Cartea Manastirii Prislop,  Pr Romul POP

FUNDAȚIA IHTIS MĂNĂSTIREA PRISLOP

.

Cap. 1

Scurtă precizare despre cuvântul IHTIS

.

‘ΙΧΘΎΣ – IHTIS, în limba greacă înseamnă pește. Primii creștini l-au adoptat ca un simbol al identității lor deoarece în literele lui au văzut criptat mesajul vieții: Ιησοῦς Χριστός Θεoῦ Υιός Σωτήρ – Iisus Hristos Teu Iios Sotir – Isus Hristos al lui Dumnezeu Fiu Mântuitor – Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul.

Din epoca persecuţiilor şi a catacombelor, de la creştinii primelor veacuri, IHTIS ca simbol şi parolă, cuvânt scris sau imagine a unui peşte desenat, traversează secolele, păstrându-şi nealterat înţelesul genuin până în zilele noastre.

.

Inscripție paleocreștină, sec. I-II, Efes.

Pește și cinci pâini, sec. III-IV, Catacombele Sf. Calist – Roma

.

Altarul Mănăstirii Prislop

.

File:Ichthys.svg

Ιησοῦς Χριστός Θεoῦ Υιός Σωτήρ

Cap. 2

Scurt istoric al Fundației IHTIS

.

Continuând depănarea firului amintirilor părintele Irineu povestește: În vara anului 2001, după aproape trei ani de permanență a mea în casa părinților Venturini de la Trento, m-am reîntors la Prislop. Trebuia să iau o decizie pentru viața mea: să mă întorc la Roma, să plec în alte locuri unde mi se ofereau facilități mari de trai, viață și carieră sau să mă reîntorc la minuscula realitate ce se năștea la Prislop. Am ales-o pe aceasta din urmă. Părinții din Trento sunt singurii care au susținut această alegere a mea. Toți ceilalți îmi spuneau că sunt nebun și nu văd realitatea așa cum este, că întoarcerea mea la Prislop nu are sens. Biserica nu este terminată. Din partea episcopului Ioan Șișeștean nu am minima înțelegere și susținere. Zona este majoritar ortodoxă. Tensiunile între ortodocși și catolici sunt la stele. Susținere economică nu am din nici o parte decât de la familia mea. Totul era contrar logicii unei alegeri. Cu toate acestea, ființa mea simțea că acesta este pasul pe care trebuia să-l fac.

La Trento, ajutat de părintele Franco, călugăr înțelept cu o experiență de viață, de rugăciune și de a lucra cu oamenii în cele mai grele clipe ale vieții lor, persoană sinceră și cinstită greu de găsit printre muritorii de rând; ajutat de părintele stareț Gianluigi, înțelept călugăr și abil strateg, care păstorește cu dragoste părintească o familie monahală și sacerdotală greu încercată de semnele timpului pe care îl trăim; ajutat de părintele duhovnic Mario, blând și smerit, om al păcii și al dragostei celei curate și minunate a lui Iisus;

.

Mănăstirea din Trento – P. Franco, P. Gianluigi, P. Luigi

.

ajutat de părintele călugăr Luigi, gospodar minunat, grădinar iscusit și om al concretului și al ajutorului sincer și spontan; ajutat de întreaga familie a viețuitorilor din această minunată mănăstire trentină, – prin lucrarea cea minunată a lui Dumnezeu în acești oameni care mi-au întins mâna lor în clipa cea grea a încercării, eu din adâncurile abisurilor în care mă cufundasem la Roma, m-am reîntors la viață și pot să spun că întru adevăr, eu aici am făcut adevărata școală a vieții. Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru acest dar de neprețuit și-L rog mereu să binecuvânteze pe acești minunați slujitori ai Săi în care eu l-am văzut pe El în frumusețea Sa, în dragostea Sa, în smerenia Sa, în Sinceritatea și onestitatea Sa, în ceea ce El este cu adevărat Tată al nostru și Părinte iubitor.

.

Vedere a orașului Trento, de la Mănăstirea p. Venturini, aici am stat aproape 3 ani.

.

Reîntors în țară am mers la P. S. Ioan Șișeștean, care m-a sfătuit să mă reîntorc la Roma și nicidecum să rămân la Prislop deoarece dânsul nu mă va ajuta niciodată, singur nu o să rezist și nu am cum să mă descurc, deci oricum totul e sortit pieirii din naștere și nu este nevoie de călugări și mănăstiri în eparhia sa.

Am ieșit amărât de la dânsul și după sfatul primit am mers la Blaj la Mitropolie. De acolo m-am întors fără nici un răspuns.

P.S. Ioan Șișeștean; P. Irineu, I.P.S. Lucian și P. Ovidiu – Blaj 2001

.

Am rămas la Prislop, tăiat de lume și de toate. L-am sunat pe părintele Franco de la Trento, eram amărât și descurajat. M-a întrebat ce se petrece cu mine și eu i-am răspuns: părinte sunt atât de singur în această lucrare a începutului acestei mănăstiri, și văd că în afară de Bunul Dumnezeu și de familia mea nu am pe nimeni alături de mine, nimeni nu crede în acest început. La care părintele Franco cu un glas blând și profund, plin de înțelepciune și adevăr îmi răspunde: «Doamne, Irineu, dar ce ai vrea să ai mai mult, ai totul în ceea ce mi-ai spus, deschideți ochii. Îl ai pe Dumnezeu, ce ai putea avea mai mult? Ai familia care te susține, ce ai putea avea mai mult? Ești preot și călugăr. Apostolii ce au avut când au plecat în lume? Doar pe Dumnezeu. Ei au lăsat familia. Ție Dumnezeu ți-a dat ca familia să fie alături de tine. El însuși e cu tine, ce ai putea să vrei mai mult?» Un fior profund mi-a pătruns toată ființa. Un văl parcă mi se lua de pe ochi. Simțeam adevărul și profunzimea acestor cuvinte. Din acel moment a început o nouă pagină a vieții mele. O pagină care era complet nouă și nu știam și nici nu-mi puteam imagina atunci nimic, din cele ce Bunul Dumnezeu pregătea pentru a așeza pe ea.

Am început rânduielile mănăstirești de rugăciune împreună cu Radu, care de la Roma a venit să mă ajute la Prislop. Pas cu pas încercam să complectăm lucrările la Biserică. S-a pus iconostasul, apoi pardoseala, câteva bănci, s-a continuat cu pictura. Noi locuiam în casa părinților mei, cu ei.

.

.

Pregăteam totul pentru bunul mers al unei noi comunități monahale la Prislop.

De sărbătorile de iarnă a anului 2001, a venit la Prislop, Andrea Vanetti și Claudio Bonafini, doi prieteni buni de ai mei din Italia. În ziua de Anul Nou a anului 2002, am mers să vizităm pe părintele Ioan Costin, la casa socrilor săi în Pomi. Discutând de una și de alta am aflat că soția sa lucrează la casa de copii. Aceasta era la mai puțin de o sută de metri de casa lor, în fostul conac al grofului din Pomi. Mi-am exprimat dorința să merg să vizitez această casă.

Am mers cu toți împreună. O grădină mare și frumoasă. Un conac vechi și neîngrijit. O mulțime de copii care ne-au întâmpinat bucuroși și plini de viață. Ne-au purtat peste tot cu bucurie.

.

Casa de copii din Pomi 2002

.

Ceea ce vedeam, mă cutremura. Nu-mi venea să cred că e real. Era pentru prima dată în viața mea, când eu vedeam o casă de copii. Am intrat în dormitorul băieților. O cameră mare, întunecoasă, cu un aer de nerespirat. Paturi suprapuse, cred peste 40. În trei paturi erau copii bolnavi, singuri, cu febră. M-am apropiat de unul din ei. Vasile, părul blond, ochii albaștri, chipul palid și speriat. M-a privit cu cutremur și s-a retras în umbra patului suprapus, sub pătura aspră, militară care-l acoperea. Am ieșit afară, crezând că ies dintr-un coșmar urât. Nu-mi venea să cred că era adevărat ceea ce văd. Grupul de copii creștea în jurul nostru. Eram precum o cloșcă cu mulți pui în jurul ei, pierdut fără să știu ce să fac. Italienii erau șocați și ei. Era ceva ce nu mai trăisem până atunci. Atâția copii orfani, singuri, părăsiți, la un loc.

.

Ca să ieșim din mutismul ce ne-a cuprins și să intrăm în veselia copiilor ce ne înconjurau, i-am întrebat cum au petrecut sărbătorile de iarnă, Crăciunul, ce au făcut în Noaptea de Anul Nou? Ca și cum totul ar fi atât de firesc pentru ei, ne-au răspuns că au colindat, că s-au jucat. I-am întrebat ce au mâncat de Crăciun și de revelion și la fel plini de viață mi-au răspuns că au mâncat pâine, brânză telemea și conserve de carne. Unii au fugit la bar și cu ce primise de la colindat și-au cumpărat și sucuri de revelion și s-au distrat, că nu era numai o persoană cu ei de sărbători. În casă erau 132 de copii. În ochii lor vii, priveam pierdut și nu reușeam să înțeleg dacă e un vis sau o realitate ceea ce vădeam și trăiam.

.

Era greu de crezut pentru mine, că atâția copii nu au avut o prăjitură de Crăciun pe masa lor. Nu-mi venea să cred. I-am întrebat iar ce au mâncat de Crăciun. Mi-au repetat același lucru plini de veselie și ținându-mă de mâini, de haine, atingându-mi barba, care era ceva fascinant și nou pentru ei. Simțeam că nu mai pot respira, că un nod în gât mă sufocă. Le-am zis italienilor să plecăm. Ne-am urcat în mașină și însoțiți până la poartă de o escortă de copii în fugă, noi am plecat spre Prislop. Nici unul dintre noi pe drum nu a scos un cuvânt. Ajunși la Prislop Andrea rupe tăcerea și privind spre cer zice: Signore perché? Doamne de ce?

.

.

Duminica viitoare am vorbit în biserică la predică de cele petrecute în ziua de Anul Nou. Am mai vorbit în câteva duminici. Am spus oamenilor din sat că pe 2 februarie, sărbătoarea Întâmpinării Domnului vreau să mă reîntorc la Pomi la casa de copii. La slujbă mulți din sat au adus, prăjituri și multe alimente, am umplut un microbuz și am plecat. Toată după masa am rămas cu copiii la Pomi. O veselie și o petrecere minunată. Am continuat să merg la ei aproape regulat, ducându-le ceea ce puteam.

Era greu pentru mine să înțeleg cum aș putea să-i ajut. În vacanțe veneau la Prislop, în grupuri mici. Îi găzduiam în casa părinților. Aveau nevoie de o familie, de un părinte, de o mamă și de un tată, de o demnitate umană.

Această întâlnire cu orfanul, aducea în viața mea schimbări negândite. Nu mai eram în fața unor studii în marile biblioteci, nici în fața unor documente care vorbeau despre întâmplări acoperite deja de negura timpului. Eram în fața lui Iisus care venea înspre mine sub chipul celui necăjit.

Ceea ce-mi arăta El acum, nu mai era teorie, ci viață reală, care cerea un răspuns urgent, sincer și concret, aici și acum.

În septembrie 2002, cu ajutorul familiei s-au început lucrările la o casă nouă lângă biserică, casa mănăstirii. Am pregătit totul pentru fundație. O groapă adâncă pentru demisol. Au început ploile. Vecinul Vasile într-una din zile, era cu vaca la păscut în apropiere și văzându-mă, s-a apropiat de mine și mi-a zis: «Vai părinte ce văgăună ați făcut aici, oare o să reușiți să o mai umpleți vreodată?» I-am răspuns zâmbind: Bade Văsălică, o văgăună în plus sau în minus pe hotarul Prislopului, oricum, nu schimbă nimic lumea de aici, o să vedem ce va vrea Domnul.

Locul săpat pentru fundația noii case

.

Cu greu în 03.10.2002 s-a așezat prima piatră a noii case și în câteva zile s-au turnat șanțurile. Un prim mare pas era făcut.

.

Prima piatră pusă în fundația casei, 03.10.2002

.

Când am început lucrările la casă, împreună cu familia aveam patru mii de euro, toți banii noștri. Cu toate acestea, fără să cerem nimănui nimic, Bunul Dumnezeu a făcut ca lucrările la casă să nu se oprească nici o zi. Aproape toate lucrările s-au făcut cu oameni din Prislop și astfel în ajun de Crăciun 2007 am intrat să locuim în noua casă.

.

.

.

.

Tainele vieții sunt mari și greu de pătruns de multe ori. Marcat puternic de ceea ce vedeam la casa de copii, de situația reală a orfanilor, căutam să o îmbunătățesc cum puteam. Încercam să răspund în măsura puterilor la situațiile care erau mai urgente. Amintesc aici doar două.

Iosif. Vederea îi este grav afectată. De la un metru nu mai distinge nimic. Scăderea vederii îi este în progresie. În decurs de câțiva ani prevederile clinice spun că va deveni complet nevăzător. Când a fost internat în spital, fratele său Ștefan, mușcat de un câine la ochi, este internat în același salon cu el. Având același nume, tratamentul este inversat. Iosif este tratat pentru leziune iar fratele său pentru miopie forte degenerativă. … situația i se agravează. Am propus responsabililor de la DGAPC, să-l duc pe Iosif în Italia la Roma la o clinică specializată să vedem ce șanse mai sunt. Am fost purtat de la o ușă la alta, de la un responsabil la altul, de la pașapoarte la poliție, de la poliție la direcție și într-un mediu total dezinteresat și apatic, am fost nevoit să mă resemnez și să renunț, să las lucrurile așa cum sunt. Bunul Dumnezeu a făcut ca în acele zile să mă întâlnesc cu o persoană care lucra la guvern. I-am cerut ajutorul și în trei zile am avut toate actele necesare rezolvate. Ajutat de Claudio Bonafini am plecat în Italia la Clinica privată San Domenico din Roma, ținută de surorile Domenicane (vezi www.sandomeniconline.it). I s-au făcut toate analizele necesare, ochelari și tratament, fiind necesar după vârsta de 24 de ani o intervenție cu laser care ar putea reduce dioptriile de la -13 la -3.

.

Roma 26.06.2002, P. Irineu, Iosif și Claudiu,

în spate, Columna lui Traian și Forul Imperial.

Alexandru. Când l-am văzut prima dată era cu urechile pline de puroi urât mirositor. Otită purulentă bilaterală netratată de ani de zile. De-a lungul anilor a făcut mai multe internări și diverse intervenții chirurgicale. Totul în zadar. Situația era tot mai gravă și nu reușeam să înțeleg de ce.

.

.

Alexandru este un băiat minunat, liniștit, ascultător, ca urmare „un element bun oriunde pentru a face un număr în plus.

A rămas în diverse centre, ani buni și după împlinirea vârstei de 18 ani, starea sănătății sale agravându-se mereu. Ajuns la limita rezistenței, ajunge la Prislop. Plec cu el în Italia, la două clinici specializate, pentru a înțelege misterul bolii sale care nu se mai vindecă de mai bine de șaisprezece ani.

Pe drum aflu adevărul, iar în Italia aflu un adevăr mult mai cutremurător, viața lui Alex era atârnată de un fir de păr, infecția era aproape de creier iar șansele reușitei unei intervenții sunt minime. Medicii din Italia au luat legătura cu prof. dr. Silviu Albu din Cluj și după repetarea analizelor care au confirmat cele spuse, am venit urgent la Spitalul CFR Cluj unde Alexandru a fost internat.

Au urmat șase grele intervenții chirurgicale, la distanțe mici de timp. Viața lui Alexandru era salvată. Marele prag al încercări era trecut.

.

Medicul italian dr. Guerrino Varosi în vizită la Alex, la spitalul CFR Cluj

.

Orfanul în paginile Sfintelor Scripturi este mereu amintit împreună cu văduva: Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Is. 1, 17.

Căci slujirea curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl, aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii. Iacov 1, 27.

În ajun de Sfântul Nicolae, o văduva, mă roagă să merg să vizitez un bătrân singur, abandonat într-un beci al unei case părăsite. Îmi spune că e un om dificil și că s-ar putea să nu mă primească dar totuși să merg să-l văd așteptându-mă la tot ce poate fi mai rău.

În ziua de Sfântu Nicolae 2003, după Sfânta Liturghie, plec la vale împreună cu Claudio Bonafini. Ajungem la casa unde era bătrânul, intrăm și îl găsim pe Vasile într-o situație cutremurătoare.

.

Prislop 06.12.2003

.

Mă primește și vorbește cu mine despre situația lui. Îmi spune că nu poate umbla. Iarna trecută când vroia să intre în casă a căzut și a rămas imobilizat cu picioarele afară, și i-au înghețat. De un an e în pat. Din când în când, o văduvă care stă singură la câțiva pași vine și-i mai aduce ceva mâncare, la două trei zile. Nu se poate da jos din pat de acea nevoile de un an le face lângă pat. Cum ușa beciului nu se mai închide câinii vin și consumă excrementele. Foc în sobă nu a mai avut de un an de zile. Îl întreb dacă și cum l-aș putea ajuta. Se uită mirat la mine și mă întreabă: să mor? Iar eu îi răspund: Nu,să trăiți! Dă din cap neîncrezător și zice: nu știu. Mă întorc acasă și vorbesc în Italia cu Rita Ferrari, îi prezint situația, împreună hotărâm să plătim o persoană care să meargă zilnic la el și să-i ducă mâncare, să-l spele și să-i facă foc. Rita promite că ne va susține. Sorina Ghițiu, ne ajuta la bucătărie, își ia această sarcină zilnică. Încercăm să reactivăm soba, să facem curat.

.

.

După câteva luni, tavanul cade peste el. Vasile rămâne în viață. Îl mutăm cu greu într-o căsuță oferită de familia Suse. Încercăm să-i spălăm picioarele. Cu cutremur, vedem starea lor. Cangrenă profundă. Două degete în timp ce îl spălăm se desprind și cad în lighean. Încerc să-l conving să-l ducem la spital, dar nu acceptă. Va mai trăi până în martie 2005.

În tot acest timp, nu am auzit nici măcar o singură dată să se plângă de soarta sa. Cu două zile înainte de a muri, Vasile, m-a chemat să-l mărturisesc. 52 de ani el nu a pus piciorul într-o biserică, din cauza unei spovezi … când m-a văzut mi-a zis: părinte, am terminat, paharul l-am golit, tot. S-a mărturisit iar noaptea a trecut pragul vieții acesteia.

.

Prislop 29 martie 2005, înmormântarea lui Vasile

.

Cu două luni înainte, Ravica , vecina lui, văduvă și singură, a fost găsită de Sorina, căzută în fața casei sale, moartă, înghețată.

.

În seara zilei de 01.08.2002, la vecernie vine un tânăr, pe care-l întâlnesc apoi acasă la părinții mei la masă. Toni, puțin pilit, ne povestește că abia a ieșit din pușcărie, că este de la casa de copii din Vișeul de Sus și că a venit la Boiu Mare să-și caute mama. Nu are loc de muncă și nici unde să locuiască. Din Boiu Mare a fost alungat și cineva la îndrumat înspre Mănăstire. A rămas la noi. Toni de aproape 12 ani era dependent de alcool. Când avea posibilitatea să bea mergea până la comă alcoolică. Părea un om în vârstă, consumat de timp și de necazuri.

.

Toni în 2002, la sosirea la Prislop

.

În șase luni de zile, cu mari eforturi, Toni reușește să se lase de băutură și de frecventarea barurilor din sat. Începe să cânte la strană în biserică. Reușim să-i facem dantura care era distrusă complet. În scurt timp din situația deplorabilă în care căzuse, Toni se ridică și își recâștigă demnitatea sa de om.

Toni în 2004 la Prislop cu Iuliu, Vasile și Cosmin, și la Viena în 2010, unde locuiește acum împreună cu soția sa.

.

Timpul cercetării noastre este greu dar e minunat. Dumnezeu este cel ce conduce destinul omului, atunci când omul vrea să se lase în mâinile Sale. Mulți m-au sfătuit cu insistență, să-l las pe Vasile, că-și merită suferința, să-l las pe Toni că e un alcoolist și un recidivist, să-i las pe orfani că oricum nu au nici un viitor și truda este în zadar, … etc, etc. Dar Dumnezeu nu ne-a pus judecători peste frații noștri, iar pilda dată de Iisus este slujirea, iar împlinirea ei este fericirea: «După ce le-a spălat picioarele, Iisus și-a luat hainele, S-a aşezat iar la masă şi le-a zis: Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el. Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face». In. 13. 12-17.

Cap. 3

Vise și împliniri

.

Fundația IHTIS – Mănăstirea Prislop, găzduieşte şi ocroteşte, lângă Mănăstirea din Prislop, câteva zeci de tineri orfani vitregiţi de soarta crudă a acestei vieți. Reamintim faptul că şi această casă a fost proorocită de Ignatu Scurtoaii, încă înainte de anul 1914, când el s-a mutat la Domnul: În Prislop pe Dâmbu Popii s-a face o biserică nouă şi o casă mare, cum nu s-a mai văzut p-aicea şi vor locui mulţi în ea.

Pentru ilustrarea vieții de aici, înserăm în paginile următoare mici medalioane și interviuri cu câțiva dintre tinerii care trăiesc în acest spațiu binecuvântat de Dumnezeu.

Începem cu:

Vio VIOREL ROŞCO

Rămas orfan de tată în ziua în care s-a născut, Viorel a crescut printre copiii instituţionalizaţi în comuna Pomi jud. Satu Mare. La vârsta de 17 ani şi-a cunoscut mama, dar a continuat să dea singur piept cu vicisitudinile vieţii, muncind şi învăţând cu tenacitate. A absolvit un liceu şi o facultate și are la piept o diplomă de inginer. Desenează și scrie versuri. Versurile de mai jos, îi aparțin și s-au tipărit în revista de spiritualitate creștină ”Flori de Crin” nr. 42 din iunie 2012, redactor fondator Romul Pop.

.

Unde sunt eu

.

.

Unde-i soare este lumină,

Unde-s nori grei e şi furtună

E plaiul spre care păşesc

Şi-n vis copilăria-mi trăiesc.

Unde-s parfumuri în flori

Ce atrag albinele din zbor?

Unde-s brazii cei înalţi

Şi munţi care par pieptănaţi?

Unde-i sunet şi e ureche,

Unde-i glas făr-de-pereche,

Unde-s ochi ce colorează,

Acolo-s unde ce vibrează.

Acolo-i val, este şi mare

Cu capătul până în zare,

Cu stelele ce sclipesc

Şi-n jurul lor eu mă rotesc.

.

***

Dar unde-s eu singur acum

E negură, ceartă şi fum,

E lumea cea rea,

E piatra cea grea,

Lacrimi calde pe obraz,

Care curg la greu necaz.

Mută-i limba ce-o vorbeşti

Şi simţuri cele pofteşti.

Unde-i semnul de-ntrebare?

Unde-i zi de sărbătoare?

Unde-s căi spre viitor?

Doar clipe şi ani…care zbor.

.

***

Acolo sus, unde se cerne lumină,

Unde se arde tămâie şi smirnă.

Acolo unde-i dus şi tatăl meu,

Acolo-i …darul lui Dumnezeu.

.

.

Viorel, Vasile, Iuliu, Dorel, Alex

Liliana – Ostaci

M-am născut la Ploieşti jud. Prahova pe 07.03.1987. Mama m-a abandonat la naștere, lăsându-mă în spital. De la spital am fost internată la leagănul de copii iar apoi la Casa de copii Bucium. În 1996 m-au internat la Casa de Copii a Şcolii Speciale „C.A. Rosetti” Iaşi unde am rămas câțiva ani. În 1999, Mama Ștefi m-a luat la Bârnova pentru a mă ajuta și a mă ocroti în casa familiară a Asociaţiei Umanitare „il chicco” Iaşi. Mama Ștefi a dus o grea bătălie pentru mine care numai în anul 2001 s-a terminat când Tribunalul Iași a încredințat exercitarea drepturilor părinteşti asupra mea, Asociaţiei Umanitare „il chicco” Iaşi, condusă de Mama Ștefi. Istoria mea trebuia să se piardă ca a multor altora. De fapt din tot trecutul meu, până în 1999, eu nu am decât certificatul de naștere și o anchetă socială efectuată la data de 02.12.1999 de către asistentul social al Şcolii Ajutătoare „C.A. Rosetti” Iaşi. Îmi este foarte greu să privesc în trecutul meu și spre anii copilăriei mele deoarece sunt plini de suferință care umple inima mea de tristețe și durere. Ceea ce eu am îndurat în acei ani nu reușesc să uit. Cei ce trebuiau să mă ajute m-au chinuit și m-au umilit mult, mult. Îmi este greu să privesc spre acei ani și să nu plâng și să nu intru în crize grele în care dese ori îmi rănesc trupul meu fără să știu de ce. Nu-i urăsc pe cei ce mi-au făcut rău. I-am iertat și mă rog pentru ei. Mă rog ca Bunul Dumnezeu să-i ierte și să-i ajute să nu mai facă altor copii răul ce mi l-au făcut mie. Nu vreau să vă întristez cu istoria mea, dar din păcate aceasta este. Bunul Dumnezeu a trimis pe Mama Ștefi care ne-a salvat pe mulți. Noaptea și când ne închideau la întuneric ne țineam de mâini și ne rugam plângând și ziceam: «Doamne te rugăm, trimite oameni buni să ne scoată și pe noi de aici, și să nu-i aleagă numai pe cei frumoși și sănătoși, trimite Doamne pe cineva să ne ajute și pe noi!» Acea clipă a sosit cu Mama Ștefi care ne-a salvat și ne-a iubit și ne iubește ca o mamă bună. În anul 2008 am venit la F. I. Mănăstirea Prislop unde sunt și alți frați de orfelinat de ai mei: Veronica, Costel, Constantin, Florin, Florinel, Maria, Vasile, Mihaela și Adrian. Aici mă simt iubită și protejată. Ajut cu drag pe bunica Raveica. Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că ne-a ascultat rugăciunile și că acum am o familie minunată.

.

↑ Mama Ștefi, Liliana, Vasile, Florin, Florinel jos, Liliana, Constantin

.

Alex – BONEA Alexandru Sebastian

.

M-am născut la 22 august 1986, în spitalul din Satu Mare. Am fost abandonat de amândoi părinţii. Am crescut la Casa de copii din Petreşti judeţul Satu Mare, până la vârsta de 16 ani. De acolo am fost transferat la Casa din Pomi, apoi la Satu Mare şi în cele din urmă la Halmeu. Acolo am început să mă gândesc dacă să mă retrag la o mănăstire sau la un loc de muncă. Părintele Irineu mi-a propus şi l-am urmat la Prislop. Peste trei luni m-a trimis la Iaşi pentru un curs de mozaic. M-a pasionat această artă şi reîntors la Mănăstire am început să lucrez, împreună cu cei doi tineri din Sri-Lanka, Damith și Chin care sunt aici la noi. În timp ce lucram la asamblarea micuțelor piese de mozaic, mi-a venit ideea să construiesc din sticlă, în miniatură Biserica Mănăstirii noastre. Am împărtăşi ideea părintelui Irineu, care a fost de acord. Împreună cu Vasile Prișcu și Viorel am făcut schiţa acestei lucrări. Am lucrat cu zel 18 luni, ajungând cu construcţia la şarpantă, sper ca în curând să o finalizez. Lucrarea este un unicat. Cu ajutorul părintelui Irineu, am depășit momente grele ale vieții și ale sănătății mele. Aici la Prislop, mă simt în siguranță, mă simt acasă.

.

Chiar dacă starea sănătății mele mă condiționează destul de mult, puterea sufletului meu îmi dă aripi și elan pentru a putea realiza lucrările minunate pe care le visez.

.

.

Îmi place nespus de mult sticla. Eu o simt vie, o simt cum mă ascultă și o văd cum se transformă.

.

Vivi – Rostaș Vitan

.

M-am născut în 25 iulie 1987, în Câmpia Turzii. În urma unui eveniment tragic am fost trecut în sistemul de protecție al Spitalului de Pediatrie. Tatăl meu biologic, a ucis-o pe mama și a fost condamnat pentru omor deosebit de grav. Am urmat lunga pribegie a vieții de orfan, singur printre străini, mutat de ici colo: la Școala Ajutătoare din Nisipeni, la Centrul de Plasament Livada, apoi la Pomi, apoi la Centrul de tip familial Satu Mare, iar în 30 august 2007 am ieșit din sistemul de protecție. M-am simțit eliberat dintr-un coșmar, dar realitatea în care intram nu era cu mult mai diversă. Șapte luni am lucrat la o firmă de sisteme electrice pentru mașini. M-au ținut acolo pentru că primeau de la stat salarul pentru mine. Din păcate starea sănătății mele nu-mi permitea să fiu „rentabil” pentru ei. Am înțeles mesajul și am plecat. 11 luni am distribuit pliante în Satu Mare. Îmi place viața la oraș, dar în februarie este prea frig pe străzi și am încercat să mă angajez la o firmă din Satu Mare, dar după proba de o lună am fost respins.

La Prislop am ajuns în 9 august 2009, și am stat două luni în familia Dănuț Rozalia, apoi am venit ca oaspete permanent al F. I. Mănăstirea Prislop.

.

.

Mi-am dorit întotdeauna o mamă și o familie frumoasă, binecuvântată de Dumnezeu. Am întâlnit persoane minunate care m-au ajutat să mă simt în familie, dar nostalgia mamei mele, candida ei îmbrățișare, rămâne rana deschisă a inimii mele de orfan.

.

.

Din iulie 2011 am urmat la Baia Mare, un curs pentru a deveni tehnician masor. Fiind foarte lent în mișcări, cred că această meserie ar fi pentru mine și ar putea să-mi asigure în curând o viață pe cont propriu în oraș. Îmi place la Mănăstire, mai ales de câțiva oameni din familia FIMP, ca părintele Irineu, părintele Romul, tinerii Damith și Gayan din Sri Lanka, dar și de oameni din satul Prislop, ca nănașa Viorica și mama ei. Pe viitor mi-ar plăcea să ajut și eu oamenii prin masaj și îngrijire, prin felul meu de a fi.

.

.

.

Damith- Mahappu Kankanamge Damith Madusanka

.

Duminică, 29 iulie 2012, în timpul cinei Damith mi-a spus că a doua zi pleacă, pentru patruzeci de zile, acasă la părinții lui din Sri Lanka. I-am cerut lui Vivi să-i facă o fotografie, cu acest moment, iar pe Damith l-am invitat la un scurt interviu despre viața lui.

Consemnez mărturia lui:

Sunt fiul lui Somathilaka şi Thuppahi Mudalige Sumana Alwis. M-am născut la 13.03.1989 în Dharga Town – Sri Lanka. Lucram la restaurantul și hotelul din Bentot – Sri Lanka, ospătar. Câștigam mulți bani, de la patron și de la clienți. Îi cheltuiam la bar. Am făcut multe greșeli în viața mea. Fumat, băut, disco, club. Familia, părinții și patru frați, erau supărați. Dacă rămâneam acolo, muream demult. Băutura și motocicleta puternică erau pasiunea mea. Părintele Irineu lua masa la restaurantul unde serveam eu. Era bolnav. L-am văzut trist, și singur. L-am întrebat, în limba engleză: Ce aveți dumneavoastră? Pot să vă ajut? Într-o zi l-am dus la o cascadă frumoasă în pădure. Acolo i-am zis: Aveți probleme? Vă ajut cu orice. Ne-a povestit de Prislop și de realitatea de aici.

Părintele Irineu s-a vindecat acolo, în Sri Lanka.

.

În Sri Lanka ↑ p. Irineu mi-a povestit mult despre familia FIMP din Prislop și mi-a propus mie și lui Chin să facem un an de voluntariat. M-a invitat să vin în România. Părinții mei au fost de acord. Am ajuns la Prislop în 4 august 2010. Aici în Comunitate am scăpat de toate viciile. Sunt foarte bine. Sunt bun prieten cu toți tinerii de aici. Sunt liniștit. Mulțumesc lui Dumnezeu.

.

.

.

Eu sunt budist. Dar cred că există un singur Dumnezeu. Mă rog zilnic, de două ori. Dimineața la ora șase și seara când e liniște în casă. Acum doresc să mă duc acasă la părinți, pentru patruzeci de zile, dar mă întorc la Prislop. Mă simt bine aici, e o lume minunată, cu totul specială.

Iosif – Vorga Iosif Adalbert

.

M-am născut în 12 iunie 1989 la Spitalul din Carei. Până la vârsta de șapte ani m-a crescut bunica. Părinții au fugit în Ungaria, iar bunica, fiind bolnavă și bătrână, m-a dat la Centrul de Plasament Petrești. De aici am fost mutat la Pomi, aici l-am cunoscut pe părintele Irineu. De la Pomi am fost mutat la Borlești. La vârsta de 16 de ani, m-au trimis la un centru de nevăzători la Arad, deoarece vederea mea scădea pe zi ce trece. Apoi m-au trimis acasă la părinți deși eu nu-i cunoșteam. După cinci luni, s-a reîntors acasă fratele meu Ștefan care era tot la casa de copii din Pomi și nu era recunoscut de tata. Părinții nu l-au primit în casă deși era o seară geroasă de iarnă. Atunci am ieșit și eu din casă, să nu-l las singur în noapte. Am plecat împreună înspre părintele Irineu, dar nu știam bine drumul. Am rătăcit câteva zile pe drumuri. Cu mașini de ocazie, am ajuns într-un sat către Dej, în Glod. Șoferul ne-a lăsat în fața unui bar deschis non stop. Am vrut să intrăm înăuntru dar nu ne-a lăsat pe motiv că suntem țigani. Era după miezul nopții. Încercam disperați să-l sunăm pe părintele Irineu. Părintele Irineu tocmai plecase din Prislop către aeroportul din Cluj, mergea cu un grup de persoane în Sri-Lanka. Eu eram căzut jos, în cabina telefonică aproape înghețat. Eram îmbrăcat cu un tricou și o jacă destul de subțire și începusem să-mi pierd cunoștința. Frigul mă pătrundea tot mai tare, simțeam că mă cufund încet în moarte. Ștefan fratele meu îmbrăcat la fel ca și mine, făcea semne disperate cu mâna la mașinile ce treceau la acea oră pe drum în orice direcție. S-a oprit părintele Irineu. Când l-am văzut nu-mi venea să cred că e adevărat. Părea un vis, credeam că delirez. Mașina era plină de oameni și bagaje. A venit, m-a luat în brațe și m-a așezat peste bagaje împreună cu fratele meu. În mașină era cald. Am adormit imediat. Eram salvați. La aeroportul din Cluj, părintele Irineu ne-a arătat termometrul din mașină. Erau -12 grade sub zero, ora 05.15, în dimineața zilei de 12 februarie 2009. Cu Maica Tarcisia am plecat spre Prislop. Aventura nu se terminase. Eu aveam cu mine câteva acte și medicamente. La întoarcerea părintelui Irineu acasă, am fost dus la spital pentru a vedea starea sănătății mele. S-a constat că nu am epilepsie cum eram diagnosticat la casa de copii. Tratamentul pe care-l făceam de 5 ani, era cel ce-mi dădea stări groaznice și căderi psihice mari. Părintele m-a dus apoi pentru vizite specializate în Italia. Aici am stat la familia medicului Guerrino și Claudia, un tată și o mamă care mă iubesc mult. În casa lor eu văzut și am învățat multe lucruri frumoase.

.

.

Au trecut aproape patru ani. Datorită atmosferei și mediului de aici, starea sănătății mele s-a schimbat radical. Aici mă simt în siguranță. Mă simt acasă la mine. Mai multe ore pe zi confecționez rozare și brățări. Particip la muncile mai ușoare din gospodăria familiei noastre FIMP și la serviciile religioase din biserică. În ultima vacanță din Italia, la Grottamare, i-am mărturisit părintelui Irineu că aș dori să ajung călugăr. Părintele a fost de acord și am început deja pregătirea teologică, cu părintele Romul.

.

.

.

.

Ilustrăm câteva realitățile cotidiene din familia noastră, prin imagini surprinse în viața de zi cu zi, în timpul activităților sau în clipe de relaxare.

.

.

Vineri 08 iunie 2012, lucrări la bazinul cu apă

.

Sâmbătă 09 iunie 2012, Janos la nuntă la Radu și Amalia

.

Marți 12 iunie 2012, la curățat pământuri

.

Duminică 17 iunie 2012, la o plimbare prin sat

Luni 18 iunie 2012, la fân în fața bisericii

.

DSCN3049DSCN3059

.

.

.

Vineri, 22 iunie 2012 după amiază am fost invitați de dl. Valentin și Ileana din Baia Mare la ei acasă la cină și la piscină

.

.

Tata mulge vaca: lapte pentru micul dejun, Ion și Dani desfacă porumb pentru găini

.

Gardieni, găini, pui, purcei și iar gardienii împreună

.

Se mulg caprele la stână și se pregătește brânza pentru iarnă

.

Băieții adună prunele, fetele pregătesc dulceața pentru iarnă

În pădure se adună lemnele, acasă se pregătesc pentru iarnă

.

Nuci pentru prăjituri, bucurându-ne împreună

.

Seara împreună

.

.

Miercuri, 4 iulie 2012, ora 19.00 p. Cosmin trage clopotele pentru Vecernie, p. Irineu a intrat în altar, la strană sora Gema și p. Romul. În timpul Vecerniei sosește P. S. Vasile, P. S. Mihai, p. Irineu prezintă pictura bisericii din Prislop – imn și mistagogie, apoi în fața bisericii, p. Irineu explică ”teologia jertfelnicului”.

.

IMG_20120703_203651

După o scurtă plimbare, oaspeții sunt invitați la cină; Adina cu fetele cântă, pricesne în limba italiană

.

IMG_20120703_212348 IMG_20120703_212358

IMG_20120704_115055

.

La bucătărie Claudia, ajutată de Alex și Mihaela, pregătesc specialități italiene pentru toată familia.

.

După cină, în fața casei, în răcoarea serii, la un ceai cald,

împărtășim frumusețea clipelor trăite

← Guerrino și Claudia, găzduiesc în familia lor, tineri trimiși de p. Irineu, pentru experiență în familie și pentru tratarea dinților.

.

În lunile iunie – iulie, am avut la Prislop pe Ragaa. Psihologă egipteană, laureată la Roma în Italia, a stat cu tinerii noștri împărtășindu-le frumoase experiențe de viață și comportament.

.

Ragaa, are o bogată experiență în psihologia copilului și adolescentului. Lucrează în Italia de mulți ani în acest domeniu. Prezența ei între noi, ne-a făcut o bucurie foarte mare.

Vineri 6 iulie 2012, p. Irineu se duce la Carei cu Romeo pentru acte. Trece pe la mormântul lui Robert în Căuaș pentru a-i aprinde o lumânare. Robert, orfan și neajutorat, a fost răpus de valurile nemiloase ale lumii, ne mai având forța necesară pentru a le înfrunta.

.

IMG_20120705_085911 IMG_20120711_102314

Vineri, 13 iulie 2012. La ora 12.00 tinerii care provin de la Popești – Iași – Bârnova, pleacă împreună cu Adina și Cristina din Italia înspre Bârnova pentru a revizita „vechea lor familie”.

.

IMG_20120713_134744

Seara la sfârșitul Vecerniei au venit în vizită la biserica noastră: Pr. Arhimandrit Emmanuel Nin, rectorul Colegiului Pontifical Grec din Roma, profesor de Liturgică; Pr. Natale Loda, profesor de drept canonic oriental, însoțiți de: Pr. Ștefan Chindriș, paroh greco-catolic în Vișeu de Sus, Octavian Frînc, secretarul P. S. Vasile și Marian Susa, student la Roma. Afară se stivuiesc lemnele pentru iarnă.

.

IMG_20120713_200842 IMG_20120713_200855

Vineri, 20 iulie 2012. Seara, tata Valer a adus de la aeroportul din Cluj alți oaspeți italieni, reprezentanți ai Asociației de voluntariat „Andar oltre” din Bologna și Roma. Sunt primiți acasă, de mama Aurica și de Adina.

.

Sâmbătă, 21 iulie, oaspeții italieni și tinerii familiei FIMP au lucrat împreună la adunatul fânului.

Marți, 24 iulie 2012, tinerii din familia FIMP, împreună cu oaspeții italieni, plecăm spre Sighet pentru a vizita Memorialul Durerii, fosta închisoare comunistă.

.

DSC01205

Astfel trec zilele noastre, la F. I. Mănăstirea Prislop, în acest loc binecuvântat, loc de pace și discernământ. Încercăm să trăim prezentul pe care Bunul Dumnezeu ni-l rânduiește. Fiecare clipă cu încărcătura și frumusețea ei. Încercăm să lăsăm minunata lumină a lui Iisus să se coboare și să lucreze în sufletele noastre și în sufletele celor care trăiesc împreună cu noi. Iisus Lumina cea adevărată care luminează și sfințește pe tot omul, care vine în această lume. Iisus care celor care L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Casa F. I. Mănăstirea Prislop, este casa dăruită nouă tuturor de Părintele cel iubitor. El este bucuria, mângâierea, apărarea și împlinirea noastră.

Pentru noi,

Dumnezeu este iubire, Omul este chipul Său;

Dumnezeu e bunătate, Omul seamănă cu El;

Dumnezeu este lumină, Omul s-a născut din El;

Dumnezeu e bun Părinte, El ne apără de rău;

Dumnezeu e al nost’ Părinte, Mare este Dumnezeu. Amin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.