cei mai marginalizaţi ai societăţii, când îL purtăm pe Iisus în cuvânt şi faptă printre cei mai mici. Primirea Sfântei Împărtăşanii este încununarea vieţii jertfite cu Cristos şi pentru Cristos împreună cu semenii şi reprezintă comuniunea cea mai profundă ce se poate realiza pe pământ între om şi Dumnezeu.

Credinţa întotdeauna aduce rod prin iubire iar iubirea nu trebuie să fie condiţionată de credinţa celuilalt, de culoarea pielii, de neamul din care face parte, de statutul social .

Să vedem în fiecare semen chipul lui Dumnezeu şi sacrificiul Mântuitorului pentru răscumpărarea tuturor. Pilda samarineanului milostiv să ne încurajeze pentru a putea gusta roadele credinţei în viaţa noastră, pentru a putea înmulţii mereu „pâinea vieţii” în vederea împlinirii promisiunii lui Iisus care ne spune tuturor că dacă El a înviat şi noi vom învia.

.

Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci

(a XXV-a după Rusalii)

.

“Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea” (Lc. 10, 37).

Cine oare dintre noi ar putea uita vreodată icoana zugrăvită în cartea de citire sau în istoria sfântă în care citeam, în copilărie, cuvintele: „Samarineanul milostiv”? Dacă celelalte amintiri din anii copilăriei s-au spulberat cu trecerea anilor, icoana aceasta rămâne neştearsă, rămâne întipărită în adâncul inimii. Parcă îl vedem şi acum, cu ochii sufletului, pe acel bărbat bun, care se opreşte lângă nenorocitul căzut între tâlhari, care uită că acela îi este străin şi duşman, care se pleacă şi-i leagă rănile şi-l duce la casa de oaspeţi, care-l îngrijeşte cheltuind cel din urmă ban. Samarineanul nu poate fi uitat niciodată.

Înţelesul acestei pilde este uşor. Prin ea, Mântuitorul a vrut să ne înveţe marea iubire de aproapele. Este răspunsul practic pe care Mântuitorul îl dă unui învăţător de lege la întrebările pe care acesta le pune.

Omul, această fiinţă cugetătoare, se frământă, se zbuciumă şi nu-şi găseşte liniştea până când nu află răspunsul la întrebările vieţi. În aceasta constă şi tragicul şi sublimul vieţii omeneşti: de a întreba mereu şi a afla răspunsuri. În Sfintele Evanghelii vom găsi mereu oameni care pun întrebări Mântuitorului, fie spre a-L ispiti, fie pentru a afla răspuns la nedumeririle lor. Evanghelia de astăzi cuprinde şi ea două întrebări fundamentale pentru viaţa oamenilor din toate timpurile.

Un învăţător de lege vine la Iisus şi întreabă: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” Întrebarea acesta a mai fost pusă de un tânăr. Fiecare om îşi pune o asemenea întrebare fiindcă fiecare om are în inimă dorul după o viaţă netrecătoare , omul râvneşte să ajungă „dincolo de zare” adică în veşnicie. Mântuitorul i-a spus tânărului: „Ţine poruncile” iar legiuitorului îi zice: În Lege ce scrie? Cum citeşti? Acesta îi răspunde: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” Domnul a adăugat: „Drept ai răspuns. Fă aceasta şi vei fi viu” (Lc. 10,27-28).

Tâlcuirea răspunsului la prima întrebare este împlinirea iubirii de Dumnezeu şi de oameni. De vrei să ai viaţă, trebuie să tinzi prin iubire spre izvorul ei, adică spre Dumnezeu. Viaţa veşnică se dobândeşte prin dăruirea fragmentului tău de viaţă pentru binele altora.

Auzind cuvintele Mântuitorului la prima întrebare, legiuitorul pune a doua întrebare: „cine este aproapele meu?” Mântuitorul nu se limitează la un răspuns teoretic ci unul practic, prezentându-i binecunoscuta pildă „Samarineanului milostiv” descrisă de Sfântul Evanghelist Luca în capitolul 10 versetele 25-37. Întâlnim aici trei atitudini pe care oamenii le-au avut faţă de semenul lor. Prima atitudine – „om contra om”, aceea a tâlharilor , stăpâniţi de ură şi răutate îşi jefuiesc semenul lor.

A doua atitudine – „omul pe lângă om”, a slujitorilor templului; preotul Vechiului Testament şi levitul care trec nepăsător pe lângă semenul lor.

A treia atitudine – „omul pentru om” , aceea a samarineanului.

Aceste trei atitudini s-au întâlnit în decursul istoriei în viaţa oamenilor, chiar şi în zilele noastre de astăzi. „Cine este deci aproapele nostru? Părerile oamenilor au fost foarte diferite. Iudeii socoteau că aproapele lor trebuie să fie de un sânge cu ei profesând un şovinism feroce. Omul modern formulează diferite păreri asupra aproapelui. Unii socotesc aproapele lor pe cei ce se aseamănă cu ei la pungă, învăţătură, la profesie, la muncă sau interese şi câte alte criterii folosesc oamenii în denaturarea ideii aproapelui şi în îngrădirea sentimentului de solidaritate.

„Ce ne învaţă Mântuitorul la toate acestea? Prin pilda samarineanului milostiv Iisus ne învaţă că aproapele nostru este orice om, chiar dacă nu se aseamănă cu noi la culoare, la sânge, la pungă, la profesie sau petreceri. Toţi oamenii au ceva comun, ceva egal, ceva de acelaşi preţ. Acesta este sufletul , însuşirea cea mai proprie şi universală a omului. Aproapele nostru este orice om, indiferent de starea lui socială, culturală sau economică. Toţi îl numim pe Dumnezeu „Tatăl nostru” şi toţi suntem fraţi întreolaltă. Fiul lui Dumnezeu s-a jertfit pentru toţi oamenii şi pe toţi i-a chemat la mântuire. Ba mai mult, Iisus a cuprins în iubirea Sa iertătoare chiar şi pe duşmanii săi şi ne-a învăţat să facem şi noi asemenea: „Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc pe voi” (Mt. 5,44). Dumnezeu face deosebire între păcat şi păcătos. El urăşte păcatul, dar iubeşte pe cel păcătos, ca şi medicul care este contra bolii dar pentru bolnav.

Ar putea cineva să spună că dacă aproapele nostru sunt toţi oamenii, este cu neputinţă să-i iubim şi să-i ajutăm la fel. Dar acest lucru nu-l cere nici Dumnezeu de la noi. El cere ca atunci când vedem pe cineva în suferinţă, să mergem să-l ajutăm ca pe un frate al nostru, ca pe un suflet de om. Însuşi Mântuitorul ne-a învăţat că porunca iubirii de Dumnezeu şi faţă de aproapele are mai multe trepte. Dacă am voi să prezentăm printr-o imagine gradele iubirii faţă de oameni le-am putea asemăna cu undele pe care le face o piatră aruncată într-un lac. Unda cea mai apropiată de locul unde a căzut piatra e mai mare şi mai puternică dar din ea se dezvoltă celelalte unde. Prima undă am putea-o asemăna cu iubirea ce există între părinţi şi copii. Urmează apoi unda iubirii celor ce lucrează împreună, rude, colegi sau cei de un neam. O altă undă simbolizează iubirea faţă de ceilalţi oameni şi manifestarea ei prin ajutorare atunci când se află în suferinţă. Unda cea din urmă reprezintă iubirea de vrăjmaşi , aşa cum ne-a învăţat Iisus Cristos.

Poate că mulţi creştini nu înţeleg cum să-şi manifeste dragostea lor faţă de semeni, faţă de aproapele lor. Îl vom lua de profesor pe samarineanul milostiv.

a) Mai întâi să privim de aproape nevoia semenului nostru. Iată un bordei sărac cu o femeie văduvă cu mai mulţi copii. E bolnavă, n-are foc în vatră, şi sărmana ar putea rosti cuvintele de tânguire ale dreptului Iov: „Gemetele mele sunt pâinea mea şi vaietele mele curg ca apa” (Iov 3,24). Lumea n-o vede nu-i ştie necazul. Dincolo la un colţ de drum, un orb întinde mâna către trecători. Viaţa lui e o noapte fără sfârşit, nu poate să-şi câştige pâinea. Semenii lui trec pe alături. Undeva pe o stradă se află spitalul, casă a durerii unde suferă sute de oameni. Unii sunt părăsiţi de rude şi prieteni. Alţi stau acolo cu anii. Câţi creştini intră în spitale să aducă o rază de bucurie? Câţi se duc să le şteargă lacrimile? O, suflete reci şi inimi învârtoşate! Opriţi-vă o clipă în loc! Nu vă gândiţi numai la voi, numai la interesele voastre. Aruncaţi-vă privirile în jurul vostru şi veţi vedea că sunt multe fiinţe ce zac în necaz şi nu treceţi nepăsători pe lângă ei. Aşa a făcut samarineanul s-a apropiat de cel căzut.

b) Samarineanului i s-a făcut milă de cel căzut. În viaţa de toate zilele întâlnim creştini cinstiţi, drepţi dar fără milă, cu inimă de piatră. Aceştia încearcă să justifice purtarea lor spunând că cerşetorii sunt beţivi, leneşi. Creştinul adevărat nu face aşa, el simte milă, simte cum foamea chinuieşte, cum frigul doare, cum sărăcia apasă, el simte suferinţa aproapelui.

c) Samarineanul trece la faptă. Se apleacă asupra celui rănit, îi spală rănile, îl pune pe asinul său şi-l duce la o casă de oaspeţi.

Aceasta este fapta iubirii adevărate. În lucrarea de alinare a suferinţei trebuie să arătăm dragoste deplină şi sinceră. Un cuvânt de mângâiere ieşit dintr-o inimă de frate, acesta este undelemnul binefăcător. Un cuvânt de îmbărbătare prietenească este vinul care-l întăreşte şi-l ridică pe om. Să vezi de-aproape nevoia ce o alini, să vezi bucuria ce o aduci, să priveşti lacrimile de recunoştinţă, să auzi cuvântul de mulţumire, aceasta este faptă de samarinean.

Pericopa aceasta evanghelică are şi un înţeles dogmatic spiritual. Omul căzut între tâlhari este omul căzut sub povara păcatelor. Tâlharii sunt păcatele care îl lasă abia viu, aproape de o moarte spirituală. Preotul şi levitul reprezintă legea veche cu prescripţiile ei, care nu-l poate mântui pe om. Samarineanul este Iisus Cristos. Undelemnul şi vinul reprezintă Sfintele taine care vindecă rănile păcatelor. Casa de oaspeţi este Biserica, instituţie divino-umană în care ne putem mântui. Stăpânul casei de oaspeţi este preotul Noului Testament. Cei doi dinari reprezintă harul ce se dă preotului la hirotonire iar cuvintele „ce vei mai cheltui” reprezintă osteneala preotului în împlinirea datoriei, urmată de răsplata finală la judecată.

Iubiţi credincioşi, după ce am învăţat cum să ne manifestăm iubirea faţă de semenii noştri, vă îndemn cu cuvintele Mântuitorului: „Mergeţi şi faceţi şi voi asemenea!” (Lc. 10,37) .

.

Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci

(a XXV-a după Rusalii)

.

Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? (Luca 10,25).

Atâta vreme cât sufletul nostru tânjeşte după viaţa veşnică şi este principalul scop al vieţii noastre pământeşti, această întrebare trebuie să ne preocupe zi de zi, trebuie ca ea să răsune în fiecare dimineaţă în conştiinţa noastră şi apoi, peste zi să căutăm mijloacele prin care să putem spune seara că am mai urcat o treaptă pe scara ce ne duce spre împăraţia cerurilor. Dacă-L vom întreba şi noi pe Iisus la fel ca învăţătorul de lege din evanghelia de astăzi cu privre la mijlocul prin care dobândim viaţa veşnică vom primi acelaşi răspuns: „Să iubeşti pe Dommnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toate puterile tale şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Din păcate pentru mulţi dintre noi această poruncă a iubirii rămâne doar la un nivel pur teoretic, pe care cu toate că o acceptăm ca primordială pentru mântuirea noastră, uităm de cele mai multe ori şi s-o punem în practică.

Dar iată că îndemnul lui Iisus este: „Fă aşa şi vei fi viu”, acest îndemn de fapt ne cheamă la acţiune, la împlinirea poruncii şi nu la admiraţia ei, mai mult: primim garanţia că iubind faptic, făcând astfel suntem „vii” sufleteşte.

Dumnezeu ne-a iubit întâi manifestându-şi această iubire prin trimiterea Fiului Său în lume şi prin a cărui jertfă de pe cruce suntem răscumpăraţi cu toţii: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea încât a trimis pe Fiul său în lume ca tot cele ce crede într-ânsul să nu piară ci să aibă viaţă veşnică.” Noi suntem chemaţi ca prin păzirea poruncilor să dăm răspunsul nostru de iubire, iubirii lui Dumnezeu, având ca ajutor în împlinirea lor harul pe care-l primim din partea Domnului.

Atunci când îl punem pe Dumnezeu pe primul loc în viaţa noastră, cînd îi oferim cultul cuvenit, îi respectăm numele cel Sfânt şi păzim ziua lui sfântă ne manifestăm iubirea personală faţă de El; dar iubirea faţă de Domnul este oglindită şi în iubirea faţă de aproapele nostru, iubire pe care o îndeplinim nu cu puţine dificultăţi.

În virtutea jertfei de pe cruce cu toţii suntem fraţi întru Cristos, care a murit pentru toţi şi care ne va judeca după măsura în care L-am ajutat pe El în persoana celor săraci, bolnavi, nevoiaşi cu care El se idenntifică: „Întrucât aţi făcut unuia dintre acesti fraţi mai mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut”” (Mt.25,40).

Sunt mulţi cei care printr-o chemare specială din partea lui Dumnezeu întră în anumite congregaţii sau ordine călugăreşti care au ca misiune principală punerea în practică a iubirii faţă de aproapele printr-o dăruire totală nevoilor acestora.

Chiar dacă nu facem parte dintr-o astfel de comunitate, cu siguranţă că nu odată am avut ocazia să întâlnim sau să trecem pe lângă o persoană care să aibă nevoie de ajutorul nostru la fel ca cel din parabolă „căzut între tâlhari”. Şi atunci ce fel de atitudine am adoptat?, am avut doar un sentiment de milă asemenea preotului sau levitului?, sau am trecut de la sentiment la faptă, asemenea samariteanului. Am rupt din interesul meu, din timpul meu, pentru a mă oferi celui care avea nevoie de ajutorul meu?, sau am trecut nepăsător fiind mai preocupat de ale mele?

Orice binefacere pe care o facem trebuie inspirată de iubire, doar iubirea dă suflet şi valoare milostivirii. Iubirea faţă de aproapele nu trebuie să fie doar o iubire trecătoare ci ea trebuie să fie o stare sufletească prelungită care să ne facă oricând disponibil la nevoile acestuia.

Prin parabola samarineanului milostiv, Cristos ne arată că această iubire faptică faţă de aproapele nu trebuie manifestată doar faţă de cei cunoscuţi sau prieteni, ci trebuie să se extindă asupra oricărui om care la momentul respectiv are nevoie de ea.

Mergem la biserică pentru a primi puteri spirituale şi noi haruri, dar ce facem cu ele?, le îngropăm de frică să nu le pierdem, sau le fructificăm prin împlinirea celei mai nobile porunci de-al iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele ca astfel să putem spune că suntem adevăraţi imitatori ai lui Cristos?

Sfântul Irineu de Lyon spunea că „pentru mântuire nu-i nevoie să cunoşti multe, ci să iubeşti mult”, trebuie deci să ne întrebăm ce am făcut până acum din ceea ce ştim că trebuia să facem şi ce îmi rămâne pe viitor de făcut ca prin iubirea faţă de aproapele să mă identific şi eu cu Supremul Samarinean Milostiv, Domnul nostru Iisus Cristos a cărui cinste şi mărire este în vecii vecilor Amin.

.

.

Duminica a IX-a după Înălţarea Sfintei Cruci

(a XXVI-a după Rusalii)

.

Dorinţa cea mai mare a fiecărui om este aceea de a fi fericit. Pentru aceasta el este capabil să jertfească orice ca să-şi vadă acest vis împlinit. Fericirea însă poate fi înţeleasă în multe feluri, în funcţie de rostul vieţii trăite.

Dacă un om nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, dacă Iisus Cristos nu a fost primit încă în sufletul lui atunci fericirea poate însemna doar această viaţă încununată de lungime de zile, sănătate, copii, plăcere, succes, putere, bogăţie, dar fără speranţe legate de viaţa veşnică sau remuşcări şi căinţă privind judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu.

Însă pentru creştinul sincer, ascultător şi statornic, bucuros mereu de a putea face binele semenilor, fericirea este o stare sufletească, este mulţumirea ce o simte în suflet atunci când Cristos este începătorul şi împlinitorul iniţiativelor lui dar şi beneficiarul mulţumirilor când faptele sunt duse la bun sfârşit. Fericirea pentru creştin este raţiunea de a trăi în dependenţă, simţire şi atitudine, adică în iubire faţă de Dumnezeul Creator dar şi faţă de semenul  de lângă noi.

Nu reuşesc să se împlinească sufleteşte, să fie fericiţi, aceia care răstoarnă ordinea morală transformând mijloacele în scopuri, precum bogatul din parabola de astăzi. Acesta nu-şi găseşte fericirea din cauza lăcomiei, a egoismului care i-a întunecat mintea, tocindu-i totodată sensibilitatea faţă de cei din jurul lui.

În scurta conversaţie cu sine însuşi bogatul are în centrul preocupărilor eul său, dezvăluindu-şi adevărata  sărăcie interioară. Omului prins în mrejele acestei lumi îi vine greu să accepte că şi atunci când vrea să-şi demonstreze altruismul faţă de semen. Alături şi în centrul gândurilor sale se găseşte tot persoana  şi interesele sale egoiste. Cu mari eforturi unii oameni îşi construiesc în jurul lor un « zid » crezând la un moment dat că bogăţia, spre exemplu, îi poate scăpa de griji, bogăţie care  dă celui ce o deţine un fals sentiment de siguranþă, care-l face pe om să-i vină greu să se gândească la moarte. De multe ori Mântuitorul ne îndeamnă să nu ne facem un scop în viaţă punându-ne nădejdea în lucrurile de lângă noi cu cuvintele: „Vai vouă, bogaţilor”, iar alteori „Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia Cerurilor”.

Bogatul din Evanghelie este numit nebun, nu pentru că avea avere, ci fiindcă idolatriza bogăţia, o considera izvorul prin excelenţă al fericirii. Sfântul Vasile cel Mare accentuează faptul că ataşându-ne prea mult de lucruri ne îndepărtăm de semeni. El spune: „ Cu cât omul îşi înmulţeşte avuţia îşi împuţinează dragostea faţă de aproapele”.

Să nu ne luăm ca model de viaţă obiceiul aproape generalizat din satele noastre unde o familie de multe ori numeroasă care a reuşit să-şi ridice o casă frumoasă, gătită cu de toate, locuieşte în continuare într-o biată bucătărioară. La fel sunt unii care strâng o viaţă bani de dragul de a-i avea şi trăiesc ca nişte săraci toată viaţa.

Omul care a devenit sclavul lăcomiei oricât de bogat ar fi el mereu suspină şi devine antipatic din cauza atrofierii simţului său moral. Este nesuferit chiar propriei familii, cere socoteală pentru fiecare bănuţ, este acaparat doar de gândul de a-şi spori averea, de aceea nu poate lega prietenii sincere, e mereu arţăgos cu vecinii şi cei din preajma sa, plin de griji şi insomnii. Chiar şi atunci când se apropie moartea nu se poate concentra spre lucrările sufleteşti fiind chinuit de problema averii şi a administrării acesteia.

Este foarte bine scos în evidenţă acest sentiment de către cunoscutul scriitor francez Honoré de Balzac în romanul « Eugènie Grandet ». Autorul îl descrie pe Grandet care fiind în agonie privea la aurul din faţa ochilor săi spunând : « Asta mă încălzeşte ». Fiica sa, care plângea, a îngenunchiat în faţa tatălui cerându-i: „Tată binecuvintează-mă ”. Însă tatăl cel robit de patima bogăţiei, chiar pe patul de moarte este incapabil să-şi binecuvinteze fiica, transferând jugul bogăţiei asupra ei prin cuvintele :”Ai grijă de tot, ai să-mi dai socoteală…”.

Dumnezeu, Tatăl şi Creatorul a toate a lăsat  pământul oamenilor să-l guverneze. Abia după căderea în păcat a apărut noţiunea de proprietate. Iar pentru ca acest instinct de stăpânire, de posesiune să nu-l degradeze într-atât pe om i-a poruncit fiecăruia ca din avuţia să dea spre folos semenilor, hrănind pe cei ce flămânzesc, oferind de băut celor ce însetează, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe cei întemniţaţi, bătrâni sau abandonaţi. În acest mod sufletul devine milostiv iar Iisus în Predica de pe Munte oferă fericirea acestora prin cuvintele: „Fericiţi cei milostivi, că aceia milă vor afla” (Matei 5,7).

Să  nu uităm că noi suntem doar administratori vremelnici ai darurilor lui Dumnezeu care ne trimite pe cei sărmani şi lipsiţi ca noi să-i iubim, să-i ajutăm tratându-i ca pe nişte fraţi pentru a-I recunoaşte Mântuitorului darul făcut şi oferit prin noi semenului după cuvintele Sale : „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25,40).

Pe drumul vieţii ne pot călăuzi cuvintele Sfântului Pavel : „Noi nu am adus nimic în lume, tot aşa cum  nici nu putem să scoatem nimic din ea afară ”(I Timotei 6,7). Nimic nu putem duce cu noi din această lume decât iubirea de Dumnezeu şi aproapele împreună cu faptele cele mântuitoare jertfite pe altarul vieţii. De aceea pentru a fi fericiţi în această viaţă dar mai ales în faţa morţii e necesară o singură comoară pe care „rugina nu o strică şi moliile nu o mănâncă”, aceasta fiind o viaţă dăruită lui Cristos Iisus Domnul nostru în comuniune fraternă de iubire cu cei pe care El i-a lăsat spre mântuirea noastră alături de noi.

.

.

.

.

.

Duminica a XXVII-a după Rusalii

Contextul general al acestei pericope evanghelice este “urcarea la Ierusalim” a Mântuitorului, de mai multe ori evocată (Lc. 9.51 – 19,28), şi în timpul căreia Domnul vesteşte tuturor oamenilor Evanghelia (Vestea cea bună), săvârşind mari minuni şi atrăgând mulţimile către adoraţia singurului Dumnezeu cel viu. Minunea din această duminică, ne arată că răbdarea pe care Domnul o are cu noi, este o nouă ocazie pentru a ne converti: mântuirea este realizată în Iisus, şi trebuie doar să o primim. Sâmbătă, ziua de odihnă a lui Dumnezeu, îşi arată roadele pentru lumea întreagă. Să încercăm să pătrundem acest text evanghelic, să scoatem imensa bogăţie pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne-o pune la dispoziţie, pentru a primi mântuirea, deja realizată, în Iisus Fiul lui Dumnezeu.

Iisus , învaţă într-o zi de sâmbătă în sinagogă. Va fi şi ultima dată când va intra într-un astfel de locaş. Ne amintim desigur, de începutul misiunii sale la Nazaret (Lc. 4.16), tot într-o sinagogă, când amintea de începutul mântuirii “astăzi se împlinesc Scripturile” (Lc. 4,21). Şi pentru noi e important ca astăzi să primim Cuvântul Domnului şi astăzi să ne hotărâm să-l trăim în viaţa noastră. Este o ocazie pe care o avem, însă dacă nu o luăm în serios am putea-o pierde.

O femeie gârbovă de optsprezece ani, se găsea acolo, şi Iisus a chemat-o la El dezlegând-o de neputinţa ei în zi de sâmbătă. Femeia aceasta, este simbolul poporului Israel: cu toate că este în sinagoga unde se predica Legea, rămâne legat. Legea de fapt leagă, în schimb Evanghelia (Vestea cea Buna), dezleagă omul din păcat, oferindu-i iertarea lui Dumnezeu. Femeia este gârbovă, iar Iisus va zice că Satana a legat-o în această boală. Vedem în această femeie, o imagine a omului închis în el însuşi, aplecat doar înspre cele de jos şi incapabil şi privească în sus către Dumnezeu. De fapt, “omul gârbov” vede într-un mod simplist, doar opera primelor cinci zile ale creaţiei. Iisus ne oferă posibilitatea de a intra în Ziua a şasea (Ziua Domnului) pentru a descoperi sensul lucrurilor şi sensul vieţii noastre. Omul aplecat doar înspre cele de jos, este pământean, se dezumanizează şi nu vede mâna lui Dumnezeu în creaţie şi în viaţa sa. Chipul omului care priveşte în sus, se umanizează şi reflectă mărirea lui Dumnezeu.

Era garbovă de nu se putea ridica în sus nicidecum. Se subliniază aplecarea înspre cele de jos şi imposibilitatea de a se ridica fără ajutorul Domnului; omul îşi ajunge scopul doar atunci când se ridică înspre Dumnezeu.

Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta. Este un ordin pe care Iisus il dă acestei femei. Apelativul “femeie” care iese din gura lui Iisus este un titlu de onoare, aşa cum ar spune “doamnă”; cu acelaşi apelativ se adresează şi mamei sale la nunta din Cana (In. 2,4). Prin acest mod de adresare Iisus nu arată decât marea onoare şi cinste pe care o acordă femeilor, el însuşi fiind născut din femeie. Femeile, din antichitate, evul mediu, epoca modernă şi până în zilele noastre sunt considerate de multe ori inferioare şi incluse în rândul obiectelor pe care bărbatul le poseda. Iisus elimina încă o dată această răutate şi neadevăr, şi dăruieşte femeii demnitatea pe care a primit-o de la Creator. Mântuitorul nu face altceva, decât să vestească acestei femei eliberarea pe care el a realizat-o deja (eşti dezlegată…); boala sa a dispărut şi nu mai esistă. Răul care persistă între noi oamenii, ne aduce aminte de colivia ce ţine închisă o pasăre; chiar dacă uşa este deschisă nu iese afară. De cele mai multe ori obişnuinţa cu răul ne ţine aplecaţi înspre cele de jos şi închişi faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri şi fără puterea de a mai lupta împotriva acestuia. Iisus vede această neputinţă a femeii (şi a noastră) şi ia iniţiativa, oferind dezlegarea de rău.

Şi şi-a pus mâinile peste dânsa şi îndată s-a îndreptat. Domnul nu dăruieşte doar cuvântul său ci vrea contactul; comuniunea deplină. În acest fel omul nu mai rămâne dezorientat între celelalte creaturi, ci recuperează poziţia originară; de acum poate sta în picioare înaintea lui Dumnezeu. Iisus ne redă primul loc între creaturi.

Atunci…mâniindu-se pentru că Iisus o videcase sambăta, mai marele sinagogii a luat cuvântul. Pe bună dreptate se constata ca vindecarea se poate obţine în celelalte zile, dar această boală (inclinarea înspre cele de jos), se poate vindeca doar atunci când omul intra în Ziua Domnului şi se întâlneşte cu el. Adevărata boala a omului este lipsa de Dumnezeu, iar vindecarea o primeşte atunci când se întâlneşte cu el.

Pentru noi creştinii este extrem de important să recuperăm sensul şi importanţa zilei Duminicii (Ziua Invierii). Nu este doar o zi de odihnă ci este ziua când avem din nou ocazia să ne întâlnim cu Domnul şi să descoperim sensul vieţii noastre şi al întregii creaţii. Centrul acestei zile îl constituie celebrarea Sfintei Liturghii – Cina cea de taina şi Jertfa nesângeroasă a Domnului nostru Iisus Cristos. Ar fi util să facem şi un act de căinţă pentru toate duminicile când am rămas garbovi (aplecaţi înspre cele de jos), şi nu am fost sensibili la chemarea lui Iisus.

Şi zicând acestea se ruşinară toţi cei ce erau împotriva lui. Ruşinea este contrariul gloriei. Cel ce rămâne legat de cel Rău şi nu ascultă de Dumnezeu, experimentează ruşinea lui Adam; înainte de neascultare se bucura de o deplină comuniune cu Domnul apoi a început să se ruşineze faţă de El.

Evanghelia de azi ne reaminteşte că avem din nou ocazia convertirii, şi ne descoperă că Dumnezeu este iubitor şi aşteaptă sa ne întâlnească, să ne atingă şi să ne vindice. Suntem gârbovi (aplecaţi înspre cele de jos), dar Domnul vrea să ne ridice, să privim în sus, înspre ceea ce este frumos şi luminos. Vrea să-l simţim tot mai mult ca şi Tată, şi în felul acestă să înlăture ruşinea păcatului prin dragostea sa fără de margini. Amin!

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Duminica a XXVIII după Rusalii

În această duminică, Biserica ne propune o pericopă evanghelică tulburătoare şi de luat aminte în aceste zile premergătoare Naşterii Domnului, pilda celor poftiţi la Cina Mirelui, adică a Dumnezeului celui Viu care ne cheamă pe toţi la Împărăţia Sa.

„Un om” , care mai târziu va fi numit stăpânul casei (v.21) este Domnul care vrea ca toţi oamenii să fie salvaţi (1Tim 2,4) îi invită la cină. Iisus se identifică cu el, când, vorbind despre aceeaşi cină, spune: „cina mea” (v. 24).

„A făcut cină mare” , cina are loc seara şi este un mod sărbătoresc de a mânca. În tradiţia iudaică invitaţia se făcea mai întâi în sens general urmând apoi ca invitaţia să fie repetată cu puţin timp înainte de cină când se comunica şi ora la care urmează să înceapă. Dumnezeu mereu caută, cheamă, invită. Veniţi “căci masa este bogată. Bucate regeşti sunt. Viţelul este gras. Nimeni să nu fie flămând. Bucuraţi-vă de bogăţia de bunătăţi. Nimeni să nu mai plângă pentru că a căzut din nou şi din nou; pentru că iertarea s-a ridicat din mormânt. Nimeni să nu se mai teamă de moarte; de moarte ne-a eliberat Mântuitorul.” (Rugăciunea pascală a Sf. Ioan Gură de Aur). „A chemat pe mulţi” este un răspuns la întrebarea din capitolul 13,23: „sunt puţini cei mântuiţi?” Aceşti „mulţi” reprezintă poporul care a primit Legea şi toată învăţătura profeţilor. Aceştia prin prima invitaţie (legea şi profeţii) au fost pregătiţi pentru mântuire, acum prin a doua invitaţie sunt anunţaţi că mântuirea a şi sosit.

„Şi a trimis sluga sa”, nu este vorba de o slugă oarecare. Sluga la care se face referire de cinci ori este Iisus, care s-a facut serv pentru iubirea faţă de Tatăl şi faţă de semeni. El, atunci când s-a împlinit timpul (Gal. 4,4), când cina este pregătită, a fost trimis să cheme pe toţi fii la mântuire.

„Ceasul cinei” coincide cu venirea lui Iisus, El va oferi cina promisă în Vechiul Testament.

„Iată toate sunt gata” , împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru. El a venit între noi. “Pentru noi şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri şi s-a întrupat de la Spiritul Sfânt şi din Maria Fecioară s-a făcut om” (Crezul nicean). “Ea l-a născut pe Fiul ei şi l-a înfăşat în haine şi l-a aşezat în iesle.” El a venit, s-a născut într-un grajd. A venit şi a murit pe cruce. A venit să pregătească pentru noi banchetul mântuirii. Iar acum – astăzi – îşi trimite slujitorii să ne comunice invitaţia sa: “Vino, că iată toate sunt gata.”

„Şi au început toţi unul câte unul să se scuze”, refuzul celor chemaţi este la unison. Cele trei exemple de scuze invocate de cei chemaţi: afacerile, munca şi problemele familiare reprezintă obstacolele care se întrepun între oameni şi Dumnezeu. Interesele umane foarte des îl îndepărtează pe om de la adevărul absolut, care este căutarea împărăţiei lui Dumnezeu. În loc să fie acceptată, această preţioasă invitaţie este respinsă şi Iisus plânge: “Ierusalime, Ierusalime… de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit” (Matei 23,37).

„Ieşi îndată”, urgenţa derivă din faptul că cina este gata şi trebuie consumată. Timpul de aşteptare s-a sfârşit, iubirea lui Dumnezeu este nerăbdătoare să se reverse asupra oamenilor. Timpul este scurt, viaţa deasemenea, omul trebuie sa se decidă fără să amâne de multe ori. Această a doua invitaţie corespunde cu ministerul intens al lui Iisus îndreptat către oile pierdute ale lui Israel (Mt. 15,24).

„În pieţele şi uliţele cetăţii” locul primilor invitaţi este luat de ultimii şi de către cei opriţi. Sunt adunaţi de pe străzile Ierusalimului toţi cei necăjiţi, de fapt Iisus a venit să aibe grijă de ei, a venit să-i căute pe toţi fii pierduţi ai lui Avraam.

„Săracii, neputincioşii, orbii şi schiopii” adunaţi de pe uliţele oraşului îi reprezintă pe păcătoşi, pe cei excluşi din adunările religioase iudaice, pentru că erau consideraţi nedemni şi pedepsiţi de către Dumnezeu. Păcătoşii sunt incapabili de a cunoaşte şi practica Cuvântul. De aceea ei sunt „conduşi” de mâna la banchet. În evanghelie numai aceste pesoane sunt atinse sau luate de mână de către Iisus.

„Tot mai este loc”, în casa Tatălui meu sunt „multe locuri” (Io 14,2), exact atât de multe cât de mulţi sunt oamenii, care sunt toţi fii Săi.

„Ieşi la drumuri şi la garduri”, după prima invitaţie trimisă sub forma Legii, a urmat a doua invitaţie făcută de însuşi Fiul lui Dumnezeu, Iisus, cea de a treia invitaţie este anunţul încredinţat ucenicilor: acesta se adresează tuturor, până la marginile pământului. Acestă invitaţie străbate toate străzile lumii, depăşeşte orice zid care ar putea să separe (Ef. 2,14), „această mântuire a lui Dumnezeu s-a trimis acum păgânilor şi ei vor asculta” (Fap. 28,28).

Prima invitaţie a fost prin Lege şi profeţi, a doua prin Evanghelii a treia prin Faptele apostolilor.

Prima invitaţie s-a făcut prin Moise şi Ilie, a doua prin Iisus, iar a treia prin apostoli.

Prima ca şi a treia nu face altceva decât să ducă pe oameni la Cristos. El este inima lumii, punctul de sosire al trecutului şi al viitorului, prezentul veşnic al lui Dumnezeu: este Fiul, în care noi toţi suntem mântuiţi.

Chemarea păgânilor la cina unica din Casa Tatălui, revelează incomensurabila bogăţie a lui Cristos, care face să strălucească în ochii tuturor misterul lui Dumnezeu: El este iubire şi nu poate să nu-i iubească pe toţi pentru că este Tatăl tuturor (Ef. 3,4-9).

„Sileşte să intre”, nu trebuie să înţelegem că păgănii erau siliţi să intre în comunitatea creştină, ci este vorba doar de un detaliu literar, pentru că pentru unii era o onoare sau nu se simţeau demni să intre erau încurajaţi să o facă.. Acestă forţă de a constrâge nu numai că îi lăsa ci chiar îi făcea liberi, este vorba de slăbiciunea extremă a unei iubiri necondiţionate. Este vorba despre acea iubire despre care ne vorbeşte şi Sfântul Ioan 12, 32 „ când mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine”.

„Să se umple casa” , casa Tatălui va fi plină doar când toţi oamenii vor fi mântuiţi. Pentru Tatăl fiecare loc liber înseamnă un fiu pierdut pe care Iisus caută să-l mântuiască.

„Nici unul din cei chemaţi nu vor gusta din cina mea” , este concluzia solemnă prin care Iisus îi condamnă pe cei care refuză mesajul evanghelic.

Vestea bună este că nu trebuie să fii perfect pentru ca să accepţi invitaţia. Vino aşa cum eşti – cu toate păcatele şi durerile tale, cu slăbiciunile şi eşecurile tale, cu problemele şi cu neliniştile tale. “Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Io 6,37).

Nimeni nu va cunoaşte vreodată strălucirea banchetului, bunătatea mâncării sau bucuria de a lua parte la această minunată fraternitate, dacă nu lăsăm deoparte scuzele şi dacă nu îndrăznim să acceptăm invitaţia.

Vino la El şi fii sigur că în ultima zi El te va primi cu un mare “VINO!”: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” Amin!

.

                                                                    

Predică la Duminica a XXIX-a după Rusalii

„Urmările păcatului de moarte”

    

„…scoală-te şi du-te credinţa ta te-a mântuit” (Luca 17,19).

Iubiţi credincioşi, pentru această Duminică avem spre meditaţie un pasaj din sfânta Evanghelie după Luca, şi anume, vindecarea celor zece leproşi. Dacă vom încerca să vedem cu ochii minţii tabloul prezentat de sfânta Evanghelie îl vom vedea pe Iisus intrând într-un sat, şi, la intrarea în acest sat este întâmpinat de zece leproşi, care-I cereau să aibă milă de ei şi să-i vindece de boala cumplită de care sufereau. Probabil majoritatea ştim că în legea iudaică cel care suferea de lepră era izgonit din comunitate şi izolat de aceasta. Astfel că, cel care suferea de această boală trăia o adevărată tragedie, deoarece pe lângă boala cumplită, trebuia să părăsească şi căminul familial. În cazul în care se întâmpla minunea să se vindece cineva acesta trebuia să se arate preotului care constata vindecarea, şi care, îi permitea apoi acestuia să intre din nou în comunitate. Tot în legea iudaică se credea că boala, este o consecinţă a vreunui păcat grav, fapt care întărea şi mai mult ideea izolării leproşilor de comunitate.

Chiar dacă în zilele noastre lucrurile nu mai sunt la fel, şi păcătoşii nu mai sunt izolaţi sau excluşi din comunitate, urmările păcatului, şi mai ales ale păcatului de moarte sunt la fel de grave, doar că de data aceasta sunt pe plan spiritual.

Păcatul de moarte este o răutate, o ofensă nemărginită adusă lui Dumnezeu. Dacă stăm şi ne gândim, Dumnezeu cel preabun şi preamilostiv dar în acelaşi timp şi preadrept a trebuit să-i pedepsească pe ingerii rebeli, izgonindu-i din cer, la fel s-a întâmplat şi cu protopărinţii noştrii care au fost izgoniţi din paradisul pământesc datorită unui singur păcat, pierzând toate privilegiile de care se bucurau până atunci, constatăm aşadar că răutatea păcatului este infinită şi î-L obligă pe Dumnezeu la o decizie atât de dură. Adevărata faţă a păcatului apare în toată monstruozitatea lui în momentul crucii când Dumnezeu Tatăl lasă pe unicul său fiu să se jertfească pentru noi, şi toate acestea din dragoste faţă de noi şi din dorinţa de a ne ridica din starea de păcat în care ne aflam şi de a ne face din nou fii adoptivi ai Săi. Ştim cu toţii că Dumnezeu este nu numai creatorul şi stăpânul nostru ci şi scopul nostru ultim, în consecinţă ar trebui să tindem spre el cu toată fiinţa noastră, să-L cunoaştem, să-L iubim slujindu-I astfel încât în viaţa noastră să se oglindească desăvârşirea lui.

După jertfa mântuitoare a lui Iisus Cristos pe cruce omenirea beneficiază din nou de posibilitatea mântuirii sufletului. Prin taina sfântului Botez neofitul devine lăcaş dumnezeiesc intrând astfel în stare de har, stare în care orice faptă are valoare meritorie înaintea lui Dumnezeu. Prin înfăptuirea păcatului de moarte omul î-l alungă pe Dumnezeu din sufletul său, pierde harul sfinţitor, viaţa divină cu tot tezaurul de merite câştigate cu atâta trudă şi luptă, rod al conlucrării cu harurile ajutătoare ale lui Dumnezeu. Repetarea păcatului duce la înrobirea păcătosului şi la uciderea lentă a conştiinţei care este glasul lui Dumnezeu, astfel omul devine rob al patimilor sale dezlănţuite prin păcat, pierzând astfel ocrotirea lui Dumnezeu, căci „cel ce face păcatul este rob al păcatului”. Prin repetare păcatul creează în păcătos obişnuinţa, în urma căreia voinţa se slăbeşte tot mai mult, cedează cu mai multă uşurinţă ispitei, şi ne mai conlucrând cu harurile trimise de Dumnezeu sufletul rămâne în întuneric şi îşi pierde sensibilitatea faţă de păcat împietrinduse în această stare. Constatăm că păcatul de moarte este un deicid omorându-l pe Dumnezeu din sufletul nostru. Şi dacă se întâmplă ca moartea să-l surprindă pe păcătos în această stare de nepocăinţă finală, îl aşteaptă osânda veşnică iadul, cu toate chinurile lui. Faptul că osânditul la pierdut pentru totdeauna pe Dumnezeu va costitui pedeapsa daunei, aceasta fiind binemeritată deoarece aici pe pământ păcătosul la respins contient şi voluntar pe Dumnezeu şi murind în această stare el rămâne despărţit pentru veşnicie de Acela de care s-a separat în mod voit în viaţa aceasta. Această despărţire definitivă, pe veci, de Dumnezeu, adevăratul său scop final, va fi pentru păcătosul osândit cea mai cruntă suferinţă. Gândul că pentru o plăcere nesăbuită L-a pierdut pe acela care este însăşi fericirea lui, îi va arde conştiinţa cu remuşcări insuportabile. Din toată fiinţa sa se va simţi atras spre Acela care este creatorul şi unicul izvor şi obiect al fericirii sale, către acel Părinte nespus de bun şi vrednic de iubire care îl adoptase ca fiu, către acel Mântuitor care şi-a dat viaţa pentru el, dar pe care L-a respins cu ingratitudine prin păcat. Dar, o forţă neînduplecată îi va încătuşa avântul întregii fiinţe, imobilizându-l şi fixându-l pe osândit, pentru veşnicie în acel loc de tortură. Văzând el că totul este pierdut în mod irecuperabil, se va prăbuşi într-o disperare cumplită fără margini şi într-o ură diabolică împotriva lui Dumnezeu şi a tuturor creaturilor Lui. Va urî locurile, instrumentele şi complicii păcatelor sale, îi va urî pe binefăcători, şi cu toate acestea, va recunoaşte că pe bună dreptate a fost osândit.

Odată cu pedeapsa daunei începe şi pedeapsa simţurilor. Drept este ca trupul care cu simţurile sale a fost coplicele şi instrumentul sufletului la săvârşirea păcatului să fie şi el părtaş osândei. „ca să înveţe că prin ceea ce păcătuieşte cineva, prin aceea se şi pedepseşte” (Cartea Înţelepciunii 11,5). O mână inteligentă va dirija acel foc al suferinţei astfel încât fiecare simţ va fi torturat cu atât mai intens cu cât a abuzat de mai multe plăceri. Dar cum focul pe care îl ştim noi arde şi mistuie ceva, şi după cum am spus, în această viaţă sufletul îşi săvârşeşte patimile prin intermediul trupului, după moarte când trupul este dat putreziciunii, sufletul va suferi pentru toate patimile cu care a fost înrobit şi neavând cum să le mai plinească prin trup va fi o suferinţă, un foc care arde continuu şi veşnic.

Iată cât de grav este păcatul de moarte, o adevărată sinucidere spirituală! Probabil de cele mai multe ori, creştinul zilelor noastre, nici măcar nu realizează că la răstignit din nou pe Iisus pe cruce prin păcatele sale. Cu cât î-L vom cunoaşte mai mult pe Dumnezeu cu atât vomrealiza mai bine cât de mult îl supărăm, şi totodată cunoaşterea lui Dumnezeu implică o credinţă mai vie. Cunoscându-L pe Dumnezeu creştinul se simte mai aproape de El şi se va lupta mai mult să-şi menţină sufletul curat nelăsând lepra păcatului să se atingă de el.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Duminica a XXX- a după Rusalii

.

“Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 18, 18).

Despre tânărul cel bogat ne vorbesc şi Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu, iar ceea ce s-a citit la această Liturghie, s-a citit de la Sfântul Evanghelist Luca.

În vremea propovăduirii Sale, mulţi se apropiau de Mântuitorul din dorinţa de a afla un răspuns la problemele deosebite care îi frământau, ori pentru vindecarea diferitelor neputinţe. Mântuitorul i-a primit pe toţi cu aceeaşi dragoste, revărsând asupra lor bunătatea şi mila dumnezeiască. Sfânta Evanghelie de astăzi ne pune în faţă un tânăr bogat şi dregător, care vine la Mântuitorul Iisus cu întrebarea: “Învăţătorule bun, ce să fac să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 18, 18). Acest om care s-a apropiat de Mântuitorul Iisus Cristos era cu adevărat un om deosebit. Şi nu pentru că era un om tânăr, sau un om bogat, ba mai mult decât atât, era un dregator. Era un om deosebit pentru că se preocupa de problemele spirituale. Sfântul Evanghelist Marcu ne relatează că Iisus l-a primit pe tânăr cu dragoste, atunci când acesta i-a adresat întrebarea (Marcu 10, 21). De aceea, tânărul din Evanghelie trebuie să ne fie drag tuturor, prin întrebarea pe care şi-o pune. El ne este drag – cu toată dezertarea din faţa Mântuitorului, şi pentru că este simbolul tuturor credincioşilor preocupaţi de problema mântuirii. Cât despre întrebarea pusă, Iisus are pentru acest om, ca şi pentru toţi oamenii, raspunsul scurt şi limpede: “Păzeşte poruncile”, implineşte voia lui Dumnezeu, cuprinsă în poruncile Lui! Mântuitorul îi citează cinci din poruncile Decalogului, însă aceste porunci nu erau o noutate pentru acest tânăr, pentru că din tinereţe le-a pazit. Ce tânăr înţelept! Din tinereţile lui a păzit toate poruncile lui Dumnezeu, dar tot simţea că nu e de ajuns. Câţi tineri mai sunt ca tânărul din Evanghelie? Ce tineri îşi cinstesc părintii, nu fură, nu urăsc pe nimeni şi nu se dedau desfrânării? Ce tineri făcând totuşi toate acestea, simt în inimă că tot le mai lipseşte ceva?

Atunci Mantuitorul îi spune că “încă una îţi lipseşte: vinde toate averile tale, împarte-le săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi-mi urmează Mie.” Sfânta Evanghelie ne spune că s-a întristat acest tânăr, a întors spatele şi a plecat fiindcă avea multe bogăţii. Cuvintele Mântuitorului nu reprezentau un simplu sfat pentru acest tânăr, ci erau o porunca pentru el, fiindcă pentru el bunurile pe care le avea reprezentau o piedica în a-l urma pe Iisus Cristos. Între a alege să fie ucenic al Domnului şi bunurile sale, acest tânăr a ales bunurile sale, deşi Sfântul Evanghelist spune că el nu le-a ales cu bucurie, ci “s-a întristat” când a făcut alegerea. Dar totuşi le-a ales. Deci aceste bunuri erau o piedica în calea mântuirii lui. Acest lucru este o realitate pentru toţi cei care având nişte daruri de la Dumnezeu, nişte bunuri materiale, sunt legaţi mai mult de ele decât de Creatorul acestor bunuri, adică de Dumnezeu.

În pericopele evanghelice din duminicile ce au trecut, am văzut cazul bogatului căruia i-a rodit ţarina, cazul bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, am văzut ce piedică în calea mântuirii, în calea vieţii de veci reprezintă aceste bunuri materiale. Ne putem întreba: pentru noi creştinii ce sunt aceste bunuri materiale, ce rol au ele? Sfânta Evanghelie şi Sfinţii Părinţi ne învaţă că aceste bunuri materiale sunt un semn şi un dar al iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Însuşi Mântuitorul Iisus Cristos ne spune cât de mult greşesc cei care se preocupă de ce vor mânca, ce vor bea, cu ce se vor îmbrăca, dându-ne ca exemplu păsările cerului şi crinii câmpului. După cum tot Mântuitorul ne spune că “nu numai cu pâine va trăi omul”, şi iarăşi “că tot darul desăvârşit este de la tine Părintele luminilor”. Dumnezeu este creatorul nostru şi al tuturor bunurilor din această lume. Şi ne cheamă să fim stăpâni asemenea lui asupra acestor bunuri. Şi în nici un caz să devenim robi ai acestor bunuri.

De aceea spune Mântuitorul că foarte greu vor intra bogaţii în împărăţia cerurilor. Nu bogăţia este pricina de pierzare a celui bogat, ci lipirea inimii sale de avere, nemilostivirea şi reaua întrebuinţare a bogaţiei sale îl duc la pierzare. Mântuitorul nu cere jertfirea bunurilor vieţii, renunţarea la casă, soţie, familie etc. Ni se cere doar să nu ne lipim sufletele cu totul de ele, ci să le folosim spre a câstiga prin cele trecătoare pe cele veşnice, prin cele de pe pămant pe cele din cer, prin a păzi poruncile. Bogaţia ta e săracia altora. Abudenţa ta e lipsa celorlalţi, egoismul tău provoacă suferinţa. Fericit este cel ce va face cele spuse de marele Apostol Pavel: “Să fie acum cei ce au averi, ca şi cum nu le-ar avea şi cei ce au femei, ca si cum nu le-ar avea şi cei ce se folosesc de lumea aceasta ca şi cum nu s-ar folosi de ea. Că chipul lumii acesteia trece.” (I Corinteni 7, 29-31).

Adevărata bogăţie rămâne a faptelor de milostenie, a smereniei, a dragostei de Dumnezeu şi de oameni, a virtuţilor morale creştine, bogăţie nepieritoare, singura pe care o putem lua cu noi în viaţa de dincolo. Este postul Naşterii Domnului, este postul darurilor, haideţi să dăm şi noi din puţinul nostru săracilor ca să avem şi noi comoară în cer şi să-L urmăm pe Domnul Cristos.

Ce frumos este a dărui! Ce bucurie ai când poţi ajuta pe cineva. Amin.

 Comorile fiecăruia:

Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac şi a început a se lăuda cu averile lui:
– Vezi tu livada de pe deal ? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele.
– Dar acela? – l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu – a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.

.

.

.

.

.

.

                                                                       

Duminica a XXXI-a după Rusalii,

a orbului din Ierihon

.

Cuvântul lui Dumnezeu este izvor de învăţături spirituale, din care noi putem să scoatem în lumină multe sfaturi folositoare pentru suflet, dar şi pentru trăirea armonioasă a fiecărei zile în mediul din care facem parte. Pericopa Evangheliei din această Duminică, ni-L înfăţişează pe Mântuitorul Iisus Cristos dăruind lumină ochilor unui orb, drept răsplată pentru credinţa sa. Acest om lipsit de cel mai preţios dar trupesc, cel al văzului, izvor al celor mai alese bucurii, era nenorocit şi pentru faptul că era sărac. În fiecare zi era pus în situaţia ingrată să cerşească pentru a-şi câştiga pâinea. Acest tablou al orbului, făcând acelaşi lucru în fiecare zi pe drumul ce ducea de la Ierihon la Ierusalim, ne transmite un sentiment de mila, tristeţe, compasiune.

Nu întâmplător, orbul aude prin preajmă, vorbindu-se despre un personaj misterios care cutreiera ţara făcând minuni şi propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu. Despre Acela se vorbea, despre Iisus Nazariteanul, care vindecase paralitici, orbi, şchiopi, muţi, cel plin de nemărginită iubire şi milă pentru toţi bolnavii şi oropsiţii. Aceste cuvinte auzite despre Iisus, îl mişcă profunt pe orbul Bartimeu, zicându-şi in sinea lui: „o, de mi s-ar da şi mie să-L întâlnesc vreodată”. Aceast gram de speranţă îi însenină chipul redându-i nădejdea vindecării.

Iată că pe neaşteptate auzind un zgomot ce se apropia tot mai mult, întrebând în jur ce se pertece, i se răspunde că „Iisus Nazariteanul trece”. Aşadar iată că visul, speranţa vindecării este mai aproape ca niciodată pentru Bartimeu, fapt pentru care el trebuie sa profite la maxim. Fără a mai sta prea mult pe gânduri începe să strige din adâncul inimii „Iisuse fiul lui David îndură-te de mine”. Numindu-L „Iisus” adică Mântuitor şi „fiu a lui David”, orbul nu face altceva decât să-L mărturisească pe Cristos ca fiind Mesia cel aşteptat de evrei cu descendenţă davidică. Această credinţă l-a făcut să rostească cea mai frumoasă şi mai simţită rugăciune „ îndură-te spre mine”, şi în ciuda celor care îi cereau să tacă, el repeta cu aceeaşi încredere şi tărie „Iisuse, fiul lui David îndură-te de mine”. Iisus care mai tot timpul zicea „neîncetat să vă rugaţi” şi „cereţi şi veţi primi, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”, putea oare să rămână indiferent la o rugăminte atât de insistentă şi încrezătoare? Cu siguranţă, nu. Drept urmare El se opreşte şi îl cheamă la sine. Ajuns faţă în faţă cu doctorul sufletelor şi al trupurilor, cu Stăpânul şi Mântuitorul său, e zguduit în întreaga-i fiinţă, încât pare că i s-a tăiat răsuflarea şi nu m ai putea scoate nici un cuvânt. La întrebarea adresată de Iisus „ce vrei sa-ţi fac”, orbul cuprins de emotie, rosteşte cu glas smerit: „Doamne, să văd”

Replica lui Iisus vine promt: „vezi, credinţa ta te-a mântuit”. Efectul miraculos s-a produs imediat sub privirea tuturor celor prezenţi, Domnul dărui vedere orbului. Acesta drept răsplată „a mers după dânsul, mărind pe Dumnezeu” (Luca 18, 43). Astfel, prin lumina credinţei lui, Iisus Cristos dăruieşte lumină trupului. Bartimeu a primit nu numai lumina vederii naturale ci a fost pătruns şi de lumina Spiritului Sfânt, care i-a schimbat viaţa. Să nu uităm niciodată ca numai lui Dumnezeu i se cuvine recunoştinţa pentru binefacerile temporare şi cereşti, pentru toate harurile primite de noi.

Mântuitorul este „Lumina lumii”, iar la fiecare Liturghie înainte de citirea Evangheliei, preotul se roagă în taină cu cuvintele: “ Străluceşte în inimile noastre Stăpâne iubitorule de oameni, lumina cea nestricăcioasă a cunoştinţei dumnezeirii taleşi deschide ochii minţii noastrespre înţelegerea evanghelicelor tale propovăduiri…”. Ochii spiritului sunt ochii credinţei. Cea mai mare nefericire a omului aici pe pământ este absenţa credinţei, căci omul lipsit de credinţă este orb, el nu vede niciodată dincolo de materie. Noi, creştinii, putem să vedem splendida lume cerească prin intermediul ochilor credinţei. Putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu în trei Persoane, putem cunoaşte scopul vieţii noastre, putem să-L vedem pe Cristos sub chipul pâinii şi vinului şi putem să pătrundem mai presus de raţiune toate misterele revelate de către Dumnezeiescul Mântuitor.

Virtutea credinţei dar mai ales păstrarea ei cât mai curată constituie o dovadă de necontestat a divinitaţii ei. Prigoanele din partea iudaismului, cele zece persecuţii sângeroase din partea imperiului roman in primele trei veacuri, ereziile, schismele şi smintelile dinăuntrul creştinismului, artele şi presa, toate sperau să stârpească din inimile oamenilor credinţa. Dar, în mijlocul furtunilor ea a rămas aceeaşi: neschimbată, neclintită, în practicile şi doctrina ei ca şi „cetatea de pe vârful muntelui”. Dăinuirea ei în mijlocul nenumăratelor frământări se dovedeşte că ea este de la Dumnezeu şi se bucură de permanenta asistenţă a Aceluia care a zis „iată eu cu voi sunt în toate zilele pâna la sfârşitul lumii” (Matei 28, 20) şi care a promis Bisericii Sale biruinţă asupra iadului.

Iisus Cristos, doctorul sufletelor şi al trupurilor, trece şi azi necontenit printre oameni, avertizându-i şi chemându-i la sine prin minunăţiile firii, prin şoapte interioare, prin cuvântul reprezentanţilor Săi, prin carte bună, prin sfatul unui prieten adevărat, prin boli şi tot felul de încercări, prin evenimentele istoriei. Iisus se opreşte, se apleacă asupra lor cu bunătate şi blândeţe şi le dăruieşte lumina credinţei, umplându-le inima cu o negrăită bucurie şi transformândule profund şi definitiv viaţa. Aceasta este istoricul foarte impresionant a multor credincioşi, ajunşi după o experienţă nefericită, în posesia adevărului.

Din această fericire a lor şi noi ne putem împărtăşi, dacă, prin rugăciuni, renunţări, sacrificii şi prin fapte bune contribuim la întoarcerea la Dumnezeu a vreunui semen al nostru. Aşadar să rămânem mereu fideli credinţei şi principiilor moral-creştine, dar mai ales în lumina Învieri lui Cristos, pentru ca această lumină, să ne lumineze calea către Împăraţia lui Dumnezeu. Amin.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Duminica dinaintea Naşterii Domnului

.

„Acesta este cel fãgãduit de Dumnezeu cã va veni sã zdrobeascã capul şarpelui şi sã ne împace cu Tatãl ceresc” (Facere 3,15).

Evanghelia cititã în aceastã duminicã intitulatã „Cartea neamului” este o capodoperã a iubirii dumnezeieşti, pentru cã ea ne apropie cu o sfântã emoţie de cerul pe care a strãlucit glorioasa stea a magilor, de culminantã întâlnire care a unit dumnezeirea cu omenirea, de sãrbãtoarea Naşterii Domnului. Cu mare dor aşteptãm aceastã sãrbãtoare fiind cã prin ea s-a fãcut „Inceputul mântuirii neamului omenesc”. Cu negrãit dor a fost aşteptatã de cei din Legea Veche, care voiau sã ajungã zorile mântuirii şi sã-l vadã pe Mesia, cel prezis de prooroci. Când se anunţã sosirea cuiva într-un oraş sau într-o familie, oamenii se întreabã: Cine este cel ce vine? Pentru ce vine şi cum trebuie sã ne pregãtim ca sã-l primim cum se cuvine? Asemenea întrebãri este firesc sã ni le punem şi noi. Rãspunsul îl aflãm în Sfânta Scripturã: „Acesta este cel fãgãduit de Dumnezeu cã va veni sã zdrobeascã capul şarpelui şi sã ne împace cu Tatãl ceresc” (Facere 3,15).

Patriarhul Avraam îl numeşte: „Împãciuitorul cãruia i se supun popoarele” (Facere 49,10). Moise îl numeşte „prooroc mare „ (Deut. 18,18). David îi spune „preot în veac dupã rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 2,44). Proorocul Ezechiel îl numeşte:”pãstorul poporului” (Ezechiel 34,23) iar Daniel îl numeşte:”Sfântul sfinţilor”. Profetul Isaia îl numeşte:”Înger de mare sfat, sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Biruitor, Domn al pãcii, pãrinte al veacului ce va sã fie” (Isaia 9,5). Proorocul Agheu spune despre Iisus cã „va umple Biserica de mãrire”. Sfântul Ioan botezãtorul la râul Iordanului, când Iisus venea sã fie botezat, a zis:”Iatã Mielul lui Dumnezeu care ridicã pãcatele lumii” (In. 1,20). Profetul Ieremia vesteşte venirea lui Mesia cu cuvintele:”iatã vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslã draptã… şi va domni cu înţelepciune, va face judecatã şi dreptate pe pãmânt. În zilele lui poporul va fi izbãvit şi va trãi în linişte, iar numele lui îl vor numii Domnul este îndreptarea noastrã” (Ieremia 23,5-6).

Ne bucurãm la Crãciun fiindcã vine la noi însuşi Mântuitorul şi Îndreptãtorul vieţii noastre. Este oaspetele divin pe care l-a aşteptat omenirea veacuri de-a rândul. Ziua de Crãciun o numeşte Sfântul Apostol Pavel aşa de frumos „plinirea vremurilor”.

Soarele nu apare deodatã, pe neaşteptate ci arãtarea lui e prevenitã de ivirea zorilor. Aşa a fost şi cu venirea lui Cristos, soarele mântuirii noastre. Faptul care avea sã despice în douã istoria omenirii nu putea sã se producã oricând, la voia întâmplãrii. Dumnezeu l-a rânduit atunci când anumite stãri de lucruri îl cereau, cu neapãratã trebuinţã.

Dorul omenirii dupã venirea Mântuitorului ajunsese punctul cel mai înalt. Cunoaştem fãgãduinţa datã de Dumnezeu protopãrinţilor noştri cã le va trimite un Mântuitor care va zdrobi capul şarpelui. Este cea dintâi veste bunã. Şi aceastã fãgãduinţã este steaua care a cãlãuzit neamul omenesc în trista lui soartã dupã cãdere. Nãdejdea venirii unui Mântuitor a fost încãlzitã mai ales la sânul poporului evreesc. Pretutindeni, sub corturile Chaldeei, în robia egipteanã, la poalele muntelui Sinai, în Ierusalim, în durerea prinsorii babiloniene, poporul evreesc a suspinat mereu dupã venire lui Mesia. „Rouraţi ceruri de sus, iar norii sã-L reverse pe cel drept” (Isaia 45,8) se ruga poporul.

Omenirea ajunsese pe treapta cea mai de jos de cãdere sufleteascã. Aţi vãzut o stâncã rostogolindu-se din munte? Aşa se rostogolea omenirea în prãpastii de fãrãdelegi, atrasã de greutatea pãcatului. În cuvinte zguduitoare ne descrie starea de stricãciune a lumii pãgâne, Sfântul Apostol Pavel: „Pãgânii au schimbat mãrirea lui Dumnezeu celui viu în chipul omului muritor, al pãsãrilor şi al dobitoacelor… De aceea Dumnezeu i-a lãsat în voia minţii lor blestemate, ca sã facã lucruri neîngãduite. Astefel au ajuns plini de orice fel de nelegiuiri, de desfrânare, de viclenie, de lãcomie, de rãutate” (Rom.1,23,28-29). Dumnezeul cel adevãrat a fost înlocuit cu idoli, iar aceştia erau chipuri de dobitoac, de monştri, de lucruri cioplite în piatrã. La popoarele mai înaintate, greci şi romani, patimile erau zeificate. Astfel, desfrânarea se chema Venus , beţia era Bachus, iar în Olimp patronul tâlharilor era Mercur. Omul îşi pierduse demnitatea, familia era decãzutã, tatãl era tiran al casei. Femeia uitatã, dezonoratã, bãtutã si vândutã dupã bunul plac al bãrbatului. Copilul dacã se nãştea cu vre-o boalã, era aruncat în prãpastie de tatãl lui.

Oare nu trebuia sã vinã cineva şi sã ridice omenirea din aceastã stare? Trebuia! – fãrã îndoialã şi iatã cã Mântuitorul apare.

Împrejurãrile politice erau cele mai prielnice pentru sãvârşirea mântuirii. Romanii ajunseserã în culmea puterii lor şi ţineau sub stãpânirea lor un imperiu imens. Se statornicise pacea, zãngãnitul armelor nu se mai auzea. Acum omenirea putea sã asculte în tihnã vestea mântuirii. Era pe vremea împãratului Octavianus Augustus. Pacea domnea pretutindeni. Îngerii în vãzduh putea în voie sã cânte pacea lui Dumnezeu.

Vino, Iisuse Cristoase! Lumea e gata sã te primeascã. Hotarele dintre neamuri s-au destrãmat. Popoarele vorbesc aceeaşi limbã. Vino Iisuse! Intrã în Istorie! Patruzeci de veacuri ţi-au pregãtit sosirea. Generaţii de oameni Te-au aşteptat. Sãrmana omenire Te doreşte. Vino şi o mântuieşte! Coboarã-Te şi fii luminã! Deschide-ţi gura şi-i vorbeşte adevãrul! Aratã-ţi viaţa şi-i fii model! Mântuieşte-o cãci fãrã Tine nu poate face nimic!

Sfânta Evanghelie cititã astãzi la Sfânta Liturghie ne înfãţişeazã „Cartea Neamului lui Iisus Cristos fiul lui David, fiul lui Avraam”. Sunt amintite un numãr de câte trei ori patrusprezece generaţii, de la David şi pânã la strãmutarea în Babilon, patrusprezece generaţii şi de la strãmutarea în Babilon pânã la Cristos, patrusprezece generaţii (Mt. 1,1-18). S-au scris acestea pentru a dovedi existenţa istoricã a lui Iisus, ca om, a Fiului lui Dumnezeu. Sfântul evanghelist Ioan aratã la începutul Evangheliei sale:” Cuvântul trup s-a fãcur şi s-a sãlãşluit între noi şi am vãzut mãrirea lui, mãrire a Unuia Nãscut din Tatãl, plin de har şi de adevãr” (In. 1,14). Scriitorii profani din acel timp, Iosif Flavius Tacitus şi Svetoniu au confirmat cele scrise de evanghelişti.

Aceasta a fost minunata împlinire a vremurilor pentru naşterea lui Cristos. Naşterea Domnului stã în faţa noastrã. Steaua Vifleemului se aratã în rãsãrit. Fecioara Maria cu Sfântul Iosif au pornit la drum. Îngerii îşi strunesc glasurile ca sã vesteascã bucuria Crãciunului. Sã mânecãm şi noi spre ieslea Pruncului dumnezeiesc. Sã-i aducem daruri credinţa noastrã, inima noastrã fierbinte de dragoste, ascultarea noastrã devotatã!

Praznicul ce stã înaintea noastrã va face ca Iisus sã se nascã în inimile noastre, rãmânând acolo pânã în ziua celeilalte „pliniri a vremurilor” adicã la plinirea fericirii vieţii de veci.Amin

.

Naşterea Domnului: „Cuvântul Trup S-a făcut”

În textul original din Sfânta Evanghelie după Ioan 1,14 aşa stă scris: Ό λόγoς σάρξ έγένeτo (o Logos sarx egeneto). La Heraclit din Efes Logos înseamnă ordinea cosmică; la filosofii stoici — raţiunea cosmică; la Filon iudeul — raţiunea divină. Scris cu majusculă şi articol hotărât, „Logosul” Sfintelor Scripturi este Dumnezeirea însăşi, a doua Persoană a Sfintei Treimi, care — la 25 decembrie anul zero — „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” (Ioan 1, 14). Colindul străbun rosteşte Vestea minunată cuprinzător şi dens: „Astăzi S-a născut, Cel făr-de-nceput”. La început (Ioan 1, 1), înainte de a exista cele ce urmau să fie, Cuvântul era (Verbum erat), deja exista, din veşnicia numită Dumnezeu, şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.

Mari cugetători ai lumii noastre au creat un „cult” al Tăcerii, al Necuvintelor. N-au priceput ei, oare, că însuşi Dumnezeu a cuvântat lumii? Credem că aceşti înţelepţi, tocmai pentru că au priceput multe, adoră, înaintea cuvintelor — necuvântul, tăcerea. Pentru că aceştia au ştiut cel puţin că:

1.Dumnezeu „a trimis” lumii Cuvântul Său din iubire (I Ioan 4, 9); deci: cuvântul rostit de om, trebuie să fie exprimarea iubirii.

2.„Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul” (Ioan 1, 9); deci: reflectă adevărul şi este bine-folositor omului.

3.„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16); deci: „Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu” (I In. 4, 8).

Dacă nu cunoşti pe Cel ce „era” înainte de a fi toate cele ce sunt (deci şi tu, omule), leagă-ţi limba de gâtlej. Când din inima-ţi va pulsa iubire, slobode-ţi vor fi cuvintele. Şi în ele recunoaşte-vom prezenţa Logosului. Pentru că „ubi amor, ibi Trinitas” (Sf. Augustin) — „unde-i iubire, acolo-i Treimea: Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt; Ziditorul, Cuvântul şi Sfinţitorul.

„Tot ce creează tace. Natura îşi deschide florile ei în cea mai adâncă tăcere. Numai distrugerea vrea gălăgie. Nu e războiul cel mai mare zgomot pe care-l face omul pe pământ?” (Vlahuţă).

Celor ce ne place să cuvântăm în public (şi nu numai), ni se cade a zăbovi întru tăcutele necuvinte, până se zideşte în noi cuvântul-lumină!

Să încercăm, cu smerenie, un cuvânt-lumină despre întruparea Logosului — o genune de trei taine la răspântia a două crâmpeie din istoria omului pe pământ: profeţiile, conceperea şi plinirea vremii:

1) Dacă despre toţi oamenii care vin pe lume se ia act despre ei numai după naşterea lor, Iisus este singurul caz despre care se spune şi se scrie cu multe veacuri înainte de noaptea luminată a Bethleemului; incontestabilă dovadă a naturii divine a Celui ce ia trup de om. Profeţiile clare despre: timpul, locul, neamul, numele, împrejurările şi misiunea Sa, revelate prin Moise, Isaiia, Daniel, Ieremia, Miheea sau David, determină înscrierea pe sulurile de pergament de la templul din Ierusalim a „genealogiei” Fiului lui Dumnezeu ((Luca 3, 22—38). În anul 44 d.Cr., înainte de a părăsi Ierusalimul (în care Irod Agripa I pornise o cruntă prigoană, ucigându-l pe Iacob Zevedeul şi arestându-l pe Simon Petru şi pe alţi apostoli), lasă în scris creştinilor ierusalimiteni o parte din ceea ce li se propovăduise cu grai viu, începând cu dovada divinităţii lui Iisus: împlinirea profeţiilor (Matei, cap. 1 şi 2). „O, ce veste minunată/ în Bethleem se arată:/ Astăzi S-a născut Cel făr-de-nceput/ Cum au zis proorocii…”

2) Conceperea mai presus de fire a lui Iisus în pântecele neprihănitei Fecioare din Nazaret o vesteşte arhanghelul Gavriil în termeni clari: Spiritul Sfânt Se pogoară peste Tine, puterea Celui de sus Te va umbri şi vei zămisli în Tine şi vei naşte pe Emanuel, care se tâlcuieşte „Dumnezeu este cu noi”. Dacă această zămislire supranaturală nu era un fapt adevărat, primul contestatar ar fi fost dreptul Iosif, venerabilul logodnic al Măriei; dar pentru că acesta ştie… îşi asumă riscurile exilului în Egipt, angajându-se ca protector al divinului Prunc, tocmai pentru că a realizat care este rolul Preacuratei în iconomia mântuirii neamului omenesc. „În Bethleem, acolo jos / Cerul arde luminos,/ Preacurata / Naşte astăzi pe Cristos!”.

3) Din noaptea în care Logosul trup S-a făcut încep „anii mântuirii”, sub zodia vestită de corul cetelor îngereşti de deasupra ieslii Bethleemului: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace şi între oameni bunăvoire!”. Sub această deviză trebuie să se rezidească, din interiorul ei metafizic, o lume omenească. Pentru că aceea de la anul zero este o sfidare a chiar firii umane; căci lumea înălţase pe piedestale zei care reprezentau inumanul — viciul şi decandenţa: Bachus, Marte, Afrodita, Circe şi alţi zei, zeiţe şi vestale. În această mocirlă se întrupează, dintr-un crin, Iisus. În această beznă, sub raza unei stele călăuzitoare, răsare Lumina lumii – Logosul divin. „Pe Fiul, în al Său nume, / Tatăl L-a trimis în lume / Să Se nască / Şi să crească, /Să ne mântuiască” !

.

.

.

.

.

.

Naşterea Domnului nostru Iisus Cristos      (Crăciun, 2007)

  “Eu sunt Pâinea cea vie, care S-a coborât din cer” (Ioan 6, 51).

   Cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi cu ocrotirea Preacuratei Fecioare Maria am ajuns, iarăşi, să ne bucurăm împreună în Ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Cristos. Este ziua de Crăciun. Pentru această zi ne-am pregătit de şase săptămâni. Am postit, fiecare după putinţă, mai ales prin reţinerea de la faptele cele rele. Am reînvăţat colinzi. Am depănat amintiri. Am reînviat, cu drag şi dor, un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, când umblam cu steaua şi cu irozii şi cu viflaimul. Pe la vecini şi rudenii. Pe la casele în care brăduţul scânteia de beteală, colacul de grâu era pe masă, vinul rubiniu în pahare. Şi era atâta bucurie şi veselie. Chiar şi în colinda mai domoală a bătrânilor cu ochii înlăcrimaţi de-atâta dor după copilăria apusă.

Ne-am pregătit de Crăciun. Am mai deschis, fiecare, cărţile de rugăciuni şi Cartea Sfântă cu cele patru Evanghelii. Pe la începutul sfintei evanghelii după Matei, am citit când şi cum, sub raza unei stele, care lumina o iesle dintr-un grajd, au coborât din cer cete de îngeri şi arhangheli cântând, pentru că acolo jos coborâse însuşi Dumnezeu întrupat în Sfântul Prunc Iisus Cristos, ca fiu al Preacuratei Fecioare din Nazaret, de la Spiritul Sfânt. Aşa grăieşte şi colindul străbun: În Bethleem, colo jos/ Cerul arde luminos:/ Preacuratanaşte astăzi/ Pe Cristos. Sau, cum se zice în altă colindă, în care exclamăm bucuria Crăciunului: O, ce veste minunată/ În Bethleem se arată:/ C-astăzi S-a născut/ Cel făr-de-nceput,/ Cum au zis proorocii. Acestuia au venit să I se închine, scrie în continuare Evanhgelistul Matei, şi cei trei Magi, Crai ai neamurilor de la Răsărit, care “căzând la pământ s-au închinat lui Iisus; şi deschizând vistieriile lor, i-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă” (2,11).

Continuând lectura biblică, am ajuns şi pe la sfârşitul Evangheliei după Luca, unde am recitit acel episod din dimineaţa Învierii în care se spune că în acea Duminică pe uliţele Ierusalimului mărşăluia teroarea. Cleopa şi Luca, doi dintre discipolii Răstignitului, având o treabă a lor la Emaus, părăsesc oraşul. Se strecoară discret prin poarta Efraim. Singuri pe drum. De la o vreme, li s-a adăugat, pe cale, un al treilea călător. Deşi, părea a fi de-al lor, ochii le erau ţinuţi să nu-L recunoască pe Iisus. El intră în vorbă cu ei. După ce află de ce sunt trişti, îi mustră: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, să pătimească acestea, Cristos, (dar) şi să intre (apoi) în gloria Sa?”. Lui Luca şi lui Cleopa li s-a risipit negura dintre pleoape doar după ce, simţind că nu sunt în stare să se despartă de tainicul lor tovarăş de drum, L-au rugat insistent să rămână cu ei, iar Oaspetele, intrând cu ei în casă, „a luat pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut. Şi El S-a făcut nevăzut. Şi au zis unul către altul: Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile? Şi în ceasul acela sculându-se s-au întors la Ierusalim”(Luca 24,13-52).

Cei doi discipoli nu-L mai văd pe Iisus în trupul ce li s-a arătat pe cale, dar îl simt prezent în inima lor. Aşadar, la Emaus, prin gestul ritual al frângerii pâinii, Iisus nu dispare, dar trupul Lui “se face nevăzut” pentrucă, prin însăşi binecuvântarea pronunţată, El se transformă din Iisus-Înviat în Iisus-Pâine Euharistică. Acesta le-a deschis ochii şi i-a transformat, pe cei doi fugari fricoşi, în Apostoli, vestitori ai adevărului Învierii!

Să luăm aminte că Luca şi Cleopa au coborât la Emaus, numai că, ei, după „frângerea pâinii”, când L-au primit pe Iisus Cristos în inima şi-n trupul lor, de îndată şi cu mare bucurie s-au reîntors şi au urcat la Ierusalim vestind şi trăind, până la martiraj, Învierea şi prezenţa reală a lui Iisus în Sfânta Pâine de pe altar. Noi ce mai aşteptăm? Vrem Crăciun fericit? Vrem bucurie -n suflet şi pace -n casă şi oaspeţi dragi la masă? Vrem să colindăm ca îngerii şi să ne bucurăm ca păstorii şi să călătorim ca magii la Ierusalimul cel sfânt al sufletului nostru de copii? Vrem sărbători sfinte şi fericite? Vrem să-L simţim în inima noastră şi să-L vedem cu ochii sufletului nostru pe Pruncul Sfânt din ieslea Betleeemului? Vrem să urcăm la Rusalim?

Toate acestea sunt posibile. Şi cred că foarte mulţi dintre Dumneavoastră v-aţi convins de acest adevăr, şi aveţi parte de această bucurie a sărbătorii. Toţi cei care, după smerită mărturisire, L-aţi primit cu vrednicie pe Euharisticul cel nevăzut, dar prezent. Aşa cum mărturisim şi prin cântarea Heruvicului: „Pe Cel nevăzut înconjurat de cetele îngereşti. Aleluia”. Să-i mulţumin pentru această stare de fericire Maicii Domnului, cea numită de sfântul părinte Papa “Femeia Euharistică”. Şi s-o rugăm să ne ajute să intrăm, cât mai des şi cu vrednicie, în comuniune cu Cristos, căci ea, Preacurata, este cea mai grabnică şi mai puternică mijlocitoare a noastră către Fiul său şi Dumnezeul nostru, pentru că ea şi-a oferit propriul trup, propriul sânge pentru Pruncul Iisus, şi a devenit cortul viu al Cuvântului Întrupat, lăsându-se pătrunsă în trup şi în spirit de prezenţa Acestuia.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

         26 decembrie: Serbarea Maicii Domnului

Serbarea de astãzi a Maicii Domnului este strâns legatã de Naşterea Fiului ei. Aceastã naştere ne aduce acea bucurie sfântã în suflete pentru cã ne-a descoperit pe Dumnezeul dragostei pogorât în mijlocul omenirii, fãcându-se asemenea nouã şi aducând cu sine mijoacele prin care sã ne putem mântui. În inima sãrbãtorii Crãciunului stã Iisus Pruncul, adorat, vegheat şi ocrotit de Preasfânta Lui Mamã. În sãrãcãcioasa peşterã din Betleem chipul maternitãţii divine strãluceşte din plin pentru cã cel nãscut din Fecioara Maria este Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mãrturisitorul ilustreazã foarte profund acest moment crucial pentru omenirea aflatã în pãcat: „recum grãdina se face ca sã sãdim pomi şi pomii se sãdesc pentru grãdinã, aşa Maica Domnului S-a fãcut de Dumnezeu mai înainte şi s-a întocmit planul ca din ea sã se nascã CCristos la plinirea vremii “.

La momentul Naşterii Domnului putem observa pãstorii Betleemului care dupã ce au constatat “ semnul “ vestesc tuturor despre copilul mult aşteptat (Lc.2,17). Ei prefigureazã activitatea evanghelizatoare a Bisericii, misiunea purtãrii “ Cuvântului “ în suflete şi între oameni. Spre deosebire de aceştia “Maria pãstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa “(Lc.2,19). De aceea în Biserica primarã doar ea era consideratã a fi în mãsurã sã pãtrundã misterul Naşterii lui Iisus, ca mai târziu sã transmitã Bisericii trãirea din sufletul ei.

Chiar din noaptea Naşterii Mântuitorului, Maica Domnului poartã în suflet durerea respingerii semenilor, ruşinea staulului de vite din peştera Betleemului, înstrãinarea, frigul…

Mai târziu bãtrânul şi dreptul proroc Simeon îi va spune Mamei lui Cristos: “ Prin sufletul tãu va trece sabie “ (Lc.2,35), durere care va culmina începând cu lepãdarea apostolilor de Învãţãtorul lor, a poporului cãruia i-a fãcut atâta bine şi care i-a cerut moartea, cu rãstignirea Fiului ei iubit. Atunci durerea ei era atât de mare încât a leşinat vãzându-şi Fiul, batjocorit, bãtut, însângerat şi omorât. De la Maica Domnului învãţãm cã icoana cea mai preţioasã a chipului unei mame este cea în care aceasta plânge pentru copii ei. Ne putem întreba dacã pe noi ne ajutã faptul de a contempla la chipul Maicii Îndurerate? Vom fi nevoiţi sã recunoaştem cã durerile cele mari ale ei le vindecã pe cele mici ale noastre, iar noi cunoscând valoarea acestor dureri vom trece mai uşor peste propriile noastre încercãri.

Pentru a fi cuprinzãtori în privinţa evenimentelor la care ne-am referit trebuie sã vedem şi mângâierile pe care Dumnezeu le trimitea Maicii Domnului în urma încercãrilor şi durerilor suferite de aceasta. Începând cu acel “Bucurã-te” transmis Fecioarei recunoaştem în aleasa lui Dumnezeu pe aceea numitã “fericitã “ de cãtre cei care îi vor cunoaşte alegerea şi care în umilinţa ei recunoaşte: “ Cã a cãutat Domnul spre smerenia roabei sale. Cã, iatã, de acum mã vor ferici toate neamurile “ (Lc.1,48). În urma întristãrii pricinuite Maicii lui Iisus de oamenii Betleemului a venit din nou mângâierea, îngerii din cer au suplinit vitregia peşterii cântând şi punându-se la picioarele Noului Nãscut. Mai târziu tot ea este martora multor minuni alãturi de Fiul ei iubit însã este mijlocitoarea primei minuni publice sãvârşite de Iisus la nunta din Cana Galileii. Sã luãm în considerare fiecare dintre noi cã ea poate sã fie mijlocitoarea primei minuni sãvârşite de cãtre Iisus în viaţa fiecãruia dintre noi. Bucuria Maicii Domnului a culminat la Învierea Fiului ei şi Mântuitorului nostru când a fost prima martorã a acestui eveniment crucial pentru omenire alãturi de femeile mironosiţe.

Sã o contemplãm pe Maria cu cuvintele imnului Acatist: “Bucurã-te Preacuratã, ceea ce eşti mai înaltã decât cerurile, care ai purtat în pântecele tãu temelia pãmântului… Bucurã-te… Bucurã-te…”(Cântarea IV). Dar şi traversând principalele mistere mântuitoare din viaţa lui Iisus unde Maria ne introduce în mod natural într-o relaţie “ de prietenie “ cu Fiul ei, fãcându-ne pãrtaşi strãlucirii chipului lui Iisus în noi. În acest sens marele apostol al Rozariului, fericitul Bartolo Longo spunea: “ Aşa cum doi prieteni care se întâlnesc des ajung sã semene chiar şi în obiceiuri, tot la fel şi noi, conversând în mod familiar cu Iisus şi cu Fecioara, meditând misterele Rozariului, şi trãind împreunã aceaşi viaţã în Sfânta Împãrtãşanie, putem sã devenim, atât cât ne permite nimicnicia noastrã, asemenea lor, şi sã învãţãm de la aceste extraordinare modele sã trãim în mod umil, sãrac, tainic, rãbdãtor şi desãvârşit “.

Fiind conştienţi de protecţia permanentã a Maicii Domnului, a Maicii Bisericii, sã-i sprijinim misiunea atât de dificilã şi esenţialã de a contribui alãturi de pruncul nãscut la distrugerea capului şarpelui. Sã meditãm mereu la faptul cã Iisus a luat trup omenesc din trupul Mamei Sale şi cu acest sacrament euharistic noi ne împãrtãşim, ne împlinim vocaţia, devenim fericiţi.

.

Duminica după Naşterea Domnului

  Se întâmplă, de multe ori în viaţă, ca după o mare bucurie să urmeze tristeţea, durerea şi suferinţa. Această succesiune o aflăm şi în Evanghelia de la Matei (cap.2).

Prima parte, partea luminoasă a tabloului ne descrie înclinarea magilor de la Răsărit, călăuziţi în chip minunat de stea până la Betleem. Ei au adus Pruncului divin daruri:aur,smirnă şi tămâie. Şi mai ales, I s-au inchinat ca unui împărat. Mult mai sărac este Crăciunul nostru dacă din tabloul Naşterii Mântuitorului ar lipsi păstorii, magii şi steaua lor minunată.

Urmează însă partea întunecată a tabloului. În prima parte s-a vorbit despre o “bucurie mare” (vers.10); în a doua parte, dimpotrivă, este vorba despre “plângere şi tânguire multă” (vers.18). Pentru Fecioara Maria şi dreptul Iosif, bucuria a fost de scurtă durată. Îndata după plecarea magilor, ”iată, îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”. Egiptul era, de altfel, locul tradiţional în care se refugiau evreii in vremuri grele. Sfântul Matei dă acestui moment cuvântul profetic al lui Oseea: ”Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.

Istoricul iudeu, Iosif Flaviu, care a murit la sfârşitul sec.I d.Cr., a lăsat multe date despre cruzimea lui Irod. Un alt istoric evreu, mai aproape de zilele noastre, a rezumat istoria sângeroasă a domniei lui Irod, în următoarea frază: ”Irod s-a suit pe tron ca o vulpe, a domnit ca un tigru, şi a murit ca un câine”. Sfânta Evanghelie face referire la ultimele două comparaţii: “A domnit ca un tigru”. Cruzimii sale i-au căzut pradă mii de oameni, mai cu seamă dintre cei de frunte, pe care îi suspecta că i-ar putea periclita supremaţia. N-au fost trataţi cu mai multă milă nici o parte dintre membrii familiei sale: soţia Mariane, fratele ei Aristobul, mama ei Alexandra, doi fii ai ei Alexandru şi Aristobul, dar n-a scapat nici Antipater, fiul său cu prima soţie, omorât cu cinci zile înainte de moartea lui. Nici în pragul morţii nu a fost mai îngăduitor: a dat ordin ca după moartea lui să fie adunaţi cinci sute de fruntaşi iudei pe hipodromul de la Ierihon şi să fie ucişi, astfel încât iudeii să nu se poata bucura de moartea sa.

Având în vedere cele menţionate, nu ne mai miră faptul că era atât de hotarât să scape de Pruncul Iisus, ”regale iudeilor”, încât “după timpul pe care-L aflase de la magi”, a poruncit să fie ucişi toţi pruncii “de doi ani şi mai jos” din Betleem şi din împrejurimi (în calendar pe 29 decembrie, sunt menţionaţi paisprezece mii de copii). Un autor latin, Macrobiu (sec.V d.Cr.), care a avut acces la arhivele romane scria despre împaratul Ocatvian Augustus, că auzind cum Irod a ucis atâţia copii, printre care s-ar afla şi unul dintre fiii săi, a zis: ”E mai bine să fii porcul lui Irod decât fiul lui”. A făcut o glumă, facând referire la faptul că la iudei fiind interzisă consumarea cărnii de porc, un porc al lui Irod ar avea mai multe şanse să scape de înjunghiere decât fiul său.

În tânguirea care a umplut atunci casele din Betleem, Sf. Evanghelist Matei vede împlinirea unei alte profeţii (Ieremia 31,15):”Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahila îşi plânge copiii, şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt (Mt. 2,18). Proorocul face referire la durerea evreilor, în acest caz a Rahilei, soţia lui Iacob, când copiii erau duşi în exilul babilonian, în cetatea Rama, dar acum suferinţa era şi mai mare, pentru că pruncii ucişi în Betleem, cu adevărat “nu mai sunt”.

Iisus, împreună cu Iosif şi Maria, n-au rămas multă vreme în Egipt, în singura sa călătorie în această ţară (mai târziu, duşmanii lui Iisus, pentru a-şi argumenta necredinţa lor în puterea Sa divină, cu care făcea minuni, spuneau că Iisus ar fi fost acolo pentru a învăţa tainele vrăjitoriei). După moartea lui Irod, la o nouă poruncă a îngerului, dreptul Iosif “a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel”.

După spusele Evanghelistului Matei (2,22), se pare că intenţia Sfântului Iosif şi a Fecioarei Maria era aceea de a se stabili in Iudea. Dar ”auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii”. Aşadar, precum e vorba din popor că ”scoarţa nu sare departe de tăietor “, şi Arhelau, fiul lui Irod, la fel ca tatăl său,”a domnit ca un tigru”, ucigând mii de oameni. De aceea, Sf.Familie s-a dus în provincia Galileea aşezându-se în cetatea Nazaret în casa în care Maica Domnului a primit Vestea cea Bună, împlinindu-se, astfel, un alt cuvânt profetic: ”Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema”(Mt. 2,23).

“Şi a murit ca un câine”, se încheie fraza istoricului evreu, prin care caracterizează viaţa crudului Irod. Într-adevar, a murit în chinuri groaznice, cuprins de o boală a intestinelor, necunoscută de medici, care i-au dat denumirea de “boala lui Irod”. Trupul emana numai duhoare, îndepartându-i pe toţi, doar viermii au rămas să-i ţină companie până la “câinescul” său sfârşit.
Duminica de după Naşterea Domnului, este ultima duminică a anului, dar aceasta este şi ultima zi din acest an. Dupa cum se ştie, la fiecare sfârşit de an, în fiecare instituţie se obişnuieşte să se facă un bilanţ al activităţilor. Se trec la activ realtizările, la pasiv neîmplinirile, se trage o linie şi se calculează. Dacă realizările sunt mai mari decât neîmplinirile, instituţia este rentabilă; daca nu, înseamnă că este falimentară. Şi Biserica Pruncului din iesle este o Institutie, una divină, care nu contabilizează rezultate ale unor lucrări lumeşti, ci a celor sufleteşti. Noi, crestinii, suntem “angajaţi” în această Instituţie, printr-un contract numit “Botez”. Aşadar, noi suntem cei care hotărâm soarta bilanţului. Şi pentru a afla care este rezultatul său, să ne asezăm din nou, în faţa tabloului Sintei Evanghelii de azi cu cele doua părţi.

Ce fel de personaje suntem? În care parte a tabloului ne regăsim? Ne vedem învăluiţi în lumină alături de păstorii simpli dar cuprinşi de “bucurie mare”? Ne vedem călăuziţi de steaua credinţei spre ieslea Pruncului divin, alături de magi, ducând daruruile faptelor noastre bune? Dacă da, atunci fericiţi vom fi. Dar dacă privim spre partea întunecată ne vedem alături de Irod şi de toţi Irozii timpurilor, care cu o voinţă luciferică, vor să fie asemenea lui Dumnezeu şi în numele Său şi a religiei curmă vieţi omeneşti, ucid prunci betleemici în pântecele mamei lor, sau pur si simplu omoară pe aceşti “fraţi mai mici ai lui Cristos” prin indiferenţă şi nepăsare.

Să ne rugăm Tatălui Ceresc să transforme inimile noastre într-o altă iesle din Betleem, în care să-L primim pe Pruncul Dumnezeiesc. Se sfârşeşte un an, cu viaţa, suferinţa şi moartea sa. Să păstrăm binele, să iertăm şi să uităm răul. Ne este dăruit un nou an ca să aducem viată, rod de fapte bune, să alinăm suferinţe şi să transformăm moartea prin speranţa în înviere. Amin.

.

Duminica dinaintea Bobotezei

.

„Eu sunt glasul celui ce strigã în pustie: Îndreptaţi calea Domnului” (In. 1,23). În vremea venirii în lume a Domnului Iisus Cristos, la Roma împãrãţea Tiberius, succesorul lui Octavianus Augustus iar extinderea imperiului era la apogeu, dorindu-se ceea ce romanii numeau „Pax romana”.

În aceeaşi vreme în provincia romanã a „Ţãrii Sfinte”, cu capitala la Ierusalim, domnea în numele romanilor Irod cel Mare, un idumeu crud şi rãzbunãtor. În interiorul acestei provincii, nici în vremea naşterii Mântuitorului (şi a lui Ioan Botezãtorul) şi nici mai târziu când Domnul Iisus şi-a început acctivitatea publicã – în jurul anului 30 – nu era nici pe departe acea stare de spirit favorabilã acelei „Pax romana” atât de mult doritã, deorece nici Irod cel Mare, nici urmaşii lui: Irod Antipa, Filip şi Arhelau, nefiind evrei şi mostenind metehnele tatãlui lor, asupreu poporul, nu-i respectau religia, cultura şi demnitatea. Pentru aceste motive în sânul poporului se iscau mereu rãsmeriţe, cu tendinţa de a se transforma în adevãrate mişcãri de eliberare naţionalã, în dorinţa lor justificatã de a scãpa de jugul roman. Întreaga aceastã stare generalã de spirit era parcã anume întocmitã pentru a fi potrivitã venirii lui Mesia, cel mult dorit şi aşteptat.

Sã mai reţinem cã momentele de rãscruce ale istoriei poporului evreu au fost marcate întodeauna de existenţa vreunui prooroc şi cã de 400 de ani, evrei nu au mai avut nici unul. În aceste condiţii, fiind vremurile şi toate semnele timpului împlinite, apare Mesia, având ca Înaintemergãtor pe Ioan Botezãtorul, despre care Sfânta Evanghelie de la Matei 3,1-3 spune aşa: „În zilele acelea a veni Ioan Botezãtorul şi propovãduia în pustiul Iudeii spunând: Pocãiţi-vã cã s-a apropiat împãrãţia cerurilor”. El (Iisus) este acela despre care a zis proorocul Isaia (cu 700 de ani înainte) „pregãtiţi calea Domului, drepte faceţi cãrãrile lui”.

Pe atunci Ioan Botezãtorul avea 30 de ani (mai mare cu 6 luni decât Domnul Iisus Cristos, cu care dealtfel era rudenie, verişor), despre care mai ştim cã se trãgea din neam preoţesc (unicul fiu al profetului Zaharia şi al Elisabetei), cã depusese „votul nazireatului”, un fel de cãlugãrie cu o viaţã retrasã şi asprã, dar într-o relaţie directã şi nemijlocitã cu Dumnezeu, în smerenie şi rugãciune, în post aspru şi priveghere, aşa cu îşi pregãteşte Dumnezeu profeţii lui şi care s-au dovedit întotdeauna a fi fideli voinţei Sale indiferent de privaţiunile sau riscurile la care au fost supuşi. Astfel se explicã mãreţia misiunii date de Dumnezeu lui Ioan, ultimul mare profet al Vechiului Testament şi întâiul şi unicul profet al Noului Tetament. La o aşa misiune aşa profet.

Puternica personalitate a lui Ioan a captat repede atenţia oamenilor, în mod deosebit al tinerilor, iar când se exprima mulţimilor, vorbele lui pãtrundeau pânã-n suflet. Cu fariseii şi saduceii era aspru: „Pui de vipere, cine v-a învãţat sã fugiţi de mânia care va veni? Faceţi roade vrednice de pocãinţã” (Mt. 3,7-10). Când se adresa oamenilor simpli le spunea cu blândeţe: „Cel ce are douã haine sã dea şi celui ce nu are şi tot aşa sã facã şi acela care are ce mânca” (Lc. 3,11). Vameşilor care îi cereau sfatul îi le rãspundea: „Nimic sã nu faceţi mai mult decât vã este hotãrât” (Lc. 3,12), iar celor ce se aflau sub arme, care-l întrebau, le zice: „… pe nimeni sã nu asupriţi, nici sã nu grãiţi de rãi ci fie-vã destulã leafa voastrã” (Lc. 3,14).

Cu un astfel de comportament, cu o aşa îndrãzneaţã propovãduire, Ioan şi-a fãcut mulţi aderenţi (ucenici) care au preluat ideile propovãduite de el, idei pe care le-au propagat în continuare, deoarece extinderea creştinismului prin propovãduirea lui Iisus Cristos, a avut întodeauna nevoie de oameni cu o credinţã puternicã, un caracter tare şi o voinţã de nestrãmutat. O aşteptare de sute de ani, a zeci şi zeci de generaţii din seminţia poporului evreu, popor care-şi consemna riguros istoria şi devenirea sa, trebuia însufleţitã, trezitã la realitate; momentulvenirii lui Mesia nu trebuie ratat; avertizarea cã acel unic moment a sosit trebuia sã ajungã în sufletul fiecãruia. Ori singurul care era credibil pentru aceastã misiune (misiune proorocitã) a fost Ioan Botezãtorul.

Cei ce ascultau discursul lui Ioan când propovãduia, se cutremurau de vorbele lui şi alergau sã primeascã botezul pocãinţei cu credinţa cã Mesia este aproape, este printre ei. Ceea ce este cu adevãrat mãreţ la acest unic personaj este infinita lui modestie: „Eu vã botez cu apã, dar dupã mine vine Cel mai mare decât mine, cãruia nu sunt vrednic sã-i dezleg curelele încãlţãmintei. Acela vã va boteza cu Spirit Sfânt şi cu foc; vânturãtoarea este în mâna Lui şi-şi va curãţa aria şi va aduna grâul în jitniţã, iar paiele le va arde cu foc nestins” (Lc. 3,16-17).

Precizându-şi bine menirea, Ioan (ţinea neapãrat) sã fie bine înţeles de toţi, cã el nu este altcineva decât acela care chiamã la pocãinţã, pocãinţã care se impunea pentru primirea adevãratului botez pe care-l va întemeia Cristos; botez care va curãţi cu adevãrat sufletele precum focul curãţã aurul de zgurã. Netezirea cãilor Domnului nu este altceva decât îndepãrtarea pãcatelor din suflete. Glasul şi vorbele Înaintemergãtorului, aşa cum au fost adevãrate atunci, sunt valabile şi azi, pentru toţi creştinii, deoarece valoarea botezului primit nu este una formalã ci mereu vie şi actualã.

„Mãrturisesc un botez întru iertarea pãcatelor”, text cuprins în Crez, nu este un text formal ci permanent viu şi actual. Cu fiecare act de mãrturisire a Crezului, noi trebuie sã creştem şi sã ne întãrim în adevãrurile eterne ale acestui crez care este ca o adevãratã coloanã vertebralã a creştinismului.

Momentul culminant al activitãţii Sfântului Ioan Botezãtorul este chiar Botezul Domnului despre care Iisus mãrturiseşte: „aşa trebuie sã fie”. Dupã acest moment, din Sfânta Evanghelie mai aflãm cã Ioan este întemniţat şi moare decapitat. Este greu de înţeles cum se poate ca un astfel de personaj, cu o asemenea mãreaţã misiune sã moarã de tânãr, victimã a capriciului unei femei şi a laşitãţii lui Irod.

Dar dacã luãm în considerare cã misiunea de Înaintemergãtor a lui Ioan, nu este doar pentru lumea aceasta ci şi pentru cea de dincolo de porţile morţii, atunci vom înţelege bine ceea cese spune în condacul din 29 august când sãrbãtorim Tãierea cinstitului cap a lui Ioan Botezãtorul:

„Preamãritã tãiere a Înaintemergãtorului o rânduialã oarecare dumnezeiascã a fost: ca şi celor din iad sã le vesteascã sosirea Mântuitorului”. Fascinaţia acestui personaj a determinat Biserica sã îl cinsteascã de mai multe ori pe an, iar noi de fiecare datã suntem îndemnaţi sã luãm aminte la strigãtul lui: „Pocãiţi-vã cãci s-a apropiat împãrãţia cerurilor”.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Iisus şi Ioan la Iordan

   

 “Eu unul botez cu apã spre pocãinţã, dar cel care vine dupã mine este mai puternic decât mine… Acesta vã va boteza cu Spirit Sfânt şi cu foc” (Mt. 3,11).

    Cu aceste cuvinte se adresa Sf. Ioan Botezãtorul celor care veneau sã se boteze la râul Iordanului. „Pocãiţi-vã (cãiţi-vã de pãcate) motivând: „cã s-a apropiat Împãrãţia lui Dumnezeu”. El era glasul celui ce strigã în pustie: „Gãtiţi calea Domnului, drepte faceţi cãrãrile Lui”.

    Iordanul era singurul râu al ţãrii evreilor, care izvorãşte de la o înãlţime de 2 860 m. şi strãbate Palestina având o lungime de 250 Km. El se varsã în Marea Tiberiadei, apoi curge aproape de Ierihon, unde probabil a fost botezul lui Iisus, şi se varsã apoi în Marea Moartã pe douã braţe.

    Mulţimile alergau din toate pãrţile şi se botezau de la Ioan şi el le spunea: „Securea stã la rãdãcina pomilor: deci orice pom care nu face roadã bunã se taie şi se aruncã în foc” (Lc. 3,9). Vorbindu-le despre Mântuitorul care avea sã vinã la botez, Ioan le mai zice tuturor: “Eu unul botez cu apã spre pocãinţã, dar cel care vine dupã mine este mai puternic decât mine… Acesta vã va boteza cu Spirit Sfânt şi cu foc” (Mt. 3,11). Le mai spune cã: „El are lopata în mânã şi va curãţi aria Sa şi va aduna grâul în jitniţã, iar pleava o va arde cu foc nestins” (Mt. 3,12).

    Sfântul Evanghelist Matei ne mai spune cã: „În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, cãtre Ioan, ca sã se boteze de cãtre el. Ioan însã îl oprea, zicând: Eu am trebuinţã sã fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” Şi rãspunzând, Iisus a zis cãtre el: Lasã acum, cã aşa se cuvine nouã sã împlinim toatã dreptatea. Atunci l-a lãsat” (Mt.3,13-15). „Şi botezându-se Iisus, îndatã ce a ieşit din apã iatã cerurile I s-au deschis, şi El a vãzut Spiritul lui Dumnezeu, pogorându-se ca un porumbel şi venind spre El. Şi iatã glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit” (Mt. 3,16-17).

    Biserica creştinã prãznuieşte botezul sau Boboteaza la data de 6 ianuarie. Acestei sãrbãtori i se mai spune şi Epifanie sau Teofanie care în limba greacã înseamnã arãtarea lui Dumnezeu , deoarece cu acest prilej Dumnezeu, Unul în Fiinţã, dar întreit în manifestãri sau feţe, iese din abstract şi se concretizeazã. El este spirit absolut şi de acea nu poate fi intuit cu cele cinci simţuri, aparţinând prin excelenţã lumii spirituale. Cu prilejul Botezului Domnului, Divinitatea iese din abstract şi toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi se concretizeazã: Dumnezeu –Tatãl, sub chipul vocii care confirmã dumnezeirea Fiului, prin cuvintele: acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit pe acesta sa-L ascultaţi”; Dumnezeu-Fiul este concretizat prin chipul Omului ce se boteazã, iar Dumnezeu-Spiritul Sfânt se concretizeazã sub chipul unui porumbel.

    De ce a venit Iisus la Iordan? Sfinţii Pãrinţi ne învaţã urmãtoarele:

1.Sã se dovedească lumii dumnezeirea Sa (a se vedea citatul de mai sus Mt 3,16-17) .

2. Sã sfinţeascã firea apelor şi întreaga naturã care zãcea sub blestemul pãcatului

Spiritul Sfânt în chip de porumbel simbolizeazã harurile care se vor revãrsa de acum încolo cu îmbelşugare asupra oamenilor. Porumbelul mai simbolizeazã chipul curãţiei şi al nevinovãţiei, simbolul blândeţii, etc.

Botezul lui Iisus în Iordan este o chemare la pocãinţã, la reînnoirea vieţii, o cãlãuzã spre botezul creştin ca Sfântã Tainã a creştinismului.

Într-o convorbire dintre Iisus şi fariseul Nicodim Iisus îi vorbeşte de o „naştere de sus” pentru a putea dobândi Împãrãţia lui Dumnezeu. Nicodim nu înţelegea aceastã a doua naştere şi nedumerit întreabã:” Cum poate cineva sã se nascã fiind bãtrân?” Iisus precizeazã:”Adevãr, adevãr îţi grãiesc: De nu se va naşte cineva din apã şi din spirit, nu va putea intra în Împãrãţia lui Dumnezeu. Ce este nãscut din trup, trup este şi ce este nãscut din spirit spirit este. Nu te mira cã ţi-am zis: Trebuie sã vã naşteţi de sus” (In 3,3-7). Este clarã nevoia de o naştere spiritualã.

Protopărinţii noştri, prin pãcatul strãmoşesc, au pierdut pentru ei şi pentru întreaga posteritate darul suprafiresc al harului sfinţitor, care i-a ridicat pe oameni la starea de fii adoptivi şi moştenitori ai împãrãţiei lui Dumnezeu. Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, întrupându-se, a reparat în locul nostru ofensa pricinuitã lui Dumnezeu-Tatãl.

Prin sângele sãu vãrsat pe cruce, El ne-a redobândit dreptul de fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai cerului, drept pe care ni-l împãrtãşeşte prin spãlarea cu apa Sfântului Botez, slujbã încredinţatã de El apostolilor îndatã dupã Învierea Sa, când insuflându-le puterea Spiritului Sfânt le-a poruncit:”…mergând, învãţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatãlui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit…” (Mt. 28,19)

 Aşadar, prin Sfântul Botez în Cristos, trunchiul nobil, ne altoim noi, mlãdiţele sãlbatice, primind astfel seva vieţii sale divine care ne transformã, ne asimileazã, ne face asemenea Lui, ne îndumnezeieşte.

 Pãstrând şi sporind prin fapte bune, viaţa divinã primitã prin botez vom putea sã aducem roade bune pentru mântuire. Iisus ne spune: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlãdiţele. Cel ce locuieşte în Mine şi Eu în el, acela mult rod aduce: cãci fãrã de Mine nu puteţi face nimic.” (In. 15, 4-5).Deci prin botez primim o adopţiune supranaturalã, suntem încreştinaţi, ne naştem în Cristos, am intrat în familia lui Dumnezeu.

La botez, prin gura naşului, am declarat cã mã lepãd de satana,de toate poftele, trufia şi lucrãrile lui, şi mã unesc cu Cristos şi cred în El ca în împãratul şi Dumnezeul meu, adicã mã supun poruncilor Lui.

Ne întrebãm acum: Ce am fãcut când am ajuns la anii priceperii? Mi-am ţinut oare aceastã întreitã juruinţã? De lepãdare de Satana; de lepãdare de Mine însumi şi de unire cu Cristos? De câte ori am rupt alianţa cu Cristos şi am pactat cu principele întunericului, prin firea mea pornitã spre rãu care mã îndemna sã mã conduc nu dupã Decalogul Pãrintelui meu, ci dupã maximele morbide ale lumii, pierzându-mi demnitatea de fiu al lui Dumnezeu şi dreptul la moştenirea cereascã.

Dacã la botez îmbrãcãm o cãmaşã albã şi nouã iar mai târziu cãmaşa sufletului se murdãreşte, avem botezul pocãinţei prin care, prin baia mãrturisirii pãcatelor şi a pãrerii de rãu pentru pãcate ne spãlãm murdãria, deoarece lacrimile de cãinţã spalã şi purificã.

Tâlharul din dreapta Mântuitorului n-a fost niciodatã botezat, dar s-a mântuit într-o clipã, prin cãinţã, lacrimi şi rugăciune.

În afarã de botezul cãinţei mai avem şi botezul sângelui. Mii şi mii de martiri creştini şi-au dat viaţa pentru Cristos,care i-a încurajat sã nu se teamã de cei ce ucid trupul ci de cei ce ucid sufletul (Lc. 12,4).

Sã folosim prilejul sãrbãtorii de azi spre a ne face examenul de conştiinţã asupra faptelor noastre şi sã reînnoim fãgãduinţele fãcute la botez pãstrândune în conştiinţã nobleţea de fii ai lui Dumnezeu-Tatãl şi fraţi ai lui Cristos, Amin!

.

Duminica după Bobotezul Domnului

.

“Poporul care zace în întuneric a văzut lumină mare…” sunt cuvintele profetului Isaia redate în Evanghelia de astăzi. Tema luminii străbate întreaga revelaţie biblică. Lăsând să se reverse în afară lumina din Lumina Sa cea pururea fiitoare, Ziditorul desparte de atunci lumina de întuneric şi continuă să o despartă până la sfârşitul timpului. Prin Misterul Pascal al Mielului lui Dumnezeu, Iisus Cristos, conflictul în care se confruntă lumina cu întunericul se încheie prin triumful luminii.

În toate cultele, din toate timpurile, lumina este un element încărcat cu numeroase semnificaţii simbolice. Ea este indispensabilă pentru a crea o atmosferă de sărbătoare şi de bucurie. Lumina este aceea care izgoneşte întunericul şi face să dispară frica. Fără lumină nu poate fi imaginată viaţa.

În templele antice ale Egiptului; în faţa statuilor zeilor ardeau necontenit torţe, lumina lor simbolizând viaţa; darul cel mai preţios făcut de zei. Luminile aprinse au fost întotdeauna un semn de cinstire adus divinităţii, persoanelor sau lucrurilor care trebuie onorate. Astfel, în imperiul roman se aprindeau făclii în faţa statuilor zeilor şi ale împăraţilor, înalţii funcţionari de stat aveau privilegiul de a fi precedaţi de purtători de făclii ca şi de un purtător al unui vas cu jăratic pentru cazul că făcliile se stingeau.

În Vechiul Testament lumina era primul simbol al lui Dumnezeu: “Domnul este lumina şi mântuirea mea” (Ps 27). De aici, marea importanţă a luminii în liturgia de la templu şi de la sinagogă ca şi în liturgia domestică. În faţa cortului Domnului ardea flacăra nestinsă a untdelemnului curat (Ex 27,20; Lev 24,2-4; 1Sam 3,3). De asemenea ardeau în templu făcliile pe candelabrul de aur cu şapte braţe (Ex 25,31-40). Rugul de foc nestins ca şi coloana de lumina ce mergea înaintea poporului israelit după eliberarea din Egipt indicau prezenţa lui Dumnezeu (Ex 3,2; 13,21).

În Noul Testament simbolismul luminii este şi mai evident. Cristos este lumina lumii şi lumină spre luminarea popoarelor (In 8,12; Lc 2,32; Ev 1,3; Ap 22,16; 2Pt 1,19). Ucenicii lui Cristos la rândul lor trebuie să fie lumina lumii şi fii ai luminii (In 12,36; Mt 5,14; Mt 25, 1-13; Lc 12,35). Nelipsite sunt luminile şi din liturgia cerească pe care Sfântul Ioan o descrie în Apocalipsă “şapte candele aprinse” ard în faţa celui care stă pe tron (Ap 4,5) şi şapte candelabre de aur îl înconjoară pe Fiul Omului (Ap 1,12-13).

Primii creştini aprindeau la căderea serii luminile la adunările lor cum a fost cazul la Troada (Fap 20,8), dar o făceau în primul rând pentru motive funcţionale. Dat fiind mediul păgân în care trăiau şi în care aprinderea luminilor, ca şi arderea de tămâie, era semn de idolatrie, în primele veacuri creştinii în general au refuzat să dea luminilor o uzanţă liturgică. Dar pe măsură ce societatea se încreştinează şi nu mai este pericol de confuzie, luminile îşi iau locul normal în cadrul liturgic al Liturghiei. Cum procesul de încreştinare nu a cunoscut acelaşi ritm şi aceleaşi condiţii peste tot, introducerea acestui simbol în liturgie nu s-a făcut peste tot în acelaşi timp.

“Deus lux est – Dumnezeu este Lumină”, ne aminteşte Sfântul Ioan, rezumând nu o teorie gnostică, ci “vestea pe care am auzit-o de la El” (1 In 1,5), de la Iisus. În Evanghelie, el citează cuvintele primite din gura Învăţătorului: “Eu sunt Lumina lumii. Cine mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12). Întrupându-se, Fiul lui Dumnezeu s-a manifestat ca lumină. O lumină prezentă nu numai în exterior, în istoria lumii, dar de asemenea în interiorul omului, în istoria sa personală. A devenit unul dintre noi, dând un sens şi o valoare reînnoită existenţei noastre terestre. Astfel, respectând libertatea umană, Cristos devine “lux mundi – lumina lumii”. El este lumina care străluceşte în întuneric (cf. I. 1,5).

Explicând simbolismul luminii Papa Benedict al XVI spunea: „Deja la începutul creaţiei Atotputernicul zice: „Fiat lux – Să fie lumină!” (Gen 1,2) şi s-a făcut separarea luminii de întuneric. La fel ca celelalte creaturi, lumina este un semn care revelează ceva din Dumnezeu: este ca un reflex al măririi sale, care îi însoţeşte manifestările. Când Dumnezeu apare „mărirea lui este ca lumina, sclipiri de fulger ies din mâinile sale (cf Hab 3,3). Lumina, „este mantia în care Dumnezeu se învăluie” (cf Ps 104,2). În cartea Înţelepciunii simbolismul luminii este folosit pentru a descrie însăşi esenţa lui Dumnezeu: înţelepciunea, revărsare a măriri lui Dumnezeu, este „un reflex al luminii veşnice” superioară oricărei lumini create (cf Înţ 7,27.29). În Noul Testament, Cristos constituie deplina manifestare a luminii lui Dumnezeu. Învierea sa a înfrânt pentru totdeauna puterea întunericului. Cu Cristos înviat triumfă adevărul şi iubirea asupra minciunii şi păcatului. În el lumina lui Dumnezeu luminează de acum definitiv viaţa oamenilor şi cursul istoriei. Cât de mult avem nevoie şi în acest timp al nostru de a ieşi din întunericul răului pentru a trăi bucuria fiilor luminii! Iisus a spus ucenicilor săi, dar şi fiecărui credincios în învăţătura lui: Voi sunteţi lumina lumii, voi sunteţi sarea pământului. Înainte de a-i onora prin aceste cuvinte, Iisus le impune datoria de a fi atare, pentru că el însuşi este lumina lumii (In 8,12) şi elementul necesar durabilităţii: de a fi şi de a rămâne veşnic (Mt 5,14-16). Iisus ne onorează cu cuvintele Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului, dar, tot El ne arată ce fel de lumină şi sare suntem: suntem un mic opaiţ care aruncă puţină lumină în jur, opaiţ care poate fi pus şi sub obroc sau în sfeşnic. Nu suntem soare, stele, becuri incandescente, rug ce nu se mistuie. Nu suntem atât de luminoşi încât să devenim obiect de admiraţie, ci o luminiţă în folosul altora unde întunericul este mai mare. Mântuitorul ne sugerează că întunericul este în propria casă, în propriul suflet. Cu toate acestea, lumina, oricât de mică, incomodează pe fiii întunericului.

Sfântul Pavel spune credincioşilor din Corint: Eu n-am voit să cunosc printre voi altceva decât pe Iisus Cristos şi pe acesta răstignit. După cum Iisus numai prin cruce a devenit lumină pentru omenire, la fel şi creştinul este credincios autentic – lumină – numai prin cruce, prin riscul pe care şi-l asumă de a da de gol păcatul lumii prin lumina sa. Numai creştinul care face din crucea sa de fiecare zi un act de caritate este lumină lumii şi sare pământului.

  “Voi sunteţi lumina lumii…”. Pentru cei care îl ascultau atunci pe Iisus, ca şi pentru noi, simbolul luminii evocă dorinţa de adevăr şi setea de a ajunge la plinătatea cunoaşterii, care sunt imprimate adânc în fiecare fiinţă umană.  Când lumina scade sau dispare de tot, nu mai vedem lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. În toiul nopţii ne putem simţi înspăimântaţi şi nesiguri, şi aşteptăm cu nerăbdare sosirea luminii zorilor. Noi trebuie să fim străjerii dimineţii (cf. Isaia 21,11-12) care anunţă răsăritul soarelui, care este Cristos cel Înviat! Lumina despre care Iisus vorbeşte în Evanghelii este lumina credinţei, darul gratuit al lui Dumnezeu, care iluminează inima şi limpezeşte mintea. “Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: ‘Strălucească, din întuneric, lumina’ – El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa măririi lui Dumnezeu, pe faţa lui Cristos” (2 Corinteni 4,6). De aceea sunt atât de importante cuvintele prin care Iisus îşi explică identitatea şi misiunea: “Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12).  Întâlnirea personală cu Cristos învăluie viaţa noastră într-o lumină nouă, ne aşează pe calea cea dreaptă şi ne trimite să fim mărturisitorii Lui. Acest mod nou de a privi lumea şi oamenii, care ne vine de la El, ne introduce mai adânc în misterul credinţei, care nu este doar o sumă de afirmaţii teoretice care să fie acceptate şi aprobate de minte, ci o experienţă care trebuie însuşită, un adevăr care trebuie trăit, sarea şi lumina întregii realităţi (cf. Veritatis Splendor, 88). Drama constă în faptul că Cristos-lumină a lumii este de mulţi necunoscut, de alţii nu e ascultat, ba chiar este refuzat. În societatea noastră este din păcate prea răspândită o cultură impregnată de egoism şi închisă faţă de cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu. Este o cultură care, refuzând de fapt o referinţă solidă la transcendenţa divină, produce rătăcire şi nemulţumire, indiferenţă şi singurătate, ură şi violenţă. Cât de urgent este aşadar să mărturisim cu bucurie unicul mesaj al mântuirii, vechi şi totodată nou, al Evangheliei vieţii şi a luminii, a speranţei şi a iubirii spunea Papa Ioan Paul II. Mântuirea este pentru toti.

Adevărata profesiune de credinţă a creştinului este aceea de a fi o lumina pentru cei care se afla in întuneric. O viata consecventa, o purtare sfântă, o integritate neclintita, un spirit activ si binevoitor, o pilda de evlavie, toate acestea sunt mijloacele prin care se dă lumii lumina. Dumnezeu îi binecuvântase pe iudei, ca naţiune, cu o mare lumina, dar mulţi dintre ei îşi ascunseseră lumina sub obroc. Biserica lui Cristos, trebuia sa reflecte către lume mărirea Tatălui. Cristos, fiind lumina lumii, ne cheamă să fim lumină în întunericul acestui pământ, nu pentru a privi la cele rele, ci pentru a lumina calea acelora care îl caută pe Cristos, fiindcă el ne-a spus: Aşa să lumineze lumina voastră… ca toţi să-l preamărească pe Tatăl (Mt 5,16), care face să răsară soarele său peste cei buni şi peste cei răi, peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt 5,45). Amin. Aşa să fim!

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

PERIOADA TRIODULUI

Duminica a XXXIII-a după Rusalii

     a Vameşului şi a Fariseului

.

“Oricine se înalţă pe sine se va smeri iar cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa” (Lc.18,4)

Înţelepţii comandanţi de oşti, în preajma marilor bătălii, după întocmirea planurilor de atac, obişnuiesc să pregătească sufletele ostaşilor pentru luptă. Îi adună în jurul lor, le vorbesc despre jertfă, despre iubirea de ţară, îi încurajează şi le făgăduiesc răsplătiri, urmărind să sădească în inimile ostaşilor marile virtuţi cu ajutorul cărora victoria să fie asigurată.

Cu această duminică, începe perioada Triodului, o perioadă de 10 săptămâni până la Paşti, perioadă de pregătire. Creştinătatea se află acum în preajma unei mari bătălii spirituale, o bătălie cu păcatul care trebuie câştigată, ducând la o mare victorie, mântuirea sufletelor noastre.

Biserica, în înţelepciunea ei, în patru duminici ce premerg postul mare, ne propovăduieşte marile virtuţi cu care trebuie să ne împodobim, ca să putem ieşi biruitori în lupta cu păcatul. Postul este perioada îndreptării şi împăcării noastre cu Dumnezeu. Care este piedica cea mare în calea spre mântuire? Păcatul mândriei, rădăcina tuturor păcatelor. Oamenii mândri se cred buni, deştepţi, fără prihană, fără scăderi şi nu simt lipsa milei iertătoare a Părintelui ceresc.

Astăzi Biserica ne înfăţişează pilda vameşului şi a fariseului. Doi oameni cu un ţel comun: amândoi se duc la Templu, ca să se roage, dar modul în care se roagă este cu totul diferit.

Fariseul, provenit din pătura conducătoare a poporului iudeu, socotit om de vază, intră în biserică se bate în piept şi cu emfază se roagă, chipurile astfel:” Îţi mulţumesc Ţie, Doamne, că nu sunt ca ceilalţi oameni, risipitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca acest vameş; postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din tot ce câştig”.

La polul opus, în contrast cu el, intră în biserică şi un vameş sfios, umil şi modest, neîndrăznind nici ochii să-i ridice spre cer, bătându-şi pieptul, regretând într-o clipă starea lui de om păcătos, care are nevoie de îndreptare, şi nu se roagă decât atât: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!”. Sfânta Evanghelie ne relatează că vameşul s-a întors îndreptat şi înălţat la casa sa.

Mândrie şi smerenie, doi poli opuşi. Mândria este imaginea falsă pe care o avem despre noi, un păcat de moarte care împinge la auto înălţare. Păcatul acesta îl întâlnim în manifestările umane încă de la creaţie, amintindu-ne de îngerii cei răi, care din mândrie au vrut să fie cel puţin egali cu Dumnezeu şi răzvrătindu-se au fost alungaţi. Ne mai amintim de căderea protopărinţilor noştri Adam şi Eva care din mândrie au vrut să fie egali cu Dumnezeu în cunoaştere. Ne mai amintim de Turnul Babilonului, de uriaşul Goliat mândru de forţa sa hereuliană, dar ucis de micul păstor David cu praştia.

Despre împăratul Napoleon, cuceritorul multor ţări, care plin de sine a bătut o insignă cu inscripţia: “Doamne, al tău este cerul, al meu este pământul”. După ce a fost învins de Kutuzov, bate şi acesta o insignă cu următoarea inscripţie: “Napoleoane, al tău este spatele, al meu este biciul!”. “Cel ce se înalţă pe sine va fi umilit”.

Sfântul Ioan Botezătorul avea cuvinte aspre pentru farisei, numindu-i: “pui de năpârci” şi “pui de vipere”, iar Mântuitorul nostru Iisus Cristos, omul lui Dumnezeu, atât de bun, milostiv şi iertător, atât de înţelegător cu necazurile oamenilor, care iartă pe desfrânata Maria Magdalena, care primeşte pe Fiul rătăcit, care deschide uşile raiului tâlharului din dreapta, acest Iisus are totuşi cuvinte grele la adresa fariseilor: “ Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mâncaţi casele văduvelor şi de ochii lumii faceţi rugăciuni lungi; Pentru aceasta mai multă osândă veţi lua; Vai vouă, că daţi zeciuială din mentă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale legii: judecata dreaptă, milostenia, iubirea şi credinţa. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt. 23,14 şi 23; Mt. 23,24).

Pentru ce a fost osândit fariseul din Evanghelie? Pentru mândrie. Faptele înşirate de el apăreau bune dar ele izvorau din trufie şi nu din iubire faţă de Dumnezeu. Sfântul Bernard zice: „Un car de fapte bune tras de mândrie duce la iad, pe când un car de păcate tras de smerenie duce la rai”.

Vameşul ştia un singur lucru că este păcătos. Aceasta a fost de ajuns. El şi-a deşertat inima de orice gând de trufie, s-a înălţat, fiind că s-a smerit. În faţa vameşului stă taina mântuirii noastre.

Sfântul Augustin, fiind întrebat de un credincios care este calea spre cer, a răspuns: întâi smerenia, a doua oară smerenia şi a treia oară tot smerenia. „La fericirea cerească nu duce decât drumul smereniei”. Smerenia este aceea putere sufletească prin care, lepădând orice spirit de mândrie, ne recunoaştem nimicnicia noastră şi păcătoşenia. Prin această virtute ne golim pe noi înşine pentru a simţi lipsa harului ceresc care vine să ne pătrundă, să ne înalţe, să ne sfinţească. Smerenia scara care ne urcă spre cer, este leacul împotriva păcatului care ne-a depărtat de cer. Mântuitorul ne zice:”Veniţi şi învăţaţi de la mine că Eu sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11,29).

Să mergem la şcoala lui Iisus şi să vedem ce valoare are smerenia. Viaţa lui Iisus a fost trăită în smerenie. S-a născut într-o iesle (nu palat), dintr-o mamă săracă, a lucrat într-un atelier de dulgherie împreună cu Sfântul Iosif, a sfârşit viaţa pământească prin a se lăsa batjocorit, scuipat, biciuit şi omorât pe cruce. Pentru ce toate acestea? Pentru ca să nimicească mândria, izvorul tuturor relelor; pentru ca să ne arate că nu este altă cale de împăcare cu Dumnezeu decât lepădarea de sine, umilinţa.

Creştinism înseamnă coborârea lui Iisus în trup omenesc, înseamnă smerenia dusă până la capăt. În voi zice Sfântul Pavel, trebuie să fie aceleaşi simţiri, ca şi în Iisus Cristos, care fiind chipul lui Dumnezeu, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte, iar moartea pe cruce” (Filip. 2,5-8). Starea fiinţei noastre încă trebuie să ne îndemne la smerenie. Proorocul Ieremia i s-a arătat odată în vedenie templul din Ierusalim şi nu se mai sătura privindu-l şi admirându-i frumuseţea. Dar deodată auzi un glas care i-a zis: „Sapă mai adânc! Sapă în perete!”. Şi făcând Ieremia o spărtură în perete, a văzut în templu o murdărie şi urâciune cum nu se vede decât în casele de destrăbălare (Ieremia 8,8-10). Cam aşa este şi starea noastră. Noi, de multe ori ne admirăm frumuseţea noastră precum şi calităţile noastre. Ne considerăm desăvârşiţi, dar „să săpăm în adânc”, să privim mai de aproape ceea ce suntem. Ne vom convinge că nu suntem decât o sumă de neputinţe, deşertăciuni şi slăbiciuni. Trupul e o mână de ţărână, tinereţea e ca o floare care se veştejeşte. Ce-i bogăţia? O deşertăciune amăgitoare. Ce sunt talentele noastre? Daruri de la Dumnezeu. Căci ce ai să nu fi primit? zice Sfântul Pavel. Şi dacă ai primit, atunci de ce te făleşti, ca şi cum n-ai fi primit? (I Cor. 4,7). Sapă mai adânc, creştine! Sfarmă peretele care te ascunde de ochii lumii şi priveşte-ţi inima. Cercetează scopurile ascunse ale faptelor tale şi te vei „îngrozi” de acel „templu” de desăvârşire înaintea căruia te închini cu atâta admiraţie. Te vei îngrozi când vei privi sumedenia de gânduri necurate, de pofte urâte care se frământă în sufletul tău.

Într-o cameră vom vedea mulţimea firelor de praf doar dacă lăsăm să pătrundă o rază de soare. Aşa e şi cu starea noastră sufletească. Câtă vreme suntem pătrunşi de întunericul mândriei nu ne găsim nicio meteahnă. Să lăsăm însă razele credinţei şi ale înţelepciunii dumnezeieşti să ne lumineze şi vom vedea nesfârşit numărul de scăderi şi de păcate ce întinează sufletele noastre. Şi atunci smerenia ne va cuprinde ca o apă tămăduitoare, ca un spirit cruţător.

Fiul unui împărat s-a dus să viziteze o închisoare şi s-a hotărât să elibereze unul. Dar care va fi vrednic de acest favor? Fiul de împărat s-a dus în fiecare celulă şi l-a întrebat pe fiecare din ce motiv a fost condamnat. Fiecare încerca să se dezvinovăţească într-un anumit fel şi se socotea vrednic de favorul şi îndurarea prinţului. În sfârşit, prinţul s-a apropiat de un tânăr şi l-a întrebat ce rău a făcut de a fost pedepsit. „Doamne, răspunde tânărul, am meritat să fiu adus la acest loc de osândă. Am fost rău, n-am ascultat de părinţi, m-am dat în tovărăşii rele, am furat, am făcut moarte de om şi acum îmi ispăşesc după dreptate fărădelegile mele”. Prinţul a râs atunci şi a zis: „Cum de vine nemernicul acesta să stea aici ca să strice atâţia oameni de treabă? Luaţi-i cătuşele şi să iasă de aici!”. Cred că aţi priceput ce a voit să zică: „toţi răii aceştia m-au minţit, nimeni nu a avut curajul să-şi recunoască vina, doar tânărul şi-a recunoscut umilit greşelile şi s-a căit. El este deci vrednic de îndurarea mea!”

Pilda aceasta are un înţeles adânc. Fiul lui Dumnezeu, Iisus Cristos, este fiul de împărat care umblă într-o mare temniţă să-i slobozească pe cei închişi. Întemniţaţii suntem noi, care zacem în cătuşile păcatelor. Pe cine îl va slobozi Cristos? Pe aceia care îşi vor recunoaşte păcatelor fără scuză, fără ruşine. Iisus va avea milă cu acei care ca vameşul, vor rosti: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!”

Se apropie postul mare. Să ne pregătim pentru acest binecuvântat ostrov de mântuire sufletească. Mijlocul este cel arătat până acum: să ne cunoaştem faptura noastră lăuntrică; să aruncăm departe orice gând de mândrie; să ne recunoaştem starea de păcat în care ne găsim şi umilindu-ne, să cerem milă şi ajutor de la Dumnezeu.

Să nu privim în ograda sufletului semenului nostru, ci mai degrabă să facem ca şi Sfânta Tereza de Lisieux care spune: „Între mine şi aproapele pun vălul păcatelor mele şi astfel, când mă uit la el şi vreau să-l judec, nu văd decât păcatele mele şi mă judec pe mine însumi”.

Să ne rugăm zilnic împreună cu Sfântul Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, spiritul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în dşert nu mi-l da mie. Iar spiritul curăţiei şi al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii tale. Aşa, Doamne, Împărate, dărieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor!” Amin!

Duminica Fiului Risipitor

« Mă voi întoarce la Tatăl Meu… » 

În această duminică premergătoare Postului Mare Biserica ne orientează spre o adevărată convertire. Chiar şi cei care cred că sunt adevăraţi creştini au nevoie de convertire. Evanghelia ne propune trei atitudini: a fiului mai mic, care se îndepărtează de Tatăl prin pretenţia de a-şi căuta libertatea departe de sânul Tatălui, a fiului celui mare care aproape fiind nu se simte fiu, ci serv şi nu în cele din urmă atitudinea Tatălui care-i vrea fii liberi pe amândoi.

Această parabolă nu este atât a fiului risipitor sau a fiului mai mare, cât a Tatălui. Ne descoperă iubirea Sa paternă pentru fiul păcătos fără condiţii şi fără limite, dar în acelaşi timp îl invită pe fiul major, care se considera adevăratul fiu în faţa Tatălui să-l recunoască şi să-l primească pe fratele păcătos. Aşadar este o provocare pentru fiecare dintre noi, drept sau păcătos. În acest sens convertirea nu este un proces psihologic al păcătosului, ci o schimbare a imaginii despre Tatăl pe care trebuie să o operăm cu toţii, drepţi sau păcătoşi. Înseamnă a renunţa la propriul nostru „eu” pentru Dumnezeu, însă nu în sensul de a ne anula „eul” propriu, ci în cel al trecerii din condiţia de sclavi în condiţia de fii. Fiul mai mic trebuie să renunţe la iluzia propriului păcat şi să-şi concentreze atenţia asupra Tatălui care-l aşteaptă să redevină fiu, iar fiul mai mare trebuie să renunţe la orgoliul său şi la espectativa de a fi cel drept, atâta timp cât el nu ştie să se comporte ca fiu.

Suntem fii cu toţii. Fiecare dintre noi suntem fii. Nu am ales noi să ne naştem, nu ne-am ales noi un corp şi nici epoca în care să trăim. Nici măcar educaţia primită nu ne-am ales-o noi înşine, cel puţin până la o anumită vârstă. În centrul acestei parabole se află drama fundamentală a existenţei umane. A fi fiu înseamnă a nu fi stăpân absolut, înseamnă a depinde de cineva. Problema este acută deja la nivel uman, însă dacă este transferată la nivel religios problema se complică şi mai mult. Suntem obişnuiţi să-L recunoaştem pe Dumnezeu ca Tată, iar pe noi, pe toţi, ca fii. A fi creştini înseamnă astfel a crede într-un Dumnezeu-Stăpân, a nu ne considera niciodată pe deplin autonomi, pe deplin liberi, pe deplin oameni.

Fiul risipitor: În fiul cel mai mic putem vedea o imagine a omului modern, total independent de orice figură superioară lui. Cere partea lui de avere şi pleacă; îşi începe aventura sa de „om liber”, care reprezintă de fapt iluzia de a se putea elibera de propria origine, identificându-se cu propria avere, însă viaţa petrecută în desfrâu şi plăcere îşi arată propriile limite. Tânărul liber şi fericit ajunge servitorul proprietarului de porci. Cine pretinde să fie liber în absolut găseşte întotdeauna un altul mai liber decât el. Suntem fii şi dacă nu vom înţelege acest lucru şi nu vom trăi bucuria de a fi fiii Tatălui, vom trăi urmăriţi de propriul păcat.

Suntem şi noi tentaţi să criticăm această căutare de autonomie, de libertate, de independenţă fără reguli, fără coerenţă; să criticăm ceea ce se poate vedea de altfel în comportamentul fiului rătăcit de la care ne-am aştepta să nu se îndepărteze de propria casă, de familie, de Tatăl şi poate că de multe ori îl judecăm. Este oare această judecată expresia iubirii lui Dumnezeu? Este oare o atitudine creştinească?

Figura Tatălui: Ne considerăm fiii lui Dumnezeu pentru că nu facem nimic rău, pentru că nu facem păcate mari, pentru că nu suntem precum alţii… ne simţim îndreptăţiţi, însă suntem trişti şi incapabili de a sărbători alături de Tatăl, alături de fratele care se întoarce, incapabili de a-l îmbrăţişa pe fratele mort şi înviat; ne credem fii, însă mai avem încă o inimă de sclavi. Acesta este mesajul pe care Iisus vrea să-l transmită prin această parabolă. Rădăcina păcatului constă într-o imagine greşită despre Tatăl, atât a fiului mai mic (rătăcit), cât şi a fiului celui mai mare. Unul pentru a se elibera foloseşte strategia plăcerii, a rebeliunii, a ateismului, a nihilismului, care-l determină să se îndepărteze, iar celălalt pentru a-l consola instaurează strategia datoriei, a ascultării, o religiozitate servilă, prin care-şi sacrifică bucuria de a trăi. Toate aceste aspecte pornesc dintr-un singur punct: lipsa cunoaşterii lui Dumnezeu ca Tată în spatele căreia se află concepţia despre un Dumnezeu-stăpân. Voltaire spune că pe un astfel de Dumnezeu, dacă nu există ar trebui să-L inventăm, ca să-i ţină pe oameni sclavi, iar dacă există – spune Bakunin – trebuie să-L distrugem pentru a-i elibera pe oameni. Cu totul altfel este Tatăl surprins în această parabolă: un Tată plin de compătimire, plin de iubire, plin de îndurare, dornic să-l îmbrăţişeze pe fiul risipitor şi să-l ierte, să-l facă iar fiu, chiar dacă el îşi doreşte să fie doar serv. Apoi doreşte ca şi fiul cel mai mare să se simtă cu adevărat fiu şi să nu mai trăiască această experienţă care-l face trist chiar dacă este în casa Tatălui: „toate ale Mele sunt ale tale”. Îl respinge pe Tatăl care-l recunoaşte ca fiu.

Fiul cel mare: Nu este capabil să pronunţe cuvântul „Tată”, pentru că-i este foarte greu să recunoască faptul că fratele păcătos este fiu al acestui Tată. Cu atât mai greu îi este să-l numească „frate” pe fiul risipitor. El este bun, este corect, este ascultător, dar nu poate să accepte un Tată care ne iubeşte nu pentru că noi suntem buni, ci pentru simplul fapt că El este Tată.

În centrul atenţiei acestei parabole stă o profundă învăţătură despre adevărata convertire, adică trecerea de la o credinţă de tip servilistic la o credinţă liberă într-un Dumnezeu-Tată al tuturor, răi şi buni, atei şi credincioşi, ucigaşi şi convertiţi. De aceea cel păcătos trebuie să se reîntoarcă în casa Tatălui în calitate de fiu, iar cel drept să accepte un Dumnezeu care-l iubeşte pe păcătos şi să se convertească acceptându-şi fratele. Suntem oare capabili să trăim postul ca o adevărată convertire indiferent cu care dintre cei doi fii ne-am putea identifica? Avem un Tată, suntem capabili să ne reîntoarcem în casa Sa în calitate de fii?

Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi

“Iar când va veni Fiul Omului întru mărire cu toţi sfinţii îngeri, atunci va şedea pe scaunul măririi şi se vor aduna înaintea Lui toate popoarele” (Mt. 25,31).

Fiecare pericopa evanghelică citită în duminicile de peste an, ne oferă prilejul să reflectăm asupra unor anumite învăţături necesare pentru viaţă. Unele ne întăresc în credinţă, altele ne încântă prin frumuseţea învăţăturilor. Uneori cartea dumnezeiască ne picură în inimi stropi de milă şi de bunătate, alteori ne îmbie la reculegere şi mângăiere. Evanghelia de astăzi ne trezeşte în suflet zguduitorul sentiment al groazei, al fricii. Ea ne vorbeşte despre aceea zi care va însemna ultimul act al istoriei omeneşti: ziua arătării Fiului Omului, ziua împlinirii Împărăţiei lui Dumnezeu, judecata din urmă. Icoana judecăţii din urmă a avut întodeauna o înrâurire puternică şi binefăcătoare asupra sufletului omenesc. Datorită ei, au rămas neclintiţi în credinţă cei dintâi creştini. Datorită ei, mucenicii au primit chinurile şi moartea cu zâmbetul pe buze. Gândul la judecata din urmă le-au făcut pe fecioare să biruiască ispitele cărnii şi pe mucenici să găsească dulce asprimea vieţii lor.

Acelaşi gând a făcut ca mii şi mii de păcătoşi să se întoarcă la Dumnezeu şi să verse lacrimi de căinţă. Drama ce se descrie este drama vieţii şi dacă veţi privi bine vă veţi descoperi pe voi înşivă. Acolo, la înfricoşatul tribunal ceresc, în faţa miilor de îngeri, în mijlocul nesfârşitului număr de împricinaţi, veţi sta voi înşivă într-un colţ ca să primiţi din partea Marelui Judecător, ce? Viaţă sau moarte, fericirea sau osânda; răsplătirea sau pedeapsa.

Cea dintâi descoperire ce ne-o face Evanghelia judecăţii din urmă, este aceea că va veni prin surprindere, “Iar despre ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, fără numai Tatăl” (Mt. 24,36). Totuşi, Iisus ne descoperit semnele care vor premerge judecăţii: Dumnezeu va zgudui din temelii stihiile Universului; soarele se va întuneca, luna nu-şi va da lumina sa, stelele vor cădea de pe cer şi toate puterile cerului se vor clătina, apoi Domnul va trimite pe îngerii săi să vestească ceasul înfricoşat.

La răsunetul trâmbiţelor îngereşti toţi morţii se vor scula din morminte, de la Adam şi până la cel de pe urmă născut; cei morţi de bătrâneţe, cei morţi din pruncie, cei înecaţi în ape, cei ucişi în războaie, cei sfâşiaţi de fiare şi cei arşi în foc. Toţi îşi vor îmbrăca trupurile în care au vieţuit şi tremurând se vor înfăţişa înaintea judecătorului Preaînalt.

Cine va fi judecătorul? Fiul Omului în toată măreţia şi puterea lui. Iisus Cristos în toată plinătatea majestăţii Sale dumnezeieşti. Spre a înţelege ce înseamnă un judecător Dumnezeiesc în toată măreţia Lui voi aminti două întâmplări biblice:

– Când Dumnezeu s-a coborât pe muntele Sinai, ca să dea legea lui Moise, locul s-a făcut atât de înfricoşat, încât poporul, la poalele muntelui, s-a umplut de frică şi cutremur, deşi Domnul s-a arătat acoperit, în chip tainic.

– Iisus pe muntele Taborului, şi-a arătat numai o rază din strălucirea sa şi cu toate acestea cei trei ucenici au căzut cu feţele la pământ şi s-au spăimântat foarte. Gândiţi-vă ce arătare va fi aceea când Dumnezeu va veni pe norii cerului, nu ca să vă dea legea, ci ca să judece pe călcătorii de lege, nu ascuns, ci în toată strălucirea Lui. Oamenii se vor simţii în faţa Lui, vinovaţi. Cât de mare e frica şi ruşinea când dai ochi cu omul căruia i-ai făcut vre-un rău. Când fii lui Iacob l-au întâlnit în Egipt pe bunul şi blândul lor frate Iosif, pe care-l vânduseră ca rob, de frică şi de ruşine nu putură să scoată o vorbă. Dar când îl vom vedea pe pe Iisus care s-a răstignit şi a murit pentru noi şi pe care noi l-am trădat, l-au vândut şi l-am batjocorit cu păcatele noastre, cu ce ochi îl vom privi, cu ce inimă vom sta în faţa lui?

La judecata de apoi, Dumnezeu se va arăta în toată urgia şi mânia Sa. Să ne amintim de potop, de arderea Sodomei şi Gomorei, la plăgile asupra lui Faraon egipteanul, dar niciodată Dumnezeu n-a aprins pe pământ toată urgia sa. Întodeauna mânia sa a fost potolită, îmblânzită de iubirea Sa faţă de oameni.

La judecată nu va mai fi aşa: atunci Dumnezeu va fi numai mânie, fără blândeţe, numai dreptate, fără milă. Sfântul Ioan spune că acel ceas va fi atât de grozav încât păcătoşii vor striga munţilor şi stâncilor: “Cădeţi peste noi şi ascundeţi-vă de faţa celui ce şade pe tron şi de mâna mieluşelului. Că a venit ziua cea mare a mâniei şi cine poate să stea? (Apoc. 6,16). Atunci sfinţii nu vor mai mijloci pentru noi, ci vor cere ca Domnul să facă dreptate cauzei Sale. Atunci rănile deschise ale lui Iisus vor striga şi sângele pătimirii Lui va cere să fie răzbunat. La acel proces teribil vor fi chemaţi toţi fără deosebire: grecul sau barbarul, săracul şi bogatul, omul de lume, călugărul, regele şi ultimul ceşetor. În faţa judecătorului suprem toate titlurile, toate rangurile vor dispare: stăpânul va sta alături de rob, prinţul lângă ţăran, savantul lângă neştiutor, generalul lângă soldat, conducătorul de stat lângă măturătorul de stradă, toţi deavalma, o mare de capete încremenite de spaimă.

Apoi va începe judecata. În faţa acelui tribunal vor fi rechemate toate clipele vieţii noastre, toată istoria vieţii noastre de la prima simţire până la cea de pe urmă suflare. Atunci nu vom putea ascunde nimic. Toate vor fi scoase la iveală: păcatele pe care noi le-am făcut şi păcatele altora a căror cauză am fost noi cu sfatul sau cu pilda noastră. Binele pe care l-am făcut şi cel ce nu l-am făcut deşi l-am fi putut face. Toate faptele noastre vor fi strânse la un loc sub privirile noastre înspăimântate. Se va arăta şi istoria ascunsă a inimii noastre, a acelei inimi care întodeauna s-a ferit de văzul lumii, care s-a arătat înafară bună, dreaptă, curată dar care înăuntru era plină de putregai, de dorinţe ruşinoase, de gânduri murdare, de planuri mişeleşti, care doar aşteptau un prilej spre a le împlini. O lumină neaşteptată va lumina această peşteră de păcate de unde vor ieşi la iveală tot felul de răutăţi. Această cercetare se va face în faţa tuturor îngerilor şi oamenilor.

În ziua judecăţii, Fiul Omului ne va demasca în faţa tuturor! “Aduna-voi împotriva ta pe toţi, voi descoperi goliciunea ta înaintea lor şi ei vor vedea toată neruşinarea ta” (Ezechiel 16,37). Da, toată lumea va fi martoră neruşinării noastre.

După aceea va urma despărţirea. “Şi va despărţi, Fiul Omului pe unii de alţii cum desparte oile de capre”. În lumea aceasta deosebirile dintre oameni le formează averea, slujbele, rangurile. În ziua cea de apoi nu va fi aşa. Se va despărţi pleava de grâu, vasul de ruşine de vasul de cinste, păcătosul de cel drept. Va fi o despărţire crudă. Se va despărţi tată de fiu, prieten de prieten, frate de soră. Dacă despărţirea prin moartea trupească ne lasă o speranţă a posibilei revederi, această despărţire finală de la judecată va fi pe vecie şi nu va lăsa nici o speranţă de întâlnire.

După aceea, Împăratul măririi privind din văzduh spre cele două cete, întâi se va adresa celor de-a drepta, cu blândeţe şi cu bunătate: “Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu! Ieşiţi din pământul în care aţi fost dispreţuiţi şi socotiţi ca lepădăturile lumii! Urmaţi-mă pe căile nemuritoare ale gloriei şi fericirii, precum m-aţi urmat pe cele ale umilinţelor şi suferinţei. M-aţi ascultat, m-aţi iubit. Veniţi de moşteniţi împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii!”. Se va adresa apoi celor de-a stânga, cu flăcările mâniei şi ale răzbunării în priviri, cu un glas ce va deschide sânurile pământului, Domnul va striga păcătoşilor: “Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor, în focul cel de veci! M-aţi dispreţuit, mi-aţi călcat poruncile în picioare, v-aţi făcut idoli din plăcerile şi deşertăciunile lumii! Duceţi-vă! Plăcerile voastre au fost repezi şi trecătoare. Chinurile ce vă aşteaptă vor fi fără sfârşit!”

În vreme ce păcătoşii, blestemându-şi soarta şi ceasurile în care s-au născut, se vor prăbuşi în prăpastiile iadului ca să se chinuiască în veci, drepţii se vor înălţa spre măririle cereşti, cântând imnuri de mărire, ca să se bucure deapururi de desfătările cele negrăite ale împărăţiei lui Dumnezeu. După ce Moise a citit israilitenilor legea Domnului a sfârşit prin cuvintele acestea: “Fiii lui Israel! Iată eu v-am pus astăzi înainte viaţa şi moartea, binecâvântarea şi blestemul. O binecuvântare dacă nu veţi ieşi din căile Lui şi veţi păzi poruncile Lui. Un blestem, dacă nu veţi asculta şi veţi sluji altor dumnezei. Alegeţi!” (Deuteronom 30,15-19).

Cu aceleaşi cuvinte sfârşesc şi eu cuvântul meu de astăzi: Fraţilor, v-am arătat făgăduinţele şi ameninţările, moartea şi viaţa, partea cea stângă şi partea cea dreptă, vă întreb: pe care din aceste două drumuri păşiţi? În care ceată v-aţi duce dacă Cristos ar apărea în clipa aceasta să judece lumea? Să nu ne amăgim. Murim aşa cum trăim. Dăcă trăim în păcate în păcate murim, şi vai de cel ce moare în păcate. De aceea vă îndemn, îndreptaţi-vă, întorceţi-vă la Dumnezeu! Postul mare e înaintea uşilor. Iată vremea potrivită pentru primenirea sufletului şi pentru curăţirea de păcate. Folosiţi acest prilej binecuvântat! Mărturisiţi-vă păcatele preoţilor! Înoiţi-vă viaţa prin primirea Sfintelor Taine! Luaţi hotărârea sfântă ca niciodată, cu nici un preţ, să nu mai ieşiţi din calea Domnului.

Dacă veţi trăi ca drepţii; ca drepţii veţi fi răsplătiţi în ziua înfricoşătoarei Judecăti. Amin!

.

Aspiranţi la fericire

(D-ca Înfricoşătoarei Judecăţi)

.

     „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi Împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25)

      După concepţia creştină, atât lumea, cât şi viaţa omului au scop final. Scopul final al lumii este înnoirea ei prin Dumnezeu, iar scopul vieţii este fericirea veşnică în lumea cea nouă. Viaţa viitoare, fiind ţinta finală spre care aleargă (vrând sau nevrând) toţi pământenii şi stând în interdependenţă cu viaţa de pe pământ (întrucât aici, prin felul de-a vieţui, ne completăm fişa de intrare în fericirea sau în osânda veşnică) are o importantă deosebită pentru fiecare om. Valoarea teoretică a concepţiei creştine despre viaţa viitoare constă în înlăturarea neştiinţei, risipirea nesiguranţei şi salvarea din labirintul filosofiilor profane – ceea ce oferă gândirii claritate, siguranţă, optimism. Valoarea practică este tot atât de importantă întrucât gândul la rai este un imbold spre săvârşirea binelui în lumea aceasta, iar teama de iad ne reţine de la cele rele. Învăţătura aceasta constituie o piesă principală a doctrinei creştine, numită Eshatologie, şi cu ea se încheie edificiul ei dogmatic.

Acest adevăr mângâietor: că nu am fost creaţi pentru a trăi doar această infinită clipă din eternitate, condensată în 70-80 de ani, ci pentru eternitatea întreagă; şi că, totuşi, în această efemeră clipă putem dobândi o întreagă eternitate fericită; acest adevăr mângâietor l-a descoperit Dumnezeu începând cu Moise, apoi în chip desăvârşit prin Iisus Cristos. Acest mângâietor adevăr îl vesteşte Biserica în fiecare an, în Dumineca de dinaintea postului Paştilor.

Înainte de-a urca Golgota, Iisus Cristos se retrăgea mereu, împreună cu discipolii, în locuri liniştite, pentru a se ruga şi pentru a le da ultimele învăţături. Aşa şi a treia zi, după intrarea triumfală din Dumineca Floriilor, iese cu sfinţii apostoli prin poarta dinspre Betania şi se refugiază din zgomotul babilonic al Ierusalimului, începând a urca muntele, zis al Măslinilor sau Eleonului. De pe o colină se vede panorama oraşului; mai ales imaginea măreţului Templu, cu zidurile din piatră şlefuită şi lemn de cedru poleit cu aur, strălucind în ultimele raze ale soarelui – e un tablou fascinant de frumos. Unul din apostoli (poate loan, căci era mai tânăr şi mai în stare să se entuziasmeze, sau poate luda, pe care-l fascina bogăţia, aurul, arginţii), nu se poate stăpâni să nu exclame: “Învăţătorule, uite ce pietre, şi ce ziduri!” Iisus se întoarce cu faţa spre Ierusalim: – “Vezi aceste ziduri mari? Nu va rămâne nici piatră pe piatră care să nu se risipească”. Răspunsul îi uluieşte pe Apostoli, dar nici unul n-are tăria să întrebe; continuă urcuşul în tăcere, fiecare însă cugetând la acele vorbe… Ajunşi sus, la locul obişnuit de pe muntele Măslinilor, Apostolii nu mai pot rămâne în tăcere şi Îl întreabă: “Spune-ne când vor fi acestea, şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?” Să distingem cele două întrebări care se pun:

1) Când va fi dărâmat Ierusalimul? 2) Când va veni a doua oară Fiul lui Dumnezeu, ca Judecător?

Răspunsul la primul „când” a intrat în tiparele istoriei, a devenit fapt împlinit. Cei mai mulţi din generaţia de atunci l-au şi trăit, pentru că, la mai puţin de patru decenii, mai precis – în anul 70 de la Cristos, în urma unei răscoale a iudeilor, oştirile romane pătrund în Palestina, asediază Ierusalimul şi dărâmă Templul, transformând totul în scrum şi pulbere. Fiii lui Israel, care în loc să-L primească pe Mesia, L-au crucificat pe Golgota, sunt luaţi robi sau se risipesc în cele patru vânturi, peste tot pământul, risipiţi până astăzi, mare parte din ei, iar din vestitul Templu, ce reprezenta o instituţie decăzută în fariseism, nu a rămas sub scrumul incendiilor decât o dărâmătură de zid, numit şi azi “zidul plângerii”, lângă care şi azi iudeii merg de-ngenunchează, se izbesc cu pumnii în piept şi cu ochii înlăcrimaţi îngână Psalmii de jale ai prorocului rege David.

Răspunsul la al doilea „când” l-a dat, atunci, pe muntele Măslinilor Iisus Cristos: ”Ziua aceea şi ceasul acela nimeni nu-l ştie, nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, fără numai Tatăl”. Aşa consideră Domnul Dumnezeu că este bine, să nu ştiţi Ziua aceea, pentru ca pururi să privegheaţi, să fiţi pregătiţi. Dar această Zi va veni. Şi va fi precedată de anumite semne, din împlinirea cărora vom putea înţelege că ea nu este departe:

1. Predicarea Evangheliei la toate neamurile (Matei 24,14). 2. Convertirea întregului popor evreu la creştinism (Romani 11,25-26). 3. Venirea lui Enoh şi Ilie profetul (Apocalipsă 11,3-7). 4. Apariţia lui Anticrist, răutatea întruchipată, adversar al lui Cristos (II Tesalonicieni 2,3-4). 5. Apostazia generală, lepădarea multora de creştinism (I Timotei 4,1-2). Şi alte semne. Ordinea în care se vor succeda aceste semne, nu este cunoscută, dar ele se vor întâmpla, cu siguranţă, înainte de a doua venire a Domnului. Important nu este când va veni Judecătorul, ci cum va fi pentru noi Judecata.

Pentru a ne ajuta să “priveghem”, Mântuitorul ne face cunoscut şi tabloul Judecăţii de Apoi:

La a doua venire a lui Cristos, modul actual de existenţă a lumii va înceta şi va începe “un cer nou şi un pământ nou”. Soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina sa, stelele vor cădea de pe firmamentul lor, totul va fi cuprins într-o linişte de mormânt, ca la începutul lumii, când totul “era gol şi pustiu” (Geneză 1,2). Se încheie un mod de existenţă. Ce din haos, Doamne-a apărut / Se reîntoarce-n haos / Ce din repaos s-a născut/ Se-ntoarce în repaus.

Apoi, ca la-nceputul lumii, când a zis Dumnezeu: “Să fie lumină!” şi a început a crea…, aşa va începe atunci înnoirea lumii, prin Dumnezeu: cer nou şi pământ nou (II Petru 3, 13). În liniştea adâncă, glas de trâmbiţă va răsuna: Sculaţi morţilor şi veniţi la Judecată! Toţi. Şi cei pe care i-a înghiţit pământul, şi cei pe care i-a ars focul, şi cei pe care i-au înecat apele, şi cei pe care i-au mâncat corbii. Toţi. Şi toate duhurile rele (II Petru 2,4). După ce morţii se vor scula şi se vor uni sufletele cu trupurile (spiritualizate, ca trupul Domnului după Înviere), îngerii vor aduna toate popoarele şi le vor aduce înaintea tronului de judecată. O lumină ca de fulger va lumina cerul, pentru ca în raze strălucitoare să apară Crucea, semnul sfânt al mântuirii noastre (Matei 24,30). Apoi, în scena imensă a lumii noi, îşi va face intrarea, de toţi simţită, Dreptul Judecător, înconjurat de slavă (Matei 16,27), împreună cu sfinţii apostoli şi cetele îngereşti.

Începe înfricoşătoarea judecare! Adunaţi fiind în faţa Domnului, toţi oamenii înviaţi sau transformaţi şi toate spiritele rele, dreptul Judecător, cunoscând starea tuturor, va da fiecăruia putere să-şi vadă întreg trecutul său. Atunci fiecare îşi va vedea, ca-ntr-o oglindă sau ca-ntr-o carte deschisă, viaţa sa pământească; va vedea efectele ideilor şi faptelor sale în urmaşi, şi va trage consecinţa acestei constatări. Fiecare va vedea, totodată, şi trecutul celorlalţi oameni, încât starea fiecăruia va fi cunoscută în mod public.

Toţi vor vedea şi vor şti dacă ai necinstit numele lui Dumnezeu şi L-ai blestemat. Toţi vor vedea, vor şti şi vor auzi cum striga către cer: 1) glasurile celor pe care i-au ucis; 2) glasurile săracilor, văduvelor, orfanilor şi ale părinţilor pe care i-au asuprit; 3) ale lucrătorilor a căror plată ai oprit-o; 4) ale sodomiilor, păcatelor trupeşti împotriva firii. Toţi vor vedea şi vor şti că ai fost: 1) trufaş, chiar dacă ai pozat în mironosiţă smerită; 2) avar ca Hagi Tudose şi Gopsec, chiar dacă făceai sponsorizări; 3) mânios, chiar dacă afişezi zâmbet, şi invidios, chiar dacă prezinţi felicitări;

4) desfrânat sau desfrânată, chiar dacă acum ştii să-ţi aranjezi cu discreţie întâlnirile păcătoase; 5) lacom ca un şacal; 6) leneş, când e vorba să faci un bine.

Toţi vor vedea şi vor şti dacă: 1) te-ai întors către Dumnezeu nu din credinţă, ci din cauza slăbiciunii bătrâneţelor; 2) milostenia ce ai făcut-o cândva a fost fructul trufiei; 3) ai fost zelos şi ai condamnat drastic greşelile altora, nu din dragoste pentru cinstirea lui Dumnezeu, ci numai pentru că erai un temperament dur, de o răutate naturală; 4) talentele tale deosebite le-ai întrebuinţat nu atât pentru gloria lui Dumnezeu, cât pentru a primi tu aplauzele oamenilor.

După acest examen, cei ce vor constata că au avut o viaţă curată şi că viaţa lor a influenţat în bine pe urmaşi, se vor aşeza la dreapta Judecătorului, iar cei răi, şi ale căror idei şi fapte au adus numai păcate pentru urmaşi, se vor aşeza la stânga Lui.

Urmează pronunţarea sentinţei! Blând şi afectuos va grăi Judecătorul Cristos celor din dreapta gloriei Sale: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu!”. Veniţi în locui unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare; în rai, unde vă veţi bucura de bunuri pozitive de care “ochiul n-a văzut, şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit…, pe care Ie-a gătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (I Corinteni 2,9); în rai, unde veţi trăi în comuniune cu Cristos, cu îngerii şi cu sfinţii. Veniţi în rai şi bucuraţi-vă de vederea lui Dumnezeu, după gradul de sfinţenie pe care-l aveţi. Vedere intuitivă a lui Dumnezeu!, cea mai indescriptibilă fericire.

După aceea va spune celor din stânga Lui:”Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor iui”. Duceţi-vă. Ce să facem?! Să mergem?! Să ne despărţim de Tine, să pierdem toate bunurile ce sunt de la Dumnezeu! Blestemaţilor. Ce blesteme aduc asupra noastră fărădelegile care le-am săvârşit pe pământ! Ne copleşeşte ruşinea şi disperarea! Groaza! Plânsul şi scrâşnirea dinţilor! Permanenta mustrare a conştiinţei! Unde? în foc, în chinuri şi văpăi! Pe cât timp? Pentru totdeauna! Ireversibil! În a cui companie? În a diavolului şi a duhurilor rele!

… Fraţi creştini, prin Evanghelia Duminecii de dinaintea postului mare, am urcat, în suflet, împreună cu Iisus Cristos şi cu sfinţii apostoli pe muntele Măslinilor şi am primit învăţătura despre a doua venire a Sa. Dar suntem mai de plâns decât toţi oamenii, dacă nu vom coborî, fiecare, la casele noastre, în familiile noastre, între concetăţenii noştri, hotărâţi să ne completăm, prin faptele cotidiene, fişa personală de aspiranţi la fericirea eternă, în compania Iubirii lui Iisus. Ajută-ne, Marie, mama lui Dumnezeu să fim statornici în această hotărâre!

.

.

.

.

.

.

.

Duminica Lăsatului Sec de Brânză

Perioada triodului ce ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Duminica sfintelor Paşti este un timp special pe care biserica l-a rânduit cu scopul de a ne predispune la o intensificare a relaţiei noastre spirituale cu divinitatea.

În primele trei Duminici ale triodului biserica ne pune la dispoziţie pericope evanghelice care ne vorbesc despre rugăciune (Duminica Vameşului şi a Fariseului), iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu (Duminica Fiului risipitor) şi despre judecata de pe urmă (Duminica lăsatului sec de carne) pentru a ne reaminti lucrurile importante ale vieţii noastre spirituale. Rugăciunea este modalitatea prin care noi intrăm în dialog cu Dumnezeu, comunicăm cu El tot ceea ce ţine de întreaga noastră viaţă; iubirea şi îndurarea divină ne aminteşte că Dumnezeu nu uită de creatura sa ci o copleşeşte de ori câte ori este nevoie cu darul iubirii şi îndurării Sale; iar judecata de pe urmă ne face să conştientizăm că vom da seamă de toată viaţa noastră la un moment dat, în faţa dreptului judecător.

Aceste duminici nu fac altceva decât să ne pregătească sufleteşte pentru perioada cea mai importantă a triodului, Postul Mare, perioadă în care fiind conştienţi de aceste realităţi ale vieţii noastre spirituale, să încercăm ca prin rugăciune să avem o relaţie mai strânsă cu Stăpânul vieţii noastre, să ne întoarcem de pe calea rătăcită a vieţii cu încredere în milostivirea şi iubirea lui Dumnezeu care nu refuză nimănui iertarea Sa divină şi să trăim fiecare clipă a vieţii noastre în aşa fel încât la judecata de pe urmă să auzim cuvintele „Veniţi binecuvântaţii Părintelui meu, moşteniţi împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii.”(Mt. 25,34)

În capitolul VI al Evangheliei lui Matei, Mântuitorul nostru Iisus Cristos ne vorbeşte despre trei lucruri importante ce privesc viaţa noastră de creştini, lucruri care ne pun în legătură cu aproapele nostru – pomana şi în legătură cu Dumnezeu – rugăciunea şi postul, lucruri ce în acest timp sfânt trebuie să predomine în viaţa noastră spirituală.

Pomana sau caritatea este un act prin care dăm mărturie despre iubirea noastră faţă de aproapele şi de asemenea este o faptă de dreptate bine plăcută lui Dumnezeu. Acel „Du-te şi fă şi tu la fel” (Lc. 10,37) de la sfârşitul parabolei samariteanului milostiv este un îndemn din partea Mântuitorului care ne trimite să aducem alinare, bucurie şi speranţă în sufletele celor săraci, marginalizaţi şi uitaţi de lume. Făcând astfel, de fapt ne asemănăm cu Cristos şi continuam opera Sa de caritate în mijlocul poporului, iar totodată ne câştigăm comoară în cer.

Rugăciunea este înălţarea sufletului către Dumnezeu, o întâlnire intimă cu Domnul în care cerem tot ce este potrivit şi de folos sufletului şi trupului nostru. Rugăciunea trebuie făcută cu insistenţă, în taină, în singurătate cum însuşi Iisus ne îndeamnă şi cu încredere absolută că ea va fi ascultată, cu încrederea celor care l-au rugat pe Domnul de atâtea ori în timpul vieţii Sale pământeşti şi care nu au fost refuzaţi. Acest lucru nu exclude rugăciunea publică care de asemenea este necesară, uneori este chiar o datorie, însă ea nu trebuie să devină un prilej de falsă evlavie. Cristos ne învaţă prin rugăciunea Tatăl nostru, rugăciune ce este rezumatul evangheliei şi rugăciunea desăvârşită, ce este esenţial să cerem pentru binele nostru sufletesc şi trupesc, restul necesar vieţii noastre lăsându-l în grija providenţei dumnezeieşti.

Postul sau renunţarea este un exerciţiu al voinţei prin care ne străduim să renunţăm la ceea ce ne place cel mai mult pentru a face loc mai mult lui Dumnezeu în viaţa noastră. Postul este o invitaţie la a trăi împreună cu Cristos, prin acte de penitenţă, renunţări şi o convertire autentică lucruri ce ne fac să acceptăm mai uşor crucea vieţii noastre şi să ştim să murim cu demnitate pe ea. Chiar dacă postul seamănă cu un drum al suferinţei şi al morţii nu trebuie să pierdem din vedere că străbătând acest drum la capătul lui ne aşteaptă biruinţa, învierea.

Toate acestea, pomana, rugăciunea şi postul trebuie făcute nu pentru ca oamenii să le vadă sau să ne aprecieze pentru împlinirea lor, ci „în ascuns”, acolo unde Tatăl ceresc vede si care nu întârzie să răsplătească. În special pe parcursul Postului Mare dar nu numai, suntem chemaţi ca „toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm” şi astfel să îi oferim mai mult spaţiu lui Cristos în viaţa noastră pentru că doar în El ne găsim împlinirea deplină, fericirea adevărată şi sigură de acum şi din viaţa ce va să fie.

.

.

.

Înviere anticipată

            Învierea spirituală, trezirea din moartea păcatului, spre a trăi cu Dumnezeu şi după voia Lui, anticipează învierea finală din Ziua cea de Apoi. Sfântul apostol Ioan, cel atât de apropiat inimii lui Iisus (In, 13,25) nici nu dezvoltă tabloul învierii finale, tocmai pentru că vede învierea realizată deja anticipat, în prezent. Aşa, Lazăr fratele Martei şi al Mariei din Betania, ieşind din mormânt (In. 11,44) îi reprezintă concret pe creştinii, tuturor timpurilor, smulşi morţii de glasul lui Iisus (cf. în 11,25 ss). Apoi discursul despre lucrarea dătătoare de viaţă a Fiului Omului conţine afirmaţii explicite: „Adevăr, adevăr vă spun, că vine ceasul – şi acum este – când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor învia” (In 5,25). Deci, atunci, acolo în Galileea şi de atunci oricând şi oriunde în lume, dacă cei în care păcatul a ucis viaţa spirituală, „sufletele moarte” , vor auzi, prin glasul conştiinţei şi dorul inimii, chemarea lui Dumnezeu („Fiule, dă-mi mie inima ta!”– Prov. 23,26)  aceia se pot trezi din moartea păcatului spre o viaţă în har. Pe aceştia Biserica îi încorporează deplin în Cristos, prin vestirea Evangheliei şi înfierea cu harul Sfintelor Sacramente. Asupra celor ce realizează învierea anticipată, numită şi „învierea cea dintâi”, „moartea a doua (osânda veşnică) nu are putere”, ne încredinţează îngerul Domnului în Apocalipsă (20,4-6). Aceste declaraţii hotărâte confirmă experienţa creştină aşa cum este ea exprimată în prima Epistolă a Sfântului Ioan (3,14): „Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă…”

Şi în teologia Sfântului apostol Pavel posibilitatea învierii anticipate este o certitudine fundamentală şi o lucrare hotărâtoare pentru existenţa creştină. Ea domină morala care i se impune „omului nou” născut în Cristos: „Deşteaptă-te tu cel ce dormi, scoală-te din morţi şi asupra ta va lumina Cristos” (Ef. 5,14); sau: „Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Col 3,1).

Învierea spirituală este, totodată, şi izvorul speranţei creştinilor, căci ei aşteaptă cu credinţă: „Suspinăm lăuntric, nerăbdători aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8,23), adică transformarea finală a trupului mizeriei în trup glorificat „după chipul trupului de slavă a lui Cristos” (Fil 3,21). Aşteptarea creştinilor este optimistă deoarece au deja arvuna (zălogul, garanţia, avansul) acestei stări viitoare; aşa zice Scriptura: „Cel ce ne-a făcut spre aceasta este Dumnezeu, Care ne-a dat nouă (încă din această viaţă) arvuna Spiritului” (II Cor. 5,5). Astfel, certitudinea învierii anticipate nu numai că nu suprimă aşteptare învierii finale, ci transfigurează încă de pe acum viaţa celor care au intrat în sfera lui Cristos. Învierea finală nu va face decât să manifeste cu claritate ceea ce există deja în realitatea tainică a vieţuirii creştineşti: „Când Cristos, viaţa noastră, se va arăta, atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta întru slavă” (Col. 3,4).

Aspirând spre infinit, să nu neglijăm finitul: „Prin urmare, ucideţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia …; lepădaţi: mânia, întărâtarea, răutatea, blasfemia, cuvântul neruşinat din gura voastră … . Aşadar, ca nişte sfinţi şi iubiţi aleşi ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi-vă cu simţăminte de-ndurare, de bunătate, de smerenie, de-ndelungă-răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertând unul altuia dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; aşa cum Cristos v-a iertat vouă, tot astfel şi voi. Mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru iubire, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3,5-14).

Fraţi creştini, întregul ritual bisericesc din această perioadă premergătoare Sărbătorii Învierii Domnului, lecturile biblice, gesturile comemorative, deniile şi toate oficiile specifice postului mare, toate ne adresează aceeaşi chemare: înviaţi, voi, fii ai Învierii!

  

Duminica I din Postul Paştilor

„Discipolii Tăi mănâncă şi beau…”

.

Fariseii tradiţionalişti care posteau de două ori pe săptămână (lunea şi joia) acuză ucenicii lui Iisus că nu postesc la fel ca şi ucenicii lui Ioan Botezătorul. Iisus le spune motivul pentru care ucenicii ies din acest tipar: prezenţa lui Mesia, Mirele care aduce bucurie în lume. Sf. Ev. Luca prin această dispută anticipă mustrarea pe care fariseii o vor face lui Iisus în cap. 7 de a fi un “mâncău şi beţivan, prieten cu vameşii şi păcătoşii”, dar încă de pe acum ne dă elementele cum că această acuză este una falsă. Fariseii sunt legaţi de Lege de trecut şi nu reuşesc să înţeleagă prezentul, prezent în care Dumnezeu dăruieşte mântuirea, pentru aceasta ei încă „postesc şi se roagă”.

Este foarte important să înţelegem care este semnificaţia postului. Dacă hrana este viaţă, lipsa ei înseamnă moarte. Ca şi practică religioasă este un mod de a conştientiza propriile limite: omul are viaţă, dar o poate şi pierde; viaţa nu este a lui, omul o primeşte de la Dumnezeu. Viaţa nu este la dispoziţia omului, în mâinile sale. Prin post omul recunoaşte că viaţa şi bunurile din această viaţă nu-i aparţin, ci sunt primite în dar. Acesta este fundamentul unui raport corect cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu bunurile care ne înconjoară. Acesta este cel mai înalt gest de libertate, care consistă în a recunoaşte fără prefăcătorie propriul adevăr.

La fel şi rugăciunea este invocarea a ceva ce omul nu posedă, dar de care are nevoie. Unită des de post, exprimă foamea şi setea de Dumnezeu. Postul şi rugăciunea sunt două expresii fundamentale ale omului care are nevoie de viaţă şi de Dumnezeu, postul fiind o expresie a trupului, iar rugăciunea o expresie a spiritului.

În Evanghelie postul şi rugăciunea sunt depăşite de către banchetul suprem, de către prezenţa Mirelui, care aduce cu sine bucurie şi har. Ceea ce înainte era la nivel de aşteptare, prin venirea lui Cristos, aşteptările dispar, pentru că Dumnezeu s-a dăruit definitiv în Iisus Cristos. În această lumină, se înţelege de ce ucenicii „nu postesc şi nu se roagă” ci înlocuiesc orice practică religioasă cu „a mânca şi a bea” , cu euharistia, lauda perfectă pentru darul primit de la Tatăl. Mântuirea nu mai este legată de trecut şi nici o aşteptare legată de viitorul îndepărtat, ci este un dar prezent de care trebuie să ne bucurăm si pentru care trebuie să mulţumim; este noua viaţă şi pâinea care se mănâncă, este plinătatea iubirii şi vinul care se bea. Ceea ce trecutul indica şi viitorul promitea este acum aici în Iisus Cristos. Ucenicii lui Iisus în loc să „postească şi să se roage”, ei „mănâncă şi beau”. Dacă diferenţa dintre a posti şi a mânca este clară nu este la fel şi pentru a se ruga şi a bea. Omul este însetat de Dumnezeu, iar rugăciunea exprimă atât de bine această sete. Iisus satisface pe deplin setea de Dumnezeu cu trupul şi cu sângele său, El spune în Evanghelia după Ioan capitolul 7: ”De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea”. Deci rugăciunea de cerere este substituită de bucuria şi mulţumirea pentru împlinirea ei.

„Mirele este cu ei” le spune Iisus fariseilor indicând motivul pentru care ucenicii trăiesc bucuria plinirii timpurilor. Momentul de bucurie trăit de ei nu este unul oarecare, ci este momentul în care se celebrează unirea dintre Dumnezeu şi om. În Iisus, umanitatea consumă unirea cu Dumnezeu, Mirele suprem. În Vechiul Testament, „nuntă” este termenul preferat pentru a exprima raportul dintre om şi acel Dumnezeu care i-a cerut prin prima poruncă „Să-L asculte şi să-L iubească”. În tradiţia iudaică nu se postea în timpul nunţii. Această imagine foarte umană ne permite să cunoaştem ceea ce reprezintă Dumnezeu pentru om şi omul pentru Dumnezeu. Dumnezeu îl iubeşte pe om şi încearcă să se unească cu el. Iubirea duce la unirea şi identificarea cu cel iubit. La fel, în Iisus, Dumnezeu se uneşte şi se identifică cu omul, pentru ca fiecare om la rândul lui să-L poată iubi „cu toată inima sa, cu tot sufletul său şi cu tot cugetul său” pentru a se identifica cu el în Cristos. Natura umană poate să fie înţeleasă numai dacă se ia în considerarea iubirea pe care Dumnezeu o are pentru el, pentru că această iubire îi dă omului existenţă şi demnitate. Numai punând capul pe pieptul lui Dumnezeu omul este lipsit de orice nelinişte. „Pentru tine ne-ai creat Doamne şi neliniştit este sufletul meu până când nu se va odihni în tine” spune sfântul Augustin. Mireasa fără mire nu mai este mireasă, la fel şi invers. Mirele şi mireasa sunt doi termeni în legătură, în relaţie, unul fără celălalt nu mai au sens. Omul este el însuşi numai în raport cu Dumnezeu, fără El omul îşi pierde esenţa îşi pierde existenţa.

Înainte de Iisus omul trăia în iconomia postului şi a rugăciunii, acum în El, trăieşte în iconomia vieţii şi a iubirii fără de sfârşit, pentru că Dumnezeu este aici şi s-a unit cu el.

Fără mire, ucenicii vor simţi că sunt privaţi de însăşi viaţa lor şi vor posti cu adevărat. Va fi tristeţea, tulburarea şi pierderea din Vinerea Mare. Biserica va aminti cu post şi ajun acest moment întunecat, care apoi va dispărea în noaptea strălucitoare de Paşti. Mirele va pleca iar în ziua Înălţării, dar de data aceasta va fi o altă formă de ajun. „Vor veni zile, când le va fi luat mirele de la ei, iar atunci, în ziua aceea, vor posti”. Foarte des aceste cuvinte, care au o semnificaţie foarte profundă, au fost interpretate ca şi un simplu anunţ al unui post în sensul pe care noi îl cunoaştem şi îl practicăm. În realitate se găseşte misterios prefigurată toată existenţa pământească a comunităţii creştine între Înălţare şi Parusie. Este o perioadă de suferinţă dominată în totalitate de lipsa Mirelui mesianic şi de dorinţa arzătoare de al regăsi.

Cu cele două imagini paralele – a petecului de postav nou care nu poate să fie cusut pe o haină veche şi a vinului nou pus în burdufuri vechi – Iisus afirmă noutatea mesianică a mântuirii: „vinul nou în burdufuri noi”. Iisus ne spune clar că El este „noutatea”, o „noutate” radicală care nu poate să stea împreună cu ceea ce este vechi. Vestea cea Bună adusă de Iisus nu poate sta în vechile instituţii iudaice: „haină veche” şi „burdufuri vechi”. Cuvântul „adăugire” evocă de fapt experienţa salvifică inaugurată de Iisus şi care este caracterizată de „plinătate”. Vinul este simbolul bucuriei şi în consecinţă a mântuirii. Incompatibilitatea dintre „vechi” şi „nou” nu înseamnă că revelaţia biblică codificată a Vechiului Testament trebuie lăsată la o parte, din contră evanghelistul Matei descrie cum cărturarul care a devenit ucenicul lui Iisus este ca şi „gospodarul care scoate din comoara sa şi noi şi vechi” (13,52). Ceea ce sunt incomensurabile cu mântuirea adusă de Mesia sunt instituţiile şi structurile tradiţiei iudaice. Noutatea adusă de Iisus comportă o mentalitate nouă. Vechiul Testament pregătea deja această idee: Ieremia vorbea de o lege care va mai fi în afara omului ci înăuntrul lui şi în inima lui (Ier. 31,33). Ezechiel atrage atenţia că vechea inimă de piatră va si înlocuită cu un spirit nou şi cu o inimă de carne. Isaia anunţă un proiect mai revoluţionar, el ne vorbeşte de un cer nou şi un pământ nou. Sfântul Pavel în epistola către Efeseni ne îndeamnă la schimbare: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare. Să vă înnoiţi în spiritul minţii voastre. Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (4,22-24).

Gesturile şi faptele lui Iisus nu sunt doar evenimente istorice. Ele sunt tot atâtea taine care au valoare sacramentală. Sunt semne sensibile bogate în conţinut spiritual şi purtătoare de har. Ele au o forţă divină de mântuire. Aşadar, atunci când Cristos, pe care Origene îl numeşte „sacramentul primordial”, se cufundă în apa Iordanului, „el transmite apoi parfumul dumnezeirii sale” (sfântul Ciril din Ierusalim), astfel încât apa primeşte puterea de curăţire şi de sfinţire. În afară de aceasta, el cufundă în apă întreaga natură umană pe care, prin Întrupare, a asumat-o, cumva, în întregime. „El s-a apropiat de Ioan pentru a-l înmormânta în apă în întregime pe vechiul Adam” (sfântul Origene Nissenul). „Ne-a înmormântat pe toţi în trupul său… numai el a fost cufundat, dar a înălţat întreaga lume; numai el a coborât, pentru ca noi toţi să ne ridicăm; a luat asupra sa păcatele tuturor, pentru ca în el să fie iertate păcatele tuturor” (sfântul Ambroziu). În Cristos avem o anticipare a acelei curăţiri pe care, în decursul timpului, fiecare om în parte o va găsi în apa botezului. Evenimentul de la Iordan este orientat spre pătimire şi spre cruce. Însuşi Iisus ne spune acest lucru, numind în mai multe rânduri pătimirea sa „Botez”. „Am un botez cu care trebuie să mă botez, şi cât de mult doresc să se îndeplinească!” (Lc 12,50). Iar pe fii lui Zevedeu îi întreabă: „Puteţi voi să beţi paharul pe care o să-l bea eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care voi fi botezat eu?” (Mc 10,38). În felul acesta Iisus îşi începe misiunea sa de slujitor suferind printr-un Botez cu apă şi o încheie cu un botez de sânge. El este cel care botează „nu numai cu apă, ci cu apă şi sânge” (I In 5,6). Acest botez este actul suprem în jurul căruia gravitează toată viaţa lui Iisus, după cum în jurul vieţii lui Iisus gravitează întreaga istorie a universului. Acest botez al sângelui, anticipat de botezul apei în Iordan a fost adevăratul Exod, adevăratul Paşte – Paşte înseamnă trecere – care s-a înfăptuit în Cristos prin moartea şi învierea sa: el s-a cufundat în oceanul adânc al suferinţei, a fost înghiţit de apele morţii, dar a ieşit viu din ele; a trecut de la întunericul mormântului la mărirea învierii (după M. Magrossi, Teologia Botezului). Însă ne trebuie pentru aceea să realizăm propria noastră trecere, să condamnăm pe vechiul Adam în noi înşine, să îmbrăcăm pe Cristos în moartea Botezului şi să avem propria noastră viaţă ascunsă în Dumnezeu cu Cristos, în “lumea viitoare…”

„Iată Mirele vine la miezul nopţii si fericită este sluga pe care o va afla priveghind” rostim la rugăciunea mezonopterului. Miezul nopţii este momentul in care ziua “cea veche” se termina pentru a lăsa loc la o nouă zi. Această oră este de asemenea, pentru creştin simbolul timpului în care el trăieşte. Pe de o parte Biserica este încă în aceasta lume, împărtăşind slăbiciunile ei şi tragediile ei. Pe de altă parte, adevărata sa fiinţă nu este din aceasta lume, căci ea este Mireasa lui Cristos si misiunea sa este de a anunţa şi a descoperi venirea lui Dumnezeu şi ziua cea noua (ziua învierii).

Viaţa noastră să fie o permanentă aşteptare, o priveghere orientată către zorii acestei zile noi… Dar noi cunoaştem în ce măsură ataşamentul nostru faţă de “vechea zi”, faţă de lume cu păcatele sale şi cu patimile sale, rămâne încă foarte stăruitor. Cunoaştem cât de profund noi aparţinem încă “acestei lumi”. Am văzut lumina, cunoaştem pe Cristos, am convenit a vorbi despre pacea şi bucuria vieţii noi în El, şi, cu toate acestea, lumea ne ţine încă în robie, în această slăbiciune, această constantă trădare şi această incapacitate de a renunţa la omul cel vechi.

.

     Duminica a II-a din Postul Mare

Icoana perfectă a Tatălui este Fiul omului, preamărit cu puterea Spiritului Sfânt, a corurilor îngereşti, împreună cu toţi sfinţii, iar împreună cu aceştia şi de întreaga Biserică terestra care menţine nepătată dreapta credinţă primită de la Apostoli. De-a lungul duminicilor din Postul Mare, Biserica ne invită să recuperăm frumuseţea originală deturnata de păcatul strămoşesc şi care este opera Spiritului Sfânt “divinul iconograf”.

Domnul nostru Iisus Cristos, este conştient de faptul că imaginea omului este umbrită de păcat. Cu toate acestea, singurul scop, este de ai câştiga pe toţi oamenii în Împărăţia Sa. Acest lucru înseamnă pentru fiecare om, recuperarea “chipului şi asemănării” cu Dumnezeu, a acelei perfecţiuni “iconice” dorită de Spiritul lui Dumnezeu şi revelată în Cartea facerii: “Să facem om, după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (cap. 1,27)

Vindecările pe care Mântuitorul le face, reprezintă semnul miraculos şi puternic prin care oamenilor le este dăruit din nou “chipul şi asemănarea”, pierdute prin păcatul neascultării. Paraliticul din Evanghelia acestei duminici reprezintă “modelul” omului neputincios, care este făcut sclav de răul ce-i anihilează toate capacităţile sale pentru a-şi putea păstra autonomia sa, dar şi posibilitatea de a se relaţiona cu semenii din jurul său. Acest om este exclus atât din viaţa socială cât şi din cea culturală; era neputincios deci nu putea nici să ofere ceva lui D-zeu (pentru un evreu era de estrema importanţă pelerinajul de trei ori pe an la Ierusalim cfr. Ex.23,14; a asista şi participa la cultul sacrifical şi sabatic unde era posibilitatea de a asculta Scriptura). Un asemenea om este pierdut, de aceea pentru Iisus, trebuie recuperat. Împăratul mesianic intra în acţiune de adevărat război, împotriva oricărei forme a răului şi care este “semn” al Răului mortal.

Iisus împlineşte misiunea sa evanghelizatoare şi se întoarce la Capernaum. Mulţimile care îl urmează află că se găseşte în casă, şi se îngrămădesc în faţa porţii, încât nu mai era loc şi pentru alţii. Atunci Iisus începe să predice Cuvântul lui D-zeu, care este izvorul şi originea întregii sale misiuni între oameni (v.2).

Cu o oarecare întârziere ajung şi patru oameni purtând un om paralizat pe un pat, dar constată că la uşa învăţătorului sunt o mulţime de oameni, şi care, ca întotdeauna nu se dau la o parte pentru a trece un om neputincios. În acest “spectacol” al unui sărac între săraci (probabil toţi erau săraci, şi credeau că nevoia lor este mai mare decât a celorlalţi), aceşti patru oameni, se urca pe o scara externa, tipică locuinţelor de la sat (mai ales în Orient unde camerele erau intercomunicante cu acoperişurile), şi ajung la locul unde se găsea Iisus. Descoperă acoperişul (făcut probabil din paie), şi coboară cu nişte frânghii patul cu omul paralizat în faţa lui Iisus.

Iată că Divinul Medic, începe analiza stării sale de boala şi care se va conclude cu vindecarea sa. Diagnosticul său, nu pleacă însă de la partea trupului bolnav ci observă mai întâi condiţia prin care cel bolnav va obţine sănătatea. Iisus priveşte mai întâi “credinţa celor patru oameni” şi a paraliticului, care s-a lăsat transportat. Apoi vorbeşte paraliticului: “Fiule iertate îţi sunt păcatele tale” (v.5). Cu aceasta Iisus arată împlinirea planului lui Dumnezeu anunţat prin gura profeţilor: “Înainte ca să mă cheme, le voi răspunde, înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!” (Is. 65,24). Un minunat text, împotriva celor care cred că D-zeu nu cunoaşte sau nu vede suferinţele noastre. Acest text ne mai trimite şi la Psalmul 138,4 iar pentru Noul Testament contextul imediat este rugăciunea Tatăl nostru . Cu toate acestea răspunsul lui Iisus nu este satisfăcător. I se cere vindecarea unei boli şi se aude pronunţarea unei formule de absolvire a păcatelor pe care ei de fapt nu au cerut-o, sau cel puţin nu în prima fază. În apropiere sunt câţiva învăţători ai legii care la auzul acestor cuvinte se scandalizează zicând “Cine poate să ierte păcatele decât numai singur D-zeu”. Constatarea lor este corectă, însă ei uita un singur lucru că D-zeu sta chiar în faţa lor, blând, umil dar sigur Dumnezeu. Acesta este singurul D-zeu, Îndurator, care cunoaşte inimile oamenilor (cfr. Ps. 7,10) şi care ia aspra sa toată suferinţa oamenilor pentru a o distruge aşa cum a anunţat prin Servul care suferă (Is. 53,4) şi aşa cum discipoli vor constata mai târziu (Mt. 8.17).

Iisus care cunoaşte în profunzime sufletele oamenilor, ştie că aceşti învăţători ai legii sunt neîncrezători şi se adresează lor: “De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?” (V.8). Inima a fost creată pentru a crede nu pentru a fi neîncrezătoare în Îndurarea lui D-zeu. De aceea Iisus se adresează acestora care sunt neîncrezători cu o întrebare şi mai complexă: “Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele tale, ori a zice : Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă?”

Orice bun evreu din vremea lui Iisus aştepta venirea Împărăţiei lui D-zeu prin iertarea păcatelor prin Trimisul său, şi prin instaurarea unei ere de prosperitate, pace şi sănătate. Aceste promisiuni D-zeu le realizează în Iisus, care însă nu este recunoscut de căpeteniile poporului şi care de fapt nici nu răspund acestei întrebări. Cu această formulă misterioasă, Iisus arată puterea şi mărirea sa: “…ca să ştiţi ca Fiul omului, are putere pe pământ să ierte păcatele…”. Dar puterea sa, nu se opreşte doar la vindecarea trupească ci şi sufletească: “Ţie îţi poruncesc…ridică-te ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (v.10). Prin acest imperativ “ridică-te” (ègeire), ne descoperă adevărul despre moarte care este văzută de Iisus ca un somn, din care slăbănogul se trezeşte la viaţă.

În versetul 12 vedem imensa bucurie a celui vindecat şi a prietenilor săi: “Şi îndată slăbănogul s-a ridicat, şi-a luat patul şi a ieşit în faţa mulţimilor…”. Acestă “trezire” este verbul tehnic pentru a esprima învierea celui căruia i-au fost mai întâi iertate păcatele. Iertarea lui Dumnezeu reprezintă absolvirea, dezlegarea, de orice putere malignă care a împiedicat acest om să aibă o viaţă activa trupeşte şi sufleteşte. Concluzia acestui episod se sfârşeşte cu o imagine asupra celor prezenţi la acest fapt: “…toţi au rămas uimiţi şi-l preamăreau pe D-zeu şi ziceau: Niciodată nu am văzut aşa ceva” (v. 12). Este surpriza pe care cei prezenţi o au în faţa puterii divine, singura capabilă de a transforma omul, plecând întotdeauna de la adevărata cauză a suferinţei omului şi care estre Păcatul.

Putem contempla în faţa acestei pericope evanghelice una dintre operele Împărăţiei lui D-zeu: unui frate mic, sărac şi fără nume, dar a cărui nume este înscris în inima Tatălui, îi este restituit “chipul şi asemănarea” prin redarea facultăţilor sale fizice şi spirituale; este dăruit familiei sale, poporului său, şi a adunării liturgice a poporului sfânt. Oare Biserica ca şi Mireasă a Domnului şi Mamă plina de gingăşie către toţi fiii ei, nu lucrează tot în acest fel? Când fiii ei se botează nu se roagă pentru aceştia, nu îi însemnează cu semnul Crucii, nu îi unge cu primele ungeri, nu îi exorcizează de tot răul, nu îi ajută să se purifice pentru a se putea pregăti pentru iertarea păcatelor prin scufundarea în Moartea Domnului şi prin ridicarea în Învierea Domnului şi pentru a deveni Templu al Spiritului Sfânt şi a se putea hrăni la Cina Domnului împreună cu Maica Domnului (Theotòkos) Apostolii, Martirii şi toţi Sfinţii?

În acest fel, Biserica, continuând misiunea Mirelui Său, recreează în noi perfecţiunea “icoanei lui D-zeu”, şi ne eliberează de paralizia sufletească, care ne împiedică să mergem pe drumul carităţii. Amin.

.

Duminica a III-a din Postul Mare

.

„Dacă vrea cineva să Mă urmeze, să renunţe la sine însuşi să-şi ia crucea şi să Mă însoţească” (Mc 8,34)

Creştinul adevărat este acela care, faptic, îl urmează pe Cristos. Ce trebuie să facem în acest sens ? Răspunsul ni-l dă Însuşi Mântuitorul în cuvântul Său din Evanghelia acestei Dumineci: „Dacă vrea cineva să Mă urmeze, să renunţe la sine însuşi şi să-şi ia crucea”. Aşadar, pentru a-L urma pe Cristos se cer 2 (două) lucruri. Primul este lepădarea de sine, iar al doilea purtarea crucii.

Lepădarea de sine înseamnă a pune pe primul plan nu pe noi înşine, ci pe Dumnezeu şi pe aproapele. Începând de dimineaţa şi până seara, să oferim totul lui Dumnezeu, să ne lăsăm în grija şi voia Lui. Să-i dăm mărire, cinste, laudă, mulţumire, prin rugăciunile şi faptele noastre. Să fim conştienţi asupra realităţii incontestabile că totul aparţine lui Dumnezeu. Noi înşine şi tot ce avem. Apoi, trebuie să punem pe primul plan pe aproapele nostru. Pe soţia noastră, pe soţul nostru, pe copiii noştri, pe fraţii şi surorile noastre, pe părinţii noştri, pe nepoţii noştri, pe bunicii noştri şi în general pe cei care putem să-i ajutăm. Să fim întotdeauna în slujba şi la dispoziţia lor. Să facem orice este nevoie pentru binele lor vremelnic, dar mai ales pentru fericirea lor veşnică.

A doua condiţie pentru a-L urma pe Cristos este de a ne purta crucea. Crucea pe care ne îndeamnă Mântuitorul să o ducem, pentru a-L urma, nu este orice suferinţă pe care o suportăm în viaţă. Această cruce nu este cea a egoismelor, a invidiilor, a laşităţii, a conflictelor care apar din cauza noastră, a răului şi a nefericirii pe care le simţim după ce am făcut un păcat de moarte. Crucea pe care Iisus Cristos ne îndeamnă să o ducem este crucea necazurilor care vin asupra noastră, fără ca noi să ştim, este crucea suferinţelor care trebuie să le suportăm pentru a ne manifesta credinţa, şi pentru a ne câştiga merite pentru veşnicie. Este şi cea a sacrificiilor pe care le facem pentru a ne realiza ţelurile bune pe care ni le fixăm în viaţă şi pentru a ne învinge răul din noi înşine: învingerea egoismului şi a mândriei, a efortului pe care-l facem pentru a fi ordonaţi, punctuali, serioşi sau pentru a ierta total pe cei care ne supără şi ne fac răul, etc. Toate acestea fac parte din viaţa noastră şi de aceea, crucea pentru noi, nu este un obiect ornamental, cu un eveniment cotidian.

În faţa suferinţelor, a crucii, omul poate lua următoarele atitudini generale: De respingere categorică, considerându-o ca o tragedie insuportabilă, nedreaptă. Se duce cu o deosebit de mare greutate, cu atitudine care este exprimată public. Se blestemă providenţa pentru această greutate care trebuie suportată, crezându-se nedreptăţiţi pentru că trebuie să ducă o cruce mult mai grea ca şi a altora… Este o stare asemănătoare ca a celui răstignit în stânga lui Iisus.

A doua atitudine o au cei care îşi duc cu demnitate crucea vieţii. Deşi crucea vine neaşteptat, surprinzător, ei nu o resping, nu se plâng, nu acuză. Aceştia ducându-şi crucea, fie că îl descoperă pe Cristos, dacă până atunci nu L-au cunoscut aşa cum s-a întâmplat cu Simion Cireneul, fie că Îl cunosc mai bine, mai corect, mai profund, urmându-L mai conştient, cu mai multă sinceritate, cu mai multă fidelitate.

În sfârşit, sunt creştini pentru care venirea crucii nu este o surpriză. O aşteaptă şi o duc cu dragoste, luând-o ca ceva firesc, conştienţi fiind că fără cruce nu se poate ajunge la mântuire, la dobândirea fericirii veşnice.

Care este atitudinea noastră în faţa crucii? În care situaţie din cele descrise ne aflăm? Dacă atitudinea noastră este cel puţin ca şi a lui Simon Cireneul, vom vedea cum ducerea crucii ne va ajuta să creştem în viaţa spirituală apropiindu-ne mai mult de Dumnezeu prin rugăciune şi bunătate, înţelegând mai bine şi mai corect durerile şi necazurile semenilor noştri, primind o energie morală care ne va da putere, curaj şi chiar un anume eroism în viaţa noastră de zi cu zi. În această Duminică, a 3-a din Postul Mare, are loc o rînduială liturgică specială. Crucea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Cristos este dusă în procesiune şi apoi expusă pentru a fi venerată. Această cruce este în primul rând, semnul iubirii lui Dumnezeu pentru noi oamenii, care, pentru a noastră mântuire, prin voinţă proprie, suferă, se sacrifică, se lasă crucificat. O iubire greu de înţeles, despre care, aşa cum ne spune Sf. Pavel, unii o consideră, „scandal, iar alţii nebunie”. În al doilea rând, Crucea lui Cristos, pe care o venerăm, în mod special în această Duminică, este o încurajare pentru cei aflaţi în suferinţă, în greutăţi, în nevoi. Dacă însuşi Dumnezeu a suferit şi s-a sacrificat pentru noi murind pe cruce, ca apoi să învieze şi să primească mărirea, vor primi în cele din urmă răsplata, plinătatea, cum ne spune Sf.Pavel. În felul acesta, Iisus ne arată că a venit să fie alături de noi, în toate, inclusiv în suferinţe. A venit să ia asupra Sa durerile oamenilor, şi să facă ca aceste dureri inevitabile să fie folositoare să producă merite, haruri, care îi vor însoţi în veşnicie, pe cei care suferă şi se oferă lui Dumnezeu. Astfel, Crucea, este „Sacramentul” suferinţei oamenilor, suferinţă pe care Dumnezeu o primeşte, punându-o pe umerii Săi, făcându-o merituoasă pentru dobândirea Raiului. De aceea Sf. Augustin spunea că „Mântuitorul Iisus Cristos a pus aripi suferinţelor noastre”.

Pe Crucea lui Cristos pe care o venerăm în mod special în această Duminică a postului Mare, nimic nu este uitat. Acolo se găseşte strigătul celui a cărui venit lunar nu-i ajunge pentru a trăi decent, tragedia celui care nu are serviciu, chinul sfîşietor al celui care „ nu mai poate”, neliniştile morale, orele de insomnie, tristeţea celui care n-are adăpost. Dacă Mântuitorul crucificat nu uită suferinţa şi încercările care vin asupra omului fără voinţa sa, cu atât mai mult nu uită de suferinţa creştinului, care pentru credinţă, îşi asumă singur o suferinţă. Este cazul şi a multor credincioşi ai Bisericii greco-catolice, Biserică sfântă a neamului românesc, pentru care crucea vieţii creştine, nu este un obiect ornamental, nu este un monument, ci este un eveniment, har deosebit, ieşit din comun, de a suferi pentru credinţă, în Europa, în secolul XXI.

Trebuie să ştim că fără suferinţă nu există mântuire, fericire veşnică odată cu Cristos, tot ceea ce înseamnă cruce, este deja semn de biruinţă, înviere. Cu Cristos, învie cei pe care lumea îi consideră învinşi, victimele opresiunii, cei prigoniţi, cei dispreţuiţi. Cu Cristos învie cei care se încăpăţânează să lucreze pentru o convieţuire mai fraternă, pentru o lume mai puţin dezumanizată. Aceia care îşi ridică mâinile goale împotriva maşinii monstruoase a răutăţii. Acei mici care nu ştiu să stea în tranşeele intrigilor şi a compromisurilor, ci înaintează în câmp deschis, fără altă apărare decât „inima lor curată” de a fi cu Cristos, în Biserica Sa.

Să spunem şi noi, cu Sf. apostol Pavel: „Avem în Iisus Cristos un înalt Arhiereu care a străbătut cerurile… să păstrăm cu tărie mărturisirea credinţei în El, care a trecut prin toate încercările, ca şi noi, afară de păcat. Să ne apropiem cu încredere de tronul Lui, de tronul Harului, ca să primim iertare, îndurare şi ajutor la momentul oportun… Amin.

.

.

.

.

.

Duminica a IV-a din Postul Mare

.

“Luaţi Spirit Sfânt, cãrora veţi ierta pãcatele, le vor fi iertate, cãrora le veţi ţinea, vor fi ţinute” (In. 20,22-23; Mt. 18,18)

A sosit vremea Sfântului Post al Paştilor vreme de înfrânare şi de smulgere a pãcatelor şi a deprinderilor rele din ograda sufletului nostru, vreme de înnoire sufleteascã, de renaştere şi apropiere de Dumnezeu.

Bunii credincioşi întâmpinã cu bucurie vremea postului, se roagã mai mult, se feresc de pãcate, dar mai ales se mãrturisesc şi se împãrtãşesc intrând în comuniune cu Pãrintele ceresc prin sfintele Taine ale Pocãinţei şi ale Euharistiei.

Pocãinţa este una dintre cele şapte sfinte Taine ale Bisericii înstituitã de Mântuitorul nostru Iisus Cristos prin care dobândim harul iertãrii pãcatele. “Luaţi Spirit Sfânt (zice Iisus cãtre apostoli), cãrora veţi ierta pãcatele, le vor fi iertate, cãrora le veţi ţinea, vor fi ţinute”, porunceşte apostolilor dupã Învierea Sa. Prin pocãinţã dobândim harul care ne ajutã sã înfrângem rãul şi sã mergem pe drumul binelui. Despre aceasta ne încredinţeazã Sfântul Evanghelist Ioan prin cuvintele: “De vom zice cã pãcat nu avem, ne amãgim pe noi înşine şi adevãrul nu este întru noi. Dar dacã ne mãrturisim pãcatele, El este credincios şi drept ca sã ne ierte pãcatele şi sã ne curãţeascã orice nedreptate” (1In 1,8-9). Experienţa vieţii ne aratã cã nu reuşim sã pãstrãm nepãtatã haina vieţii. Bunãtatea Domnului nostru Iisus Cristos ne-a lãsat mijlocul divin de spãlare şi curãţire de praful pãcatul prin Taina Pocãinţei sau a Mãrturisirii. Ea cuprinde întâi cãinţa adicã pãrerea de rãu de pãcatele sãvârşite iar în al doilea rând mãrturisirea pãcatelor înaintea spiritualului, denunţarea lor, hotãrârea de a rupe orice legãturã cu pãcatul şi ieşirea de sub ascultarea lui. Cãinţa sau pãrerea de rãu pentru pãcatele sãvârşite ie ca o sondã aruncatã în adâncul sufletului, ca o operaţie fãcutã în conştiinţa bolnavã şi paralizatã, pãtrunzând mai adânc decât pãcatul, pânã la adâncul sãnãtos al lãuntricului nostru. Cãinţa este actul de curaj de a vedea toatã primejdia pãcatului şi de a ne hotãrî sã rupem orice legãturã cu el, “Lacrimile pocãinţei sunt ca sângele care curge din rãnile sufletului” spune Sfântul Grigore de Nissa.

Dupã cãinţã urmeazã mãrturisirea , denunţarea pãcatului, ca cel mai mare vrãjmaş al mântuirii. Dupã mãrturisire simţim o uşurare de sub povara pãcatelor. În Sfânta Scripturã întâlnim nenumãrate pilde, învãţãturi şi chemãri la pocãinţã şi mãrturisire. “Mãrturisiţi-vã Domnului cã e bun cã în veac este îndurarea Lui” (Ps. 31, 5-6), sau “Mãrturisitu-mi-am pãcatul şi greşala mea n-am ascuns-o. Zis-am: Mãrturisi-voi Domnului fãrãdelegea mea. Şi îndatã ai ridicat pedeapsa pãcatului meu” (Ps. 37,18). Pilda fiului risipitor, a oi pierdute, a drahmei pe care a aflat-o femeia, vindecarea celor zece leproşi, a slãbãnogului de la lacul Videzda, mãrturisirea lui Petru, toate ne vorbesc într-un fel sau altul, despre cale întoarcerii la Dumnezeu, despre vindecarea sufletului, despre roadele mãrturisirii şi despre îndelunga rãbdare, bunãtate şi milostivire a lui Dumnezeu.

Biruinţa definitivã asupra pãcatului, vindecarea de rãnile produse de el, drumul virtuţii şi viaţã luminoasã, le obţinem numai prin harul lui Dumnezeu. Certitudinea îndreptãrii noastre, bucuria iertãrii şi împãcãrii cu Dumnezeu o simţim când auzim cuvintele preotului spiritual: “Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Cristos sã te ierte pe tine fiule, iar eu nevrednicul preot te iert şi te dezleg de toate pãcatele tale”. De aici înţelegem cã Pocãinţa este o Tainã, o lucrare Dumnezeiascã, ce ne însoţeşte şi ajutã în tot acest drum de întoarcere acasã prin care ni se împãrtãşeşte harul lui Dumnezeu. Psalmistul David a scris a mulţi psalmi de pocãinţã iar cel mai cunoscut este psalmul 50. Dar el nu s-a simţit uşurat pânã nu s-a dus sã-şi mãrturiseascã pãcatul proorocului Natan, de la care a primit încredinţarea cã este iertat, Aron s-a mãrturisit înaintea lui Moise. Cine se opreşte numai la cele dintâi elemente ale pocãinţei, chiar dacã se socoteşte îndreptat, sau “pocãit” se înşealã pe sine, cade în trufie, nu gustã din rodul mântuirii care se coace prin luminã şi cãldura harului împãrtãşit prin lucrarea Spiritului Sfânt de cãtre Bisericã.

Taina Pocãinţei se numeşte “al doilea botez” fiindcã este “naştere din nou”, renaştere. În acest proces de renaştere intervine harul lui Dumnezeu care vindecã pe cel rãnit, însãnãtoşeşte şi lumineazã sufletul cãzut între tâlharii patimilor.

Ar putea sã întrebe cineva: de ce ne mãrturisim pãcatele înaintea preotului şi nu direct lui Dumnezeu, cãci El singur ne poate ierta pãcatele. Ne mãrturisim pãcatele preotului spiritual, pentru cã acest lucru este o poruncã dumnezeiascã, Iisus Cristos a dat-o apostolilor şi prin ei Bisericii ca împãrãţie a harului, puterea de a lega şi de a dezlega, puterea de a ierta şi îmbrãca în harului înnoitor mãdularele Trupului Tainic al lui Cristos. Preotul nu vindecã şi nu iartã cu putere de la sine ci cu puterea Spiritului Sfânt datã de Mântuitorul. Rugãciunea de pocãinţã este un monolog pe când Taina Pocãinţei este un dialog dintre credincios şi preot precum zice Scriptura: “Mãrturisiţi-vã unul altuia pãcatele” (Iac. 5,16). “Unul” este cel ce se mãrturiseşte şi “altul” este preotul spiritual care a primit puterea de a lega şi dezlega pãcatele oamenilor, prin Sfânta Tainã a hirotonisirii. Din cartea “Faptele Apostolilor” aflãm cã la început creştinii obişnuiau sã se mãrturiseascã în faţa trimişilor Bisericii, şi nu în faţa oricui. Deosebirea este cã atunci se fãcea în public în faţa spiritualului. Se întâmplã însã cã unii credincioşi se “vindecã” sufleteşte. Evanghelia de astãzi ne aratã cã apostolii nu L-au putut vindeca pe cel ce avea un duh mut şi surd . Cum sã fie vindecat bolnavul care nu-şi spune semnele bolii şi este surd la sfaturile medicului? Aşa sunt şi creştinii “muţi” în a-şi mãrturisii cum se cuvine pãcatele şi “surzi” la sfaturile spiritualului. Mulţi obişnuiesc sã poarte o “mascã” adicã sã ia înfãţişarea unui om fãrã pãcate. Se lasã amãgiţi de diavolul viclean care atunci când creştinul vrea sã pãcãtuiascã îi i-a ruşinea ca apoi sã i-o înapoieze când vrea sã se mãrturiseascã.

Un filosof grec Socrate trecând odatã pe strãzile Atenei a vãzut pe unul din învãţãceii sãi ieşind din casa unei desfrânate. S-a ruşinat tânãrul la vederea maestrului şi cãuta sã se ascundã. “- O, tinere, i-a zis filosoful: nu-i ruşine sã ieşi din asemenea casã, ci ruşine e sã intri în ea”. Aşa spunem şi noi creştinilor: “nu-i ruşine sã vã mãrturisiţi pãcatele, ci e ruşine sã le faceţi”. Ce ruşine poate fi când vrei sã te desfaci de ocarã, sã speli murdãrirea sufletului, sã ieşi din robia lui Satan şi sã te faci prieten a lui Dumnezeu? Oare pierdutu-şi-au cinstea împãratul David sau Maria Magdalena sau Sfântul Pavel sau Sfântul Augustin când şi-au spus pãcatele în auzul tuturor? Dimpotrivã! Ei sunt mari în faţa lumii şi sfinţi în faţa lui Dumnezeu, tocmai pentru curajul şi sinceritatea cu care şi-au mãrturisit greşelile.

Deci pãcatele trebuiesc mãrturisite fãrã sfialã toate, mai departe , trebuie sã ne mãrturisim pãcatele fãrã scuze. Nu cum a fãcut Adam care a aruncat vina pe Eva iar aceasta pe şarpe. Dumnezeu I-a alungat din rai. Greşeala lor o repetã mulţi creştini, care la mãrturisire aruncã vina pe ceilalţi “bãrbatul e de vinã” zice femeia, “copiii mã fac sã înjur” etc. Dacã în tribunalul sfânt al mântuirii ne facem propriii noştri avocaţi pierdem cauza. Creştinii trebuie sã fie pentru dânşii procurori, nu avocaţi. Sã-şi recunoascã pãcatul precum a fãcut în mod admirabil împãratul David, care, vãzând odatã cum îngerul lovea poporul sãu cu ciumã, s-a tânguit Domnului şi a zis: Pãcãtuit-am Doamne. Eu sunt de vinã…Mâna ta sã se îndrepte împotriva mea” (II Samuel 24,17).

Dupã ce creştinul a primit dezlegarea mai are îndeplinit o datorie: sã nu fie surd la sfaturile primite în scaunul mãrturisirii!

Între sfaturile pe care le dã spiritualul fiilor sãi sufleteşti, unul este mai de seamã: sã-şi îndrepte viaţa! Din nefericire acest sfat nu este urmat. Mulţi vin la mãrturisire dintr-un obicei, lipsindu-le dorinţa sincerã de a-şi înnoi viaţa. Rar se vãd lacrimi de cãinţã. De cele mai multe ori creştini se împacã doar pânã se mãrturisesc apoi se învrãjbesc din nou, se întorc din nou la pãcate. Pentru a ne fi de folos mãrturisirea trebuie sã începem o viaţã nouã.

Un filosof a plecat odatã într-o cãlãtorie pe mare unde era cât pe aci sã se înece, în timpul unei furtuni. A scãpat omul cu zile, dar odatã întors acasã a astupat fereastra care dãdea spre mare, ca nu cumva vãzând el marea sã-i vinã poftã sã cãlãtoreascã din nou sã-şi primejduiascã viaţa. Aşa trebuie sã facem şi noi. De nenumãrate ori am fost în primejdie sã ne pierdem sufletul în furtuna pãcatelor. Scãpat-am cu viaţã. Se cade sã fugim de ceea ce ne pricinuia pieirea: sã nu mai pãşim pe drumul pãcatelor, sã nu ne mai întoarcem la rãutãţile dinainte. Sã facem ca şi cei Trei Crai de la Rãsãrit, care nu s-au întors de la Betleem prin Ierusalimul lui Irod, ci au mers pe altã cale la casele lor.

Sã ne coborâm în noi înşine sã ne cercetãm cugetele. Sã ne reamintim viaţa, sã ne-o îndreptãm.

Are cineva un duh mut şi surd? Sã-l alunge printr-o mãrturisire bunã, neprefãcutã, sincerã şi întreagã, iar harul lui Dumnezeu nu va întârzia sã se reverse însoţit de mila şi iertarea lui Dumnezeu. Amin!

.

.

.

.

Urcând spre Ierusalim

(D.ca 5 din Post, Mc 10,32-45)

.

Primăvară mediteraneană. Zi plină de farmec. Peisaj încântător. Livezi înflorite. Flori de lămâi, flori de portocali, flori de măslini, flori de mandarini. Aprilie. Ciripit de păsări şi zumzet de albine. Pe dealul din faţă – cetatea Ierusalimului; în mijloc templul scânteielor în soarele de aprilie… Iisus, melancolic şi vizionar, prevesteşte vinerea patimilor, tragedia răstignirii. Alături de tragic – ridicolul: doi din ucenici Îi cer favoruri. Răspunsul este drastic: veţi avea parte şi voi de „botezul” sângelui, de martiriu.

„Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, şi Iisus mergea dinaintea lor. Şi ei erau uimiţi; şi cei ce mergeau în urma lor se temeau. Şi iarăşi luându-i cu El pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-i: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce-Ţi vom cere. El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru mărirea Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu mă botez? Iar ei i-au răspuns: Putem. Şi Iisus le-a zis: Într-adevăr, paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza, dar a şedea unul de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit.” (Marcu 10,32-40).

Azi, după 2010 de primăveri, retrăim ziua aceea. Şi azi plină de farmec este ziua. Primăvară. Peste două săptămâni vin Paştile. Lecţia este aceeaşi: de înălţare sufletească prin slujire, de trăire creştinească prin urmarea lui Cristos; prin Cruce la Înviere; dacă vreţi să trăiţi, răstigniţi-vă păcatele; dacă vreţi să vă înălţaţi, să aveţi satisfacţii înalte, faceţi-vă slujitori ai idealurilor creştine, nu trufaşi bezmetici, căci Dumnezeu celor mândri le stă-mpotrivă, iar celor modeşti le dă har.

„Este mai bine să-ţi mărturiseşti păcatele, decât să-ţi împietreşti inima” (Sf. Clement Romanul). „Cel care detestă păcatul, poate fi sigur că Dumnezeu l-a iertat” (Sf. Vasile cel Mare). „Dacă moartea îl găseşte pe om dormitând, ea vine ca un hoţ – îl despoaie, îl sugrumă şi-l aruncă-n prăpastia iadului; dacă, însă, îl află priveghind, îl salută ca un sol al lui Dumnezeu zicându-i: Domnul te invită la nuntă, vino să te conduc în regatul fericirii” (Sf. Toma Villanova). „Fericit bărbatul carele n’a umblat în sfatul necredincioşilor/şi cu păcătoşii’n cale nu a stat/ şi pe scaunul ucigaşilor n’a şezut;/ci în legea Domnului îi este voia,/în legea Lui va cugeta ziua şi noaptea./Şi va fi ca pomul răsădit lângă izvoarele apelor,/cel ce roada şi-o va da la vreme,/a cărui frunză nu, nu va cădea/şi ale cărui fapte, toate, vor spori./Nu aşa-s necredincioşii, nu aşa, nu!,/ci-s ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului…/De aceea nu se vor scula necredincioşii în judecată,/nici păcătoşii în sfatul celor drepţi./Că Domnul cunoaşte calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri.” (Psalmul 1)

Ţi-e sufletul pustiu? Eşti dus de-acasă? N-ai mai trăit de mult un Paşti fericit? Ţi s-a pierdut cărarea-ntre străini şi nu-şi găseşte drumul înapoi? Indiferenţa ta te-a dus la apatie? Puterile sufleteşti nefolosindu-le ţi s-au anchilozat? – Până la Sfintele Paşti mai sunt două săptămâni. Nu mai sta pe gânduri. Trezeşte-te. Urcă. În ajutorul tău vine, cu braţele larg deschise pe Golgota, însuşi Biruitorul morţii. Te cheamă. Îi auzi glasul: „Fiule, dă-mi inima ta!”. Urcă. La Ierusalim, cu Iisus. Să fie şi-n sufletul tău primăvară.

.

Cum a ajuns Iuda să-L vândă pe Iisus

sau Despre învârtoşarea inimii

.

Cu doi ani înainte de această zi tristă, Vinerea Răstignirii, încă în vara anului 31, în corabia transformată în amvon plutitor pe Marea Galieii, la o întrebare a ucenicilor, Iisus a răspuns, reînviind glasul proorocului Isaia, trist şi îndurerat: „Inima acestui popor (Israel) s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi Eu să-i tămăduiesc pe ei” (Matei 13, 15).

Iar astăzi, pe alte ape, aceleaşi unde sunt martore ale stării noastre sufleteşti. Dacă pe piscurile luminoase ale trăirii duhovniceşti strălucesc vieţile sfinţilor şi străduinţele creştinilor contemporani ce se ostenesc să urce spre desăvârşire, la periferia vieţii religioase vegetează anemic suflete care nici nu mai năzuiesc spre Lumina ce a izvorât din mormântul gol, pentru că nici un fior sfânt nu le pulsează ozon în inima împietrită. Despre aceştia din urmă zice poetul: „Doamne, nu-i pe lume piatră, să nu poţi s-o sfarmi odată; / Dac-o-ncerci cu foc şi apă, vine-o clipă când se crapă… / Numai inima-mpietrită cât o rogi — stă neclintită, / Cât o chemi — stă nesimţită, cât o uzi — stă nerodită” (V.Militaru); iar teologul sintetizează: „Învârtoşarea este deci o consecinţă a depărtării omului de Dumnezeu, ceea ce înseamnă o apropiere de duhul răutăţii cel pierzător de suflete” (Pr. dr. I. Mircea „Dicţ. N.T.”).

Starea de învârtoşare a inimii este, vai, atât de frecventă în societatea noastră, încât începe a fi epidemică. Motiv pentru care trebuie să cercetăm de ce şi cum s-a ajuns aici; unde şi cum am început a greşi; cum am ieşit din lumină şi ne-am învăluit în umbră; pe ce trepte am coborât spre întunecate hăuri. Fără să cunoaştem în mod sigur cauza bolii, nu putem stabili corect nici medicamentul necesar, şi deci nu avem şanse sigure de tămăduire. De aceea să pornim cu curaj a derula filmul decăderii unui păcătos şi la fiecare secvenţă, ca într-o oglindă, să facem comparaţie între starea lui şi a noastră. Filmul s-ar intitula: Cum a ajuns Iuda Iscarioteanul — căci despre el va fi vorba — de la Keriot la Hacheldama? (apud Bellouard „Réponse du Christ aux questions des hommes”).

Era în Iudeea un sat, care se numea Keriot. În acel sat trăia, ca muncitor sau ţăran, Iuda. Într-o zi, Iisus trecu pe acolo, pe lângă lacul pescarilor galileeni şi pe lângă agenţia vameşului Matei. Atunci are loc chemarea; chemarea care-i fusese adresată şi lui Andrei, Simon, Iacob şi Ioan: de a lăsa totul şi de a-L urma pe Fiul Omului. Iuda acceptă chemarea şi în mod tainic îl înţelese pe Iisus. Iar faptul că a fost chemat de Iisus, învederează că el avea multe însuşiri bune, care puteau fi dezvoltate Trei ani mai târziu, pe un câmp, aproape de pădurea Gebenne şi pârâul Chedron, în zorii zilei, într-un copac, un om s-a spânzurat cu o funie. E în agonie. Îşi aşteaptă sfârşitul. Puţin mai târziu, trupul bălăbănindu-se se prăbuşeşte la pământ, pietrele despicându-i pântecele. Era Iuda, care, cuprins de deznădejde, s-a spânzurat!

Între începutul luminos şi sfârşitul tragic are loc o alunecare lentă spre prăpastie: să urmărim drumul omului din Keriot, din momentul chemării, până la ţarina Hacheldama. În ziua chemării, Iuda a răspuns da, a avut încredere în Iisus. Pentru că farmecul tainic al Fiului Omului l-a subjugat. El, însă, şi-a făcut un calcul: crezând că Iisus va restaura împărăţia lui Israel, spera ca el să ocupe un loc frumos. Urmându-l pe Iisus, Iuda dă, dar aşteaptă să şi primească. În mod conştient sau nu, interesul era mai puternic şi depăşea dragostea. În curând începe dezamăgirea. Şi ea creşte pe măsura descoperirii adevărului: Stăpânul era sărac şi vorbea mai mult de jertfe, de slujire, de suferinţe, nu de glorie. Împărăţia pe care Iuda o visa şi o dorea din ce în ce mai mult era din ce în ce mai îndepărtată şi avea altă înfăţişare decât cea dorită de el. Iisus dorea slujirea omului prin virtutea iubirii, Iuda visa stăpânirea lumii prin puterea avuţiei. Iuda nu-L poate înţelege pe Iisus: de ce nu profită de popularitatea Sa, ca să reînvie tronul lui David. Atitudinea lui Iisus îl decepţionează, în sufletul lui începe să se cuibărească frica, teama că a fost păcălit, înşelat. În acel moment, germenul răutăţii era semănat; el va creşte; tăcut, pe neobservate, îi va cuprinde inima. Aidoma frunzelor copacilor — care cad una după alta, până ce, în cele din urmă, pe copac nu mai rămâne nici una — inima lui Iuda se detaşează de Iisus din ce în ce mai mult. Iluziile, nădejdile i se spulberă, zi de zi. Sufletul i se goleşte de încredere, de iubire. Întocmai unei bărci, care se desprinde de ţărm şi vântul o poartă în larg, inima lui Iuda lâncezeşte, se răceşte, apoi oscilează de la o stare la alta. Învăţăturile sublime şi pline de eroism moral, ce le aude din gura lui Iisus, începe a nu le mai pricepe, firele ce-L legau de El se rup unul câte unul; se închide, se închistează în inima sa, cuprinsă acum de adâncă tristeţe şi profundă amărăciune.

Iuda observă şi urmăreşte îndeaproape pe ceilalţi Apostoli, le ghiceşte sinceritatea plină de generozitate. Ei nu regretă că s-au pus în slujba unui ideal superior, nu regretă tot ce fac şi nu vor să se reîntoarcă la locul şi preocupările ce le-au părăsit. Pentru fidelitatea şi iubirea lor, invidia pune stăpânire tot mai accentuată pe sufletul lui Iuda. Îi consideră naivi, ce vor fi înşelaţi. De aceea se desprinde din ce în ce mai mult de familia spirituală a Apostolilor, se simte tot mai singur; singur în mijlocul Apostolilor, singur lângă Cristos.

În ziua în care Învăţătorul le spune: ”Nu puteţi sluji la doi stăpâni, nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona”, — Iuda face alegerea. Inima lui s-a îndepărtat de Iisus şi se apropie de Satana. Casierul cetei apostolilor iubeşte banii, mereu mângâie şi numără argintii. Împărăţia cerurilor e din ce în ce mai departe, se pierde în depărtare; banul, da, banul este o realitate.

În mijlocul atmosferei spirituale creată de Iisus, Iuda se simte cu desăvârşire un străin. Ca să se mascheze, devine un ipocrit: nu era mai bine să se vândă mirul vărsat pe picioarele lui Iisus şi banii să se împartă săracilor, grăieşte Iuda, în timp ce inima lui nu era îngrijorată pentru săraci, ci întristată pentru banii pierduţi prin risipirea mirului de mare preţ.

Când Iisus anunţă pe Apostoli despre apropiata Sa moarte, pentru Iuda se apropie ceasul fatal. Nu-l interesează valoarea jertfei lui Iisus pentru mântuirea neamului omenesc, nici nu mai aude cuvintele lui Iisus: „Mai mare iubire decât aceasta cine poate să aibă, decât ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13). Iuda înţelege un singur lucru – vistieria, punga pe care o are este goală; el trebuie să obţină un ultim câştig din această aventură; când totul va fi pierdut, lui îi vor rămâne banii. Ce jertfă? Ce slujire? Ce ideal? Ce mântuire? Când totul se va sfârşi, el se va alege măcar cu puţinii bani din pungă!

Începe sfârşitul. Seria cea neagră. Trădarea. Târgul cu sinedriul. Preţul. Cei treizeci de arginţi urmează să-i primească vânzătorul. Semnul vânzării. Cuvintele tainice şi pline de înţeles rostite de Iisus la Cină. Trădătorul mănâncă pe nerăsuflate bucatele din farfurie şi pleacă. Sărutul din grădina Ghetsimani. Deznădejdea lui Iuda. Aruncă banii. Fuga nefericită din timpul nopţii. Copacul. Funia. Un om se spânzură. Hacheldama!

Ceilalţi unsprezece Apostoli, prietenii lui Iuda, în cei trei ani petrecuţi împreună, au avut şi ei parte de ispite, au avut momente de slăbiciune, de îndoieli, de ezitări. Dar, în trupul lor slab, sufletul le-a rămas drept, ei au rămas plini de sinceritate. Greşelile pe care le-au săvârşit, le-au regretat, le-au plâns. Remuşcările conştiinţei li s-au schimbat în căinţă mântuitoare.

Numai el, Iuda, s-a prăbuşit, s-a rostogolit într-o prăpastie. Şi pentru veşnicie. Pentru că inima lui s-a golit de iubire şi s-a adăpat cu egoism, s-a îndepărtat de Dumnezeu şi s-a apropiat de Mamona; şi sufletul său nu s-a căit şi nu s-a îndreptat, ci s-a învârtoşat întru răutate şi întru iubire de sine s-a împietrit; şi deznădejdea l-a cuprins şi l-a pierdut.

Creştinul autentic este optimist: Fiul Omului s-a întrupat, pentru ca lumea „viaţă să aibă, şi încă din belşug “(In 10,10). Creştinul autentic nu face casă bună cu pesimiştii, negativiştii sau fricoşii, pentru că Mântuitorul ne-a asigurat: „În lume necaz veţi avea; dar îndrăzniţi!: Eu am biruit lumea”(In 16,33). Pe marea vieţii nu-i în fiecare zi cer senin şi unde liniştite. Mai sunt furtuni şi mai sunt naufragii şi mai sunt naufragiaţi. Atunci, ce este de făcut?

Ceea ce Iuda n-a făcut, ceea ce trebuia să facă şi ceea ce bunătatea fără margini a lui Cristos l-a invitat să facă. Oricât de adânc ar cădea un om, pe orice drum al pierzării ar fi apucat, nici deznădejdea, nici sfidarea, nici nepăsarea, nu sunt remedii pentru curmarea răului şi pentru rezolvarea tragică a problemei. Există altceva mai bun de făcut. Deasupra prăpastiei se află întinsă o mână, printre măslinii din grădina Ghetsimani. De acolo străbate un glas al iertării, de-a lungul pârâului Chedronului, până la arborele din Hacheldama.

Pentru Cristos, în locul deznădejdii, trebuie să înflorească speranţa. În locul nefolositoarelor şi chinuitoarelor remuşcări, o smerită şi încrezătoare căinţă trebuie să-şi facă loc în suflete. În locul nepăsării, o sfântă nelinişte să stăpânească sufletul nostru, neliniştea prin care un om caută reabilitarea, pe care harul divin i-o poate aduce în mod deplin şi pentru totdeauna. Nu fi inimă-mpietrită / Şi când te rog — neclintită / Şi când te chem — nesimţită / Şi când te ud — nerodită! /, ci auzi, şi ascultă şi răspunde Salvatorului, care-ţi grăieşte: „Fiule, dă-Mi Mie, inima ta!” (Pilde 23, 26). Aşa să fie! Amin.

.

Duminica Floriilor

Intrarea lui Iisus în Ierusalim relatată în evanghelia de astăzi prefigurează venirea în lume a Împărăţiei pe care Mântuitorul o va împlini prin patima, moartea şi învierea sa. Modul în care este primit azi de oameni se datorează prestigiului pe care El l-a câştigat în mijlocul evreilor prin învăţătura sa plină de autoritate dar mai ales prin puterea pe care a manifestat-o pe deplin în atâtea minuni pe care le-a săvârşit în mijlocul poporului. Acest lucru îl detaşează vădit faţă de toţi conducătorii vechi ai lui Israel care nu au manifestat o aşa puternică influenţă în mijlocul poporului, de aceea pe drept cuvânt Iisus este perceput ca un adevărat lider unul care aduce tot mai mult cu cel promis de demult Mesia – cel ce va mântui pe poporul său.

Cu toate astea, Iisus era perceput greşit de conaţionalii săi ca un salvator de sub stăpânirea romană, în viziunea lor, venirea Lui urma să se împlinească printr-o răscoală politică care să-i elibereze de sub acest jug al ocupaţiei romane, de aceea este primit cu ovaţii „Osana! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului, regele lui Israel. ” Osana înseamnă „dă mântuire” iar Iisus este cel de la care iudeii aşteptau acest lucru. Tocmai de aceea imaginea din evanghelie ne duce cu gândul la marii regi care după un război câştigat la întoarcerea de pe câmpul de luptă era ovaţionat de poporul său. Deşi Iisus n-a dus nici o luptă, dar unii dintre conaţionalii săi încă mai sperau la acest lucru. Pentru aceştia Iisus avea să fie o mare dezamăgire, mântuirea adusă de El nu va fi cucerire şi conflict cu alte popoare, ci dimpotrivă va fi pace şi reconciliere, aşa cum va da mărturie crucea pe care va fi răstignit peste câteva zile.

Alaiul lui Iisus se deosebeşte mult faţă de cel al regilor, care era unul somptuos. El fuge de orice umbră de prestigiu. Se află în mijlocul oamenilor ca un om sărac pe un măgar, nu cu sabia în vânt ci cu umbra crucii de pe Golgota în faţă. Atitudinea celor care-l întâmpină pe Iisus cu osanale este, pe de altă parte, îndreptăţită atâta vreme cât El a fost perceput ca un trimis al Domnului şi care de altfel a şi demonstrat prin autoritatea cu care învăţa şi prin puterea Sa de-a face atâtea minuni, că mâna Domnului lucrează prin El. Însă pentru toţi împărăţia despre care le vorbea şi pe care dorea El să o instaureze era percepută greşit ca o împărăţie lumească, de natură umană şi nu una spirituală, în care El doreşte să devină rege al inimilor noastre. Această manifestare spontană a mulţimii provoacă reacţia violentă a iudeilor împotriva lui Cristos care vor cere condamnarea lui la moarte, de aceea vedem la Iisus o atitudine poate curioasă pentru noi: El nu se bucură pentru ovaţiile primite, dar nici nu se întristează pentru că în faţă i se deschide calea pătimirilor din zilele ce vor urma. El cunoaşte mai bine ca oricine inimile oamenilor, nestatornicia lor, cei care astăzi au răguşit ovaţionându-l vor striga mai târziu „răstigneşte-l” uitând de ce sunt răguşiţi şi nu pot striga mai tare. Tronul pe care Se va urca Regele slăvit astăzi este crucea de pe care Cristos va domni în veci peste lumea mîntuită de El, iar deasupra crucii se vede motivul condamnării sale: „Iisus regele iudeilor”. A devenit rege murind pe cruce şi a întărit acest lucru prin învierea Sa din morţi şi prin suirea Sa la ceruri, unde continuă să fie regele tuturor acelora care urmându-L cu fidelitate pe pământ vor intra pentru totdeauna în împărăţia Sa cerească. Ziua de astăzi ar trebui să fie o zi de bucurie dar ea este umbrită de ceea ce se prefigurează nu peste mult timp, zilele de patimă ale Mâtuitorului.

În viaţa noastră spirituală se petrece nu de puţine ori acest contrast izbitor între bucurie şi tristeţe. Pe de o parte bucuria că îl purtăm în inima noastră pe Domnul care ne umple viaţa cu prezenţa Sa benefică şi pe de altă parte tristeţea că putem să-L pierdem oricând prin orice păcat de moarte pe care-l săvârşim.

Ramurile de finic pe care le-am adus astăzi spre a fi sfinţite simbolizează asocierea noastră cu cei care mai bine de 2000 de ani, prin gestul lor, îl recunosc pe Cel ce intră în Ierusalim ca pe Împăratul lor. Să-L recunoştem şi noi astăzi, pe cel ce doreşte să intre în viaţa noastră, în Ierusalimul inimilor noastre ca Cel ce

este Regele, Împăratul nostru, ca să putem împărăţi cu El în veşnica Lui împărăţie, pe care le-o oferă tuturor celor care îl recunosc ca Mesia-Mântuitorul şi-l urmează zi de zi pe calea trasată de El, cale ce duce cu siguranţă spre Ierusalimul veşnic.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Partea a doua

-Sărbătorile de peste an-

.

Câteva cuvinte despre cinstirea sfinţilor

Sintetizând un capitol al Teologiei, putem spune, pe scurt, că cinstirea sfinţilor are următoarele trei moduri de manifestare: cinstirea propriu-zisă, invocarea lor în rugăciuni spre a mijloci la Dumnezeu şi urmarea pildei vieţii lor.

1.Cinstirea propriu-zisă se săvârşeşte prin serbarea în mod deosebit a zilei închinate sfântului respectiv, având un caracter comemorativ, drept aducere-aminte şi preamărire a marilor sale virtuţi. La aceste slujbe se rostesc rugăciuni speciale însoţite de cântări de laudă, în care sunt puse în evidenţă viaţa şi lucrarea lui deosebită, virtuţile cu care şi-a împodobit viaţa şi faptele minunate săvârşite. Prăznuirea este sporită prin citirea sinaxarului (viaţa sfântului ) şi închinarea la sfintele moaşte (relicve) şi la icoane.

De menţionat că sfinţii sunt cinstiţi nu pentru ei înşişi, ci pentru harul, darurile şi puterile divine care au lucrat prin ei. De aceea, şi cinstirea lor se îndreaptă în esenţă tot spre Dumnezeu, obiectul şi ţelul ultim şi suprem al întregului cult creştin, după cum afirmă şi Psalmistul : Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi (67,35) ; Lăudaţi-L pe Dumnezeu întru sfinţii Lui, lăudaţi-L întru tăria puterii Lui (150,1).

2. Rugăciunea. Cea mai vie expresie a cinstirii sfinţilor este rugăciunea pe care o face preotul la pregătirea cinstitelor daruri pentru Liturghie, când la masa proscomidiarului scoate şi aşează lângă Agneţ (care la Prefacere va fi trasformat în Trupul lui Cristos), fămâme de prescură (miride) pentru cinstea şi pomenirea : sf.Fecioare Maria, sf.Ioan Botezătorul, sf. Prooroci, sf. Apostoli, sf. Ierarhi, sf. mucenici şi muceniţe, preacuvioşii părinţi şi cuvioase, sfinţii doctori fără de arginţi, sfinţii Ioachim şi Ana, sfântul zilei şi sf.Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare, a cărui sfântă Liturghie urmează a se săvârşi în ziua respectivă.

Acest rânduială liturgică este şi o mărturie evidentă că sfinţii sunt în comuniune cu Cristos Dumnezeul nostru şi pot mijloci pentru mântuirea celor credincioşi.

În mod particular sau în grupuri de rugăciune, credincioşii au datoria de a-i cinsti după cuviinţă şi a le cere, în rugăciuni, ajutorul spre mântuire. În acest scop Sfânta Biserică a şi întocmit rugăciuni speciale : Paraclise, Acatiste, Novene şi alte rugăciuni la îndemâna creştinilor.

3. Prin credinţa şi viaţa lor, sfinţii sunt exemple şi modele vrednice de urmat. Sfântul este tipul creştinului desăvârşit, care prin conlucrarea dintre harul divin şi lucrarea personală a ajuns la cel mai înalt grad de perfecţiune, la starea de sfinţenie, împlinind astfel porunca Tatălui (Fiindcă Eu, Domnul, Eu sunt Dumnezeul vostru ; voi vă veţi sfnţi, şi sfinţi veţi fi, fiindcă sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru – Leviticul 11,44) şi a Mântuitorului (Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este – Matei 5,48) ; având drept pildă persoana modelului desăvârşit, pe Iisus Cristos, după cum remarcă Apostolul Pavel (Fiţi următori ai mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos- I Corinteni 11,1).

Omenirea are întotdeauna nevoie de puncte de reper în viaţă, de idealuri înalte. Bunul Dumnezeu este milostiv : Din când în când, din mulţimea creştinilor, face să apară pe arena istoriei câţiva sfinţi, ca nişte uriaşi smeriţi şi apropiaţi, care sunt tot atâtea lumini, făclii, pentru lume şi pentru fiecare din noi : Sf.Maria Egipteanca, Sf.Nicolae, Sf.Ioan Gură de Aur, Sf.Niceta de Remesiana, Sf.Francisc de Assisi, Sf. Tereza de Pruncul Iisus, Sf. Maria Goretii, Sf. Padre Pio… Acestor «fraţi şi surori » le putem cere lumină şi îndrumare sufletească, fiindcă îi admirăm şi îi simţim aproape de noi, şi ei ne vor ajuta să-L iubim mai mult pe Dumnezeu.

.

Naşterea Maicii Domnului

(8 septembrie)

.

      Praznicul sărbătorii de astăzi este o invitaţie la bucurie. Să ne bucurăm şi noi creştinii celui de-al treilea început de mileniu că astăzi s-a născut Speranţa. Dorul pe care l-au cântat profeţii Vechiului Testament găseşte astăzi împlinirea în familia lui Ioachim şi Ana. Din sămânţa lui Iesei şi din neamul lui David, astăzi s-a născut Maria, mama Fiului Celui Preaînalt. De aceea, tot universul se bucură şi se reînnoieşte, cerul şi pământul tresaltă de bucurie. Cu ea, cu “Fiica strălucită a Sionului”, spune Conciliul Vatican II, “după o îndelungată aşteptare a făgăduinţei se împlinesc timpurile şi se instaurează noua Iconomie, atunci când Fiul lui Dumnezeu Şi-a luat din ea fire omenească, pentru ca prin misterul trupului Său să-l elibereze pe om de păcat” (LG 55). Maria este punctul de întâlnire dintre Vechiul şi Noul Testament. Cu ea se încheie timpul îndelungatei aşteptări şi încep timpurile noi, în care se instaurează un nou tip de relaţie între Dumnezeu şi creatură.

Omul, prin naştere fiind opera lui Dumnezeu, este o minune a chipului divin: “L-ai creat cu puţin mai prejos de îngeri şi l-ai încununat cu mărire şi glorie” (Ps. 8, 6). Sf. Irineu afirma că omul viu este măreţia lui Dumnezeu. Prin naşterea Născatoarei de Dumnezeu sărbătorim mai mult decât un fapt natural sau unul aniversar, sărbătorim un mănunchi de mistere ale credinţei:

1) Sărbătorim naşterea celei zamislite fără de păcatul strămoşesc printr-un privilegiu unic al lui Dumnezeu pentru meritele lui Iisus Cristos, Preaiubitul Său Fiu. 2) Sărbătorim naşterea Celei pline de har. 3) Sărbătorim naşterea mamei Fiului lui Dumnezeu şi a mamei noastre. 4) Sărbătorim naşterea reginei îngerilor şi a întregului univers. 5) Sărbătorim pe aceea care s-a născut pentru a da lumii o lecţie de credinţă: “fericită pentru că a crezut” (Lc. 1, 45)

Prin naşterea Mariei sărbătorim pe aceea care ne deschide calea fericirii pe acest pământ prin credinţă. S-a născut pentru fercire, dar fericirea se naşte prin credinţă; s-a născut pentru a crede şi crezând să fie fericită; s-a născut pentru “a vesti bucuria a toata lumea că din ea a răsărit Soarele drepăţii, Cristos Dumnezeul nostru” (Troparul Sărbătorii). Credinţa i-a determinat pe părinţii ei să aducă jertfă lui Dumnezeu, prinos de rugăciune şi lacrimi fierbinţi până la bătrâneţe, ca Dumnezeu să le dea un urmaş. Prin credintă Maria (în traducere egipteană “cea binecuvantată de Dumnezeu” sau în versiune ebraică “Myriam: doamna, stăpâna, steaua marii”), va fi apoi prezentată la templu. Prin credinţă şi dăruire acceptă acel: “fiat voluntas tua”, ca să devină mama Fiului lui Dumnezeu. Doar Maria Îl cuprinde în sine pe Acela pe care lumea nu-L poate cuprinde; doar Maria Îl ţine în braţele sale pe Cel ce ţine lumea în mâna Sa ; doar Maria L-a născut pe Creatorul său şi l-a hrănit pe Acela care hrăneşte toată făptura !

Prin credinţă Maria îl însoţeşte pe Iisus din Betleem în Egipt, apoi mai târziu la templu, şi de la prima minune din Cana Galileii, până pe Calvar. Prin credinţă Maria ne-a devenit “mamă” la poalele Crucii. Ea ne-a dat pe Emanuel “Dumnezeu este cu noi”, ca noi astăzi să nu fim singuri. Maria este “Biserica înaintea Bisericii”, adică precede Biserica în sfinţenie, în primirea Sfântului Spirit, în colaborarea la opera de mântuire a lui Cristos, în suferinţă; iar prin ridicarea sa la cer, Maria precede Biserica în gloria cerească.

Biserica o imită pe Maria în maternitate prin primirea cu credinţă a cuvântului lui Dumnezeu, devenind mamă ; o mamă care prin botez naşte fii pentru o viaţă nouă, nepieritoare, fii zămisliţi de la Spiritul Sfânt şi născuţi din Dumnezeu. Maria naşte pe Cristos care este Viaţa : Biserica îi renaşte incontinuu pe oameni la viaţa în har. Ambele maternităţi sunt feciorelnice si depind total de Dumnezeu.

Misiunea Bisericii ca mamă a celor mântuiţi se realizează pentru prima dată în Fecioara Maria – mama lui Iisus. Maria continuă să-şi exercite maternitatea sa asupra Bisericii. Ea rămâne mama fiecărui credincios şi al tuturor deopotrivă.

În această lume plină de suferinţă şi neîmpliniri Maria ofera omului de astăzi o nouă explicaţie a durerii. Ea înfruntă din plin această problemă mereu prezentă în orice epocă pentru orice persoană, problemă careia adesea nu-i găsim răspuns. Prin suferinţă şi moarte omul contribuie la propria-i mântuire, la propria-i sfinţenie sau participă la aceea a fraţilor şi surorilor sale. Mâna lui Dumnezeu îngăduie suferinţa pentru ca privindu-L pe Răstignit să-I înţelegem valoarea.

  Dacă inima noastră va suferi din lipsă de pace, de linişte, de siguranţă, să ne ridicăm mintea, gândul şi mâinile impreunate spre Maria şi să-i cerem celei pline de har: “roaga-te pentru noi păcătoşii, acum şi-n ora morţii noastre”!

.

Naşterea Sfintei Fecioare Maria

Biserica în înţelepciunea ei a ştiut să acorde atenţia cuvenită persoanelor care au marcat viaţa ei în decursul istoriei. Printre multe sãrbãtori dedicate Maicii Domnului, Biserica o are şi pe aceasta, a naşterii, pentru cã de acolo începe de fapt perspectiva istoriei care îl leagã pe om de Rãscumpãrãtorul, de Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Biserica o sãrbãtoreşte astãzi pe aceea pe care noi o numim, dupã înger, plinã de har. Tatãl Ceresc a pregãtit o locuinţã vrednicã pentru Fiul sãu, Cristos. A pregãtit fiinţa Preacuratei Fecioare Maria revãrsând într-însa toatã strãlucirea harului.

Dacă pentru crearea universului au fost suficiente cuvântul Creatorului şi voinţa Sa liberă, pentru recrearea lui, adică pentru răscumpărarea lui, iubirea veşnică a Tatălui a rânduit întruparea, moartea şi învierea lui Iisus Cristos – Cuvântul veşnic şi, fiindcă prima “prăpastie” dintre Dumnezeu şi om, o săpase o femeie, Eva prin neascultarea ei, se cuvenea ca restabilirea armoniei dintre Dumnezeu şi om să fie fãcutã tot de o femeie, o nouă Evă, care prin contrast cu cea veche trebuia să fie nepătată, preasfântă, demnă de Fiul lui Dumnezeu pe care avea să-l nască. Sfântul Irineu, vorbind despre neascultarea Evei, afirmă că: “ea a fost vindecată prin ascultarea Mariei şi din această acţiune rezultă că ea este cauză de mântuire pentru ea şi pentru neamul omenesc”. Această femeie aleasă în acest scop, este Preacurata Fecioară Maria a cărei naştere o sărbătorim astăzi.

În Sfânta Fecioarã Maria avea sã locuiascã Cel care este Înţelepciunea, Cuvântul veşnic, Viaţa, Principele pãcii şi Dumnezeu a pus în chipul, în fiinţa Preacuratei Fecioare Maria tot harul de pace şi de fericire sufleteascã şi toatã frumuseţea de viaţã. Dumnezeu a împodobit-o aşa încât sã poatã lua trup omenesc Regele veşnic.

Ziua de naştere a Sfintei Fecioare Maria este o zi de deplină bucurie, bucurie pentru locuitorii cerului şi ai pământului. De aceea în această mare sărbătoare Biserica i se adresează în troparul sãrbãtorii cu aceste cuvinte: “Naşterea ta, Născătoare de Dumnezeu, bucurie a vestit lumii întregi, căci din tine s-a născut Soarele dreptăţii, Cristos Dumnezeul nostru…”.

Se bucură astãzi Drepţii Ioachim şi Ana, care şi-au vãzut rugãciunea împlinitã. Sfântul Ioan Damaschinul plin de admiraţie le adreseazã aceste cuvinte: “Ioachim şi Ana soţi binecuvântaţi! Lumea întreagă vă rămâne îndatorată, căci datorită vouă ea a putut să ofere Creatorului cel mai frumos dar şi anume o mamă vrednică de cinste, singura vrednică de cel care a creat-o”. Se bucură întreg pământul, căci naşterea Sfintei Fecioare Maria prevesteşte ceasul apropiatei eliberări. Se pleacă astăzi peste leagănul Mariei şi se bucură însăşi Sfânta Treime: Tatăl îşi vede în acest prunc capodopera mâinilor sale; Fiul îşi priveşte mama, iar Sfântul Spirit îşi admiră mireasa.

Într-o familie care sãrbãtoreşte naşterea mamei, este multã bucurie. Biserica este o familie, şi se bucurã amintindu-şi de momentul naşterii Preacuratei Fecioare Maria. Biserica, noi, o chemãm pe Fecioara Maria: corabia celor ce vor sã se mântuiascã, chivot poleit cu Spiritul, stea care arãţi soarele, pentru cã într-însa a sãlãşluit Fiul lui Dumnezeu, Cristos. Din valea de lacrimi, din valea pãcatelor noastre, ne îndreptãm spre ea şi îi strigãm: “Bucurã-te, Mireasã pururea Fecioarã”

Iată întregul univers se bucură şi cântă la această mare sărbătoare şi împreună cu însuşi Creatorul contemplă cea mai frumoasă creatură din univers.

Naşterea Fecioare Maria a fost una specialã, diferitã de a celorlalţi copii. Aceştia vin în lume ca păcătoşi şi este necesar ca apa botezului să-i purifice de păcatul strămoşesc cu care se nasc, însă Sfânta Fecioară s-a născut fără acest păcat deoarece este aleasa lui Dumnezeu. Pentru a fi Mama Mântuitorului, Fecioara Maria a fost înzestratã de Dumnezeu cu “daruri vrednice de o asemenea menire”. Îngerul Gavril, în momentul Buneivestiri, o salutã ca “plinã de har”, de-a lungul secolelor Biserica a înţeles cã Fecioara Maria, ”cea plinã de har” fusese rãscumpãratã încã de la zãmislirea ei. Aceastã “strãlucire a unei sfinţenii unice” cu care este “ împodobitã din primul moment al zãmislirii sale” îi vine în întregime de la Cristos: ea a fost “rãscumpãratã în mod eminent în vederea meritelor Fiului ei”. Mai mult decât oricare persoanã creatã, Tatãl “a binecuvântat-o cu toatã binecuvântarea spiritualã în ceruri, întru Cristos” (Ef. 1,3).

Sfinţii Pãrinţi orientali o numesc pe Maica lui Dumnezeu “cea Preasfântã” şi o celebreazã ca “neatinsã de vreo prihanã a pãcatului, fiind plãsmuitã de Spiritul Sfânt ca o fãpturã nouã”. Prin harul lui Dumnezeu, Fecioara Maria a rãmas curatã de orice pãcat personal în toatã viaţa sa, pentru cã, ea este fiica Pãrintelui Ceresc, Mama Fiului, Împãrãteasa tuturor sfinţilor, sprijinitoarea pãcãtoşilor, atotputernicã ajutãtoare şi sprijinitoare pentru toţi oameni, Maica îndumnezeirii şi mântuirii noastre a tuturora, mai cinstitã decât Heruvimii şi mai mãritã decât Serafimii.

Pe ea, pe care o salutãm “plinã de har”, Biserica o roagã astãzi ca tot poporul şi toatã lumea creştinã sã preţuiascã bogãţia harului care poate locui în noi, în fiecare din noi; sã preţuiascã Cuvântul lui Dumnezeu care ia Trup pe altarele noastre în Sfânta Euharistie, care ia trup în inimile tuturor acelora care cred, care ascultã cuvântul sãu şi îl pun în practicã.

Astăzi, în sărbătoarea naşterii ei, să cerem mijlocirea ei la Fiul său Iisus Cristos pentru ca El să ne ofere harul necesar de a putea păşi pe urmele ei şi, atraşi fiind de parfumul virtuţilor sale, să nu încetăm a o iubi şi a o preamări împreună cu întregul cor al îngerilor şi al sfinţilor.

.

Sfântul Dumitru izvorâtorul de mir

(26 octombrie)

.

Ne-am adunat astăzi în jurul altarului pentru a sărbători în cadrul nostru familiar, la Sfânta Jertfă a Liturghiei, memoria unui mare mărturisitor al lui Cristos, sfântul Dumitru. Vrem să aducem astăzi laudă lui Dumnezeu pentru această preţioasă piatră din Biserica sa, care a ştiut să se lase zidită în planul său de mântuire spre edificarea şi întărirea celorlalţi fraţi în credinţă.

Trăind în secolul al III-lea, o perioadă în care istoria Bisericii atestă marile prigoane împotriva creştinilor, hagiografii nu au reuşit să adune prea multe date despre sfântul Dumitru. Ceea ce se poate spune cu certitudine este faptul că s-a născut la Tesalonic din părinţi nobili, a fost educat la şcolile înalte ale acelei vremi şi, după ce a profesat o scurtă perioadă de timp avocatura, s-a înrolat în armata împăratului. Aici, bătea puternic vântul încreştinării şi ca urmare devine creştin. Dumitru se distinge în lupte ca un foarte bun strateg, motiv pentru care împăratul Maximilian îl îndrăgeşte şi îl apreciază, şi ca o dovadă a preţuirii sale îl va numi proconsul al întregii Grecii. Dar în anul 286, Maximilian va începe una dintre cele mai îndârjite persecuţii împotriva creştinilor care va dura timp de zece ani. Acesteia îi va cădea victimă şi Dumitru. El este arestat şi aruncat în închisoare.

Pe când era în închisoare datorită credinţei, a venit la Dumitru un creştin pe nume Nestor, care i-a cerut să se roage pentru el spre a fi întărit de Domnul în lupta cu uriaşul Lie. Acest Lie era un soldat, un Goliat roman care, spre delectarea împăratului şi a publicului, provoca creştinii oraşului Tesalonic la luptă ucigându-i în arenă. Dumitru îl încurajează pe Nestor şi-i prezice că “îl va ucide pe Lie spre slava lui Cristos, ca o mărturie a măreţiei lui”. Aşa cum a spus Dumitru s-a şi întâmplat. Nestor l-a omorât pe Lie, dar împăratul simţindu-se umilit a poruncit ca acesta să fie decapitat şi să fie ucis şi cel care l-a încurajat să lupte. Un soldat i-a străpuns lui Dumitru coasta de mai multe ori cu o suliţă. Aceasta a fost moartea cu care Dumitru l-a preamărit pe Dumnezeu. Pe stâlpul de care era legat s-a pus o plăcuţă pe care era scris: Hic est christianus – acesta este creştin.

Într-o perioadă deloc îndepărtată de noi, comuniştii au distrus un mare număr de biserici crezând că astfel vor distruge credinţa. De fapt, asemenea uriaşului Lie care a distrus atâtea altare vii datorită credinţei lor, comuniştii au distrus bisericile, dar nu şi credinţa.

Pentru noi, creştinii, viaţa pământească privită în lumina Învierii lui Cristos, nu are decât o valoare tranzitorie. Astfel, cei care au prigonit şi prigonesc în continuare Biserica sub diverse forme, nu fac altceva decât să dea dovadă de o mare îngustime a minţii. Ei se aseamănă cu acel om care privindu-se în oglindă şi văzându-şi urâciunea, a spart-o crezând că astfel va scăpa de imaginea chipului său hidos. Pentru noi, oglinda în care ne vedem clar chipul în frumuseţea lui este Cristos. De aceea, comportarea noastră trebuie să fie, ca şi urmaşi ai lui Cristos, exemplară, o oglindă în care cei care-l dispreţuiesc pe Domnul şi crucea sa, să vadă monstruozitatea din sufletele lor malformate de păcat. Numai aşa, edificând pe cei din jurul nostru printr-o comportare cârmuită în spirit şi adevăr vom putea să ajungem buni creştini. Căci a fi creştin nu înseamnă doar a fi botezat şi a merge eventual din inerţie în fiecare duminică la biserică. Creştinismul nu e un titlu nobiliar sau o doctrină depăşită. El e un mod de viaţă foarte dinamic şi nu arareori dificil. De aceea, spunea sfântul Augustin: “A trăi creştineşte şi a observa preceptele evanghelice este tot una cu a suferi martiriul”.

Viaţa pe pământ este proba focului, a purificării prin care dovedim că, în ciuda tuturor obstacolelor, voim să-l adorăm şi să-l cinstim pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră. Aşa cum sportivii, pentru a cuceri medalia trebuie să treacă prin focul pregătirilor şi al antrenamentelor celor mai diverse şi mai grele, îndrumaţi de antrenorul lor, tot astfel şi creştinul trebuie să accepte să sufere, mai mult sau mai puţin, îndrumat de Cristos care este cu el în toate zilele vieţii lui, după cum ne spune Domnul în evanghelie.

În acest sens, sfântul Dumitru este un model demn de luat în seamă. El a ştiut să fie statornic în credinţă şi să nu se clatine. Încrezător în Dumnezeu nu s-a dat înapoi la ameninţările împăratului Maximilian, iar de dragul lui Cristos a renunţat chiar şi la postul de proconsul al Greciei, care nu era, trebuie să recunoaştem, o funcţie oarecare.

Nu seamănă aceasta cu nebunia Crucii? Câţi dintre noi ar fi capabili ca ajungând într-un post de conducere să renunţe la el pentru cauza lui Cristos? Nu cumva am încerca mai degrabă prin diferite maşinaţii să împăcăm şi capra şi varza riscând de fapt să nu împăcăm pe nici una? Iată ce ne învaţă astăzi Biserica prin exemplul sfântului Dumitru: să fim statornici în credinţă, să ne purtăm cu demnitate numele de creştini, chiar cu preţul vieţii.

Primind credinţa la botez, noi avem datoria de a o mărturisi şi celor care nu au beneficiat de bogăţiile conţinute de ea. Credinţa noastră nu merită să fie doar un mărgăritar de preţ pe care să-l păstrăm spre a ne bucura doar noi, privindu-l în întunericul egoismului nostru, dar fără ca bucuria să molipsească şi pe alţii. El trebuie scos la lumină pentru a se bucura de frumuseţea lui toată lumea. Credinţa presupune comuniunea cu toţi oamenii. Chiar dacă pe unii lumina dată de credinţă îi deranjează datorită slăbiciunii provocate de traiul în întuneric şi ar vrea să o distrugă, ea trebuie păzită şi pusă în valoare de cei ce au beneficiat de bogăţia sa.

Sfântul Dumitru a fost, prin viaţa sa, un păzitor al credinţei curate. Dar noi mai putem păstra astăzi credinţa nealterată între atâtea idei care mai de care mai îmbietoare, dar care sub aparenţa limbajului îşi ascund colţii contagioşi? Ce ideală era lumea pe care o descria Marx în discursurile sale? O lume în care toţi aveau drepturi egale. S-a văzut că de fapt singurii care au beneficiat de această egalitate erau membrii partidului şi cei care îmbrăţişau ideologia sa, restul fiind supus exterminării. Atunci o aplaudau. Câţi nu condamnă azi efectele masacrelor produse de această ideologie şi pe lângă ea câte altele nu sunt? Se mai poate păstra deci credinţa curată? Deşi e greu, datorită vacarmului provocat de fel de fel de neajunsuri, se poate prin legătura constantă cu Biserica şi cu sfintele sacramente, prin citirea cu umilinţă a Sfintei Scripturi care ne arată prin învăţătura sa calea de urmat, dar şi prin citirea documentelor magisteriului Bisericii care sub lumina Spiritului Sfânt, e cel mai competent în a ne da răspunsuri la problemele pe care le ridică lumea de astăzi. Dar, probabil, e prea mult şi e mai degrabă de datoria teologilor să consulte atâtea surse. Iată că Biserica ne simplifică situaţia şi ne oferă un răspuns în viaţa sfântului Dumitru, care a mărturisit nu doar cu vorba, dar şi cu fapta, şi chiar cu viaţa credinţa primită.

Aşa cum el a fost un soldat al credinţei după cum îl prezintă chiar iconografia creştină, şi noi trebuie să fim. Cum? Fiind exigenţi astăzi cu persoanele ce monopolizează ideile şi cerând de la ele competenţă, adică consecvenţa dintre cuvânt şi faptă căci prea mulţi sunt cei care, pentru a fi în asentimentul poporului, deşi crezul lor e altul, au făcut pact cu Biserica spre a-şi atinge scopurile lor meschine. Credinţa propune adevărul, dreptatea şi nu minciuna şi nedreptatea, de aceea imperativul liturgiei cuvântului de astăzi este să încercăm să mărturisim adevărul cu orice preţ, începând cu noi. Numai aşa vom putea spune cu psalmistul: “Frumuseţea drepţilor se aseamănă cu frumuseţea bisericilor, adică înalţă sufletul la Dumnezeu”.

.

.

  Sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gvriil

(8 noiembrie)

.

Astăzi, Biserica ne cheamă să cinstim pe Sfinţii Îngeri şi lucrarea lor în viaţa noastră şi în lume. Este sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, în jurul cărora Biserica adună şi serbează toată obştea Sfinţilor Îngeri laolaltă.

Sfinţii Îngeri s-au bucurat de un cult deosebit chiar din primele veacuri ale istoriei creştinismului, astfel împăratul Constantin a înălţat în cinstea Arhanghelului Mihail, o biserică pe malul european al Bosforului iar Justinian a ridicat o alta pe malul opus. La Roma s-a ridicat în cinstea lor un impunător monument pe ruinele celebrului mausoleu al împăratului Adrian, monument cunoscut sub numele de Castelul Sfântului Înger – Castel Sant Angelo.

Despre îngeri Biserica ne învaţă că ei sunt: „cu toată fiinţa lor slujitori şi mesageri ai lui Dumnezeu. Pentru că „văd pururea faţa Tatălui… care este în ceruri” (Mt. 18,10), ei sunt „înfăptuitorii cuvântului lui, cei ce ascultă glasul poruncilor lui (Ps. 103, 20).” Ca făpturi puri spirituale, ei au inteligenţă şi voinţă: sunt făpturi personale şi spirituale şi nemuritoare. Întrec în desăvârşire toate făpturile văzute.” (C.B.C. 329-330).

După descoperirile Sfintei Scripturi şi după mărturisirile sfinţilor, îngerii iubesc pe Dumnezeu, îl preamăresc şi-I împlinesc voia în conducerea lumii, a popoarelor şi a oamenilor. Ca slujitori, îngerii sunt uneori împlinitori ai pedepselor lui Dumnezeu, cum a fost focul peste Sodoma şi pedepsele peste Egipt. Dar, în mod statornic, îngerii slujesc la apărarea şi călăuzirea oamenilor. Ei duc rugăciunile noastre la Dumnezeu, ei ocrotesc pe cei drepţi: pe Lot de foc, pe Ilie de Ahab, pe Tobia, pe cei trei tineri în cuptorul din Babilon, pe Petru de Irod. Ei vestesc faptele mari ale mântuirii: Naşterea Domnului, suferinţa din Getsimani, Învierea Domnului, a doua Lui venire. Îngerii păzitori sfătuiesc de bine pe oameni prin glasul conştiinţei: tot ce este în noi bun, curat, luminat, orice gând frumos, orice mişcare bună a inimii, rugăciunea, pocăinţa, faptele bune, toate acestea se nasc în noi şi se înfăptuiesc în noi la îndemnul îngerului păzitor.

La început, toţi îngerii au fost făcuţi de Dumnezeu buni, strălucind de frumuseţe, de înţelepciune şi de tot felul de daruri. Dumnezeu i-a pus la încercare pentru ca fiecare să-şi dovedească ascultarea. O parte din îngeri conduşi de Lucifer, cel mai frumos şi mai înzestrat dintre ei s-a răzvrătit împotriva Ziditorului său, spunând: „Pune-voi scaunul meu deasupra norilor şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt”. Despre răzvrătirea lui Lucifer şi căderea lui Sfânta Scriptură ne spune: ”Şi s-a făcut război în cer: Mihail. Şi îngerii lui, au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui şi n-a izbutit nici nu s-a mai găsit loc pentru ei în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă satana, diavolul cel ce înşeală pe toată lumea, pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el” ( Apoc. 12,7-9). Arhanghelul Mihail păstrând „credinţa către Stăpânul său, s-a arătat adevărată căpetenie peste cetele celor fără de trupuri” şi văzând cum a căzut Lucifer a lăudat pe Domnul şi a zis: „Să luăm aminte, noi, care suntem făpturi, ce a pătimit Lucifer, cel ce era cu noi: cel care era lumină, acum întuneric s-a făcut. Pentru că cine este ca Dumnezeu?!” Arhanghelul Mihail a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu căpetenie a îngerilor buni, arătându-se multora atât în Vechiul testament cât şi în Noul Testament.

Sfântul Arhanghel Gavriil, „cel ce stă în faţa lui Dumnezeu” este mesagerul prin excelenţă a descoperirilor divine. În profeţia lui Daniel, Gavriil este numele îngerului tălmăcitor al vedeniei (Dan 8,16). Tot el îi arată lui Daniel înţelesul celor şaptezeci de săptămâni de ani până la venirea Lui Mesia Cristos ( Dan 9,21-27). După tradiţie, tot el vesteşte lui Ioachim şi Ana că din ei o să se nască Doamna şi Stăpâna noastră, Maria, Născătoarea lui Dumnezeu. Lui i-a fost încredinţată vestirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Mesia, Ioan, fiul lui Zaharia şi al Elisabetei. Tot lui i-a revenit misiunea cea mai înaltă atribuită vreodată unei făpturi: vestirea Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Arhanghelul Gavriil se pare că a fost îngerul în „veşmânt alb” care a răsturnat piatra de pe uşa mormântului şi a stat deasupra ei în momentul Învierii. Şi el a fost acela care, cel dintâi, a dat mironosiţelor vestea Învierii.

Sfânta Scriptură aminteşte într-o singură carte şi de îngerul Rafael, cel care l-a întovărăşit pe tânărul Tobia în călătoria până la Ecbatana Mediei, l-a ajutat să-şi i-a de soţie pe Sara, fiica lui Raguel şi l-a învăţat ce să facă pentru a vindeca orbirea tatălui său. Pentru acesta, Arhanghelul Rafael este invocat pentru ajutor şi ocrotire în timpul călătoriilor, pentru vindecarea bolilor de ochi şi pentru pregătirea la o căsătorie fericită.

Biserica lui Cristos îi sărbătoreşte astăzi pe toţi îngerii îndemnându-ne să-i chemăm în ajutor pentru ca prin mijlocirea şi rugăciunile lor aici pe pământ să fim feriţi de rele, iar în veacul ce va să vie, să ne învrednicim de bucuria Împărăţiei cereşti.

      Intrarea în Templu a Maicii Domnului

(21 noiembrie)

.

  Sfânta Biserica a rânduit, ca pe parcursul anului Preacurata Fecioară Maria să fie cinstită prin mai multe sărbători de porunca, iar anul bisericesc să înceapă şi să se încheie cu câte o sărbătoare, din rândul celor împărăteşti, închinate Maicii Domnului (Naşterea la 8 septembrie şi Adormirea la 15 august).   Acestora se alătură şi o altă sărbătoare Intrarea în templu a Maicii Domnului (21 noiembrie), toate trei având un fapt comun: se citeşte aceeaşi pericopa evanghelică (Lc.10,38-42;11,27-28).

 Sărbătoarea de astăzi s-a ţinut încă din primele veacuri creştine (Sf. Grigore de Nyssa, este unul din cei care face referire la ea), dar ca sărbătoare de porunca a fost rânduita de sfinţii părinţi la mijlocul sec. al VIII-lea. Deşi temeiul acestei sărbători se bazează doar pe Sf. Tradiţie nefăcându-se referire la acest moment din viaţa Maicii Domnului în Sf. Scriptură, ea rămâne una dintre cele mai importante sărbători numită şi Sărbătoarea Luminii.

 Este de ştiut pentru adevăraţii creştini că o familie este binecuvântată de Dumnezeu prin Taina Cununiei, iar efectul natural mult dorit şi dar al lui Dumnezeu este “naşterea de prunci buni”. În Vechiul Testament, soţia fără copii era socotită spurcată, iar familia ei blestemată. Sub aceeaşi osândă se aflau şi Sfinţii Părinţi Ioachim si Ana din cetatea Nazaretului.  Deşi în vârstă, când ritmul biologic încetează, stăruiau în rugăciune pentru plinirea vieţii şi dăruire de urmaşi, străbăteau cale lungă până la Ierusalim mai ales în marile praznice mozaice, pentru a se închina, a cânta psalmi şi a aduce jertfe, dar deşi se simţeau huliţi de oameni şi neascultaţi de Dumnezeu, continuau să se roage cu lacrimi fierbinţi de speranţă. Dumnezeu nu i-a uitat până în sfârşit, ci s-a făcut bucurie în casa lor, venind pe lume o copilă, căreia i-au pus numele Maria. Au crescut-o ca pe un preţios dar al lui Dumnezeu, până la trei ani, când deşi strălucea de frumuseţe, sănătate, înţelepciune şi vioiciune, trebuiau să se despartă de ea, pentru a o încredinţa templului, după făgăduinţa făcută Lui Dumnezeu. Sfinţii părinţi cu micuţa Maria, însoţiţi de un frumos alai de fete şi fecioare, frumos îmbrăcate şi voioase, cu flori în mână, cântau psalmi şi imnuri de laudă, la care s-au alăturat şi corul cetelor îngereşti.

  După o călătorie lunga de trei zile au ajuns la templul din Ierusalim, construit de Solomon şi refăcut de Zorobabel. Ajunşi la intrare unde se aflau cincisprezece trepte (pe fiecare treaptă preoţii recitau câte un psalm) părinţii au vrut să o ia de mana, pentru a o ajuta să urce treptele dar ea s-a desprins şi a urcat cu multă uşurinţă, până în braţele arhiereului Zaharia (tatăl Sfântului Ioan Botezătorul) zburând ca o porumbiţă. Arhiereul Zaharia luminat de Spiritul Sfânt, a întrezărit în Maria, Biserica cea vie în care avea să sălăşluiască însuşi Arhiereul cel Veşnic, de aceea a cutezat să o ducă în Sfânta Sfintelor, acel loc din templu în care nu avea voie să intre nimeni, numai arhiereul, o dată pe an, când aducea jertfa pentru sine şi pentru popor.

  După acest ceremonial unic, Maria a fost primită la templu fiind dată în grija femeilor  văduve şi a tinerelor, care se aflau în slujba templului, iar părinţii Ioachim şi Ana, mulţumiţi şi împăcaţi s-au întors acasă pregătindu-se pentru o altă călătorie, spre Ierusalimul ceresc, unde vor locui în Casa Tatălui, aşteptând plinirea unui alt praznic – Adormirea şi ridicarea cu trupul la Cer a Maicii Domnului.

  Maria era bucuria tuturor celor care o vedeau crescând, având alese îndeletniciri: scrisul, cititul, tâlcuirea Scripturilor, lucrul de mână, dar mai ales rugăciunea, mijloc prin care ţinea neîntrerupt legătura cu Cerul, petrecând mult timp în Sfânta Sfintelor, unde mesagerul ceresc, Îngerul Gavril, îi aducea hrana îngerească.

  Astfel s-a pregătit Fecioara Maria timp de doisprezece ani în aşteptarea unui alt moment important din viaţa sa: încredinţarea spre îngrijire şi ocrotire Sf. Iosif, pregătindu-se să primească Vestea cea Buna, devenind, astfel ,colaboratoarea Tatălui ceresc la opera de răscumpărare şi mântuire a neamului omenesc şi scara pe care Fiul Său se va cobori pe pământ pentru împlinirea acestui plan divin.

  Având în vedere că până la venirea în lume a Mântuitorului, tradiţia iudaică interzicea femeii accesul la învăţăturile religioase iar rabinii nu aveau voie să înveţe pe femei în public sau în particular începând cu Maica Domnului, Dumnezeu a înlăturat această barieră, făcându-i parte de un privilegiu nemaiîntâlnit, nu numai de a avea acces la învăţăturile religioase dar şi îngăduindu-i să intre în Sfânta Sfintelor. Şi Iisus Cristos a ridicat această barieră  prin faptul că a chemat atât pe bărbaţi cât şi pe femei să-I urmeze(Lc.10,38).

  Sf. Evanghelie de astăzi, care după cum am văzut, se mai citeşte la Naşterea şi Adormirea Maicii Domnului, ne relatează despre vizita lui Iisus, însoţit de apostoli, când au intrat în casa Martei şi a Mariei, surorile lui Lazăr. În timp ce Marta se ocupa cu pregătirea bucatelor, Maria “s-a aşezat la picioarele” Domnului şi a ascultat cuvintele Lui. Expresia “a sta la picioarele cuiva” trebuie înţeleasă “a învăţa de la cineva” sau “a fi discipolul cuiva”. Maria şi-a asumat un astfel de rol, care la vremea aceea, nu se cuvenea decât bărbaţilor şi de aceea sora sa Marta i-a spus Domnului să o trimită să-i ajute. De aceea cuvintele Mântuitorului: “Maria, partea cea mai bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa” reprezintă respingerea de către Cristos a ideii că femeia  trebuie să se ocupe numai de treburile casnice, ba dimpotrivă a asculta cuvântul Domnului şi a nu te îndepărta niciodată de El, e chiar o datorie.  După modelul Maicii Domnului şi asemenea Mariei din Betania, multe femei şi-au asumat răspunderea şi roluri noi, în afara celor casnice şi au urmat lui Cristos.

  Tot din Sf. Scriptura putem afla că, spre deosebire de bărbaţi, femeile ce-L însoţeau pe Cristos, nu L-au părăsit în momentul în care a fost prins şi s-au aflat la picioarele Crucii Sale, pe Golgota. Tot ele au mers la mormântul Lui în prima zi a săptămânii şi au găsit piatra răsturnată, iar Iisus s-a arătat întâi Mariei Magdalena (Io 20,16-18), apoi ea a alergat şi le-a dus ucenicilor vestea cea buna, devenind astfel, primul martor şi primul propovăduitor al Învierii Domnului.

  Din acele timpuri şi până în zilele noastre, femeile s-au devotat şi au luptat pentru Biserică în toate perioadele de criză.   Primele împărătese creştine au avut-o ca şi model pe Sf. Elena, mama primului împărat creştin, Constantin cel Mare, şi au fost puternice apărătoare ale Bisericii, în timpul ereziilor, mai ales ale iconoclaştilor, adăugând la coroanele lor împărăteşti aure ce niciodată nu pier. Din vremurile lui Nero şi până la cele mai recente prigoane, atât în mănăstiri cât şi în spitale, închisori sau alte locuri, femeile au slujit lui Cristos, rugându-se şi ajutând pe cei bolnavi şi necăjiţi, uneori cu preţul libertăţii şi chiar al vieţii, devenind sfinte şi martire ca: Sf. Monica, Lucia, Tereza, Rita, Maria Margareta, Maica Tereza de Calcuta, etc.

  S-a organizat cândva în Franţa un concurs, punându-se mai multe întrebări. Una dintre acestea se punea astfel: “De ce sunt mai mulţi bărbaţi în închisori decât femei?” S-au dat, desigur, diferite răspunsuri, dar câştigătorul a fost cel care a răspuns: “Pentru că în biserici sunt mai multe femei decât bărbaţi.” Este un trist şi real adevăr, aproape universal, pentru că sunt mai multe femei evlavioase nu numai în biserici dar şi cu genunchii plecaţi în faţa icoanelor, apropiindu-se de Sfintele Taine, aplecate deasupra leagănelor sau paturilor de suferinţă.

  Suntem datori a nu uita niciodată sacrificiul lor, căutând în acelaşi timp, diferite căi de a le deschide tot mai mult accesul în viaţa religioasă, pentru ca ele să-şi poată pune în valoare, tot mai mult calităţile ce le-au fost dăruite de Dumnezeu.

  În luminatul praznic al Intrării în biserică a Maicii Domnului, ştiind că ea este Ajutorul creştinilor şi Maica Bisericii, să ne reamintim frumoasele cuvinte ale Sf. Bernard: “O, tu care-ţi dai seama că rătăceşti în mijlocul furtunilor şi valurilor acestei lumi, tine-ţi privirea aţintită către acea stea care este Maria! Dacă se dezlănţuie vânturile ispitelor, dacă te loveşti de stâncile durerilor, priveşte steaua, cheamă pe Maria! Daca eşti purtat de valurile trufiei, ale ambiţiei, ale vorbirii de rău, ale pizmei, priveşte steaua, cheamă pe Maria! În primejdii, în strâmtorări, în îndoială, gândeşte-te la Maria, cheamă în ajutor pe Maria! Urmând-o pe Ea, nu vei rătăci; rugând-o pe Ea, nu te vei pierde; sprijinindu-te pe Ea, nu vei cădea…”

  Să-i spunem întotdeauna Mariei: “Ajutorul creştinilor şi Maica Bisericii, roagă-te pentru noi!” Amin.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Intrarea în Biserică a Preacuratei Fecioare Maria

Intrarea în Biserică este cea mai recentă dintre sărbătorile Maicii Domnului şi îşi are originea la Ierusalim. În 543 d.Cr. Iustinian zideşte o biserică lângă ruinele templului care la 21 noiembrie este sfinţită şi închinată aducerii la templu a Fecioarei Maria. In Orient această sărbătoare este generalizată înainte de secolul VII.

Sfinţii Evanghelişti ne vorbesc foarte puţin despre Preasfânta Fecioară Maria, începând doar de la Bunavestire. Despre copilăria ei cât şi despre cea a Mântuitorului evangheliştii nu amintesc. La fel aceştia tac în ceea ce priveşte părinţii Precuratei Fecioare. Ceea ce ne spun însă este că aceasta era din casa lui David. Tăcerea evangheliştilor este suplinită de tradiţia primară a Bisericii care ne vorbeşte de părinţii Fecioarei Maria care se numeau Ioachim şi Ana. Aceştia erau originari din Betlehemul Iudeii, însă persecuţiile pornite de Irod împotriva membrilor casei lui David de care acesta se temea că-i vor lua tronul deţinut pe nedrept, îi siliră să se refugieze în Nazaretul Galileii. Ei nu puteau avea copii şi erau ajunşi la bătrâneţe când au făcut vot că, dacă vor fi invredniciti cu un copil îl vor oferi lui Dumnezeu în templul din Ierusalim.

Biserica creştină sărbătoreşte astăzi prezentarea Mariei, copilă de trei ani în templul Domnului, unde va primi educaţia şi darurile supranaturale pentru a deveni mai târziu Mama Cuvântului Întrupat, Mireasa Spiritului Sfânt şi Fiica cea aleasă a Tatălui celui veşnic.

Să vedem cum descrie psalmul 44 acest episod: ” Ascultă fiică şi vezi şi pleacă-ţi urechea şi uită de poporul tău şi casa părintelui tău: Şi Regele va îndrăgi frumuseţea ta şi, fiindcă El este stăpânul tău, închină-te Lui.» Iar mai departe: „ În podoabă strălucită va intra fiica Regelui înlăuntrul palatului; veşmântul ei este din aur împletit. În talar de broderie este adusă înaintea Regelui, în vreme ce fecioare, prietenele ei, îi sunt înfăţişate. Pomenirea numelui tău se va păstra din neam în neam, iar popoarele te vor lăuda în veac şi în veacul veacului.”

Se poate spune cu adevărat că prin acest eveniment începe bunăvoinţa specială a lui Dumnezeu faţă de oameni culminând peste puţin timp cu strălucirea Soarelui Dreptăţii născut din această fecioară. Copila preacurată se consacră total şi definitiv lui Dumnezeu prin votul fecioriei perpetue iar Dumnezeu i se dăruieşte de asemenea total şi definitiv învrednicind-o să devină Biserică vie, chivotul preasfânt în care se va coborî şi va sălăşlui Mântuitorul lumii. Ea nu şi-a retras niciodată ofranda, dăruirea ei fiind definitivă. Dar noi, creştinii de astăzi, beneficiarii darurilor primite prin Fecioara Preacuarată ne aducem darul nostru, dar abia îl oferim şi ne şi călcăm făgăduinţele murmurând cu nemulţumire când ne sunt atinse sănătatea, starea materială, prestigiul sau profesia, pierzându-ne încrederea în Dumnezeu căruia i-am încredinţat fiinţa noastră. Astfel ne retragem darul nostru, promisiunea definitivă făcută la botez.

Luând exemplul Fecioarei Maria din templu, noi care suntem lucrul mâinilor lui Dumnezeu trebuie să-i slujim încă de când ajungem la pricepere şi până la sfârşitul acestei vieţi. Ca părinţi suntem datori să ne învăţăm copiii încă de la vârsta priceperii să fie slujitori ai lui Dumnezeu, să le fim un exemplu bun, să ne rugăm împreună cu copii noştri, să sădim în inimile lor evlavia pentru ca ei să-i poată da lui Dumnezeu cei dintâi şi cei mai frumoşi ani ai vieţii lor. De ce îi place lui Dumnezeu mai mult cel ce îi slujeşte din copilărie şi tinereţe este uşor de înţeles. Pentru că in tinereţe omul este din fire mai uşuratic, mai nesocotit, mai aplecat spre rău şi riscă să-l piardă mai uşor pe Dumnezeu. De aceea lupta acestora este mai meritorie. Dacă privim spre omul matur sau pe cel ce se apropie de bătrâneţe ne aşteptăm să-l vedem mai cumpătat, mai atent aplecat spre cele veşnice şi considerăm că nu-i este iertat la această vârstă să ignore calea spre mântuire, întâlnirea cu Dumnezeu.

Sărbătoarea de astăzi ne cheamă să ne revizuim viaţa de până acum în lumina modelului oferit prin consfinţirea vieţii acestei copile nevinovate, rugând-o să ne dobândească şi nouă de la Fiul ei darul fidelităţii şi al statorniciei în slujirea lui Dumnezeu. Când descoperim rolul pe care îl are Preasfânta Fecioară Maria în planul lui Dumnezeu, nu ne rămâne decât să descoperim prin experienţa spirituală lucrarea pe care ea o are şi în viaţa noastră. Papa Paul al VI-lea spunea: „ Dacă voim să fim creştini, trebuie să fim mariani, adică trebuie să recunoaştem legătura esenţială, vitală, providenţială care o uneşte pe Maica Domnului cu Iisus şi care ne deschide calea ce ne duce la El.”

Păstrând vie în inimile noastre strânsa legătură ce există între Preacurata Fecioară Maria, maică şi model de viaţa pentru cei ce o cinstesc, şi Iisus Cristos fiul său şi Mântuitorul sufletelor noastre, să-i rugăm cu umilinţă şi speranţă : „Doamne Iisuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, mântuieşte-ne pe noi!” Amin.

.

Sfântul Ierah Nicolae de la Mira Lichiei

(6 decembrie)

.

Nicolae este unul dintre numele personale cele mai îndrăgite şi mai răspândite, chiar din antichitate. El este format din cuvintele greceşti: nike = victorie, biruinţă, şi: Jaos = popor, şi are înţelesul de “om ce face parte dintr-un popor victorios”

Sfântul Nicolae a fost episcop în oraşul Mira din provincia Lichia, provincie în sud-vestul Asiei Mici, dar rămăşitele sale pământeşti se află în catedrala din portul italian Bari, pe malul mării Adriatice, în sudul Italiei, deoarece în anul 1087, mai mulţi corsari italieni le-au aflat părăsite de către locuitorii din Mira, fugiţi din oraş de teama unei invazii a turcilor. Datorită iconografiei (picturi, vitralii, miniaturi), şi literaturii (“Legenda de aur”), viaţa sfântului episcop al Mirei, este între cele mai cunoscute vieţi de sfinţi, iar sărbătoarea lui este aşteptată cu nerăbdare de copiii din multe regiuni. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Petru Damian, Sfântul Bonaventura şi alţii s-au întrecut în a-i aduce laude.

Conform datelor păstrate de tradiţie, Nicolae era fiul unor părinţi creştini din Patara, în Sichia, şi de mic copil a dat semne de o alegere, deosebită din partea lui Dumnezeu; respecta cu sfinţenie zilele de post, se ţinea departe de jocuri şi vorbe necuviincioase, petrecea în rugăciune o mare parte din timpul său şi arăta o bunătate îngerească faţă de toţi. A vizitat mănăstirile din ţinutul Tebaida, unde a rămas mai multă vreme printre pustnici, dar s-a reîntors în oraşul natal. Episcopii întruniţi la Mira pentru desemnarea unui succesor al episcopului de Mira decedat, nereuşind să cadă de acord asupra persoanelor propuse, au hotărât să-l aleagă pe omul care a doua zi dimineaţă avea să intre cel dintâi în biserică; şi deoarece Nicolae a venit primul la sfântul lăcaş pentru a se ruga, ei l-au ales episcop. La început s-a împotrivit, dar înţelegând că este voia lui Dumnezeu a primit, şi după cuvenita pregătire a fost consacrat episcop.

Ca păstor sufletesc a dovedit dragoste şi grijă faţă de turma sa nu numai în trebuințele sufleteşti, dar şi în lipsurile materiale. Se aminteşte cazul unui om sărac care nu reuşea să-şi mărite pe cele trei fete ale sale, şi în disperare le-a îndemnat să urmeze şi ele exemplul persoanelor uşuratice. Aflând despre aceasta, sfântul episcop a pregătit o pungă mare de bani şi în timpul nopţii a aruncat-o pe fereastră în casa nefericitului tată; peste câteva zile, fiica mai mare se pregătea de nuntă. Aşa s-a întâmplat şi cu a doua fată. Plin de mirare, tatăl a început să stea la pândă într-un loc ascuns, pentru a-l descoperi pe binefăcătorul său atât de mărinimos. Astfel a aflat că episcopul Nicolae îl salvase pe el şi pe fiicele lui de la o faptă necugetată; cu lacrimi în ochi a căzut în genunchi, i-a cerut iertare şi i-a mulţumit; deşi episcopul i-a interzis să vorbească despre cele întâmplate, el nu a încetat să laude bunătatea şi delicateţea păstorului lor sfânt.

Un alt fapt amintit de cronici este învierea a trei copii omorâţi de un hangiu lacom de bani şi de câştig necinstit. Tocmai în noaptea crimei, Sfântul Nicolae se odihnea în hanul acela, fiind în trecere, probabil, spre Niceea, pentru a lua parte la primul Conciliu ecumenic. Înştiinţat de Dumnezeu în vis, a coborât în beciul unde hangiul aşeza trupurite tăiate ale copiilor într-un vas de lemn; văzându-se descoperit, a căzut la pământ de groază. Sfântul Nicolae a făcut semnul sfintei Cruci şi deodată copiii au revenit la viaţă, ca dintr-un somn adânc, şi au înconjurat cu drag pe bătrânul episcop. Apoi s-a îndreptat spre călăul lipsit de inimă şi l-a ajutat să-şi recunoască greşeala şi să se împace cu Dumnezeu. În amintirea acestei minuni, ziua Sfântului Nicolae a devenit pentru mulţi copii zi de mare sărbătoare.

Şi marinarii îl cinstesc pe Sfântul Nicolae ca ocrotitor al lor, deoarece se spune că pe când era încă în viaţă a fost invocat în gând de marinarii aflaţi într-o mare primejdie şi el s-a arătat în mijlocul lor şi a liniştit uraganul, precum şi furtuna din sufletele lor. Consemnarea în cronici a acestor fapte şi istorisirea lor din generaţie în generaţie păstrează vie icoana sufletului plin de bunătate al Sfântului Nicolae, trecut din această lume pe la jumătatea secolului al IV-lea, şi reamintesc marea poruncă a dragostei faţă de aproapele.

Tot mai mulţi şi mai mulţi oameni întreabă în această perioadă: “Ce cadou ai primit?” Problema cu acest accent pe care îl punem este că pierdem tocmai esenţa acestei sfinte perioade. Noi, creştinii, dăm daruri într-o umilă repetare a Darului pe care Dumnezeu ni l-a făcut – Fiul Său, Domnul nostru Isus Cristos. Pentru creştini accentul corect trebuie să cadă pe dăruire nu pe ce am primit.

Cele mai mari daruri sunt gratuite. Darul încurajării; darul spunerii cuvintelor “te iubesc” celor dragi; darul iertării; darul de a spune “îmi pare rău” cuiva cui am greşit; darul înţelegerii; darul ascultării atente când celălalt ne vorbeşte, căutând să îi înţelegem punctul de vedere, să înţelegem ce simte.

Domnul nostru Iisus Cristos ne spune că oricare ar fi darul de dat, trebuie să îl dăm persoanei care are cea mai mare nevoie de el, neaşteptând nimic în schimb. După cum spunea Iisus: “Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor” (Luca 14,12-14).

De departe cel mai mare Dar oferit vreodată este cel al lui Dumnezeu când ni l-a dat pe Iisus. “Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Acesta este cel mai minunat dar deoarece este ca mai multe daruri într-unul. Iisus este promisiunea lui Dumnezeu de iertare. El este Emanuel – cu noi este Dumnezeu. Prin Isus primim darul de a fi membri ai familiei lui Dumnezeu, darul iubirii Tatălui ceresc, darul unui Dumnezeu care ne ştie pe nume şi care se îngrijeşte de fiecare dintre noi, darul Spiritului Sfânt care veghează asupra noastră cu puterea Sa, darul unui loc în raiul dumnezeiesc. Trebuie să învăţăm că în centrul sărbătorii este gestul lui Dumnezeu care a dat omenirii ce avea mai bun: pe Fiul său. Un gest pe care suntem chemaţi să îl repetăm, nu doar acum ci în fiecare zi a anului. Cadoul prin excelenţă pe care un creştin poate să îl dea în adevăratul spirit al Sfântului Nicolae este tocmai iubirea lui Cristos. Şi deoarece noi am primit-o, nu putem să nu dăruim din timpul nostru, să nu dăruim prietenia noastră, iubirea noastră, atenţia noastă, iertarea noastră tuturor.

Serbarea Maicii Domnului

26 decembrie

Serbarea de astãzi a Maicii Domnului este strâns legatã de Naşterea Fiului ei. Aceastã naştere ne aduce acea bucurie sfântã în suflete pentru cã ne-a descoperit pe Dumnezeul dragostei pogorât în mijlocul omenirii, fãcându-se asemenea nouã şi aducând cu sine mijoacele prin care sã ne putem mântui. În inima sãrbãtorii Crãciunului stã Iisus Pruncul, adorat, vegheat şi ocrotit de Preasfânta Lui Mamã. În sãrãcãcioasa peşterã din Betleem chipul maternitãţii divine strãluceşte din plin pentru cã cel nãscut din Fecioara Maria este Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mãrturisitorul ilustreazã foarte profund acest moment crucial pentru omenirea aflatã în pãcat: „recum grãdina se face ca sã sãdim pomi şi pomii se sãdesc pentru grãdinã, aşa Maica Domnului S-a fãcut de Dumnezeu mai înainte şi s-a întocmit planul ca din ea sã se nascã CCristos la plinirea vremii “.

La momentul Naşterii Domnului putem observa pãstorii Betleemului care dupã ce au constatat “ semnul “ vestesc tuturor despre copilul mult aşteptat (Lc.2,17). Ei prefigureazã activitatea evanghelizatoare a Bisericii, misiunea purtãrii “ Cuvântului “ în suflete şi între oameni. Spre deosebire de aceştia “Maria pãstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa “(Lc.2,19). De aceea în Biserica primarã doar ea era consideratã a fi în mãsurã sã pãtrundã misterul Naşterii lui Iisus, ca mai târziu sã transmitã Bisericii trãirea din sufletul ei.

Chiar din noaptea Naşterii Mântuitorului, Maica Domnului poartã în suflet durerea respingerii semenilor, ruşinea staulului de vite din peştera Betleemului, înstrãinarea, frigul…

Mai târziu bãtrânul şi dreptul proroc Simeon îi va spune Mamei lui CCristos: “ Prin sufletul tãu va trece sabie “ (Lc.2,35), durere care va culmina începând cu lepãdarea apostolilor de Învãţãtorul lor, a poporului cãruia i-a fãcut atâta bine şi care i-a cerut moartea, cu rãstignirea Fiului ei iubit. Atunci durerea ei era atât de mare încât a leşinat vãzându-şi Fiul, batjocorit, bãtut, însângerat şi omorât. De la Maica Domnului învãţãm cã icoana cea mai preţioasã a chipului unei mame este cea în care aceasta plânge pentru copii ei. Ne putem întreba dacã pe noi ne ajutã faptul de a contempla la chipul Maicii Îndurerate? Vom fi nevoiţi sã recunoaştem cã durerile cele mari ale ei le vindecã pe cele mici ale noastre, iar noi cunoscând valoarea acestor dureri vom trece mai uşor peste propriile noastre încercãri.

Pentru a fi cuprinzãtori în privinţa evenimentelor la care ne-am referit trebuie sã vedem şi mângâierile pe care Dumnezeu le trimitea Maicii Domnului în urma încercãrilor şi durerilor suferite de aceasta. Începând cu acel “Bucurã-te” transmis Fecioarei recunoaştem în aleasa lui Dumnezeu pe aceea numitã “fericitã “ de cãtre cei care îi vor cunoaşte alegerea şi care în umilinţa ei recunoaşte: “ Cã a cãutat Domnul spre smerenia roabei sale. Cã, iatã, de acum mã vor ferici toate neamurile “ (Lc.1,48). În urma întristãrii pricinuite Maicii lui Iisus de oamenii Betleemului a venit din nou mângâierea, îngerii din cer au suplinit vitregia peşterii cântând şi punându-se la picioarele Noului Nãscut. Mai târziu tot ea este martora multor minuni alãturi de Fiul ei iubit însã este mijlocitoarea primei minuni publice sãvârşite de Iisus la nunta din Cana Galileii. Sã luãm în considerare fiecare dintre noi cã ea poate sã fie mijlocitoarea primei minuni sãvârşite de cãtre Iisus în viaţa fiecãruia dintre noi. Bucuria Maicii Domnului a culminat la Învierea Fiului ei şi Mântuitorului nostru când a fost prima martorã a acestui eveniment crucial pentru omenire alãturi de femeile mironosiţe.

Sã o contemplãm pe Maria cu cuvintele imnului Acatist: “Bucurã-te Preacuratã, ceea ce eşti mai înaltã decât cerurile, care ai purtat în pântecele tãu temelia pãmântului… Bucurã-te… Bucurã-te…”(Cântarea IV). Dar şi traversând principalele mistere mântuitoare din viaţa lui Iisus unde Maria ne introduce în mod natural într-o relaţie “ de prietenie “ cu Fiul ei, fãcându-ne pãrtaşi strãlucirii chipului lui Iisus în noi.

În acest sens marele apostol al Rozariului, fericitul Bartolo Longo spunea: “ Aşa cum doi prieteni care se întâlnesc des ajung sã semene chiar şi în obiceiuri, tot la fel şi noi, conversând în mod familiar cu Iisus şi cu Fecioara, meditând misterele Rozariului, şi trãind împreunã aceaşi viaţã în Sfânta Împãrtãşanie, putem sã devenim, atât cât ne permite nimicnicia noastrã, asemenea lor, şi sã învãţãm de la aceste extraordinare modele sã trãim în mod umil, sãrac, tainic, rãbdãtor şi desãvârşit “.

Fiind conştienţi de protecţia permanentã a Maicii Domnului, a Maicii Bisericii, sã-i sprijinim misiunea atât de dificilã şi esenţialã de a contribui alãturi de pruncul nãscut la distrugerea capului şarpelui. Sã meditãm mereu la faptul cã Iisus a luat trup omenesc din trupul Mamei Sale şi cu acest sacrament euharistic noi ne împãrtãşim, ne împlinim vocaţia, devenim fericiţi.

.

.

.

.

.

.

.

.

Sfântul arhidiacon Ştefan, primul martir

(27 decembrie)

.

Dupã coborârea Spiritului Sfânt, apostolii au început sã predice învãţãtura lui Cristos celor care le erau mai aproape, adicã evreilor, şi astfel au reaprins împotrivirea autoritãţilor religioase ale iudaismului, care abia se potoliserã prin judecarea şi condamnarea lui Cristos. Ca şi Maiestrul lor apostolii au cunoscut foarte curând umilirile bãtãilor cu vergi şi ale închisorii, dar îndatã ce erau eliberaţi din lanţurii reluau predicarea evangheliei. Prima comunitate creştinã, dorind sã împlineascã porunca dragostei frãţeşti, a pus în comun toate bunurile şi se împãrţea zilnic fiecãruia ceea ce era necesar pentru viaţã. Când comunitatea s-a mãrit, apostolii au încredinţat serviciul asistenţei zilnice la şapte diaconi.

Între aceştia strãlucea tânãrul Ştefan, care pe lângã înatoririle de administrator al bunurilor comune, nu a încetat sã rãspândeascã „Vestea cea Bunã”. Ştefan îndeplinea acestã misiune cu atâta zel încât evreii „se repezirã cu toţii asupra lui, îl luarã cu sila şi-l duseserã la Sinedriu. Au pus martori falşi care sã zicã: Acest om vorbeşte fãrã încetare împotriva Lãcaşului Sfânt şi împotriva Legii. L-am auzit spunând cã Iisus Nazarineanul va dãrâma acest lãcaş şi va schimba datinile ce ni le-a lãsat Moise”(Fap.Ap. 7,12-14).

Cazul Sfântului Ştefan este unic, în sensul cã Biserica are documentul vieţii şi al martiriului sãu nu în alte cãrţi, ci în Cartea Sfântã, în Faptele Apostolilor. Nu trebuie decât sã deschidem aceastã carte şi sã citim douã capitole VII-VIII, pentru a ne apropia de imaginea primului martir. Ştefan, „plin de har şi tãrie”, s-a folosit împotriva acuzatorilor sãi de prilejul autoapãrãrii sale şi a încercat sã lumineze minţile adversarilor sãi, transformând pânã la urmã cuvântul sãu de primire a acuzaţiei, în cuvânt acuzator. Începând cu Moise şi cu marile figuri ale poporului ales, cu marii profeţi, Ştefan le dovedeşte cã poporul nu i-a primit niciodatã cum se cuvenea. Pe toţi i-a refuzat şi i-a persecutat. A demonstrat cã Dumnezeu şi-a arãtat mãrirea Sa şi în afarã de Templu şi în concluzia predicii sale, a cuvântului sãu, îi acuzã direct, ca fiind nişte orbi, incapabili sã recunoascã semnul lui Dumnezeu în trimişii sãi. Adversarii ne mai suportând sã asculte discursul sãu „strigarã în gura mare, îşi astuparã urechile, se repezirã cu ţoţii asupra lui şi scoţându-l afarã din oraş, îl bãturã cu pietre” (Fap. Ap. 7,58). Plecându-şi genunchii sub ploaia de pietre, primul martir al credinţei creştine, din adâncul inimii şi cu glas puternic, a rostit cuvintele iertãrii dãruite deja de pe lemnul Crucii de Cristos: „Doamne, nu le lua în seamã acest pãcat”, dupã ce înainte se rugase asemenea lui Iisus „Doamne Iisuse, primeşte sufletul meu!” (Fap. Ap. 7,59-60). Ce admirabilã reproducere a morţii lui Iisus în acest dintâi martir, care prin curajul sãu, curajul slujirii fãrã limitã şi curajul mãrturisirii credinţei sale l-a imitat atât de bine pe Maiestrul sãu, Cristos.

Conciliul Vatican II, vorbind despre calea urmãrii lui Cristos, şi anume calea caritãtii, spune cã Maiestrul Divin Cristos nu ne-a invitat pe toţi, numaidecât, sã mergem pe calea faptelor eroice, lãsându-ne şi învãţându-ne cã existã o posibilitate a creşterii noastre întru Cristos prin atenţia datã fiecãrei fapte pe care o sãvârşim, cu gândul de a o oferi lui Cristos Mântuitorul. Oferind faptele noastre zilnice, oferind faptele mari şi mici lui Dumnezeu, învãţãm treptat ca la sfârşit, oarecum în mod natural, sã înfloreascã în sufletul şi pe buzele nostre rugãciunea pe care a rostit-o şi Ştefan: „Doamne Iisuse, primeşte sufletul meu!”.

Exemplul Sfântului Ştefan, ne învaţã pe toţi cum trebuie sã iertãm. Îngenunchiat sub loviturile de piatrã, Ştefan se roagã pentru cei care-l ucideau. I-a cerut aceluiaşi Cristos sã nu le socoteascã pãcat ceea ce fãceau, pentru cã nu-şi dãdeau seama de fapta lor.

A ştiut sã ierte în cuprinsul vieţii sale întregi, pentru ca la sfârşit sã dea dovadã de aceastã putere sufleteascã de a ierta bucuros, şi în rugãciune, pe cei care îi puneau capãt vieţii pãmânteşti. Sărbãtoarea Sfântului Ştefan, pusã imediat dupã Crãciun, nu este lipsitã de sens prin locul pe care l-a primit în calendar. Dimpotrivã sãrbãtorindu-l astãzi, în a treia zi de Crãciun, noi vedem cã şi omul, şi încã curând, a ştiut sã rãspundã la iubirrea Fiului lui Dumnezeu. Coborând pe pãmânt, spune un sfânt Pãrinte, arãtându-şi iubirea, Mântuitorul l-a înãlţat pe Ştefan pentru a-şi arãta şi el iubirea. Coborând Pruncul Iisus în neputinţa firii omeneşti, l-a ridicat prin martiriu pe Ştefan la puterea fiilor lui Dumnezeu.

Sãrbãtoarea celui dintâi martir a fost celebratã întodeauna imediat dupã ziua Naşterii Domnului, şi el a fost numãrat între „Comites Christi” – „Însoţitorii lui Cristos”, alãturi de Sfântul Ioan Evanghelistul, ei fiind cei mai apropiaţi de Fiul lui Dumnezeu venit între oameni, deoarece sunt primii care au dat mãrturie supremã de credinţã şi dragoste. Pruncul nãscut în ieslea din Betleem sã ne daruiascã şi nouã asemenea Sfântului Ştefan harul tãriei şi al iertãrii creştineşti ca sã-L putem mãrturisi fãrã şovãire în toate împrejurãrile vieţii noastre.

Tãierea împrejur cea dupã trup a Domnului. Viaţa Sfântului Vasile cel Mare. Însemnãtatea Anului Nou

 Sãrbãtoarea de astãzi cuprinde trei evenimente însemnate legate între ele prin persoana Mântuitorului nostru Iisus CCristos.

1) Primul şi cel mai mare eveniment pe care îl consemneazã Sfânta Evanghelie de astãzi se referã la Tãierea împrejur cea dupã trup a Domnului.  Privind în urmã vom gãsi în Cartea Facerii legãmântul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Avraam prin cuvintele : „În neamul vostru, tot pruncul de parte bãrbãteascã, nãscut la voi în casã sau cumpãrat cu bani de la alt neam, care nu-i din seminţia voastrã, sã se taie împrejur în ziua a opta…iar cel netãiat împrejur, în ziua a opta, sufletul acela se va stârpi din poporul sãu, cãci a cãlcat legãmântul Meu”.(Facerea 17,12 ;14)

Tãierea împrejur a fost în vechime ca o pedeapsã pentru pãcatul cel întâi fãcut arãtând cã pruncul ce se taie împrejur este zãmislit întru fãrãdelegi, dupã cuvântul lui David: „ …în pãcate m-a nãscut maica mea”(Ps.50,6), pentru care rana rãmâne pe trupul pruncului.

Acest legãmânt o datã respectat asigura ocrotirea poporului evreu, dar pentru creştinii de mai târziu devine simbolul Sfântului Botez al Legii Noi, tainã prin care noul nãscut intrã în Biserica lui CCristos. Precum omul cel vechi se tãia împrejur ascultând porunca lui Dumnezeu asa si creştinul este dator sã-şi taie împrejur patimile cele sufleteşti: mânia,  mândria, necuraţia, judecata de semeni si celelalte pãcate aducãtoare de moarte sufleteascã.
În aceastã zi i s-a dat pruncului divin numele de  „Iisus” prin  Arhanghelul Gavril care a binevestit Preacuratei Fecioare Maria. Aceasta la rândul sãu şi-a oferit viaţa prin cuvintele : „Iatã roaba Domnului, fie mie dupã cuvântul tãu !”(Luca 1,38), iar Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup, sãlãşluindu-se în preacuratul si preasfântul sãu pântece. Deci numele dat la tãierea împrejur a Domnului a fost ca o încredinþare despre mântuirea noastrã, pentru cã „Iisus” înseamnã „Mântuitor”, precum mai înainte a spus acelaşi înger lui Iosif, în vis, arãtându-se şi zicându-i: „Îi vei da numele  Iisus, pentru cã Acela va mântui pe poporul Sãu din pãcate”. Chiar şi Sfântul Apostol Petru, mãrturisind despre numele lui Iisus, zicea: „Nu este întru nimeni altul mântuire, pentru cã nu este nici un alt nume sub cer, dat între oameni, întru care se cade a ne mântui” (Faptele Ap.4,12) . Acelaşi apostol a vorbit şi în numele nostru : „Doamne, la cine vom merge ? Tu ai cuvintele vieţii veşnice”(Ioan 6,68). Cu aceastã încredere au întâmpinat sfinţii pãtimitori chinurile cele grele, încât nici de cea mai înfricoşãtoare moarte nu s-au temut, ci strigau, zicând: „Cine ne va despãrţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul, primejdia sau sabia? Nici moartea, nici viaţa, fiindcã dragostea este mai tare ca moartea”.
Sã ne rugãm ca la auzul numelui  „Iisus” tot genunchiul sã se plece, al celor cereşti, al celor pãmânteşti şi al celor de dedesubt pentru cã este armã tare asupra celor potrivnici, precum zice Sfântul Ioan Scãrarul: „Totdeauna cu numele lui Iisus sã învingi pe cei potrivnici, pentru cã armã mai tare decât aceasta nu vei afla nici în cer, nici pe pãmânt”. Sã-l purtãm pe Iisus în minte şi în inimã pentru al putea propovãdui cu gura şi exemplul viu în toate zilele vieţii. Numai astfel îl vom înţelege pe psalmistul care spune : „Gustaţi şi vedeţi cã bun este Domnul”(Ps.33,8), şi gustând din taina împãrãţiei sã putem spune şi noi:  „Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea, Domnul este întãrirea mea şi scãparea mea şi izbãvitorul meu”(Ps.17,1).

2)  Un al doilea mare eveniment e prilejuit de sãrbãtorirea Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre cei mai importanţi pãrinţi ai Bisericii, şi totodatã unul dintre cei mai mari teologi creştini. S-a nãscut în Pont în jurul anului 330 şi a murit în Cezareea Capadociei în ziua de 1 ianuarie 379. El provine dintr-o familie cu un impresionant numãr de sfinţi: bunica Mariana, mama Emilia, sora Macrina, fratele Petru care a fost episcop de Sevaste şi Grigore, episcop de Nissa.
Sf. Vasile a studiat în Cezareea iar mai apoi la Constantinopol şi Atena, remarcându-se încã de tânãr prin profunde cunoştinte în filosofie, astronomie, geometrie, medicinã si retoricã. La Atena însã, în ciuda nenumãratelor cunoştinţe acumulate nu-şi gãseşte pacea pe care o cãuta realizând cã toatã filosofia lumii nu-i poate da nimic dacã este ruptã de Dumnezeu. Aici însã îl întâlneşte pe Sfântul Grigore Teologul cu care va lega o prietenie adâncã bazatã pe acelaşi ideal creştin. Dezamãgit de filosofia greacã se întoarce acasã unde este botezat iar la scurt timp pleacã în Alexandria unde cunoaşte viaţa monahilor din pustiul Egiptului. Întorcându-se din aceastã cãlãtorie plinã de roade întemeiazã o micã mãnãstire în munţii Pontului, unde va locui o vreme alãturi de prietenul sãu Sfântul Grigore Teologul, dedicându-se împreunã studiului şi rugãciunii. Scrierile sale din acea perioada pun bazele vieţii monahale şi de aceea Sfântul Vasile este considerat pãrintele monahismului oriental.

Vremurile tulburi şi erezia arianismului ce ameninţa sã se întindã tot mai mult i-a determinat pe cei doi prieteni sfinţi sã vinã în apãrarea dreptei credinţe, Sfântul Vasile revenind în Cezareea Capadociei unde este hirotonit preot, iar mai apoi episcop iar Sfântul Grigore merge la Nazians unde bãtrânul sãu tatã era episcop. Nici o ameninţare nu îl speria pe Sfântul Vasile care în confruntarea cu eparhul Modest, care a venit sã impunã erezia arianã, rãspunde cu curaj: „ De ce nu mã tem? Fiindcã nu se poate teme de confiscarea averii cel ce nu are nimic, afarã de câteva haine şi câteva cãrţi…Chinurile? Ce sã mai facã un trup ca al meu? E de ajuns o singurã loviturã şi toate s-au sfârşit numaidecât…Aceasta mi-o doresc şi eu însumi, sã merg cât de grabnic la Domnul, Cel pentru care trãiesc şi mã lupt.”
El a depus un enorm efort în organizarea bisericii şi a luptat pentru drepturile clerului, totodatã punând un mare accent pe temeinica pregãtire canonicã si spiritualã a preoților.
O mare atenţie a acordat  sãracilor şi celor neîndreptãţiţi, iniţiind numeroase acte de caritate prin întemeierea primelor aşezãminte medical creştine unde aceştia aveau acces şi primeau pe lângã îngrijirea atentã şi îndrumare spiritualã.  Sfântul  Vasile cãruia tradiţia bisericii îi consemneazã şi multe minuni moare in anul 379, iar la înmormântarea sa participã un imens numãr de creştini, evrei, pãgâni, ca dovadã a marii sale popularitãţi. Acest mare sfânt a scris  cãrţi împotriva arianismului  în care apãra teza Trinitãtii. În lucrarea „De Spiritu Sancto” el combate anumite mişcãri din Macedonia care negau existenţa Spiritului Sfânt. A scris de asemenea un mare numãr de lucrãri exegetice despre Psalmi, Isaia si Iov, un numãr mare de predici si multe discursuri. De mare importanţã sunt scrierile sale: „Regulile Monahale”, „Moralele”, „Despre Judecata lui Dumnezeu”, „Despre Religie” şi un numãr mare de epistole, multe cu caracter dogmatic iar altele apologetice. Nu în ultimul rând trebuie consemnatã „Liturghia Sfântului Vasile cel Mare” şi „Molitvele”. Sfântul Vasile cel Mare este serbat pe data de 1 ianuarie şi de asemenea pe 30 ianuarie împreunã cu Sfântul Ioan Gurã de Aur (Chrysostom) si Sfântul Grigore (Nazianzus).

3) Al treilea şi ultimul eveniment trãit împreunã astãzi este Anul Nou. Nu putem vorbi despre cum au ajuns creştinii sã sãrbãtoreascã Anul Nou la 1 ianuarie decât dacã amintim în câteva cuvinte istoria calendarului. Asirienii şi apoi egiptenii foloseau calendare fructifere (dupã coacerea portocalilor se socotea trecerea anului). Egiptenii fiind primii care au folosit un calendar de douãsprezece luni, anul fiind doar de 354 de zile. Iudeii aflaţi în robia egipteanã au împrumutat calendarul egiptean. Învãţatul Sosisgene însãrcinat de împãratul Iulius Cezar a armonizat calendarul cu mişcãrile astrelor de pe cer adãugând 11 zile şi 6 ore cu cât rãmãsese în urmã vechiul calendar.         În vechime atât egiptenii, evreii cât şi romanii începeau anul în luna martie, tradiţie dupã care începutul lumii s-a fãcut în aceastã lunã. Romanii au adãugat lunile ianuarie şi februarie şi au stabilit începutul anului la 1 ianuarie. Dar abia din vremea împãratului Iustinian, de la anul 527 au început sã se numere anii de la Cristos. Calendarul Gregorian pe care l-a îndreptat Papa Grigore al IX lea în anul 1853 prin marele filosof şi astronom Lilio a devenit mai precis încât rãmâne în urmã cu o zi şi o noapte la 3600 de ani. Pânã în prezent calendarul s-a perfecţionat şi mai mult.

Însã ce este mai important ca în fiecare nou an sã putem lãsa din pãcatele care ne stãpânesc şi sã le putem înlocui cu virtuţi. Sã ne iertãm unii pe alţii şi sã începem Anul Nou cu o inimã curatã şi cu o credinţã reînoitã. Ştim cã ziua bunã se cunoaşte de dimineaţã dar şi noul an dupã cum este început.

Sã mulţumim Preasfintei Treimi şi Preacuratei Fecioare Maria care mijoceşte pentru întreaga lume cã am fost învredniciţi sã mai trecem un an. Sã ne propunem  sã petrecem de acum înainte tãiaţi împrejurul inimii printr-o dragoste supranaturalã care sã ne conducã pânã la jertfa pentru semenii noştri, sã ne întãrim cu exemplele sfinţilor care au purtat crucea cu eroism iar schimbarea anului sã ne ajute sã întoarcem pagina vieţii noastre unde CCristos sã devinã Totul în toate ungherele vieţii noastre.

Tăierea împrejur a lui Iisus

Circumciziunea lui Iisus, ca semn al intrării oficiale în sânul poporului lui Dumnezeu, e numai o ocazie pentru a da relief stabilirii numelui. Un nume care rezumă, în sine, toată sarcina istorică a nou-născutului: Yehoshuah (abreviat: Yeshuah), “Domnul este mântuirea” sau „Domnul mântuieşte”. Ca şi numele, la fel şi misiunea sa salvifică este o alegere şi o decizie care vine de la Dumnezeu.

Acest episod, care rupe tăcerea asupra anilor petrecuţi la Nazaret, nu răspunde unei curiozităţi anecdotice, după modelul povestirilor din evangheliile apocrife, ci unui argument cristologic: a indica adevărata identitate a lui Iisus şi a misiunii sale. Într-adevăr, toată povestirea are centrul său de interes în cuvântul profetic al lui Iisus în Templu: Nu ştiaţi că în casa Tatălui Meu trebuie să fiu ? (2,49). Aici Iisus relevă raportul său unic cu Dumnezeu, Tatăl, aşa cum a fost anunţat de înger (1,32.35). Legătura profundă cu Tatăl devine principiul conducător al alegerii sale. În acest prim cuvânt al lui Iisus în Templu se simte deja timbrul cuvintelor pe care le va spune în viaţa publică, când va interpreta misiunea Sa referindu-se la planul divin (cfr. 9,22.44; 24,26) Toate celelalte particularităţi ale episodului, sărbătoarea Paştilor, prezenţa în Templu a învăţătorilor de lege, întrebarea mamei sunt subordonate motivului central şi primesc din acesta o nouă semnificaţie.

Pelerinajul anual al familiei la Ierusalim, pentru Paşti, intră în uzanţele religioase ebraice. Participarea tânărului Iisus, în anul care precede recunoaşterea maturităţii religioase a tânărului evreu, fixată la 13 ani, face mai explicabilă şederea sa în apropierea Templului, unde maeştrii îşi ţineau lecţiile despre legea religioasă pentru tinerii care trebuiau să fie recunoscuţi “adulţi”, cu dreptul de a citi tora în sinagogă. Iisus participă la discuţii, ascultând şi punând întrebări, după metoda de învăţare în uz în şcolile rabinice.

Luca reciteşte aceste date în lumina revelaţiei ulterioare a lui Iisus. El nu e numai plin de înţelepciune (2,40.52) ci e “Înţelepciunea” însăşi, adică revelaţia deplină a voinţei divine (cfr. 7,35; 11,31). Într-un astfel de context şi şederea lui Iisus la Ierusalim, în Templu căutarea neliniştită timp de trei zile de către Maria şi Iosif, sunt o aluzie la drama Patimii care se va desfăşura la Ierusalim. Întrebarea mamei, formulată după o expresie stereotipă a literaturii biblice, pierde orice nuanţă de reproş. Ea relevă stupoare şi un obscur presentiment al viitorului. Dar nici Maria nu înţelege răspunsul lui Iisus (2,50), cum nu vor înţelege nici apostolii care rămân înmărmuriţi la vestirea Patimilor (18,34). Această notă redacţională a lui Luca nu e o observaţie cu caracter psihologic, ci o invitaţie la reflexie. Realitatea profundă din Iisus, în special misiunea Sa, care trece prin moarte pentru a ajunge la glorie, poate fi receptată numai prin mijlocirea credinţei. Şi tocmai aceasta este atitudinea Mariei din Nazaret, mereu subliniată în povestirile copilăriei: o credinţă reflexivă şi atentă, o credinţă progresivă care se maturizează şi se aprofundează în experienţa pascală. Mama păstrează toate acestea evenimente profetice, privind viitorul care îi va descoperi în adevărata sa semnificaţie şi care-i va fi împlinirea.

Alte note redacţionale în jurul întoarcerii lui Iisus la Nazaret, ascultarea Sa faţă de părinţi, creşterea şi dezvoltarea Sa umană şi spirituală, fac să apară contrastul cu sentinţa profetică în Templu. Aici se întrevede, deja, Maestrul care-şi împlineşte alegerile misiunii Sale fără să se lase influenţat de interferenţele familiarilor (cfr. Lc 11,27.28; Mc 3,31-35; In 2,4; 7,3-9). Autonomia Sa nu e fructul unei atitudini de auto-suficienţă sau dispreţ faţă de condiţia umană, care se dezvoltă şi creşte în raporturile familiale şi afective, ci e expresia raportului Său unic cu Dumnezeu. Pentru evanghelistul Luca, ca şi pentru primii credincioşi care au păstrat amintirea acestor evenimente, e împlinită solidaritatea lui Iisus cu condiţia noastră umană, fără privilegii şi rezerve. Ceea ce le stă la inimă e să dea expresie noii şi tulburătoarei realităţi pe care credinţa creştină a intuit-o în intriga obişnuită şi cotidiană a unei existenţe umane: Fiul Unic al lui Dumnezeu.

Astfel această povestire din Templu închide mica evanghelie a copilăriei şi-l orientează pe cititor spre marea evanghelie publică, în care Învăţătorul va propune într-un mod autoritar învăţătura Sa mântuitoare şi „Fiul” va descoperi deplina Sa comuniune cu Tatăl într-o fidelitate care trece dincolo de moartea violentă.

.

.

.

Botezul Domnului

“Acesta este Fiul Meu iubit întru care am binevoit”   (Matei 3,17)                                                                                  

Sfânta Evanghelie de astãzi ne spune cã în timp ce Ioan Botezãtorul se gãsea la Iordan şi boteza mulţimile care veneau din Ierusalim şi toatã Iudeia şi toate împrejurimile Iordanului, a venit Iisus din Galileia, la Iordan ca sã se boteze de la Ioan. Ioan însã îl oprea zicãnd: “Eu am trebuinţã sã fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” Iar Iisus I-a rãspuns: “Lasã acum, cã aşa se cuvine nouã sã împlinim toatã dreptatea”. Iar botezându-se Iisus, îndatã ce ieşit din apã, iatã cerurile I s-au deschis şi El a vãzut Spiritul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iatã glas din ceruri care a zis: “Acesta este Fiul Meu iubit întru care am binevoit”.

Iubiţi credincioşi, mulţi ţin sãrbãtorile dar nu cunosc însemnãtatea lor şi motivaţia ţinerii lor.

Sãrbãtoarea de astãzi se numeşte Epifanie= arãtare. Se cuvine mai întâi sã ştim cã existã douã arãtãrii:

– una este aceasta care s-a şi împlinit

– a doua va fi cea cu mãrire la sfârşitul lumii                                                                    

În apostolul de azi se vorbeşte despre amândouã arãtãrile. Despre arãtarea de acum, Sf. Ap. Pavel vorbind cãtre Tit, spune astfel: “Harul cel mântuitor al lui Dumnezeu s-a arãtat tuturor oamenilor, învãţându-ne sã lepãdãm pãgânãtatea şi poftele lumeşti şi sã trãim în veacul de acum în curãţenie sufleteascã, în dreptate şi în cucernicie” (Tit 2,11-12).

Despre  arãtarea cea viitoare spune: “Aşteptând fericita nãdejde şi arãtarea mãririi marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Cristos” (Tit 2,13).

Sãrbãtoarea de azi este ziua în care Mântuitorul s-a botezat şi a sfinţit firea apelor. Dar pentru ce se numeşte aceastã zi “arãtare”? Pentru cã Cristos n-a ajuns cunoscut tuturora când s-a nãscut, ci atunci când s-a botezat. Într-adevãr în ziua aceasta era necunoscut multora, cãci zice Sf. Ioan Botezãtorul: “A stat în mijlocul nostru cineva pe care voi nu-l ştiţi” (In. 1,26). Nici însuşi Ioan Botezãtorul nu-l cunoştea pânã în ziua aceea, cã zice Ioan Botezãtorul: “Cãci şi eu nu-l conoşteam, dar cel care m-a trimis sã botez cu apã, acela mi-a spus: Peste cine vei vedea Spiritul pogorându-se şi rãmânând peste el, acela este cel care boteazã cu Spirit Sfânt” (In. 1,33).

Se cuvine sã ştim pentru care motiv Cristos vine la botez şi cu ce fel de botez s-a botezat?

Botezul iudaic curãţea murdãriile trupeşti, nu însã pãcatele cunoştinţei, cãci nu-l curãţea pe om de pãcate, ci dacã se atingea de de oasele morţilor, dacã gusta dintr-o mâncare opritã de lege, dacã se apropia de un lepros; atunci se spãla, şi fiind necurat, pânã seara se curãţea. “căci se va spãla (zice Scriptura) corpul lui cu apã curatã şi va fi necurat pânã seara, şi se va curãţi” (Levitic 15,5).

Botezul lui Ioan era cu mult mai înalt decât cel iudaic, dar mai smerit decât cel creştin. Era ca un fel de punte de legãturã între cele douã botezuri. Ioan nu spunea: “Spalã-ţi haina ta şi spalã-ţi trupul tãu şi vei fi curat ci: Faceţi rod vrednic de pocãinţã” (Mt. 3,8). Sub acest aspect, botezul lui Ioan era superior botezului iudaic, dar inferior botezului nostru, deoarece botezul lui Ioan, nici nu dãdea Spiritul Sfânt, nici nu oferea iertarea prin har. El poruncea sã se pocãiascã, dar nu era stãpân sã ierte pãcatele. Pentru aceasta şi spunea: “Eu vã botez cu apã, dar Acela vã va boteza cu Spirit Sfânt şi cu foc” (Mt. 3,11).

Cuvintele “cu Spirit Sfânt şi cu foc” ne amintesc de ziua cinzecimii (50 de zile de la Înviere) când peste apostoli s-a arãtat Spiritul Sfânt în chip de limbi de foc şi s-a aşezat pe fiecare dintre ei. (Fap. Ap. 2,3).

Cã botezul lui Ioan era imperfect, cã nici nu avea merindea spiritului, nici iertarea pãcatelor, este clar din urmãtorul fapt: Când Pavel a gãsit nişte ucenici a zis: “Aţi primit Spiritul Sfânt dupã ce aţi crezut? Iar ei au zis cãtre el: Dar nici n-am auzit dacã este Spirit Sfânt. Atunci le-a spus: În ce v-aţi botezat? Iar ei au rãspuns: În botezul lui Ioan. Pavel a spus: Ioan a botezat cu botezul pocãinţei”. Al pocãinţei, deci, nu al iertãrii.

Dar pentru care pricinã a botezat Ioan? O spune chiar apostolul: “Spunând poporului ca sã creadã în Cel ce vine dupã el, adicã în Domnul Iisus. Iar când Pavel şi-a pus mâinile peste ei, a venit Spiritul cel Sfânt asupra lor.” (Fap. Ap. 19, 2-6).

Vedeti, deci, cã botezul lui Ioan, era imperfect, cãci dacã era perfect, Pavel nu i-ar fi botezar din nou, nici nu şi-ar fi pus mâinile peste ei.

Vãzând deosebirile dintre cele douã boteze (a lui Ioan şi cel creştin), se cuvine sã ştim cu cel fel de botez s-a botezat Cristos? Iisus nu s-a botezat nici cu botezul iudaic, cel dinainte, nici cu al nostru, cel din urmã. El nu avea nevoie de iertarea pãcatelor, cãci nu avea pãcat. Cã zice Scriptura: “Cãci pãcat n-a fãcut, nici nu s-a gãsit viclenie în gura lui” (I Pt. 2,22) şi iarãşi: “Cine mã va dovedi (vãdi) pe mine de pãcat?” (In. 8,46). Nici trupul lui Cristos nu era lipsit de Spirit, când trupul Lui a fost fãcut dintru început de la Spiritul Sfânt.

Atunci de ce s-a botezat Domnul, dacã nici trupul lui era lipsit de Spiritul şi nici nu era supus pãcatelor?

Este bine sã ştim mai întâi cã Cristos s-a botezat cu botezul lui Ioan (nici cu cel iudaic, nici cu cel al nostru). Deci nu s-a botezat din pricina iertãrii pãcatelor, nici pentru cã avea nevoie de merindea Spiritului, cã botezul lui Ioan nu le avea pe acestea. Dar atunci de ce a venit la Iordan? A venit pentru pocãinţã, ca şi ceilalţi? Avea El nevoie de pocãinţã, de cãinţã, pentru pãcate, El care era fãrã de pãcat?

Ioan spunea celorlalţi: “Faceţi rod vrednic de pocãinţã” (Mt. 3,8), iar Domului îi spune: “Eu am trebuinţã sã fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine” (Mt. 3,14).

Atunci pentru care motiv s-a botezat? Motivele sunt douã:

1.Ca sã-L facã (Ioan) tuturor cunoscut, dupã cum spune şi Pavel, cã Ioan a botezat cu botezul pocãinţei: “ca sã creadã în Cel care vine dupã el” (Fap. Ap. 19,4). Ioan trebuia sã-L facã cunoscut tuturor, dar oare cum ar fi putut merge cu Iisus din casã în casã ori în sinagogi ca sã-L facã cunoscut? Iisus vine, deci, în mijlocul acelei mulţimi de la Iordan ca sã primeascã recomandarea cea de sus prin vocea Tatãlui şi recomandarea prin Spiritul în chip de Porumb. Atunci mãrturia lui Ioan: “Şi eu l-am cunoscut pe El” (In. 1,31) este vrednicã de credinţã.

Dupã trup, Iisus şi Ioan erau rude: “Elisabeta ruda ta a zãmislit şi ea un fiu” (Lc. 1,36), deci lui Ioan îi era greu sã dea mãrturie despre Iisus. Din acest motiv Ioan a zis: “Şi eu nu l-am cunoscut”. Dar de unde ai aflat? “Cel ce m-a trimis pe mine sã botez cu apã, acela mi-a spus” – Ce ti-a spus? “Pe cine vei vedea Spiritul pogorându-se ca un porumbel şi rãmânând peste el, acesta este Cel care botezã cu Spirit Sfânt” (In 1,33).

2.A doua pricinã pentru care Cristos a venit sã se boteze la Iordan o aflãm de la El însuşi, când spune: “Lasã acum, cã aşa se cuvine sã plinim toatã dreptatea” (Mt. 3,14-15).

“Dreptatea” – împlinirea tuturor poruncilor. Aceastã dreptate trebuia împlinitã de cãtre toţi oamenii, dar nici unul n-a împlinit-o perfect, nici n-a îndeplinit-o, venind Cristos împlineşte aceastã dreptate.

“Dar ce dreptate a împlinit prin faptul cã s-a botezat?

S-a supus profetului, care boteza, cã aceasta era voinţa lui Dumnezeu, sã se boteze atunci toţi: “cel ce m-a trimis pe mine sã botez cu apã” (In. 1,33).

Cristos spune din nou: “Vameşii şi poporul au dat dreptate lui Dumnezeu, botezându-se cu botezul lui Ioan, dar fariseii şi cãrturarii au dispreţuit voinţa lui Dumnezeu şi nebotezându-se de el” (Lc. 7,29-30).

Dacã dreptatea constã în a te supune lui Dumnezeu, Cristos a îndeplinit-o şi pe aceasta.

Cristos a venit sã plãteascã o datorie a neamului nostru (care era vinovat şi stãpânit de moarte) datorie pe care noi nu avem cu ce o plãti. De aceea a spus: “Se cuvine sã plinim toatã dreptatea”.

Botezul creştin este lucrarea Sfântã prin care omul se curãţã de pãcatul strãmoşesc cât şi de toate pãcatele personale şi se renaşte sufleteşte. Este cea dintâi Sfântã Tainã, uşa prin care intrã omul în Bisericã şi actul care dã dreptul omului a se împãrtãşi de celelalte Sfinte Taine ale “Legii celei noi”. Taina Sfântului Botez a fost instituitã de Mântuitorul Cristos îndatã dupã slãvita Sa Înviere, atunci când adresându-se Sfinţilor Sãi Apostoli le-a zis: “Drept aceea, mergând , învãţaţi toate neamurile botezându-se în numele Tatãlui şi al Sfântului Spirit” (Matei 28,19-20)

Taina Sfântului Botez este o condiţie indispensabilã mântuirii. Ştim aceasta din convorbirea Mântuitorului cu Nicodim, cãruia I-a spus : ;Adevãrat, adevãrat zic ţie, de nu se va naşte cineva din apã şi din Spirit nu va putea sã intre în Împãrãţia lui Dumnezeu; (In 3,5). Iar Apostolilor când i-a trimis la propovãduire le-a zis: “Cel ce va crede şi se va boteza, se va mânttui, iar cel ce nu va crede , se va osândi” (Mc. 16, 16). Materia Sfântului Botez este apa curatã. Mai este şi Botezul sângelui, adicã îndurarea chinurilor şi a morţii pentru credinţa creştineascã de cãtre o persoanã care atât timp cât a fost în viaţã, din diferite motive, n-a putut sã primeascã botezul cu apã deşi a dorit acest lucru. Prin Botezul dorinţei se înţelege iubirea deplinã de Dumnezeu, împlinirea voinţei Lui şi iubirea deplinã de Dumnezeu, împlinirea voinţei Lui şi aşteptarea realizãrii fãgãduinţei Sale de cãtre oamenii care au trãit înainte de venirea Mântuitorului în lume, precum şi dorinţa arzãtoare a unor oameni de a primi Sfântul Botez, dar care cauze mai tari decât voinţa lor nu s-au putut boteza în timp cât au trãit.

Forma Botezului constã în invocarea Sfintei Treimi şi întreita afundare în apãa a persoanei ce se boteazã. Se practicã şi Botezul prin turnare. Locul , în Sfânta Bisericã (conform canonului 59 al Sinodului VI- Ecumenic). Sãvârşitorul: Episcopul şi preotul , excepţional şi diaconul(F.Ap. 8, 12 –13 şi 8, 38). (Diaconul Filip boteazã pe famenul din Etiopia) În caz de strictã necesitate Botezul poate fi desãvârşit şi de un creştin botezat chiarr şi pãrinţii copilului , dacã acesta este ar fi în pericol de moarte. Dacã copilul va supravieţui, preotul va completa Botezul. Afarã de strictã necesitate, botezul sãvârşit de un laic este nevalid.

Botezul condiţionat, la care se adaugã formula: -la un copil gãsit : “dacã n-a fost botezat”

-la nesiguranţa cã trãieşte: “dacã mai este în viaţã…”

-la un monstru: “ dacã este fiinţã omeneascã”

-la siamezi , la al II-lea : “ dacã mai este un suflet”

Argumente pentru Botezul copiilor : “Şi el, luându-I la sine, în acel ceas al nopţii, a spãlat rãnile lor şi s-a botezat el şi toţi ai lui îndatã.” (F. Ap. 16, 33). “Am botezat casa lui Ştefana…”(I Cor. 1,16), adicã şi copiii. Naşii sunt garanţi pentru copii înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii, sunt pãrinţi spirituali. Pãrinţii trupeşti ai copiilor au obligaţia sã se îngrijeascã de Botezul copiilor lor, sub incidenţa pãcatului de moarte.

Iubiţi credincioşi, dacã Tatãl ceresc şi-a mãrturisit Fiul la râul Iordanului, sã-L mãrturisim şi noi pe Cristos în toate împrejurãrile vieţii cu faptele şi trãirea noastrã. Amin!

.

Câteva cuvinte despre Botez

În prima săptămână a fiecărui An Nou , la 6 ianuarie, Biserica sărbătoreşte cu solemnitate Boboteaza, zi în care, pe lângă celebrarea Sfintei Liturghii, se oficiază şi “sfinţirea cea mare a apei”. Cu această apă sacralizată (aghiasmă) se stropesc creştinii şi biserica, apoi toate casele credincioşilor, grădinile şi ţarina. Împărtăşindu-se de darurile Bobotezii, bunii creştini au ocazia să mediteze asupra cuprinsului cuvântului “botez” şi să cunoască cele trei sensuri adânci ale sale:

1 Botezul lui Ioan sau ritualul precreştin de la Iordan, căruia I se supune şi Iisus Cristos înainte de a începe vestirea Evangheliei.

2 Botezul ca sacrament creştin, Sfânta Taină instituită de Mântuitorul Iisus Cristos şi

3 Botezul sângelui, ca jertfă totală pe altarul credinţei în Dumnezeu.

1. Botezul lui Ioan. În timp ce tânărul Iisus, mai mânuia tesla, dalta şi colţarul dulgherul din Nazaret, un Glas începe a răsuna peste pustiul dintre Ierusalim, Ierihon, Tecoa şi râul Iordan. Peste toată pustia Betabara răsună ca un bucium glas puternic de prorooc. Locul în care trăieşte şi propovăduieşte (pustiul), noutatea predicii sale (Cel vestit de prooroci că va veni a venit!), felul în care era îmbrăcat (cu o haină din păr de cămilă încins cu o curea peste mijloc), componenţa miniului zilnic (aguride – boabe acre ce cresc pe spini – şi miere sălbaticăţ), nu numai că au stârnit curiozitatea, ci s-au adresat ca un imperativ: alergaţi degrabă la Iordan, să vedeţi această nouă arătare!

Ultimul prooroc consemnat de istoria biblică fusese Neemia. De patru sute de ani profet nu s-a arătat în Israel. Şi iată că celor ce au alergat în Betabara li s-a arătat chip de profet: glasul lui ca tunetul, vorbele lui – flăcări de foc! “Înaintemergătorul” îşi împlineşte misiunea, mustră, ceartă, converteşte, aduce la pocăinţă. În sufletele indiferente, firave sau împietrite de patimi, ca stânca de durere, taie cu dalta cuvântului său aspru cale netedă, presărată cu ghioceii smereniei şi crinii neprihănirii. Sfântul Ioan curăţă spinii şi pălămida pentru că, în curând, pe calea către Iordan va coborî Mesia, Cel aşteptat. “pocăiţi-vă!” – strigă Ioan. Şi cei care-l ascultă intră în apele Iordanului şi se botează, semn văzut al îndreptării sufleteşti a celor care păşesc pe calea pocăinţei, pentru a-L aştepta şi primi pe Mesia: “Eu nu sunt nici Ilie nici Proorocul”, nici nu vă iert păcatele, ci vă botez, “spre iertarea păcatelor”(Lc 3,3), pe care o va face Cel ce vine după mine – mărturiseşte Ioan însuşi despre sine trimişilor din Ierusalim.

Peste câteva zile, Fiul Preacuratei din Nazaret coboară şi El la Iordan. Apele se înfioară. Undele se învolburează. Firea apelor se cutremură. Însuşi proorocul cu glas de tunet păleşte bâlbâindu-se de emoţie: Nu,…pe tine nu te pot boteza… eu. Nici cureaua încălţămintelor Tale nu sunt vrednic să o dezleg. Cum să boteze făptura pe Ziditorul ei! Conştient de rostul acestui ritual, Iisus porunceşte blând: Lasă…, Ioane, că aşa se cuvine! Şi Ioan lasă să se împlinească Scripturile:

1.Să se arate lumii Sfânta Treime, să aibă loc Epifania! Pentru că I s-a revelat că pe Cel ce “va boteza cu Spirit Sfânt şi cu foc” (Mt 3,11) aşa îl va recunoaşte: când El va coborî în apă – Spiritul va coborî din ceruri peste El. Şi aşa s-a întâmplat: după ce Ioan picură apă peste capul Fiului, Spiritul planează ca un porumbel deasupra Lui, iar glasul Tatălui din cer confirmă: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care bine am voi!”. “În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat….”(troparul Bobotezii).

2.“Să se împlinească toată dreptatea” lui Dumnezeu (Mt 3,15) care Fiul Său a “rânduit dinainte de întemeierea lumii” (I Petru 1,18-20) să ia asupra Lui păcatele lumii. Când l-a zărit în Betabara, Ioan aşa îl recunoaşte şi îl recomandă: “Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii” (I 1,29). Iisus nu primeşte botezul pocăinţei, “spre iertarea păcatelor”, ci Nevinovatul coboară în undele limpezi ale Iordanului spre a se acoperi cu zgura tuturor sufletelor păcătoase. Şi cu această povară va urca Golgota, o va ţintui pe Cruce şi o va spăla cu scump Sângele Său. Atunci, şi de atunci până în veac, prin jertfirea pe altarul liturgic.

3.Să se resfinţească însuşi natura – să se reechilibreze prin sacralizare însăşi firea zguduită de pe temeliile armoniei paradisiace de neascultarea protopărinţilor lumii, Adam şi Eva. Căci aşa mărturisesc părinţii: “Suferit-ai încă şi a Te boteza de mâna robului în Iordan, pentru ca sfinţind firea apelor, Cela ce eşti fără de păcat, să ne faci nouă cale la naşterea cea de a doua prin apă şi prin Spirit, şi să ne întorci pe noi la slobozirea cea dintâi” (Molitefnic, Sfinţirea apei la Bobotează).

La râul Iordanului preaminunate fapte petrecutu-s-au. Dar acestea sunt numai înaintemergătoarele minunilor ce se vor descoperi prin Cel ce în Iordan de la Ioan a binevoit a Se boteza pentru a noastră mîntuire.

2. Botezul creştin. Preaminunatele fapte petrecute la Iordan au stârnit în capitala ţării poporului ales uimire, curiozitate, nedumerire, aversiune.

Un veritabil cărturar de la templu, asiduu scormonitor al tainelor Torei, Nicodim, intuieşte că la Iordan e posibil să se ivit chiar Mântuitorul. Se apropie discret de grupul de iudei care-I ascultau cu nesaţ vorba blândă. Se convinge că este martor al Zilei proorocite, care începe să intre în tiparele istoriei: în iconomia Fiului Mariei din Nazaret, începe să se contureze chipul mesianic al lui Cristos! Pe furiş, îl urmează spre locul de înnoptare. Doreşte să audă din gura Lui: Cum se va realiza “naşterea cea de-a doua”, din apă şi din Spirit?

La Iordan forfota s-a stins. Malurile redevin pustii. Ioan a adormit ostenit pe-un braţ de crengi de palmieri: Luna aruncă umbre lungi peste undele-oglindă. Într-o colibă, vocea lui Iisus, cu inflexiuni domoale, calde, pătrunzătoare… copleştşte toată ştiinţa talmudică a lui rabi Nicodim: nu ritualul proorocului Ioan, ci botezul lui Cristos va înfăptui naşterea a doua a făpturii! Botezul creştin este un Sacrament, o Taină, şi este un botez al Sfintei Treimi. Este poarta de intrare în Biserică şi condiţie a intrării în Împărăţia cerească.

În convorbirea cu Nicodim, Iisus spune: “De nu se va naşte cineva de sus… din apă şi din Spirit… nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (In 3,3-5). Mântuitorul Cristos a instituit, însă, acest nou botez (despre care a vorbit cu Nicodim într-o noapte în vara anului 30), ca Sacrament care avea să fie dătător de har şi iertător de păcate, numai înainte de Înălţarea Sa la cer (în vara anului 33), pentru că botezul creştin îşi trage harul şi puterea iertătoare din sângele jertfei Lui de pe Cruce. De aceea, abia după învierea Sa dă putere şi poruncă Apostolilor să boteze: “Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit” (Mt 28,19) şi prezice că: “Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede (şi nu se va boteza) se va osândi” (Mc 16,16; I Petru 3,21). Botezul ca Sacrament este unic şi nu se repetă, căci “este un Domn, o credinţă, un Botez” (Efeseni 4,5). Acest Botez este primul din cele şapte sfinte Sacramente ale bisericii. El dă numele lui Cristos fiecărui botezat şi îl introduce în Biserică – Trup al lui Cristos, îl încorporează Ei. Botezul este necesar pentru toţi oamenii chiar din copilărie, fiindcă el spală păcatul strămoşesc (Romani 5,12), pe care-l au şi copii, iar la cei mari spală şi păcatele personale. Copiii nu pot fi lipsiţi de harul botezului, care curăţeşte, sfinţeşte şi înfiază ajutând la creşterea lor spirituală şi întărirea în Spirit. Botezul creştin a fost prefigurat de “tăierea împrejur” a copiilor evrei, la opt zile de la naştere, rit căruia I s-a supus şi Pruncul Iisus (Lc 2,21). Mântuitorul cheamă copiii la Sine şi-i binecuvintează (Mt 19 13-15), fiind cei dintâi preferaţi pentru nevinovăţia lor, la intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu (Mt 18 2-5). De aceea ei nu pot fi lipsiţi de haina botezului şi de “îmbrăcarea” în Cristos (Gal 3,27). Nimeni din cei ce se botezau nu-şi lăsau copiii nebotezaţi, ci toţi se botezau “cu toată casa lor”, în care se înţeleg fireşte şi copiii. Aşa de pildă, temnicerul din Filipi “s-a botezat şi el şi toţi ai lui” (Faptele 16,33), toţi din casa lui Corneliu sutaşul, precum s-au botezat şi toţi din casa lui Ştefanas (I. Mircea, Dicţionar). Din paginile Sfintei Scripturi înţelegem că apostolii şi ucenicii nu încep a săvârşi Botezul în numele Sfintei Treimi sau “în numele Domnului Iisus” (Fapte 19,5) decât după Cincizecime, de la Pogorârea Spiritului Sfânt, şi sunt încredinţaţi că prin botez creştinii se îmbracă în Cristos: “Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi şi îmbrăcat” (Gal 3,27).

Peste încă trei ani de la tainica întrevedere de pe malul Iordanului, Nicodim intervine – în Sinedriul din Ierusalim – în favoarea divinului Inculpat (I 7,50-51); iar vineri seara, 14 nissan 33, împreună cu Iosif din Arimateea, aşează cu evlavie în mormânt trupul Domnului Iisus (I 19,38-42). Deci rabi Nicodim era… convertit. Aştepta învierea lui Cristos şi propria naşterea a doua: să fie printre primii botezaţi într-u Cristos şi – după numele Lui – să fie numit creştin!

3. Botezul sângelui. În calendarul creştin, la 29 decembrie al fiecărui an, Biserica înscrie, spre prăznuire, ca sfinţi, pe copiii ucişi de Irod în Bethleem. Dacă Biserica îi cinsteşte ca sfinţi, înseamnă că îi consideră creştini botezaţi. Greşeşte, oare Biserica? A învăţat aşa ceva Cristos? Are temei biblic înscrierea lor în calendar?

Da. Pentru că însuşi Domnul zice: “Pe cel ce mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu care este în Ceruri” (Mt 10,32). Şi “cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine o va afla” (Mt 16,25). A-şi pierde viaţa pentru Domnul, mărturisindu-l înaintea oamenilor, înseamnă a suferi voluntar şi din iubire moarte martirică pentru El. Efectul acestei morţi, după cum rezultă din textele biblice, este iertarea tuturor păcatelor. Este mântuirea. Deci, un efect identic cu efectul Botezului. Efectul fiind identic, şi cauza – adică moartea martirică – trebuie să fie identică cu Botezul. Ea a şi fost numită “Botezul sângelui”.

Această identificarea a martiriului cu Botezul a făcut-o însuşi Iisus când a zis către fiii lui Zevedei: “Puteţi oare să beţi paharul pe care îl voi bea Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care eu mă botez? Iar ei I-au zis: Putem: Şi El le-a zis: Paharul meu îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu mă botez , vă veţi boteza…” (Mt 20,22-23). “Botezul” despre care se vorbeşte aici nu poate fi botezul pe care l-a primit Iisus de la Ioan în Iordan, căci acesta era un fapt petrecut cu trei ani în urmă, ci este vorba despre apropiata Sa moarte pe Cruce. Aşadar, Domnul însuşi numeşte Botez şi echivalează cu Botezul – moartea martirică.

Copiii mici, deşi nu au credinţa în Cristos, dacă însă sunt ucişi pentru El, şi ei sunt consideraţi botezaţi cu Botezul sângelui. Ei îşi pierd viaţa pentru Iisus. Iar Mântuitorul spune că cine îşi pierde viaţa pentru el o va afla într-o formulă superioară, adică se va mântui (cf. Mt 10,39;16,25).

Sfânta Tradiţie conţine foarte multe dovezi, din care se vede că în Biserica primară moartea martirică era considerată egală cu Botezul; că este un Botez al sângelui. Astfel, Tertulian scrie: “Noi avem un al doilea Botez , pe cel al sângelui…” (P.L. 1,1326). Iar Ciprian spune că acei catehumeni care mor ca mucenici, nu sunt lipsiţi de Botez. Ei sunt, în acest caz, botezaţi cu Botezul sângelui, care este superior Botezului cu apă, pentru că Domnul însuşi a zis că cei botezaţi cu propriul lor sânge ajung la desăvârşire şi primesc harul făgăduinţei divine (P.L. 3,1170).

Mărturiile biblice şi patristice conferă autoritate de adevăr revelat, doctrinei ecleziastice: că, pe lângă ritualul de la Iordan (botezul pocăinţei practicat de Ioan Înaintemergătorul, a cărui rost a încetat odată cu Botezul), şi Sfânta Taină a Botezului (Sacrament instituit de Cristos şi practicat peren de Apostoli şi urmaşii lor până astăzi în Sfânta Sa Biserică), – are valoare de Sacrament creştin jertfirea vieţii, de către cei neîncreştinaţi sau păcătoşi, pentru idealul evanghelic propovăduit de Cristos, Botezul sângelui. Totalitarismul contemporan a fost, în esenţa sa doctrinară, eminamente ateu, anticrist. Pe martirii şi eroii, care şi-au oferit ca jertfă propriul sânge, pentru ca dihania comunistă să dispară, – se cuvine să-i înscriem în calendar şi să le aprindem candelă pe iconostasul inimilor noastre şi ale copiilor noştri!

După ce am cunoscut şi am aprofundat aceste trei înţelesuri ale cuvîntului BOTEZ, acum, la-nceput de An Nou, pe Cel ce pentru noi şi pentru a noastră mântuire în Iordan de la Ioan s-a botezat , să îl rugăm să binecuvinteze cununa anului nou şi să sfinţească viaţa noastră şi a familiilor noastre în toate zilele ce vin. Amin.

.

Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile, Grigore şi Ioan

.

Încă din primele secole creştine, pe lângă cultul adus lui Iisus Cristos, Biserica i-a cinstit pe lângã Sfânta Fecioarã Maria, şi pe sfinţii apostoli, pe martiri, şi împreună cu ei pe sfinţii îngeri, invocând ajutor prin mijlocirea lor. După aceea, la cultul lor au fost adăugaţi cei care au imitat cu mai mare fidelitate viaţa lui Cristos, şi în sfârşit au fost incluşi toţi cei care în diferite moduri s-au dovedit, prin practicarea virtuţilor creştine şi a carismelor, vrednici de venerarea şi imitarea credincioşilor ( LG 50).

Sfinţii sunt cei care s-au străduit zi de zi să realizeze în propria viaţă cuvântul Evangheliei, şi pe care Biserica îi recunoaşte în mod oficial ca atare, cei pe care Apostolul Ioan îi recunoaşte ca fiind o “mulţime mare, pe care nimeni nu o poate număra, de toate naţiunile, triburile, popoarele şi limbile”(Ap 7,9). Sfinţii pe care Biserica ni-i propune spre venerare, pentru a ne fi modele şi patroni spirituali, sunt aşadar figuri exemplare care pot să aibă o influenţă nespus de benefică asupra noastră, care avem atâta nevoie de exemple bune şi încurajatoare.

Poate unii vor obiecta întrebând dacă mai este de actualitate să propui omului de astăzi, aşa de încrezut în cuceririle sale ştiinţifice, nişte sfinţi patroni şi protectori care să fie invocaţi în diferite momente ale vieţii, care să-l apere mai ales în clipele mai dificile şi primejdioase. Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, pentru că nevoia de a se încredinţa cuiva şi căutarea siguranţei absolute sunt profund înrădăcinate în inima omului, pentru că ei sunt “mijlocitorii noştri la Dumnezeu” . Biserica îi prezintă pe sfinţi ca membrii săi aleşi şi fraţii şi binefăcătorii noştri: “Căci primiţi în patrie şi stând înaintea Domnului( 2Cor 5,8), aceştia nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, oferindu-i meritele pe care le-au dobândit pe pământ… Aşadar, slăbiciunea noastră este mult ajutată de grija lor frăţească”(LG 49). De aceea suntem îndemnaţi să ne încredinţăm puterii de mijlocire a sfinţilor, să-i alegem ca patroni şi protectori, să-i invocăm în toate nevoile noastre. Ei, care au fost de mare ajutor atunci când erau pe pământ, cu atât mai mult pot să ne ajute astăzi din cer de la Dumnezeu, care nu va întârzia să îndeplinească cererile fiilor săi.

Astãzi Sfânta Bisericã îi sãrbãtoreşte pe Sfinţii Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gurã de Aur care au trãit în secolul al IV-lea, la începutul primei perioade de creştere a Bisericii noastre creştine. Ceea ce Sfinţii pe care îi sãrbãtorim astãzi au caracteristic este strãdania lor, încã din tinereţe, de a se consacra Adevãrului Absolut revelat în aceastã lume prin Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Biserica îi cinsteşte pentru viaţa sfântã pe care au dus-o şi pentru chemarea pe care o adreseazã şi astãzi tuturor oamenilor de bunãvoinţã şi cu suflet deschis în faţa lui Dumnezeu.

Cei trei Sfinţi au trãit în anii în care Biserica creştinã, abia scãpatã de persecuţiile împãraţilor romani, ajunsese sã fie primejduitã de erezii. Sfinţii Trei Ierarhi au dus o luptã grea şi fãrã încetare pentru ca învãţãtura transmisã de apostoli sã fie bine înţeleasã, îndeosebi dogma Sfintei Treimi. Într-un limbaj actual am putea spune cã Sfântul Vasile era “sfânt din moşi-strãmoşi” pentru cã familia sa cuprindea un frumos numãr de sfinţi: bunica Mariana, mama Emilia, sora Macrina, fraţii Petru (episcop de Sebaste) şi Grigore (episcop de Nissa). Pe lângã acestea a fost prieten cu un alt sfânt Grigore (episcop de Nazianz) alãturi de care este sãrbãtorit astãzi.

Sfântul Vasile este considerat pionierul vieţii mãnãstireşti din pãrţile de Rãsãrit ale Bisericii. Sunt cunoscute regulile pe care le-a scris pentru viaţa cãlugãreascã. Reguli care au cãlãuzit şi cãlãuzesc încã şi astãzi multe grupãri de viaţã cãlugãreascã. Spiritul lor este acela al dãruirii complete, al dãruirii lui Dumnezeu.

Nu activitatea lui teoreticã, i-a adus încã pe când era în viaţã, denumirea de “cel Mare”. Ceea ce i-a atras aceastã denumire a fost activitatea sa practicã la care trebuie adãugate predicile rãsunãtoare pe care le ţinea, scrierile strãbãtute de un deosebit entuziasm, cum este Scrisoarea cãtre tineri, şi o vastã corespondenţã.

Subiectul la care revenea cel mai des şi cu mare forţã era caritatea. Adresându-se unui interlocutor, se exprima astfel: “Tu zici: Pe cine am pãgubit pãstrând numai pentru mine ceea ce este al meu? Dar spunemi sincer: Ce este al tãu? Cine ţi-a dat drept de proprietar peste ceea ce ai? Dacã fiecare s-ar mulţumi cu ceea ce-i este necesar şi ar da sãracilor ceea ce-i prisoseşte, nu ar exista nici sãraci, nici bogaţi”.

Sfântul Vasile nu s-a mulţumit doar cu vorbe, la marginea oraşului Cezarea, prin munca şi dãrnicia lui a luat fiinţã o adevãratã cetate a caritãţii, sanatorii, azile, spitale, şi şcoli de meserii.

Sfântul Grigore de Nazianz, a devenit episcop de Nazianz şi s-a distins ca om de studiu şi poet. Pentru doctrina lui profundã şi excelentul dar al vorbirii, a primit supranumele de “Teologul”. A rãmas celebru mişcãtorul “Discurs de adio” pe care l-a rostit atunci când a trebuit sã pãrãseascã Constantinopolul, din cauza uneltirilor adversarilor sãi. “Totul este schimbãtor” scria el în “Poeme morale”, “pentru ca sã îndreptãm iubirea inimii noastre spre cele neschimbãtoare”.

Sfântul Ioan Gurã de Aur, în mulţimea mare a sfinţilor cinstiţi de Bisericã, rãmâne o figurã plinã de libertate interioarã – de libertate ca rod al credinţei. Ca preot, a fost un excelent predicator, rãspândind pretutindeni cuvântul lui Dumnezeu, sigur fiind cã, rãspândind vestea cea bunã, el rãmâne unit cu Dumnezeu şi cu întreaga lume, cu toţi oamenii. Sfântul Ioan Gurã de Aur apare ca o figurã încoronatã de adevãrata libertate dãruitã de credinţa în Dumnezeu. Şi aceasta este chemarea pe care o lanseazã oamenilor de astãzi şi din toate timpurile: sã înveţe sã fie liberi prin credinţa în Dumnezeu. Înainte de a fi trimis în exil, Sfântul Ioan Gurã de Aur spunea într-o predicã aceste cuvinte: “De cine ne vom teme? Noi suntem puşi pe stânca puternicã ce se cheamã Cristos. Poate lucra oricât de mult marea. Se pot ridica oricât valurile: nu pot sã dãrâme, sã sfãrâme aceastã stâncã – Cristos. Si noi care credem suntem împreunã cu Cristos”. Spunea apoi: “De cine ne vom teme? De moarte? – şi cita cuvântul Sfântului Pavel: “Pentru mine a trãi înseamnã Cristos şi a muri înseamnã un câştig”. Sfântul Ioan Gurã de Aur, prin credinţã, a ştiut sã ajungã la adevãratul chip al libertãţii şi a ştiut sã trãiascã aceastã libertate în toate împrejurãrile. Conciliul ecumenic din Calcedon, în anul 451, l-a proclamat Învãţãtor al Bisericii, iar Papa Pius al X-lea l-a constituit patronul ceresc al predicatorilor creştini.

Cei trei Sfinţi Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz şi Ioan Gurã de Aur rãmân ca Trei exemple de dãruire. Trei exemple de continuã strãdanie de a se lãsa inspiraţi de Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvânt pe care îl gãsim în Sfânta Evanghelie, Cuvânt care constituie Adevãrul fundamental pentru viaţa noastrã de credinţã. Aceşti trei sfinţi au luptat împotriva tuturor acelora care au încercat sã distrugã ceea ce Cristos plantase pe pãmânt: setea dupã Adevãrul Veşnic, setea dupã Dumnezeu.

Iatã de ce astãzi când îi cinstim pe aceşti mari sfinţi, îl rugãm pe Dumnezeu sã ţinã aprinsã mereu în sufletele noastre setea dupã Adevãr, dupã Adevãrul Absolut care este Dumnezeu întrupat în Fiul sãu Cristos. Îl rugãm pe Mântuitorul sã ne ajute şi pe noi sã apreciem valoarea rugãciunii, sã apreciem tot ceea ce înseamnã dãruire din dragoste faţã de aproapele şi faţã de Cristos

.

Întâmpinarea Domnului

.

”Îi făgăduise Spiritul Sfânt să nu vadă moartea, până ce nu va vedea pe Cristosul Domnului” (Lc. 2,26).

La 40 de zile de la marele praznic al Nașterii Domnului în inima și mintea noastră încă mai dăinuie bucuria: Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să ne redea dreptul de a trăi cu Dumnezeu și să ne întoarcem cu sufletul nostru nemuritor acasă, la Tatăl ceresc. El a venit să ne arate calea fericirii veșnice și să mergem pe această cale până la ținta finală – mântuirea – căci a spus: Eu sunt calea, adevărul și viața” (In. 14,6), “Eu sunt lumina lumii. Cel ce vine după mine nu va umbla în întuneric” (8,12), “Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun sufletul își pune pentru oi” (In. 10,11). El s-a dat pe Sine pildă zicând: ,Învățați de la Mine căci sunt blând și smerit cu inima” (Mt. 11,29). Ne-a îndemnat zicând: ,,Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine: căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară” (Mt. 11,29). Nimic nu ne-a cerut lisus să facem în viață, fară ca El să nu fi făcut mai întâi, dându-ne pildă de urmat. Toate momentele însemnate din viața sa sunt îndemnuri de a-L urma, a-I împlini voia. Viața Sa pământească sunt prilejuri de bucurie, de reconfortare sufletească, de apropiere de Dumnezeu. Îndeplinind legea lui Moise, la 40 de zile după Nașterea Domnuiui, Fecioara Maria cu Sfântul losif, logodnicul ei, s-au dus în lerusalim la Templu, să închine pe dumnezeiescul Prunc, precum prescria în lege și să se citească Maicii Sale rugăciunile prescrise de lege. Și aici se vede că toată viața ei a fost o ascultare necondiționată de voia lui Dumnezeu. Așa a făcut când i s-a vestit că va naște Fiu. Nu s-a mândrit, nu a refuzat ci a răspuns cu modestie: ,,Iată serva Domnului, fie mie după cuvântul Tău”. Ce poate fi mai bun și mai sfânt pentru om decat să-și potrivească voia lui după voia lui Dumnezeu.

Atunci, la Templu, printre oameni se afla și un bătrân în vârstă pe nume Simeon, ,,0m drept și temător de Dumnezeu” așteptând mângăierea lui Dumnezeu și Spiritul Sfânt era asupra lui” (Lc. 2,25). După scriitorii istorie! Nichifor Calist și Egesip, bătrânul Simeon trăise de pe vremea împăratului Ptolomeu Filadelful (avea 77 de ani). Era unul din traducătorii Bibliei în limba greacă. Ajungând la locul de la Isaia ,,Iată fecioara va lua în pântece…” s-a îndoit și a modificat textul scriind ,,o tânără ascunsă de bărbatul ei”. Peste noapte textul a revenit la cel inizial. S-a repetat asta de trei ori. Atunci, Dumnezeu, pentru îndoiala lui, l-a pedepsit să nu vadă moartea până va vedea pe Cristosul Domnului. Povara așteptării a durat 360 de ani. Când Simeon a văzut pe Maria și pe Prunc intrând în templu, s-a desprins de la locul lui de rugăciune, a venit spre lisus și Maria Maica Sa, L-a primit în brațele Sale și binecuvântând pe Dumnezeu a zis: “Acum slobozește pe servul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace. Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o inaintea tuturor popoarelor. Lumină spre descoperirea neamurilor și mărire poporului Tău Israel”(Lc-2,28-32). Minunată și emoționantă clipă. Bătrânul Simeon, cu mâini tremurânde, ia în brațele sale pe Dătătorul vieții. Binecuvântată clipă să ai în brațe pe Fiul lui Dumnezeu. Ținta supremă a vieții. Piscul cel mai înalt al tuturor doririlor. Ce poate fi mai frumos decât să-L cunoști pe Dumnezeu, și să cunoști îndurarea Lui, să trăiești cu El precum spune Sf. Ap. Pavel: “Că mie a viețui este Cristos și a muri este câștig” (Filip.1-21). Fiind pe această culme cu Sf. Simeon împreună cu Cristos și cu Maica Domnului se luminează și în inima noastră dorința de a fi aproape de El, de a-L primi, dacă nu în brațe ca dreptul Simeon, în inima noastră. În viață suntem stăpâniți de multe dorințe. Unul dorește sa fie mare, altul să fie bogat, altul să fie frumos… o dorință puternică învinge toate obstacolele. Dacă dorești cele pământești și vremelnice devii însuți pământesc. Dacă dorești cele cerești, dacă dorești binele, adevărul și dreptatea, atunci devii un om drept și bun. Singura problemă este să știm să alegem dorințele și să ne lăsăm stăpâniți de dorințele bune înlăturându-le pe cele rele. Bărânețele dreptului Simeon, nu lipsite de greutăți, au fost luminate de dorința de a-L vedea pe Mesia, Acela care va mântui lumea. I s-a împlinit această dorință. Se întoarce acasă și părăsește această lume în mod creștinesc.

Acolo în Templu mai era o femeie evlavioasă, ,,prorocița Ana, fata lui Samuel din neamul lui Așer, ajunsă la adânci bătrâneți în vârstă de 84 de ani și nu se depărta de Templu slujind ziua și noaptea în post și rugăciune”. Aștepta și ea mântuirea. Dumnezeu a răsplătit-o cu bucuria de a întâmpina pe Fiul lui Dumnezeu în chip de prunc. Biserica ne pune în față icoana Întâmpinării Domnului și ne învață să o prăznuim cu evlavie, fiindcă în ea ni se arată ținta suprema a vieții și calea pe care se ajunge la această țintă.

Spre a ne aduce aminte de acest moment din viața Domnului nostru lisus Cristos, Biserica a rânduit să se citească în fiecare slujbă de seară, la Vecernie, rugăciunea dreptului Simeon (Lc 2,28-32). Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să fie ,,bucurie” pentru toți oamenii. Sunt multe locuri în Sfânta Scriptura din care reiese că împlinirea voii lui Dumnezeu este prilej de bucurie și fericire în viață (Ps. 103,3). Ne amintim de un moment în care lisus vorbea mulțimilor iar o femeie din popor a zis: ,,Fericit este pântecele care Te-a purtat și pieptul la care ai supt”, la care lisus a răspuns: ,,Asa este, dar fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc” (Lc. 11,28). Ascultarea și împlinirea voii lui Dumnezeu este un izvor nesecat de bucurie, este un prilej de întâlnire cu lisus Cristos care a venit în lume să împlinească voia Tatălui ceresc. În gradina Ghetsimani a spus: ,,Nu precum voiesc Eu ci precum voiești Tu”, iar noi în rugăciunea “Tatăl nostru” cerem să ne ajute să împlinim voia lui Dumnezeu. Sufletul nostru se dorește după Dumnezeu, îl caută neîncetat, precum ne spune și Sfântul Augustin: ,,Neliniștit este sufletuI meu Doamne, până când nu se regăsește în Tine”. O floare din fereastră se îndreaptă spre lumina de unde primește ajutor. Floarea soarelui își rotește coroana după soare iar când acesta apune ea își pleacă coroana în jos.

Așa este și sufletul nostru caută să se îndrepte spre Dumnezeu de unde primește ajutor și este mulțumit și fericit. Desigur, sunt multe feluri în care noi putem să-L întâmpinăm pe Dumnezeu. Toată firea înconjurătoare ne vestește puterea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă ascultăm glasul cugetului nostru, care ne mustră când facem un rău și ne dă mulțumire când facem binele, ne vom da seama că și el dă mărturie despre Dumnezeu. Ne întâlnim cu Cristos ori de câte ori facem o faptă bună, mângăiem un bolnav, ajutăm pe un sărac, îndreptăm pe cel ce vrea să facă rău etc. ,,Lângă mâna săracului, întinsă, se cade să vedem mâna lui Cristos” zice Sfântul loan Gură de Aur «căci este mai fericit a da decât a lua” (Fapte 20,35). lisus ne încredințează că ,,oricăruia dintre acești frați mai mici ați făcut acestea, Mie mi-ați făcut” (Mt. 25,40).

Sfântul Simeon L-a întâlnit pe lisus în Templu. Pentru fìecare dintre noi, locul suprem al întâmpinării Domnului este în biserică. Aici ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, îl numim pe Dumnezeu Tată al nostru, aici la Sfânta Liturghie îl primim în Sfânta Cuminecătură pe Cristos însuși. Aici învățăm legea iubiri de Dumnezeu și de semeni. Ce bucurie mai mare putem avea? lubirea așteptă iubire. Iubindu-se unii pe alții, ajutându-ne și trăind în pace și bunî ìnțelegere ne învrednicim de bucuria și fericirea pe care Domnul ne-a câștigat-o prin moartea și învierea Lui. Amin!

.

.

.

Bunavestire

Atunci când doreşti să vorbeşti despre mântuirea oamenilor, nu poţi să faci acest lucru fără a te gândi la Fecioara Maria şi la rolul decisiv pe care aceasta la avut în economia mântuirii. Istoria mântuirii aşa cum o cunoaştem astăzi nu ar fi fost posibilă fără ”Fiat-ul” Mariei, care pe lângă faptul că a deschis pântecele ei fecioresc pentru întruparea Cuvântului Domnului, putem spune că a deschis omenirii uşile închise până atunci ale paradisului. Cooperarea şi rolul ei ulterior la opera de Răscumpărare şi de mijlocire pentru omenire îi conferă Maicii lui Cristos şi a noastră un rol privilegiat şi unic, chiar dacă este secund şi subordonat Fiului ei.

Astăzi prăznuim, cea mai mare faptă prin care Dumnezeu ne-a arătat nemărginita Sa iubire faţă de oameni: întruparea Fiului Său, Iisus Cristos, în pântecele Fecioarei Maria. Aceasta sărbătoare o numim BunaVestire, adică ziua când Fecioara Maria a fost anunţată de Sfântul Arhanghel Gavril, că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu.

Dintre toate textele Noului Testament referitoare la Fecioara Maria, acesta este cel mai important. Evenimentul de azi este împlinirea profeţiilor, despre care prorocii au vorbit, cu sute şi mii de ani înainte, de întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară. Cel mai cunoscut mesager al cerului, Arhanghelul Gavril a coborât din înaltul cerului, la cea mai curată fiinţă omenească de pe pământ, Fecioara Maria, pentru a-i comunica cea mai minunată veste pe care Dumnezeu dorea să o facă oamenilor.

Locul cel mai plăcut, din aceasta lume în care Dumnezeu ar dori să sălăşluiască, este inima curată a omului. Inima omului, întotdeauna este plină cu ceva: – fie cu Dumnezeu, fie cu lumea, fie cu iadul – ea nu poate fi niciodată pustie. Când o inimă necurată vorbeşte cu o inimă necurată, se produce un război. Când o inimă necurată comunică cu una curată poate apărea o contradicţie. Doar atunci când o inimă curată întâlneşte o altă inimă curată este bucurie, pace şi bună înţelegere şi au loc lucruri minunate.

Evanghelistul Luca ne spune din ce mamă, în ce loc, şi în ce chip s-a făcut Cuvântul trup ca să locuiască printre noi păcătoşii.

În luna a şasea, a fost trimis Arhanghelul Gavriil de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume este Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. “A şasea lună” se referă la rodul din pântecele Elisabetei, de la zămislirea lui Ioan Înaintemergătorul.

Şi intrând Arhanghelul la ea, a zis: “Bucură-te, ceea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.” Noua zidire este bucurie pentru Dumnezeu şi pentru om; de aceea începe mesajul cu îndemnul “Bucură-te!”. Bucuria la care este invitată Maria nu era destinată numai ei ci şi întregii omeniri. „Bucură-te, cea, plină de har…” s-ar traduce „Bucură-te, cea transformată de harul lui Dumnezeu, cea scutită de păcat din prima clipă a existenţei tale, cea neprihănită , cea sfinţită, cea, aleasă şi pregătită să devii mamă a lui Dumnezeu”.

Era pentru prima dată de când Adam fusese alungat din paradis, când o fiinţă umană era salutată de un înger cu cuvinte atât de respectoase.

Dumnezeu prin harul revărsat asupra Mariei, făcuse din aceasta comoara cea mai preţioasă din lume. Iată pentru ce Arhanghelul nu coboară nici la Roma, centrul imperiului, nici la Atena, capitala filozofiei, nici în cetatea sfântă a Ierusalimului. El merge într-un sat necunoscut al Galileii, la Nazaret unde era o Fecioarã pregătită de Dumnezeu să devină mama celui Necuprins.

„Domnul este cu tine!” Aceastã formulã o găsim şi în Vechiul Testament şi era adresatã conducătorilor poporului ales atunci când li se comunica din partea lui Dumnezeu o misiune dificilă, care depăşea puterile omeneşti, imposibil de îndeplinit dacă Dumnezeu nu intervine cu ajutorul său. Maria primeşte în aceste momente o misiune deosebită cu neputinţă de dus la îndeplinire dacă Dumnezeu nu este cu ea. Maria, e chemată la bucurie, dar cuvintele „Domnul este cu tine”, o avertizează că bucuria nu eliminã suferinţa, renunţarea, sacrificiul. Însă dacă Domnul este cu ea, toate greutăţile şi suferinţele sunt depăşite. Iar ea, auzindu-l, pe Arhanghel, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta întru sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?

“Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu.” Nu te teme, pentru că binecuvântarea Domnului se va pogorî prin tine peste toţi oamenii! Sufletul Fecioarei Maria liniştindu-se, Mesagerul îi spune: ” Iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi-L vei chema Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preaînalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împăraţi peste casa lui Iacov în veci şi împăraţia Lui nu va avea sfârşit.” Arhanghelului trebuia să o lămurească pe Fecioara că Fiul ei este Mesia Cel aşteptat. Toate acestea se aflau in conştiinţa fiecărui iudeu si mai ales in conştiinţa Fecioarei Maria.

Maria era gata să devină mama Răscumpărătorului dar ea nu înţelegea încă prin ce mijloc se va realiza pentru că ea se consacrase în castitate lui Dumnezeu. Îngerul descoperii Mariei că va devenii mama Cuvântului printr-o concepţie miraculoasă, supranaturală. Ca o garanţie a mesajului său acesta adaugă că într-o familie înrudită cu ea s-a produs o minune. Verişoara ei Elisabeta, cea socotită stearpă a conceput prin puterea lui Dumnezeu.

Fecioara Maria nu a pus la îndoială cuvintele lui Dumnezeu, vestite de Arhanghel. Ascultând mesajul adus de Solul lui Dumnezeu, cea mai smerita dintre toate fecioarele, a sfârşit convorbirea liniştită: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.” Vestea sa cea bună nu este numai o vorba, ci se face lucrare, ca fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu vorbeşte – şi se face.

Împreună cu Maria şi noi putem deveni purtători ai lui Cristos în inimile noastre. Imitând virtuţile ei şi noi ne transformăm în suflete minunate, în chivoturi spirituale unde sălăşuieşte harul lui Dumnezeu. Să nu ne temem nici noi de marea demnitate la care suntem chemaţi de a devenii sfinţi, copii a lui Dumnezeu, pentru că Domnul şi Fecioara Maria sunt cu noi până la sfârşit. Împreună cu Maria să spunem totdeauna fie mie după voia Domnului, să fim disponibili lucrării harului care sfinţeşte toate şi pe toţi.

.

Sfântul Gheorghe

(23 aprilie)

.

Pe firmamentul istoriei zbuciumate a Bisericii creştine, asemenea stelelor de pe bolta cerească, strălucesc sfinţii alcătuind insule de lumină în întunericul păcatelor. Ele au rămas înscrise cu litere de aur în viaţa şi sufletele generaţiilor de oameni începând cu primele veacuri creştine până în zilele noastre. Viaţa şi faptele sfinţilor au rămas zugrăvite, nu doar ca icoane pictate pe pereţii bisericilor, ci, mai ales în inimile credincioşilor. Se pune fireasca întrebare: „Ce înseamnă a fi sfânt?” Unii răspund: „cel fără pată, cel perfect, etc. Sfânt este cel ce-şi potriveşte viaţa sa după voia lui Dumnezeu. A deveni sfânt e o poruncă: Fiţi sfinţi că sfânt este Dumnezeu”. Sfinţenia este rodul dumnezeiescului har ce se revarsă asupra omului. Omul deschizând oblonul voinţei lăsă să pătrundă razele dumnezeiescului har. Mijloacele prin care putem să devenim sfinţi le avem în „atelierul” „Biserică”: harul, credinţa şi faptele bune, care devin lucrătoare prin Sfintele Taine (Botez, Mir, Spovedanie, Împărtăşanie, … etc). Cine poate fi sfânt? Oricine doreşte: femei, bărbaţi, bătrâni, tineri, ţărani, păstori, călugări, episcopi, dregători, soldaţi, ofiţeri… etc. Calendarul Bisericii creştine este plin de numele sfinţilor proveniţi din medii şi categorii sociale foarte diferite.

Ziua de 23 aprilie consemnează sărbătoarea unuia dintre sfinţii Bisericii, Sfântul Mare Martir Gheorghe. Născut în anul 280 în Lydia Palestinei, ca fiu al unui slujbaş împărătesc, a fost crescut de mama sa în credinţa creştină. Biografii spun că era frumos, inteligent, robust şi de o politeţe neobişnuită. Împărat în acel timp era Diocleţian care, cunoscându-i vrednicia şi capacitatea, îl numi tribun (comandant peste o mie de soldaţi) în garda sa personală. Astfel, tânărului ofiţer i se deschidea un viitor strălucit. Dar tânărul Gheorghe nu era doar ofiţer, ci creştin ofiţer, pe când Diocleţian era împărat păgân, care prigonea pe creştini mai mult decât o făcuse Nero. Tribunul Gheorghe se găsea la mijloc, între Cristos. Dumnezeul său, şi Diocleţian împăratul său; între creştinii nevinovaţi care mureau în chinuri nedrepte şi păgânii care le aplicau; între datoria sa faţă de împăratul care îi cerea să se închine minciunii. Ar fi putut să ia o atitudine prudentă, dar conştiinţa lui clară şi fermă îl face să aleagă creştinismul şi nu păgânismul. Împarte banii, hainele şi avuţia de la părinţi săracilor; îşi concediază servitorii şi aşteaptă cu seninătate urmările curajului în faţa împăratului. În mintea şi inima lui răsunau răspicat cuvintele Mântuitorului din predica de pe munte: „Nimeni nu poate sluji la doi domni. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Mt. 6,24), iar pericopa evanghelică de astăzi ne spune: „Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni”, căci „Nu este sluga mai mare decât Domnul său” (In. 15,20). Şi cugetând la acestea îl înfruntă pe împărat şi pe dregătorii lui zicând: – Până când, o, împărate şi voi cruzi dregători, veţi porni mânia voastră contra creştinilor, aducând judecăţi nedrepte asupra oamenilor nevinovaţi? Pentru ce îi prigoniţi?… Credeţi oare că zeii voştri sunt vii şi puternici?… Vă înşelaţi, căci singur Dumnezeul creştinilor este viu şi adevărat. -Cine te-a îndemnat la o vorbă atât de îndrăzneaţă? întreabă împăratul. -Adevărul, îi răspunde tribunul Gheorghe. -Care adevăr? –Iisus Cristos cel prigonit de voi. -Nu cumva eşti şi tu creştin? -Sunt rob al lui Cristos şi nădăjduiesc în El. Împăratul sare ca muşcat de şarpe: -Gândeşte-te la ce vorbeşti, la viitorul tău. Apoi îl supune la torturi, iar pe urmă îi promite iertare şi onoruri cu condiţia să se întoarcă la păgânism, dar Gheorghe îi răspunde cu acelaşi curaj: -Nu-mi trebuie favorurile şi bunătăţile tale, căci nimic nu mă va putea despărţi de Stăpânul mei, Domnul Cristos, căruia îi sunt rob până la moarte. (cf. Al. Moldovanu, „Vieţile Sfinţilor”, III, p. 207). Se reiau torturile: împuns cu suliţa, zdrobit cu roata cu piroane şi aruncat într-o vale. Scapă prin minune. În cele din urmă, după cumplite suferinţe, sfântul a fost decapitat în Lydia sau Diospoli, pe la anul 304 d. C. (cf. Ioan Papiu, op. cit. , p. 52), primindu-şi cununa de martir. Cinstirea lui cu sărbătoare începe de pe vremea lui Constantin cel Mare care a dispus să fie venerat ca patron al armatei creştine. Printre faptele de curaj din timpul vieţii tânărului Gheorghe consemnăm şi acea istorioară care descrie lupta acestui cavaler şi biruinţa asupra unui monstru care ieşea din lacul de la marginea unei cetăţi şi a cărei suflare otrăvea tot ce atingea. Locuitorii cetăţii ca să ţină monstrul departe de ei, îi dădeau câte o oaie, apoi urmau fiinţe omeneşti prin tragere la sorţi. Sorţii au căzut pe fiica regelui, îndrăgită de toţi. În timp ce se îndreptau spre poarta cetăţii, un tânăr cavaler călare pe un cal alb şi purtând în mâini o suliţă ce avea la capătul de sus un semn necunoscut de ei (era semnul crucii) se apropie şi-i întreabă ce se petrece. Era tânărul Gheorghe care se repede şi cu suliţa ucide monstrul, apoi se întoarce spre oameni, le vorbeşte despre Cristos, despre Crucea Lui Sfântă şi-i pregăteşte pentru botez. Aşa se face că în iconografia creştină Sfântul Martir Gheorghe este zugrăvit militar călare pe un falnic cal şi cu suliţa ucigând monstrul.

Viaţa pilduitoare şi moartea eroică a Marelui Mucenic Gheorghe este un imbold de bărbăţie şi statornicie în trăirea creştină de fiecare zi, pentru noi toţi, care prin Sfântul Botez şi Sfântul Mir ne-au înrolat ca ostaşi în armata lui Cristos. Sfântul Gheorghe şi-a afirmat credinţa cu preţul sângelui. Este martiriul roşu. Nouă ni se cere martiriul alb adică să ne afirmăm şi să ne trăim credinţa, acceptând jertfele de fiecare zi şi de fiecare clipă impuse de dorinţele noastre faţă de cultul lui dumnezeu, faţă de semenii noştri, faţă de noi înşine. Creştinul se aseamănă cu un sculptor care modelează cu dalta până îşi finalizează opera propusă. Cu dalta rugăciunii, a milosteniei, a Sfintelor Taine, a postului şi privegherii creştinul modelează zi de zi, ceas de ceas fiinţa sa, până la asemănarea cu modelul suprem, Iisus Cristos. Să ne folosim şi noi de această minunată daltă spre a modela fiinţa noastră până la asemănarea cu Iisus Cristos, Amin!

.

.

.

.

Înălţarea Domnului

.

   Înălţarea Domnului la cer reprezintă urmarea şi biruinţa Învierii Sale, inaugurarea stăpânirii Sale asupra Bisericii şi asupra lumii, punctul de sosire al „călătoriei” Sale între oameni, întoarcerea la Tatăl, dar şi punctul de plecare al vieţii Bisericii. Iisus Cristos abia după Înălţarea Sa la cer îl trimite pe Spiritul Sfânt pentru a călăuzi şi însufleţi Biserica.

După Înviere trupul Mântuitorului este transformat, spiritualizat, îndumnezeit iar viaţa Lui până la Înălţare apare mai tăinuită. În această perioadă apostolii constată şi se conving că tot ceea ce vorbeau şi gândeau în lipsa prezenţei văzute a Învăţătorului lor, îi era cunoscut Acestuia, ceea ce le întărea convingerea că este permanent în mijlocul lor aşa cum a promis. Cele patruzeci de zile după Înviere sun necesare pentru ca apostolii să se convingă de realitatea Învierii lui Iisus, pentru a le da ultimele sfaturi şi pentru a le întări misiunea.

Prin Înălţare Iisus nu ne-a spus „adio”, ci că rămâne în mijlocul nostru: „tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut”. Rămâne şi prin cuvintele persoanelor pe care El le-a trimis: Cine vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă iar cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă. O prezenţă cu totul deosebită şi specială a Domnului o întâlnim în Euharistie, exprimând totodată adoraţia, jertfa şi mulţumirea adusă pentru noi şi, în numele nostru, Tatălui ceresc.

Dacă în vremea cât Iisus era pe pământ era suficient ca semenii să spună: Fraţii şi mama Ta doresc să Te vadă, astăzi este nevoie de credinţă şi iubire pentru a depăşi barierele invizibilului, de speranţă şi jertfă pentru împlinirea acestui ideal.

Înălţându-se la cer, Iisus trage după El şi firea noastră omenească care de altfel, după planul dumnezeiesc de la început, trebuia să fie părtaşă la viaţa veşnică. Prin Înălţarea lui Iisus, omului i se deschide cerul, care trebuie să-i devină ţintă şi scop. Nu putem pretinde că preţuim jertfa lui Cristos dacă nu ne apropiem cu mintea, cu inima, cu voinţa, cu faptele noastre de învăţătura şi exemplele de viaţă ale Mântuitorului. Omul se simte împlinit cu adevărat numai când îl lasă pe Iisus să-şi manifeste prezenţa în toate situaţiile vieţii. Omul devine valoros în faţa lui Dumnezeu nu prin ceea ce are, ci prin ceea ce este cu adevărat, prin asemănarea în toate cu modelul, cu Iisus. Acesta este idealul spre care trebuie să privească părinţii când îşi educă copii.

În sfârşit, nu putem uita misiunea pe care Iisus le-a dat-o ucenicilor în momentul Înălţării Sale: Îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi în Samaria, până la marginile pământului, încununând acest îndemn cu porunca Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată făptura, ceea ce ne arată angajamentul la apostolat îi implică pe toţi ucenicii lui Cristos.

Unde mărturia creştină cu cuvântul, fapta şi spiritul de jertfă lipsesc, acolo şi comunităţile creştine lâncezesc, căsătoriile se desfac, copiii se pierd negăsind scopul vieţii. Nu trebuie decât să privim istoria creştinismului, şi vom vedea că întotdeauna în jurul martorilor adevăraţi ai lui Cristos, a sfinţilor, s-a păstrat vie prezenţa şi lucrarea dumnezeiască.

Mântuitorul leagă de Înălţarea Sa şi promisiunea reîntâlnirii cu noi spunându-ne: Şi dacă mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu (In 14,3). Dacă însă nu a sosit ora noastră nu ne rămâne decât să ne întoarcem către Ierusalim şi să începem a urca Calvarul. Să conştientizăm că întâi trebuie să pătimim, să lucrăm în via lui Cristos ca apoi să primim şi răsplata.

Înălţarea lui Cristos ne dă sens vieţii noastre, speranţă cu privire la moarte noastră, dar şi conştiinţa că este linia de sosire la capătul unei ţinte pe care ne-o dorim, de acceptare a încercărilor vieţii, de apostolat în slujba Mântuitorului, pentru a ne atenua suspinul nostru după fericirea veşnică.

.

Sfinţii Împărăţi Constantin şi Elena

(21 mai)

.

Sărbătoarea de astăzi este deosebit de semnificativă pentru viaţa creştină şi pentru întreaga creştinătate, dezvăluind un model de conduită demn de tot respectul şi toată admiraţia pe care o merită două simboluri autentice ale noţiunii de creştinătate. Am venit astăzi la Sfânta Liturghie, ca împreună cu Biserica să prăznuim sărbătoarea

Sfinţilor Împăraţi Constantin si mama sa Elena, cei “întocmai cu Apostolii”. Această paralelă cu Apostolii este făcută de către Sfinţii Parinţi, pentru că ei au realizat pentru Biserică o mulţime de binefaceri si au facilitat răspândirea şi consolidarea creştinismului. Au adus libertate religioasă în lume, au slăbit păgânismul şi idolatria şi au întărit Biserica şi credinţa creştină pe pămînt, printr-o lucrare asemănătoare cu cea a Sfinţilor Apostoli. Ceea ce au fost Apostolii pentru timpul lor, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au fost pentru vremea în care au trăit. Ei sunt Apostolii creştinismului din secolul IV, fiind cu adevărat misionari, aleşi de Dumnezeu dintre toţi împăraţii lumii, pentru a da libertate creştinismului în toată lumea. Constantin a rămas în istorie ca împăratul roman care a acordat adevarata libertate creştinismului. Biserica a văzut în lucrarea Împăraţilor Constantin şi Elena şi în convertirea lor, o intervenţie directa a lui Dumnezeu. De aceea ei nu sunt priviţi ca sfinţi obişnuiţi ai Bisericii, ci sunt priviţi si cinstiţi ca întocmai cu Apostolii. Dacă am fost atenţi la Apostolul care s-a citit astăzi, am observat că acesta vorbeşte de convertirea unui mare prigonitor al creştinismului, care ajunge “Apostolul neamurilor”. Este vorba de Saul din Tars, care devine sfântul apostol Pavel. Este semnificativă această asemănare între convertirea Sfântului Apostol Pavel, din prigonitor, în apostol, protector şi misionar al Bisericii, pe de-o parte şi convertirea împăratului Constantin, care devine nu numai cel care oferă creştinilor libertatea, dar şi protector şi misionar al Bisericii. În cazul Sfântului Apostol Pavel, o lumină vorbitoare din cer îi schimbă viaţa pe drumul Damascului. În cazul împăratului Constantin, o lumină care ia forma crucii i se arată pe cer, ziua. Pe aceasta scria ”in hoc signo vinces” (prin acest semn vei învinge). Minunea s-a întâmplat în anul 312, în ajunul bătăliei din 28 octombrie, în care s-a confruntat cu Maxenţiu la Pons Milvius (Podul Vulturului). Acesta împărăţea la Roma şi făcea multe nedreptăţi poporului, chinuind pe creştini şi dărâmând Sfintele Biserici.

În urma revelaţiei pe care a avut-o, Constantin a ordonat soldaţilor să se însemneze cu Sfinta Cruce şi monograma lui Cristos pe haine, pe coifuri şi pe armele lor, ca semn protector. A doua zi minunea s-a produs: armata lui Constantin, deşi inferioară numeric (doar 20.000 de soldaţi), a învins mult mai numeroasa armată a lui Maxenţiu (care număra 150.000 de soldaţi), pe Tibru, lânga Roma. Considerând reuşita acestei victorii drept un ajutor de la Dumnezeu, în Ianuarie 313 Constantin a dat Edictul de la Milano, prin care creştinismul devine “religio licita” (adică, religie permisă). Acest edict marchează libertatea tuturor creştinilor persecutaţi timp de 300 de ani. Prin Edictul de la Milano, Constantin devine un adevărat protector al creştinismului, toate deciziile sale politice demonstrând acest lucru. El devine protectorul Bisericii din momentul în care şi-a dat seama că prin semnul Sfintei Cruci a biruit. Putem spune aşadar că de la împăratul Constantin cel Mare avem o răspândire a Sfintei cruci în mod deosebit.

Dragii mei, trebuie să amintim aici rolul deosebit de important al Sfintei Elena, mama Sfântului Constantin, care s-a rugat şi l-a îndemnat pe fiul ei să lucreze în favoarea Bisericii şi împreună cu el, a săvârşit o mulţime de fapte minunate în favoarea creştinilor. Putem aminti faptul că a înapoiat creştinilor averile pe care păgânii le-au confiscat în timpul persecuţilor. Apoi în toate funcţile imperiale a pus creştini cinstiţi, cu multa demnitate şi dragoste pentru Cristos. A emis legi prin care bătrânii trebuiau să fie îngrijiţi; a oprit uciderea copiilor, care era o practică în lumea păgână romană şi a vegheat ca acolo unde demnitatea umană este umilită, să fie protejată. Spiritul creştin a influenţat şi sistemul legislativ: s-a renunţat la pedepsele mult prea aspre, viaţa celor din închisori s-a îmbunătăţit, eliberarea sclavilor a fost simplificata, dandu-li-se dreptul episcopilor si preoţilor de a-i putea declara liberi in Biserici. De asemenea, tot împăratul Constantin a fost cel care a generalizat în întreg Imperiul Roman, în anul 321, considerarea Duminicii drept zi de odihnă. Astfel, aceasta a devenit o sărbătoare săptămânală, în care până şi soldaţii asistau la slujbe. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au început să construiască Biserici în Ţara Sfântă şi la Roma. Ei s-au remarcat nu numai prin grija ce au avut-o pentru libertatea creştinilor, dar şi pentru unitatea şi libertatea Bisericii. Prin rugăciuni către Dumnezeu, Elena obţine de la Constantin finanţarea convocării lucrărilor primului Conciliu Ecumenic de la Niceea. Acesta a avut loc în anul 325, când imperiul era tulburat de erezia lui Arie din Alexandria, care învăţa ca Iisus Cristos nu este Dumnezeu ci doar o creatură deosebită şi binecuvântată de Dumnezeu. Toţi episcopii creştini (318 părinţi), s-au adunat la Niceea unde au formulat prima parte a Crezului Niceo-Constantinopolitan, cel pe care îl recităm noi în cadrul Sfintei Liturghii şi în care se afirmă Dogma Dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu. Hotărârile Sinodului au fost semnate şi promulgate de Constantin ca lege imperială. Dupa sinod, Sfânta Elena a mers la Ierusalim şi a căutat crucea Mântuitorului, pe care a găsit-o îngropată pe dealul Golgota. În mod semnificativ, Sfântul Constantin a văzut crucea de lumină pe cer, iar mama sa a descoperit crucea în pămâmt. De aceea în iconografie, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena apar ca descoperitori ai Crucii, apar ca mărturisind puterea Crucii, a iubirii jertfelnice a lui Cristos pentru mântuirea lumii. Sfânta Elena reprezintă aici pe toate mamele care îşi educă copiii în credinţă şi-i îndeamnă să săvârşească binele din iubire pentru Cristos şi pentru oameni. Sfinţii Împăraţi s-au dovedit a fi modele de viaţă creştină. Bărbaţi, urmaţi Sfîntului Constantin în toate şi luaţi în viaţă toiagul Sfintei Cruci! Iar femeile să urmeze exemplul Sfintei Elena, devenind mame credincioase, bune educatoare ale copiilor, fiice credincioase ale Bisericii. Să rugăm astăzi pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena ca prin rugăciunile lor, Cristos Domnul să ne dăruiască aceeaşi bucurie de a simţi că în Sfânta Cruce se află puterea învierii. Tuturor celor care poartă numele acestor mari sfinţi le dorim sănătate şi har de la Domnul întru mulţi si binecuvântaţi ani! Amin

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

(24 iunie)

.

„Şi tu pruncule, prooroc al celui Preaînalt te vei chema şi vei merge înaintea Domnului ca să pregăteşti căile Lui”.(Lc. 1,76)

„Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan”(In.1,6), cuvinte ce se citesc în Evanghelia din noaptea de Paşti, ne trezesc un adânc sentiment de evlavie, emoţie şi adâncă cinstire. Evanghelia sărbătorii ne întăreşte convingerea că misiunea sfântului Ioan Botezătorul se împleteşte cu lucrarea de mântuire a lui Iisus Cristos. Chemarea Sf. Ioan va fi parcă mai mult decât în cazul lui Moise, a lui David, a lui Ilie, a lui Isaia, a lui Daniel şi a altor prooroci, cel mai vădit semn al atotputerniciei şi a totînţelepciunii dumnezeieşti.

În zilele lui Irod – regele iudeilor – era un preot, Zaharia, din ceata preoţească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aron şi se numea Elisabeta. Amândoi erau drepţi în faţa lui Dumnezeu, dar nu aveau copii. Erau înaintaţi în vârstă. Şi fiind de rând la Templu ceata lui, i-a căzut sarcina să tămâieze în Biserica Domnului. În vremea tămâierii când toţi se rugau afară, în dreapta altarului tămâierii i s-a arătat un înger al Domnului. Zaharia s-a înspăimântat l-a cuprins frica, iar îngerul a zis către dânsul: ”Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Ioan. Acela-ţi va fi bucurie şi veselie şi mulţi se vor bucura de numele lui; că va fi mare înaintea Domnului; vin nu va bea, ci se va umple de Spirit Sfânt chiar din pântecele mamei sale; pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Acesta va merge înaintea lui în spirtul şi puterea lui Ilie ca să întoarcă inimile părinţilor spre fiii lor, şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor alcătuind Domnului un popor pregătit”

Zaharia l-a întrebat pe înger: pe cei voi cunoaşte că se va întâmpla aşa, că doar sunt bătrân şi femeia mea înaintată în vârstă? Pentru că nu ai crezut, a spus îngerul Gavril, iată vei fi mut până în ziua împlinirii acestora. Poporul aştepta mirat că Zaharia întârzie. Când a ieşit era mut. Poporul a înţeles că a avut o vedenie. După aceea s-a dus acasă. După zilele acelea Elisabeta a rămas însărcinată şi s-a tăinuit 5 luni. În a 6-a lună se arată un alt semn ceresc. Elisabeta este vizitată de către Fecioara Maria. „Când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, a săltat pruncul de bucurie în pântecele ei, încât ea s-a umplut de Spirit Sfânt şi a strigat cu glas mare zicând: De unde mie aceasta ca să vină la mine maica Domnului meu? Că iată când a ajuns salutul tău, a săltat pruncul cu bucurie în pântecele meu” (Lc. 1,41-44.) Şi a rămas Maria cu Elisabeta ca la trei luni.

Când s-au împlinit acestea, a venit timpul să nască, iar la 8 zile urma să-l ducă la Templu să-l taie împrejur. Rudeniile vroiau să-i pună numele Zaharia, dar mama lui a răspuns : Ioan va fi numele lui. Au făcut semn tatălui, iar acesta a scris pe o tăbliţă că pruncul se va numi Ioan. Apoi i s-a deschis graiul şi-l binecuvânta pe Dumnezeu, iar cei prezenţi au fost cuprinşi de frică şi se întrebau: Ce va fi oare cu acest copil. Sf. Evanghelist adaugă: „Într-adevăr mâna Domnului era cu acest prunc”, de aceea şi tatăl insuflat de Spiritul Sfânt spune că: ”Prooroc al celui Preaînalt se va chema, şi va merge înaintea Domnului cu Spiritul şi cu puterea lui Ilie să întoarcă inimile părinţilor spre fiii lor şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor”(Lc.1,17)

Trebuie să amintim că pruncul Ioan a fost ascuns într-o peşteră dincolo de Iordan de prigoana lui Irod, iar Zaharia a fost ucis în Templu de ostaşii lui Irod. Ioan Botezătorul este ultimul şi cel mai mare prooroc al Vechiului Testament. Ultimul, pentru că face legătura între Vechiul şi Noul Testament. Este cel mai mare pentru că el nu numai că îl vesteşte pe Cristos ci îl şi prezintă lumii la râul Iordanului când îl botează.

El propovăduieşte în jurul Ierihonului, la Betabra, la Enoh, lângă Salim îndemnând la pocăinţă, pregătind calea Domnului (calea sufletească). Nu se teme să mustre şi capetele încoronate, pe Irod şi Irodiada, fapt care i-a atras pedeapsa. A fost închis în castelul Maherus, dincolo de Marea Moartă, apoi a fost decapitat la 29 august (sărbătoare cu semnificaţie profundă). Pentru noi, Sf. Ioan Botezătorul este un model de viaţă, de curaj, de înfruntarea a greutăţilor. Biserica creştină îl cinsteşte pe Sf. Ioan Botezătorul ca pe starostele Mirelui Cristos, ca pe Înaintemergătorul Domnului.

Însuşi Mântuitorul afirmă că, nu s-a născut pe Pământ un am mai mare decât Ioan Botezătorul, iar în alt loc îl numeşte „înger în trup”. Când unul din ucenicii lui Ioan îl vesteşte că Iisus boteza şi El, acesta îi spune : „Cel ce are mireasă este mirele, pe când prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire se bucură cu bucurie de glasul lui” (In. 3,29) şi că „acesta trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”.

Să-L rugăm, dar, ca aşa cum şi-a încheiat toată viaţa slujirii Mântuitorului Cristos, să ne aibă şi pe noi în aceeaşi dragoste în care s-a aflat întotdeauna în apropierea Mirelui, căci tocmai pentru aceasta a fost trimis de la Dumnezeu.

.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

(29 iunie)

.

“Lupta cea bunã am luptat, cãlãtoria am sãvârşit, credinţa am pãzit” (II Tim. 4,7)

Împreunã cu întreaga Bisericã ne îndreptãm astãzi gândul cãtre sfinţii Petru şi Pavel, care au avut aceeaşi iubire şi aceeaşi moarte. Cu aproape douã mii de ani în urmã doi evrei au predicat în cetatea veşnicã cuvântul lui Cristos pentru toatã lumea. În aceastã cetate au stat închişi din dragoste pentru Cristos şi au murit tot aici pentru credinţa în împãrãţia universalã întemeiatã de Cristos. Dupã tradiţia de la început, amândoi au murit în aceeaşi zi, ca martiri, la Roma, în anul 68, în timpul domniei lui Nero, pe vremea marii persecuţii creştine. În aceste împrejurãri si-au jertfit viaţa şi şi-au dus la îndeplinire misiunea încredinţatã: “Lupta cea bunã am luptat, cãlãtoria am sãvârşit, credinţa am pãzit” (2Tim. 4,7).

Viaţa lui Simon Petru, fiul lui Iona, ne este cunoscutã datoritã Evangheliilor. Ele conţin numeroase informaţii cu privire la viaţa lui, începând cu chemarea lui, pe malul Tiberiadei. Cristos l-a chemat pe Simon şi i-a schimbat numele în Petru, pentru cã urma sã-i încredinţeze o sarcinã şi o misiune importantã pentru viaţa Bisericii. El va fi piatra pe care Iisus îşi va zidi Biseica sa, lui îi va da cheile împãrãţiei cerurilor, pe el îl va pune sã-i întãreascã pe fraţi în credinţã, atunci când satana îi va cerne ca pe grâu.

Misiunea încredinţatã de Iisus lui Petru nu a fost de loc afectatã de evenimentele petrecute în noatea dintre Joia şi Vinerea Mare, când s-a lepãdat de trei ori de Iisus, pentru cã aceastã lepãdare mai apoi el a ispãşit-o. A ispãşit tripla lepãdare, prin tripla mãrturisire de credinţã: “Petru, mã iubeşti tu pe Mine? Da, Doamne tu stii cã te iubesc”. Dar mai mult decât acestã mãrturisire a contat mãrturia adusã prin slujirea sa ca apostol, prin suferinţele îndurate şi la sfârşit prin moartea care exprimã iubirea nemãrginitã a lui Petru pentru Cristos. În Faptele Apostolilor apare pentru prima oarã numele lui Saul, mai întâi prigonitor îndârjit al creştinilor, iar apoi, convertit în mod miraculos, de Cristos, deja dupã învierea şi înâlţarea lui. Convertit într-un mod cu totul deosebit: ca şi cum ar fi fost un copil înviat dupã moarte. De altfel, aşa şi vorbeşte despre sine Pavel cel convertit, fostul Saul. A fost un bãrbat învãţat, fariseu, ucenic al lui Gamaliel şi cunoscãtor al întregii învãţãturi din vremea sa. Pavel s-a dovedit a fi un neînfricat propovãduitor al credinţei creştine, ducând vestea cea bunã a Evangheliei printe popoarele pãgâne, binevestind în multe locuri din Rãsãrit, trecând prin Atena , Corint, prin Asia şi Macedonia şi ajungând la Roma. Suferinţele pe care le-a indurat în timpul cãlãtoriilor sale misionare nu i-au micşorat râvna de propovãduitor al credinţei şi nici o primejdie nu l-a înspãimântat. Sfântul Pavel “vasul ales”, în care Dumnezeu si-a revãrsat comurile înţelepciunii sale a fost numit “Apostolul neamurilor”, ca unul care a vestit pe Cristos cel mai mult printre popoarele pãgâne din acele timpuri.

Viaţa lui interioarã o cunoaştem din scrierile sale, care sunt un izvor nesecat pentru teologia şi spiritualitatea Bisericii. Stim cã trãia aceeaşi iubire ca şi Petru, dar o mãrturisea poate puţin altfel, dar cuvintele urmãtoare, luate dintre multe altele, ne spun: “Pentru mine a trãi înseamnã Cristos”. Moartea lui Pavel, ca de altfel şi cea a lui Petru a confirmat viaţa, moartea a dezvãluit ce fusese întreaga viaţã.

În anul 257/258 un edict imperial îi oprea pe creşini sã mai viziteze cimitirele în care îşi îngropau morţii. Atunci, rãmãşiţele pãmânteşti ale Sfinţilor Petru şi Pavel sunt purtate în oraş, în biserici diferite, pentru ca întreaga comunitate creştinã sã poatã continua pelerinajele la mormintele acestor doi apostoli. Acesta este anul, 257/258, în care pentru prima data este stabilitã pretutindeni celebrarea acestei sãrbãtori la 29 iunie. Pãnã la acea data, creştinii din diferite pãrţi, aşa cum o fac şi astãzi, se duceau în pelerinaj pentru a se închina la mormintele acestor doi apostoli. Se duceau pentru ca, îngenunchind la mormintele lor, sã recite Crezul pentru care aceşti apostoli si-au dãruit viaţa, şi întreaga forţã a activitãţii lor au pus-o spre vestirea cuvântului lui Cristos.

Sfinţii Petru şi Pavel, “principii apostolilor” – cãci aşa au fost numiţi în decursul istoriei – au condus Biserica lui Cristos de la Ierusalim la Roma. Si aici, în centrul politic al lumii acelor timpuri, au întemeiat capitala ei. În iconografia Bisericii de la început “principii apostolilor” sunt priviţi precum cârmaci, conducãtori. Mai târziu voind sã exprime grijile deosebite de introducere şi iniţiere a poporului lui Dumnezeu li s-a a spus pãstori ai Bisericii, Pãrinţi, şi, în mod deosebit Papi, aceia care aveau menirea sã menţinã fermã, curatã şi neştirbitã unitatea credinţei în Bisericã. Astãzi cinstind amintirea Sfântului Petru, gândurile şi inimile noastre se îndreaptã spre episcopul Romei, care dupã legea succesiunii apostolice, este urmaşul Sfântul Petru. Pentru aceasta îi cinstim pe urmaşii Sfântului Petru, pentru cã ei continuã sã reprezinte însãşi temelia pe care Cristos zideşte Biserica Sa. Bisericã despre care a spus cã: “Porţile iadului nu o vor birui”.

Astãzi, rãspânditã pe tot pãmântul, Biserica se roagã pentru Sfântul Pãrinte Papa Ioan-Paul al II-lea, cel care ne cãlãuzeşte în cele ale credinţei şi ale urmãrii lui Cristos. Ne rugãm ca Iisus Cristos sã fie cu el. Şi dacã va fi cu el, va fi şi cu noi.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Sfântul Ilie Proorocul

(20 iulie)

.

Unii dintre profeţii Vechiului Testament şi-au împlinit misiunea de vestitori şi apărători ai legii divine fără a fi scris mesajul lor; aceştia sunt “profeţii acţiunii”, spre deosebire de profeţii scriitori care, asemenea lui Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel şi alţii, au lăsat scrieri, acum incluse în canonul Cărţilor Sfinte.

Unul dintre cei mai mari profeţi ai faptelor este Ilie, misiunea lui fiind aceea de a readuce poporul şi a-l menţine în credinţa într-un singur Dumnezeu, într-o perioadă în care cultul idolatric al Canaanului atrăsese pe mulţi dintre israeliţi. Ilie s-a născut spre sfârşitul secolului al X-lea î.C., şi cea mai mare parte a activităţii sale s-a desfăşurat sub domnia timidului Achab (873-854), ajuns un instrument docil în mâinile soţiei sale Izabela, de origine feniciană, şi care de la început a favorizat cultul lui Baal, pe care apoi l-a impus întregului popor.

Când credinţa într-un singur Dumnezeu aproape dispăruse, şi majoritatea poporului îmbrăţişase idolatria, Ilie s-a prezentat în faţa regelui Achab şi a anunţat o perioadă de trei ani de secetă, drept pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Pentru a dovedi falsitatea idolilor şi puterea adevăratului Dumnezeu, Ilie convoacă pe Muntele Carmel pe regele Achab şi pe delegaţii din toate triburile lui Israel, ca să participe la o probă a focului. Ilie a spus către popor: “Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi-l pe El; şi dacă este Baal, urmaţi-l pe acesta … Prooroc al Domnului am rămas numai eu singur, iar prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci de oameni şi prooroci ai dumbrăvilor Astartei patru sute. Daţi-ne doi junci; ei să-şi aleagă unul, să-l taie în bucăţi şi să-l pună pe lemne, dar foc să nu aprindă; iar eu voi găti pe celălalt viţel şi-l voi pune pe lemne şi foc nu voi aprinde. Apoi voi chemaţi numele dumnezeului vostru, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu. Şi Dumnezeul care va răspunde cu foc, acela este Dumnezeu. Şi a răspuns tot poporul: “Bine ai grăit!”” (III Regi 18,21-25). Proorocii lui Baal au pregătit primii altarul şi au început să strige către cer: “şi strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi lănci până ce curgea sânge. Trecuse de amiază şi ei tot s-au zbuciumat mereu până la timpul jertfei, dar n-a fost nici un glas, nici răspuns, nici auzire” (III Regi 18,27-29). Ilie pregăteşte şi el un altar, cere să se toarne apă pe lemne şi în jurul altarului şi apoi se roagă: “…auzi-mă, Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că tu eşti Dumnezeu în Israel … Şi s-a coborât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ. Şi tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: “Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!”” (III Regi 18,36-39).

Poporul entuziast a îndepărtat pe slujitorii cultului păgân şi a reînnoit legământul de credinţă faţă de Iahve. Ilie considera că a sosit ceasul triumfului definitiv, dar nu peste mult timp, cu amărăciune şi nedumerire în suflet, s-a văzut nevoit să fugă în pustiu pentru a scăpa de furia Izabelei.

Urmărit ca un animal de pradă, energicul şi inflexibilul profet a trecut printr-un moment de descurajare. Munca depusă până atunci şi însăşi viaţa lui i s-au părut zadarnice şi a rugat pe Dumnezeu să-i rupă firul care-l mai ţinea legat de pământ. Dar un înger al Domnului îl încurajează, oferindu-i o pâine coaptă în vatră şi un urcior cu apă; apoi îi apare însuşi Dumnezeu care îi redă curajul neînfricat de altădată. Ilie a înţeles că Dumnezeu nu realizează triumful binelui prin gesturi spectaculoase, dar lucrează cu îndelungată răbdare, deoarece El este Cel Veşnic şi timpul este supus Lui.

Profetul, cu forţe reîmprospătate, îmbrăcat într-o manta de piele peste şorţul aspru strâns în jurul coapselor, se reîntoarce în mijlocul poporului lui Dumnezeu, dar nu asistă la triumful deplin al credinţei în Iahve. Opera de refacere spirituală, începută cu atâta trudă, va fi dusă la bun sfârşit de către ucenicul său Elizeu, căruia Ilie i-a transferat chemarea divină şi spiritul său, aruncându-i pe spate mantaua. Elizeu a fost martorul unic al sfârşitului misterios al lui Ilie, întâmplat în anul 850 înainte de Cristos, prin urcarea lui într-un car de foc. Îşi încheie viaţa de fãcãtor de minuni, de prooroc, de “om al lui Dumnezeu”, de aprig şi neînfricat luptãtor şi cãlãuzitor al binelui, dreptãţii şi adevãrului potrivit stilului sãu de a fi şi a acţiona. Este ridicat la cer în car de foc şi în vârtej de vânt: el care prin rugãciunea lui şi stãruinţa sa pentru Unicul Dumnezeu i-a ars cu foc de sus pe cei netrebnici şi L-a înduplecat sã coboare foc pentru ca sã mistuie jertfa cea dreaptã, spre ruşinea şi pieirea idolatrilor. Neobosit, bãtãios, nepotolit, pleacã – prin mila Atotputernicului – din lumea aceasta întocmai cum a şi trãit. Lutului nu-i este îngãduit sã-l cuprindã, sã-l strice. Este luat la cer ca un bun şi vrednic ostaş al lui Dumnezeu şi un viteaz premergãtor al Botezãtorului, ca unul menit a fi vestitorul celei de–a doua veniri a lui Cristos.

Cuvântul Ilie, format din alăturarea a două numiri vechi date lui Dumnezeu: El şi Iahve, exprimând ideea: “Dumnezeul meu este Iahve”, este o mărturisire de credinţă în Dumnezeul Unic, o recunoaştere a stăpânirii sale asupra universului şi a vieţii oamenilor. Pentru acest motiv, proorocul Ilie este nu numai prin activitatea sa, ci şi prin numele său, o sinteză a Vechiului Testament, o piatră de temelie a Noului Testament, o prezenţă obligatorie la opera de pregătire şi încoronare a timpului mesianic. La rostirea acestui nume, creştinul îşi aminteşte crezul pe care proorocul Ilie l-a trăit şi l-a apărat: “Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; să le întipăreşti în sufletele fiilor tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli …” (Deuteronom 6,4-7). Mesajul lui Ilie este actual şi astãzi, aşa cum a fost mereu. El acuzã omenirea de azi care îşi face dumnezei dupã propriile dorinţe. Porunca întâi ne aşeazã în prezenţa lui Dumnezeu, care ne elibereazã de orice robie şi ne avertizeazã împotriva credinţelor greşite.

Dumnezeu este unic. Nu existã altul. “Eu sunt”, spune Domnul revelându-se lui Moise în rugul aprins. Faţã de El, toţi ceilalţi dumnezei nu sunt decât idoli. Idoli nu acţioneazã şi nu reacţioneazã: “au ochi şi nu vãd, au gurã şi nu vorbesc, au urechi şi nu aud…” (Ps. 115,2-8). Dumnezeul Legãmântului face sã existe totul, este un Dumnezeu viu, un Dumnezeu care mântuieşte. Cel care se ataşeazã de Dumnezeul unic devine şi el unul. El rãspunde chemãrii care îi unificã întreaga persoanã: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta”. Toate aspectele vieţii celui credincios formeazã astfel un ansamblu coerent. Cum am putea atunci sã-L iubim pe Dumnezeu “pe jumãtate”, sã “jucãm când pe un picior când pe altul”, cum reproşa Ilie poporului infidel fatã de Dumnezeu? Nimic nu te rupe mai tare în douã decât faptul de a avea o viaţã “dublã”, o inimã “împãrţitã”, de a sluji lui Dumnezeu şi banului… (Mt. 6,24). Ce sãnãtate pentru om când are o viaţã unificatã prin darul iubirii! Darul iubirii lui Dumnezeu ne elibereazã de idolatria Eului, a banului, a sexualitãţii şi a puterii.

Sfântul prooroc Ilie sã ne fie tuturor pildã de sinceritate, neînfricare şi dragoste de Dumnezeu. Sã ne ferim de minciunã şi idolatrie, sã slujim doar Dumnezeului Unic pentru cã a lui este puterea şi mãrirea în veci.

.

.

Schimbarea la Faţă

6 august

.

Sfântul evanghelist Matei începe istorisirea episodului ”Schimbării la Faţă” cu următoarele cuvinte: „la şase zile după aceea”, adică după mărturisirea solemnă a lui Petru în dumnezeirea lui Cristos (Mt. 16, 13-20) şi după prima prevestire a patimii, morţii şi învierii (Mt. 16, 21-28). Iisus a luat cu sine pe Petru , capul apostolilor, pe Iacob şi pe Ioan, fii lui Zevedeu, şi au urcat pe un „munte înalt”. Cei trei apostoli fac parte din grupul de patru întâi chemaţi de Iisus (Mt. 4, 18-22) şi pe care i-a trimis mai târziu în misiune (Mt. 10,2). „Muntele înalt” , despre care ne vorbeşte Evanghelia este locul revelaţiei lui Dumnezeu (Ieşire 19,16) şi a fost aproape unanim considerat a fi muntele Tabor, aflat în mijlocul Galileei.

Data când s-a petrecut faptul trebuie fixată între Rusaliile evreieşti şi sărbătoarea Corturilor, în al doilea an de activitate publică a lui Iisus, când El s-a ocupat în mod deosebit de formarea apostolilor.

Sus pe munte, Iisus şi-a schimba înfăţişarea, în văzul apostolilor: „faţa îi strălucea ca soarele, iar hainele au devenit albe ca zăpada”. Apostolii au avut în faţă o imagine total diferită de aceea din grădina Ghetsimani; albul luminos în tradiţia apocaliptică indică apartenenţa cerească (Mt. 28,3) şi scoate în evidenţă faptul că Iisus face parte din acest ambient. Este evidentă intenţia lui Iisus de a da apostolilor Săi o dovadă care să le întărească convingerea despre dumnezeirea Lui atunci când vor avea de trecut prin încercarea grea a suferinţelor şi condamnării Lui la moarte. Muntele izolat era un loc potrivit pentru meditarea adevărurilor mari. Aici Iisus s-a arătat privirilor celor trei aleşi, în toată splendoarea trupului său glorios, aşa cum de fapt ar fi trebuit să apară în orice clipă, ca urmare a viziunii beatifice de care sufletul său se bucura în orice clipă; dar, printr-un miracol de iubire şi umilinţă, El a impus fiinţei sale umane purtarea învelişului de trup supus suferinţei şi morţii, pentru a-l oferi Tatălui ceresc, drept sacrificiu pentru mântuirea noastră.

„Metamorfoza” lui Iisus pregăteşte dialogul cu Moise şi Ilie, două personaje importante în tradiţia biblică. Primul, dincolo de a fi capul poporului israel în eliberarea din Egipt, este şi mediatorul Legii lui Dumnezeu. Al doilea este un profet care a avut rolul determinant în reîntoarcerea poporului idolatric la adorarea unicului Dumnezeu. Atât Moise (Ieşire 14,11-14), cât şi Ilie (1 Reg. 18,7-19) au experimentat refuzul şi persecuţia, acelaşi destin pe care urma să-l aibă şi Iisus. Cei doi, Moise şi Ilie au fost răpiţi la cer, apariţia lor alături de Iisus vine să întărească mărturia despre identitatea Lui şi faptul că şi El are acelaşi statut glorios.

Dialogul este întrerupt de către Petru care cere permisiunea de a face trei colibe: una pentru Iisus, una pentru Moise şi una pentru Ilie. Apostolul este copleşit de ceea ce vede şi ar dori ca fericirea absolută pe care o experimentează să nu se mai termine. Norul luminos care apare este un element teofanic: el pe deoparte revelează, pe de altă parte ascunde prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului său (Ieşire 19,9.6). Momentul central îl constituie vocea cerească care spune: Acesta este Fiul Meu iubit, în care îmi găsesc plăcerea: pe Acesta să-L ascultaţi. Aceleaşi cuvinte au fost pronunţate şi în momentul Botezului, începutul misiunii Sale, când a fost revelată adevărata Sa identitate. Aici, pe Tabor, se reconfirmă de către vocea Tatălui identitatea filială a lui Iisus: El este Fiul, în care Dumnezeu şi-a găsit plăcerea.

Prin viziunea supranaturală de pe muntele Tabor, Iisus a întărit mărturia lui Petru: Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu. Acea clipă de mărire supraomenească era un semn şi o garanţie a strălucirii învierii: Fiul omului va veni în mărirea Tatălui său.

Azi, creştinii trebuie să-şi întărească credinţa în mijlocul unei lumi care a cam dat uitării valorile spirituale şi creştine. Gândul la Dumnezeu, la Iisus Cristos, la valorile evanghelice se face lipsit în societatea contemporană. Ba mai mult, valorile preamărite de lumea de azi sunt antievanghelice şi anticreştine. A trăi după certitudinile credinţei creştine înseamnă a merge împotriva curentului, înseamnă a gândi şi a acţiona altfel decât cea mai mare parte a oamenilor timpului nostru, înseamnă a contrazice multe certitudini şi aspiraţii ale oamenilor de azi. Nu este uşor să perseverezi creştineşte într-o astfel de situaţie. Dar gândul la mărirea lui Cristos schimbat la faţă ne hrăneşte siguranţa că într-o zi vom fi uniţi cu El întărindu-ne în drumul nostru de fidelitate faţă de valorile creştine. Sărbătoarea „Schimbării la Faţă” pentru viaţa creştină este o amintire a datoriei de a lucra fără încetare la îndepărtarea vălului ignoranţei şi al răutăţii de pe faţa inimii, pentru ca măreţia lui Dumnezeu să schimbe şi sufletele noastre

.

Adormirea Maicii Domnului

(15 august)

.

“Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii. Şi cu rugăciunile tale mântuieşte din moarte sufletele noastre” (Troparul Adormirii Maicii Domnului).

Cu adevărat, dragii mei, mari şi minunate sunt tainele Născătoarei de Dumnezeu.

Taină a fost venirea ei în lume din bătrânii evlavioşi Ioachim şi Ana, căci copila Maria le-a fost dăruită ca rod al rugăciunii la adânci bătrâneţe. Precum luceafărul vesteşte apropiata venire a soarelui, tot aşa naşterea Fecioarei Maria a vestit apropiata venire a soarelui mântuirii noastre care este Iisus Cristos.

Taină a fost intrarea ei în biserică la vârsta de trei ani şi creşterea ei în Sfânta Sfintelor până la vremea când i s-a arătat îngerul Gavril la Bunavestire şi i-a zis: “Bucură-te ceea ce eşti plină de dar. Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Lc. 1,26-28).

Taină a fost adormirea ei şi înălţarea la cer, pe care o prăznuim la Sfântă Mărie Mare. Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este legată de sfârşitul vieţii pământeşti a Sfintei Fecioare Maria. După mărturiile unor Părinţi şi scriitori bisericeşti de mai târziu (Sf. Epifanie, Sf. Ioan Damaschinul, Sf. Andrei Criteanul, Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul, istoricul Nichifor Calist şi alţi), Sfânta Fecioară Maria fiind dată de dumnezeiescul său fiu în grija apostolului Ioan, acesta a luat-o cu sine, purtându-i de grijă, după porunca pe care a primit-o de la Iisus Cristos pe când era răstignit pe cruce.

Istovită de durerile şi suferinţele îndurate, n-a avut o viaţă prea îndelungată, deoarece sabia care a trecut prin inima ei, precum îi profeţise dreptul Simeon (Lc. 2,35) a lăsat urme adânci în sănătatea ei.

După prigoana stârnită de Irod Agripa asupra creştinilor din Ierusalim şi Iudeea, fiind dusă de Sf. Ioan la Efes, Sf. fecioară a petrecut în grija ucenicului iubit al Mântuitorului cătva timp aici, iar după moartea prigonitorului Irod, s-a rugat de Sf. Ioan să o ducă la Ierusalim, ceea ce a şi făcut.

Aici şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii, petrecând în rugăciune şi evlavie şi vizitând locurile pe unde a umblat, a pătimit şi a fost îngropat dumnezeiescul său fiu. Sfânta Tradiţie nu spune anul când a adormit în Domnul Sf. Fecioară Maria, dar un istoric de mai târziu care redă o mărturie a Sf. Dionisei Pseudo-Areopagitul, din care aflăm împrejurările în care a murit şi a fost înmormântată.

Trecerea la cele veşnice s-a făcut fără durere, viaţa ei sfârşindu-se cum se sfârşeşte o lumânare, sub privirile sfinţilor apostoli, care au fost vestiţi de Domnul în chip minunat să vină la Ierusalim din locurile unde se aflau la propovăduire. O lumină cerească a străbătut şi s-a aşezat în odaia unde a adormit Maica Domnului, în această lumină de sfinţi. Într-o atmosferă înălţătoare, Sf. Fecioară a fost privegheată până în ziua mutării cu trupul la cer, când în jurul trupului său a apărut un nor luminos asemenea norului care a condus arătându-se însuşi dumnezeiescul său fiu, înconjurat de îngeri şi pe poporul ales în pustie.

Pietatea creştină a împodobit Adormirea maicii Domnului cu tot felul de minuni, păstrate în scrierile unor cuvioşi părinţi. Amintim câteva din ele: Sf. Fecioară a fost vestită de Fiul ei prin îngerul Gavril că o va muta la Sine. Primind vestea, Sf. Fecioară s-a suit pe muntele Eleonului (Măslinilor) unde obişnuia să se roage. Aici se petrece minunea: toţi copacii de pe munte s-au aplecat înaintea ei, dându-i cuvenita cinstire ca şi nişte slugi însufleţite. Aceleaşi tradiţii spun că la întoarcerea acasă, Maica Domnului a vestit pe rudenii şi vecini ce avea să i se întâmple, apoi şi-a curăţat casa după care în casă s-a făcut un zgomot mare care i-a adus pe apostoli şi ucenici de la marginile lumii în camera în unde era Sf. Fecioară. Printre cei sosiţi se afla şi Sf. Apostol Pavel, care văzând-o, a exclamat: „Bucură-te Maica Vieţii, împlinirea şi încheierea propovăduirii mele, că măcar pe Cristos, Fiul tău, trupeşte pe pământ nu l-am văzut, însă pe tine văzându-te, mi se pare că pe Dânsul văd”.

Unele tradiţii evlavioase susţin că s-au întâmplat şi alte minuni: orbi au dobândit vederea, surzii auzire, bolnavii s-au însănătoşit.

În practica Bisericii vechi, Adormirea Maicii Domnului a fost cea dintâi sărbătoare instituită în cinstea Sf. Fecioare Maria. Întâi în Ierusalim, de unde, rând pe rând s-a generalizat în întreaga Biserică. Dar pentru că ea nu se prăznuia pretutindeni în aceeaşi zi, împăratul bizantin Mauriciu (582-603) a hotărât ca ziua de 15 august să fie pentru toate Bisericile data la care să se ţină acest praznic. Credincioasă tradiţiei după care Sf. Fecioară ar fi petrecut înainte de adormirea sa în necontenit post şi rugăciune, Biserica a aşezat înaintea acestei sărbători un post de două săptămâni (1-14 august). Fiind una din cele mai mari sărbători ale Bisericii noastre, evenimentul a fost însoţit de numeroase rugăciuni şi cântări.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului are o deosebită semnificaţie atât pentru cer cât şi pentru pământ. În această zi Îngerii îşi primesc regina Apostolii îşi primesc mărirea, Martirii îşi primesc tăria, Sfinţii îşi primesc patroana, Omenirea întreagă o întâmpină pe maica ei cerească .

În Paradisul ceresc: Dumnezeu Tatăl îşi întâmpină fiica. Dumnezeu Fiul îşi întâmpină mama. Dumnezeu Spiritul Sfânt îşi întâmpină mireasa preacurată.

Dacă în general mutarea unui om la cele veşnice înseamnă ruperea legăturilor cu lumea din care a plecat, trecerea Sfintei Fecioare la cele veşnice nu înseamnă nicidecum părăsirea acestei lumi, precum ne încredinţează troparul praznicului:… întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare…”. Ea a rămas pentru noi mijlocitoare către Fiul său şi Dumnezeul nostru.

Precum Sf. Fecioară şi-a aşteptat sfârşitul în rugăciune şi fapte bune, tot astfel fiecare dintre noi creştinii trebuie s-o avem de model viu spre a-i urma pilda vieţii ei, o pildă de dăruire şi de supunere voii lui Dumnezeu, de slujire a lui Dumnezeu şi a semenilor.

Încheiem cu o rugăciune împreună cu poetul Mihai Eminescu: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară/ O Maică Preacurată/ Şi pururi Fecioară Maria”. Amin!

.

Adormirea şi Ridicarea la Cer

a Maicii Domnului

.

Deja în primele comuntãţi iudeo-creştine din Ierusalim era vie convingerea ca trupul Preasfintei Fecioare Maria a fost înãlţat la cer.

“Este adevarat cã unii teologi au susţinut cã Preasfânta Fecioarã a fost scutitã de moarte, şi cã trecerea s-a fãcut direct de la viaţa pãmânteascã la gloria cereascã. Totuşi aceastã opinie este necunoscutã pânã în secolul al XVII, pe de altã parte existã o tradiţie comunã care vede în moartea Preafintei Fecioare introducerea sa în gloria cereascã” (Papa Ioan Paul al II-lea, Audienza Generale, 25.06.1997).

Sântul Iacob din Sarug (+521) ne spune: “corul celor doisprezece apostoli” s-a adunat pentru a înmormânta “trupul feciorelnic al Binecuvantatei”, iar locul indicat de tradiţie pentru depunerea pe o perioadã scurtã a sa, dupã moarte, este Gradina Ghetsimani, unde pe la sfârşitul secolului al IV-lea Împãratul Teodosie a fãcut sã se construiscã o Biserica.

În jurul anului 450, la 15 august se dezvolta aici un ritual liturgic dedicat Preasfintei Fecioare, dar care nu fãcea referire direct la adormirea sa. Doar la începutul seculului al VII–lea un decret imperial fixeazã la 15 august sãrbãtoarea Adormirii Maicii Domnului, care va fi rãspânditã în întreg Orientul creştin. Ajunge apoi şi în Occident patruzeci de ani mai târziu datoritã Papei Teodor I, provenit din clerul de la Ierusalim.

Sub influenţa scrierilor apocrife, mai cu seamã în cea a lui Ioan Teologul: “Adormirea Preasfintei Maici a lui Dumnezeu” în care relateazã cum cã dupã depunerea în mormânt a Preasfintei Fecioare Maria, “pentru trei zile s-au auzit voci de îngeri invizibili, care preamãreau pe Cel ce s-a nãscut din ea, Cristos Dumnezeul nostru. Dar împlinite cele trei zile acestea au încetat sã se mai audã, aşa cã toţi au înteles cã trupul sãu imaculat, farã prihanã şi preţios a fost înãlţat la cer”, iar obiectul principal al celebrãrii devine în scurt timp intrarea trupului Preasfintei Fecioare Maria în gloria cereascã.

Fiul lui Dumnezeu s-a coborat în lume, a fost primit de Maria în numele lumii întregi, prin acel “facã-se voia Ta” şi astfel umanitatea primea divinitatea. Maria în acest mod ne precede pe toţi cei ce vom fi mântuiţi, doar cã noi ceilalţi vom avea parte şi de judecata cea dreaptã a lui Dumnezeu, o etapã pe care cea Preasfãntã, imaculatã, mai presus decât toţi îngerii şi sfinţii nu trebuie sã o treacã.

Biserica a înţeles în scurt timp cã trupul Mariei, într-un mod cu totul deosebit “consubstanţial” cu cel al lui Iisus, mort şi înviat, nu era posibil ca sã rãmânã prizonierul morţii. În felul acesta, Maria va fi primul om prezent, cu suflet şi trup, în gloria divinã, cea care este “femeia îmbrãcatã în soare” (Ap 12,1). Deşi trecutã dincolo de moarte şi de judecata de apoi, în acea luminã pe care Sfânta Scripturã o numeşte “Împãrãţia lui Dumnezeu”, rãmane totuşi umanã, prezentã prin maternitatea ei infinitã care se revarsã asupra noastrã a tuturor, aşa încât dacã am înţelege am plânge de bucurie.

Citind textele omiliilor orientale, începând din secolul al V-lea, vom putea vedea cum Sfinţii Pãrinţi asociazã Adormirea (moartea pacificã) şi Înãlţarea corporalã (trupul reunit cu sufletul) a Maicii Domnului la cer. Tot aşa se va întâmpla şi cu noi, precum zice Sfântul Pavel: “întâi vor învia cei adormiţi în Cristos, apoi noi cei vii, care vom fi rãmaşi, vom fi rãpiţi împreunã cu ei în nori, pentru a merge înaintea Domnului în aer, şi aşa vom fi pururea cu Domnul” (1Ts 4,16-17). Maria, “fiica fiului sãu” cum o numeşte Dante, prin Înaltarea sa la cer ne-a aratat un semn prin care putem sã înţelegem cum va fi glorificat întreg Universul la sfârşitul veacurilor, când Dumnezeu va fi “totul în toţi”, iar ea “femeia înveşmântatã de stele, cu luna scãunel picioarelor sale şi care pe cap poartã o coroanã de doisprezece stele” (Ap 12,1) va sta la dreapta Tronului Ceresc, fiind Regina acestui Univers glorificat, pentru care acum se roagã fãrã încetare.

În 1950, Papa Pius al XII-lea proclama cu toatã solemnitatea dogma Înãlţãrii Preasfintei Fecioare Maria cu trupul la cer: “Imaculata, Mama lui Dumnezeu, pururea Fecioara Maria, dupã terminarea cursului vieţi sale pe pãmânt, a fost înãlţatã cu trupul şi cu sufletul la gloria cereascã”. Aceastã dogmã vine dupã sute de ani, în care atât în Occident cât şi în Orient creştinii nutresc în suflet o unicã credinţa în Adormirea şi Înalţarea Maicii Domnului, doar cã orientalii nu au simţit nevoia de a o proclama ca dogmã. Venerarea Preasfintei Fecioare este în Orient omniprezentã, cum spune unul din multele texte liturgice: “Ea este Maica vieţii, iar acela ce a sãlãşluit în pântecele ei feciorelnic a înãlţat-o la viaţã…Tresãltaţi într-un singur spirit toţi locuitori Pãmântului şi celebraţi cu bucurie venerabilã Înaltarea Macii lui Dumnezeu”.

Înalţatã la cer, Maria, a devenit Regina noastra dupã cum menţioneazã Papa Pius al XII-lea în enciclica Ad coeli Reginam: “Înalţatã de Domnul la rangul de Reginã a Cerului şi a Pãmântului, deasupra tuturor corurilor îngereşti şi a întregii ierarhii a sfinţilor din ceruri, stând la dreapta unicului sãu Fiu, Domnul nostru Iisus Cristos, Ea obţine cu mare certitudine ceea ce cere cu materna sa rugãciune; ceea ce cautã gãseşte şi nu poate sã-i lipseascã.” Preasfânta Fecioarã Maria strãluceşte, astfel, ca un semn de speranţã şi de consolare pentru lumea întreagã, un semn prin care toţi putem înţelege cã destinul nostru al tuturor este acela de a împãrtãşi, atunci cãnd va veni vremea, aceeaşi glorie cereascã de care se bucurã Maria, stând la dreapta unicului sãu Fiu. Omul nu s-a nãscut pentru suferinţe (chiar dacã nu de puţine ori ne este dat sã le experimentãm) şi moarte, ci trecând cu credinţã şi cu curaj prin acestea, sã ajungem la viaţa şi la fericirea cea fãrã de sfârşit.

Dumnezeu a creat-o pe Maria pregãtindu-i, deja de mai înainte, un loc la dreapta Sa în cer. Tot aşa ne-a creat şi pe noi pregãtindu-ne un loc în corul sfinţilor, care stã la picioarele Tronului Ceresc şi cântã fãrã încetare cuprins de o bucurie fãrã de sfârşit lui Dumnezeu: “Sfânt, Sfãnt, Sfãnt este Domnul Savaot, plin este Cerul şi Pãmântul de mãrirea Lui…”, şi care pe Regina încoronatã cu doisprezece stele o preamãreşte zicându-i cu Ioan Damaschinul: “nu precum Ilie te-ai urcat cãtre cer (cf. 2Reg 2,11), nici precum Pavel ai fost înãlţatã pânã la al treilea cer (cf. 2Cor 12,2), ci ai ajuns înaintea tuturor pânã la însuşi tronul Fiului Tãu, contemplând cu propriii tãi ochi, bucurându-te şi rãmânând aproape cu inefabilã naturalitate (cf. Ps 45,10); pentru Îngeri, bucurie de nedescris, şi pentru toate potenţele supercosmice; pentru patriarhi, veselie nesfârşitã; pentru profeţi fericire fãrã sfârşit.

Tu binecuvintezi lumea, sfinţeşti Universul; uşurare pentru suferinzi, consolare celui ce plânge (cf. Is 61,2), vindecare pentru bolnavi, port pentru cei ce se aflã în negura valurilor mãrii, iertare pãcãtoşilor, sigurã scapare celor ce aleargã la tine”.

Ţie ne încredinţãm şi noi cu credinţã neştirbitã cã în tine vom gãsi toate darurile şi binefacerile de care avem nevoie, ca urmând exemplul tãu sã putem fi numãrãţi cu cei ce se bucurã, împreunã cu tine, de viziunea beatificã a lui Dumnezeu.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Tãierea capului Sfântului Ioan Botezãtorul

(29 august)

.

Creştinii primesc aceastã sãrbãtoare ca pe o zi de reculegere, de întristare, de doliu în care s-a sãvârşit fãrãdelege în pãmântul lui Israel. Irod Antipa, tetrarhul Galileii a tãiat capul lui Ioan Botezãtorul.

Cel drept a fost rânduit sã sufere mai mult pe pãmânt, iar cel pãcãtos sã se veseleascã. Nedreptãţii i s-a permis sã se laude, iar dreptãţii sã fie prigonitã. Minciunii, calomniei şi desfãtãrii li s-a oferit dansul pe mormântul adevãrului. Dar Dumnezeu a ştiut cã dreptatea prin necazuri se va întãri şi mai mult iar fãrãdelegea în cele din urmã îşi va lua pedeapsa cuvenitã.

Însã pânã a vorbi despre moartea Sfântului Ioan Botezãtorul sã ne mângâiem cu harurile şi virtuţile care pot constitui pentru creştini un reper şi în acelaşi timp un nou punct de plecare pentru împlinirea unei vieţi  autentice în Cristos.

Sfântul Luca ne vorbeşte despre naşterea lui Ioan Botezãtorul, despre viaţa din pustiu şi predica sa, sfântul evanghelist Ioan descrie mãrturia datã de acesta preoţilor şi leviţilor veniţi de la Ierusalim sã se convingã cine este el, iar sfinţii evanghelişti Matei şi Marcu ating şi problema  sensibilã a morţii aceluia a cãrui cuvânt aprins pãrea pãtruns de spiritul lui Ilie.

Ioan era fiu al preotului Zaharia şi al Elisabetei, nãscut la bãtrâneţe. Naşterea sa se întrepãtrunde semnificativ cu Buna Vestire a Naşterii Mântuitorului, asemãnându-se în bunã mãsurã. Pe când se afla încã în pântecele maicii sale, acesta a tresãrit de bucurie în preajma lui Iisus care şi el era în sânul Preasfintei Fecioare din Nazaret. A trãit mulţi ani ca un pustnic şi a propovãduit venirea lui Mesia  în regiunea Iordanului  unde a dus o viaţã asprã de înfrânare. Aici predicã şi primeşte de la cei convertiţi mãrturisirea pãcatelor lor boteazându-i în Iordan pe cei credincioşi (Luca3,1-6). Mulţi dintre oamenii de toate categoriile sociale veneau sã-l asculte, iar predica lui avea un efect surprinzãtor şi în acelaşi timp binefãcãtor asupra inimilor lor. El le cere în predicile sale schimbarea vieţii, întoarcerea la Dumnezeu şi împãcarea cu El, primirea unei vieţi noi în dar prin Mesia pe care-l propovãduia, îndemnând şi mustrând cu cuvintele: „Pocãiţi-vã cã s-a apropiat Împãrãţia cerurilor” (Matei3,2).

   Reluând cuvintele profetului Isaia în care se regãsea, Ioan Botezãtorul cerea: „… gãtiţi calea Domnului, drepte faceţi cãrãrile Lui. Orice vale se va umple şi orice deal se va pleca; cãile cele strâmbe se vor face drepte şi cele colţuroase, drumuri netede. Şi toatã fãptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (Luca 3,4-6). Avea în acelaşi timp un înalt simţ al dreptãţii: „…sã nu asupriţi pe nimeni, sã nu învinuiţi pe nedrept…”(Luca 3,14); dar şi compasiune pentru cei în nevoi: „Cel care are douã haine sã dea celui ce nu are şi cel care are bucate sã facã asemenea”(Luca 3,11).

Dacã profeţii l-au vestit pe Mântuitorul lumii ca pe un rãscumpãrãtor, anticipând locul şi naşterea Sa din fecioarã, neamul din care va veni, patimile, moartea şi învierea Sa, doar Ioan Botezãtorul l-a arãtat pe Iisus semenilor sãi cu cuvintele: „Iatã Mielul lui Dumnezeu care ridicã pãcatele lumii”(Ioan 1,29).

El primeşte de la însuşi Mântuitorul lumii mãrturia cã este cel mai mare dintre toţi oamenii nãscuţi din femeie şi cel dintâi între profeţi.

În urma predicilor sale, oamenii deveneau conştienţi de viaţa pãcãtoasã pe care o duceau şi erau hotãrâţi sã o schimbe, era pentru ei o trezire la viaţa spiritualã. Pentru cã poporul se întreba dacã nu este el Mântuitorul aşteptat de atâtea generaţii Ioan le rãspundea: „Eu vã botez cu apã, dar vine cel ce este mai mare decât mine, cãruia nu sunt vrednic sã-i dezleg cureaua încãlţãmintelor, El vã va boteza cu foc şi cu Spirit Sfânt”(Luca 3,16). Mai mult, nu se temea sã facã reproşuri aspre lui Irod, care luase soţia fratelui sãu Filip spunându-i: „Nu îţi este îngãduit sã o ai de soţie pe femeia fratelui tãu”. De aceea Irodiada, cãci aşa o chema, nutrea urã faţã de Ioan şi aştepta ocazia sã-l piardã. A fost o chestiune de timp sã-l convingã pe Irod sã-l  închidã în temniţã pe Ioan, iar de aici şi pânã la tãierea capului sãu au contribuit ospãţul fãrã de mãsurã al împãratului, desfrânarea, bãutura şi promisiunea deşartã, viclenia fãrã margini a Irodiadei şi a fiicei sale Salomeea, într-un cuvânt pãcatul împotriva trupului şi a semenilor, care a pretins pe altarul de jertfã însãşi viaţa.

Existã un episod ce pare controversat din perioada când Ioan îşi simţea aproape sfârşitul în care a trimis doi ucenici la Iisus sã-l întrebe: „Tu eşti Cel ce trebuia sã vinã sau sã aşteptãm pe altul?”. El care îl botezase pe Mântuitorul, care a fost martorul prezenţei Sfintei Treimi, putea sã se îndoiascã? Nu. El dorea sã-i facã atenţi pe ucenicii lui care trebuiau sã audã mai clar şi sã priveascã spre minunile Mântuitorului pentru al putea urma.

Dacã a existat o asemãnare între naşterea lui Ioan Botezãtorul şi a lui Iisus, existã o apropiere şi o comuniune între cele douã morţi. Naşterea lui Ioan e aşteptatã cu mult freamãt în timp ce CCristos Dumnezeu se naşte în tainã în tãcerea unei peşteri. La moarte lucrurile se inverseazã. Ioan moare într-o peşterã, în umbrã, în beciul fortãreţei Macheronte, pe malul de rãsãrit al Mãrii Moarte, sub „etajul” decãderii umane, a desfrânãrii şi a crimei în timp ce CCristos va muri fiind înãlţat pe cruce în faţa celor mulţi şi împietriţi.

Sfântul Evanghelist Matei ne spune cã Mântuitorul s-a întristat la aflarea veştii despre uciderea lui Ioan: „Şi auzind Iisus, a plecat de acolo cu corabia la loc singuratic…”(Matei 14,13). Aceiaşi întristare a cuprins , cu siguranţã şi pe Apostoli, unii dintre ei fiind ucenici ai lui Sfântului Ioan, înainte de a deveni ucenicii lui Iisus. Aceeaşi întristare ar trebui sã ne cuprindã şi pe noi creştinii de astãzi care nu avem întotdeauna puterea sã mustrãm pãcatul, minciuna, fãrãdelegile, lipsindu-ne în momentele cruciale bãrbãţia lui Ioan şi de aceea devenind responsabili pentru degradarea societãţii în care trãim.

Dacã Sfântul Ioan s-ar fi plecat în faţa desfrâului lui Irod şi ar fi încetat sã vesteascã pocãinţa ar fi însemnat cã minciuna poate sta alãturi de adevãr, pãcatul alãturi de virtute iar concubinajul alãturi de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Prin viaţa sa plinã de har şi virtuţi de la Dumnezeu, Sfântul Ioan Botezãtorul ne învaţã sã îndrãznim sã luãm atitudine împotriva pãcatului, moleşelii şi indiferenţei, împãcându-ne conştiinţa noastrã, nu numai pentru respectul dreptãţii şi ascultarea de legile lui Dumnezeu ci mai ales pentru a înainta în virtute şi curãţia inimii. Sã devenim  ucenici deschişi şi neînfricaţi, croind cu viaţa noastrã „Calea Domnului” în vederea câştigãrii Împãrãţiei Cerurilor mult aşteptate. Amin.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

ADDENDA:

Preasfântul Nume al Mântuitorului

-un punct de vedere-

Nu numai în stufoasa presă românească postdecembristă (cu orientare mai mult sau mai puţin creştină) şi în ediţiile „îmbătrânite” ale Textelor Sacre (ca cele de la Bălgrad-1648, Viena-1868, Lugoj-1938, Bucureşti-1914, etc.), ci şi în cele mai recente cărţi de cult şi reviste de specialitate, tipărite atât de Patriarhia Ortodoxă Română, cât şi la Mitropoliile şi Episcopiile Catolice de ambele rituri – numele Mântuitorului este scris în mai multe feluri: Isus Hristos, Iisus Hristos, Isus Christos, Isus Cristos sau Iisus Cristos. Care este grafia corectă, literară, argumentată etimologic, biblic şi istoric?

Răspundem: Iisus Cristos. Pentru că:

1. În textele biblice ebraice şi aramaice stă scris Iehosus (Isaia 62,11; Matei 1,21 ş.a.), care se traduce „Dumnezeu este mântuirea” sau „Mântuitorul”.În textele greceşti (limba originală a majorităţii cărţilor Noului Testament) este grafiat Iisus, cuvânt care derivă din viitorul verbului iaome – ieno (= a vindeca) pronunţat şi scris în dialectul ionic iisome; de unde grafia cu doi i – Iisus.

Din cele două limbi, ebraică şi greacă (în care s-a rostit pentru prima dată), la romanii încreştinaţi (dintre iudei şi păgâni), numele Mântuitorului s-a vestit sub forma latinizată – Jesus; această formă s-a prelungit, peste secole, în limbile neolatine ale Apusului, cu grafia Jésus sau Jesús, sub influenţa pronunţiei erasmice, în care al doilea i (fiind scris cu vocala greacă eta) se rostea e.

La traco-ilirii sud-danubieni, în deceniul şase al primului secol, Apostolul Andrei probabil să fi folosit forma aramaică sau ebraică, cu care era familiarizat, Iehosus.

La stră-românii (daco-latini) din Dacia Traiană, Evanghelia s-a vestit în limba latină (începând cu secolul al doilea, o dată cu trupele romane cuceritoare şi continuând, cu intensitate, prin misionarismul roman, care a culminat prin activitatea prodigioasă şi de durată a sfântului Niceta, eruditul episcop de Remesiana, „apostolul românilor” (340-424), pe vremea căruia se vorbeşte despre existenţa unui rit daco-latin pe scheletul apostolic al Liturghiei în care se rostea Crezul niceo-constantinopolitan cu articolul „Sanctam Ecclesiam Catholicam” şi se cânta imnul compus de Niceta „Te Deum laudamus”, cântec apreciat azi ca o relicvă de limbă latină, care a răsunat mai întâi pe pământul Daciei, în proza ritmică.

Cum a ajuns, prin secole, latinescul Jesus la pronunţia românească cu doi i ; uşor de remarcat şi azi în graiul ţăranilor maramureşeni, când rostesc salutul creştinesc „Laude-să Iisus!”? Tot aşa cum, după legile evoluţiei limbii, din latinescul bene avem actualul bine, din strămoşescul plenus avem românescul plin etc., în care e a devenit i; deci din Jesus – Iisus.

De remarcat (şi sancţionat) că filoruşii, (ca, de pildă, Al. Rosetti^[1] ş.a.) milita pentru forma cu un singur i, afirmând că Isus ne-a venit din limba slavă, întrucât primele traduceri româneşti (chirilice) au fost din această limbă, în care se scria aşa. Chiar Editura Academiei Republicii Socialiste România impunea (în „Ortografia pentru toţi”) această formă greşită: „Numele proprii Isac, Isus se scriu cu un singur i iniţial (nu Iisus)”.

Forma corectă, literară, este cu doi i; aceasta şi pentru că în limba română pronunţia este fonetică, deci se rosteşte Iisus şi se scrie Iisus.

2. În invocarea numelui Mântuitorului, autorii biblici însoţesc numele propriu – Iisus, de titlul, care ilustrează şi evidenţiază demnitatea Sa divină şi misiunea soteriologică – Cristos (Romani 16,27; I Corinteni 16,23; Efeseni 6,24; I Petru 5,14; I Ioan 5,20; Iuda 1,25; ş.a.)

Grecescul Hristos este traducerea cuvântului ebraic Messiah (= Unsul lui Dumnezeu). Dar din greacă în textele latine nu s-a tradus conţinutul cuvântului grecesc Hristos, ci s-a transcris, cu aceeaşi semantică, sub forma Christus.

Limba română vorbită l-a preluat, fonetic, pe strămoşescul latin Christus – rostindu-l Cristos; după aceeaşi lege după care latinescul charta este româneşte carte, character este caracter, chorus este cor, Charon este Caron şi chorda – coardă.

În slava târzie s-a transcris după forma greacă Hristosú, cum îl găsim şi în textele româneşti ale tristei epoci slavo-fanariote. Dar, chiar dacă s-a perpetuat, sub influenţa grafiei greco-slave, în multe tipărituri forma Hristos, titlul corect, în româneşte, al lui Iisus este Cristos; aceasta şi pentru că noi nu ne numim hreştini, de la Hristos, ci creştini, de la Cristos, preasfântul Nume al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru: Iisus Cristos. Quod erat demonstrandum.

Nota bene:

I. În ediţiile postdecembriste ale DEX-ului la cuvântul CREŞTINISM stă scris: „Ansamblul religiilor la baza cărora se află credinţa în persoana şi învăţăturile lui Iisus Cristos”^[2].

Aşadar, autoritatea supremă în materie de limbă – Academia Română – s-a pronunţat: Forma corectă şi obligatorie pentru toţi vorbitorii şi scriitorii de limbă română este: Iisus Cristos.

II. Faptul că unele edituri ale Bisericii Romano Catolice deja scriu în cărţi Preasfântul Nume al Mântuitorului „Iisus Cristos” (respectând DEX-ul) este, cum zic cei de la Radio Maria, „o rază de lumină pentru sufletul tău”.      

Preot Vasile-Romul Pop

1. Al. Rosetti, „Istoria limbii române”, Bucureşti, 1986, pg. 286-290

   ↑

2. Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan” – „DEX – dicţionarul explicativ al limbii române”, Ediţia a II-a, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996 p.239

   ↑