Glasul Pecetarelor

 

.

 

Strămoşilor mei maramureşeni –

„Acesta este neamul celor ce-L caută pe Domnul …

Deschideţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice…” Psalm 23, 6-7

4

.

 

.

.

.

.

Cuprins	.
În loc de prefaţă la ediţia a doua	7
Zusammenfassung	8
Summary	9
Resume	10
ION IUGA: Graiul lemnului sfinţit	11
Iubite Cititorule	14
Lista ilustraţiilor	17
I. Rugăciunea lemnuluL	19
II. Glasul pecetarelor	29
III. Clepsidra	45
IV. Simboluri străvechi	71
V. Precursori ai lui Brâncuşi	103
VI. Meşteri	133
VII. Doi colecţionari	161
În loc de postfaţa	167
Indice de locuri	169
Indice de nume	171

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

5

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

6

.

 

In loc de Prefaţă la ediţia a II-a:

.

RECENZIE la cartea „Glasul pecetarelor”

.

A pune prima cărămidă în fundaţia unui edificiu înseamnă a fi ctitorul acelui edificiu. A scrie prima carte care abordează un domeniu neabordat până acum înseamnă a fi un desţelenitor. A deschide un nou câmp de cercetări, acum, la sfârşitul secolului XX, nu numai că nu este de ici de acolo, dar este mai mult decât o premieră.

.

Cartea preotului Romul Pop, apărută în 1993, prin adoptare de către Biblioteca Revistei Familia reuşeşte aceste performanţe.

.

Se pare că minusculele opere de artă (pecetarele) circumscriu un univers estetic şi de simboluri suficient pentru a defini un popor. Desigur universul pecetarelor adaugă un plus de farmec sensibilităţii româneşti. În plus, formele şi simbolistica pecetarelor reprezintă variante plastice ale unei simbolistici şi sensibilităţi de o mare arhaitate, doar împlinită în creştinism şi capabilă să influenţeze plastica secolului XX, aşa cum a făcut-o şi Brâncuşi.

.

Analizând peste 70 de imagini de pecetare autorul pune bazele analizei, nu atât estetice, cât mai ales simbolice ale unei arte de cult care se pierde în negura vremurilor. Incapabil să nu fie un bun creştin, preotul încearcă totuşi o analiză gestaltistă şi prin prisma simbolurilor antropologice generale. Acest lucru mi se pare extrem de meritoriu.

.

Desigur, domeniul de cercetare căruia Romul Pop îi pune bazele se va dezvolta. Dar toţi cei ce vor veni şi vor continua acest început vor fi obligaţi să ţină cont de prima orientare. Este asigurată astfel o nebănuită deschidere acestui domeniu, care, în ceea ce priveşte esenţa formelor şi arhetipalitatea lor, este de o egală importanţă cu domeniile cusăturilor, olăritului etc. Tocmai de aici surpriza că un asemenea filon de cunoaştere estetică şi nu numai a fost neglijat. Este meritului autorului de a fi sesizat importanţa domeniului.

.

(Rev. UNU, anul V nr.58, Oradea, decmbrie 1994) Dr.Gavril Cornuţiu

.

7

.

 

Zusammenfassung

.

Die Zivilisation des Holzes in dem rumanänisch -geistlichen Raum hat eine besondere Stimme, die uns durch die grossartige Pforte konkretisiert und gegeben worden ist, wie auch durch die Häuser, Holzkreuze, chirche und andere Gebäude und Gegenstände.

.

Diesen, sind viele Studien, Forschungen, Albumen und Museen gewidmet. Leider, aber aus verschiedenen Gründen eine besondere Art von diesen Gegenständen ist vernachlässigt: die Petschafte.

.

Dieses Buch beschäftigt sich mit diesen kleinen Gegenständen für Kultus, mit welchen das euchareistische Brot geweiht wird. Die Petschafte haben neben der kultischen Rolle einen künstlichen Wert, der mit den grössten Schöpfungen vom Holz rivalisiert.

.

Wir stellen jetzt die Züge der Petschafte, die Form und die Rolle “dieser Gebete im Holz “ dar (Kap. I), dann schreiben wir über sechs von diesen Petschaften “geboren” zwischen 1729 – 1877, damit sie ihr Leben erzählen könnten (Kap. II).

.

Mit der Hilfe von der Petschaft “Sanduhr” machen wir eine Reise durch die Zeit und Raum, durch die Jahrhunderte, durch die verschiedene Kulturen, von Donau bis zur Piramiden (Kap. III).

Im Kapitel IV fahren wir mit der Hilfe einigen alten Symbolen weiter zur Ursprung, die bis in unserer Zeit durch verschiedene geschnitze Formen Geblieben sind, wie: axis mundi, gewundene Säule und Wolfszahn.

.

Weil es so viele Aenlichkeiten zwischen der alt-volkstümlichen und klassicher Kunst gibt, das sechste Kapitel vergleicht zehn alte Petschafte von Maramureş mit verschiedenen Werken von C. Bräncuşi und auch mit anderen vor ihm.

.

Es Wird im Kapitel VI versucht eine Darstellung der Personen, die diese Sehenswürdigkeiten vom holz gemacht haben: die Berufe und namen.

Die dargestellten Petschafte , die jetzt den zwei Sammlern gehören (vorüber im Kap. VII die Rede War) Werden von dieser Zeit, Güter, die, allen, die dieses Buch lesen werden, gehören.

.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Megheşan

.

8

.

 

Summary

.

The civilisation of wood, in the Romanian spiriual space, has a peculiar voice, materialized and handed down to posterity through monumemtal gates, houses, wayside crucifixes, churches and utilitarian buildings or objects.

.

To all these there have been dedicated: studies, resaearches, albumes and museums. But, until now, it was negelcted, for diferent reason, a certain category of wood objects: the seals.

This book deals with these little objects of worship, wich the necessary bread for the Holy Eucharist is sacred with; because all these besides the cult function, have an artistic value, wich competes with that of great creations of wood.

Presenting the characteristic, the shape and the aim of these “wooden prayers” (chapter I), six of them have the floor – those “born” between 1729-1877 – to tell the story of their lifes (chapter II). Then, with the help of the seal “Clepsydra” an incursion in time space is made, through millenniums and cultures, from the Danube to Pyramids (chapter III), proceding this journey to origins also by help of ancient symbols, perpetuated to nowadays through carving forms on different seals, such as: axis mundi, cable moulding, wolf’s tooth etc (chapter IV). Remarking “coincidences” between old folk art and the clasic one, an apart chapter (V) compares ten old Maramuresh seals with Brancuşi’s works of art, susequent to these. Chapter VI tries a presentation of the creators of these wonders carving in wood, identifying their jobs, cares and sometimes their names.

.

The studied seals, belonging up to now to the two antiquarians presented in the last chapter (VII) – wil become, from now on, goods of every body who will enjoy reading this book.

.

Prof. Cociu Rodica

.

9

.

 

Résumé

.

La civilisation de bois, à travers l’espace de l’esprit roumain, a une voix tout à fait à part, mat é rialisée et trnsmise par des portails monumentals, des maisons, des croix votives, des églises et par des constructions ou des objets utilitaires.

On a consacré à tout cela: des études, des recherches, des albums et des musées. Mais, par de raisons diverses, on a néglige jusqu’au présent une certaine cathégorie d’objets en bois: les cachets.

.

Ce livre-ci traite justement de ces objets de culte, avec lesquels on consacre le pain destiné à la Sainte Euharistie ; c’est parce que ceux-ci, à part leur fonction pour le culte, ont une valeur artistique, qui rivalise avec les grands créations en bois.

Tout en présentant la spécificité, la forme et la destination de ces “prières en bois” (chap. I), on donne la parole à six d’entre elles – nées entre 1729 et 1877 – afin de nous présenter l’histoire de leur vie (chap. II). Ensuite, à l’aide du cachet “Clepsydre” on réalise une incursion à travers le temps et l’espace, à travers des milénaires et des civilisations depuis le Danube jusqu’à nous par les modèles incrustés sur les divers cachets, tout comme: axis mundi, torsade, défens de loup (chap. IV). En remarquant “des coïncidences” entre l’art populaire ancien et l’art clasique, un chapitre détaché (V) compare dix cachets anciens de Maramures, aux créations de Brâncu§i, ultérieures à ceux-là. Le chapitre VI réalise la tentative de présenter les créateurs de ces merveilles taillées en bois, en découvrant leur profession, leur passe-temps et parfois leur noms.

Les cachets observés, appartenent jusqu’ici aux deux collectionneurs crayonnés dans le dernier chapire (VII) – deviennent, dorénavant, des biens de tous ceux qui vont se délecter en lisant ce livre.

.

Prof. Strugaru Florica

.

10

.

 

Graiul lemnului sfinţit

.

A scrie despre prescurnicere este o îndrăzneală dincolo de rugăciune şi dincolo de dulcea muncă a pâinii, este un demers către lăuntricul credinţei în Dumnezeiasca trinitate. Actul în sine obligă la curăţie sufletească, la probitate morală şi creştină deopotrivă. Aluatul, frământătura de prescură, este cântat de fecioare sau de mame devotate familiei, ele caută în almarul casei prescurnicerul înfăşurat în pânza de in şi primele prescuri aşezate pe vatră vor purta pecetea literelor sacre IS HS NI KA – (NIKA = victorie) – victoria lui Iisus Cristos asupra morţii.

.

Este un gest ritualic între rugăciune şi munca sfinţită de bucuria pecetluirii pâinii.

Prescura însoţeşte marile anotimpuri ale vieţii: botez, nuntă, moarte şi mai ales evocarea morţilor de Sfintele Paşti. Este semnul profund al vieţii, pâinea ca hrană christică.

Spirala vieţii, sfoara sculptată pe porţile împărăteşti ale Maramureşului, rozeta solară încoronând pomul vieţii în portalul bisericilor de lemn ori turlele care zgârie cerul într-un dialog cu Absolutul devin elemente structurale în aceste pecetare cu înălţimi între 10-20 cm.

În aceste pecetare se rânduieşte spiritualitatea neamului.

Cartea lui Romul Pop este un prim demers în descifrarea acestor minicapodopere sculpturale care însumează o lume de simboluri. Este un act de profundă devoţiune a preotului Romul Pop faţă de cei doi colecţionari fraţi, dr. Victor Pop şi juristul Iuliu Pop, două spirite cu vocaţie misionară în Maramureşul lor strămoşesc.

Este o carte scrisă cu multă dragoste, o carte care

.

.

11

.

 

umple un gol.

Dacă autorul n-a reuşit să cuprindă aria de răspândire a prescurnicerelor şi nu a putut să întreprindă o analiză comparativă dintre elementele constitutive din diverse zone ori să stabilească vechimea acestor miniobiecte de cult familial, a reuşit, în schimb, printr-un grai ales să pună în discuţie şi să găsească multiple asemănări cu mari capodopere – arhitectura bisericelor de lemn ori Măiastra brâncuşiană.

.

Este de căutat originea acestor pecetare, relaţia care se stabileşte între existenţa lor, rostul lor şi Biserica Greco-Catolică. Fiecare prescurnicer este un unicat; fiecare trebuie tratat ca operă singulară purtătoare a unui mesaj creştin universal.

Fiecare comunică forţa artistică a cioplitorului, fantezia sa în canoanele creştine, fiecare este o fiinţă şi prin multiplicare o lume creştină, care invită la puritate şi lumină între oameni. Ele sunt opera unor oameni buni, care au cântece şi rugăciuni. Se folosesc în rugăciuni şi cântece. Oamenii răi n-au acces la cântec şi voinţă de rugăciune. Pecetarele descrise de preotul Romul Pop au înălţarea pinului.

.

Creşte pinu-n clopotul albastru

furtună de cristale frunzele lui

vibrează verticala lui bărbăţie

singur pe coama de piatră

îmbrăţişează vântul tăcută mantie ploii

când vulturi obosiţi

ori păsări săgetând creasta de cremene

îşi strâng aripile în coroana lui majestuoasă

.

piramidă verde scară la cer

mândrie din care pleacă văile lumii

.

.

12

.

 

se-ndoaie sub viscol

de trăznete şi ploi

cu crengi îngheţate loveşte

pahare de argint

şi povârnişul lumii un universal concert

dirijat cu mii de baghete

de eul lui învingătorul

.

iată clopotul unui amurg ca un pojar

învălui ndu-i coroana

umbra lui singuratică o punte care leagă

munţii de rugăciune de cer

.

glorie lui înălţare creştină

din propria lui osândă învingător

.

cine se-ncumetă pe fruntea lui verde

să aşeze flamura de mătase a serii

şi în oglinzile lui

să-şi asculte rădăcinile vibrând

.

Cu certitudine asemenea cărţi mută lumina de Duminică pe obrazul fiecărui cititor. Şi oamenii nordului latin se înalţă în forma pinului, în forma pinului stăruie verticala lor demnitate.

Bucureşti, 12 iulie 1993.

ION IUGA

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

13

.

 

Iubite Cititorule,

.

Lemnul se ciopleşte peste tot; truditorii şi artiştii fac din el construcţii sau opere de artă. Dar în acest cadru universal (de la renumitele creaţii ale “artei negre” , la minunatele cioplituri ale bisericilor de lemn din România şi Norvegia, Polonia, Ucraina sau Slovacia şi până la capodoperele clasicului absolut de la Hobiţa), specificul românesc este nepereche. Fără a fi rupte de contextul mondial, exprimările artistice ale ţăranilor români cioplitori în lemn (din care s-a întrupat, ca o culme a exprimării aspiraţiei spre Infinit şi Frumos, şi miracolul încrestat prin dalta lui Brâncuşi) formează un capitol rotund al Artei: Civilizaţia românească a lemnului.

Intr-un mare muzeu etnografic dintr-un oraş nord-european, spre pildă, călătorul iubitor de frumos poate vedea case ţărăneşti şi hambare, pătule şi staule, fântâni cu cumpănă şi vârtelniţe, leagăn atârnat de grindă şi laviţe înguste – care, toate, amintesc de satul românesc şi, toate, dovedesc că “ pe alte paralele, în alte istorii, la originea altor culturi, produse de alte seminţii, sâmburele din care se dezvoltase totul fusese identic cu al nostru […] Şi totuşi, [ acolo] ceva era altfel. Lipsea ceva […] .Totul era la fel, dar strict utilitar ; o cofă de lemn era o cofă de lemn, fără nici o dungă, fără nici o crestătură în plus, un leagăn era un leagăn, un colţar era un colţar. Lipsea tot ce e la noi pe deasupra, tot ceea ce e lipsit de sens imediat, tot ceea ce nu e pretins de nimeni afară de frumuseţe. Lipseau [… ] toate acele romburi, şi cruciuliţe, şi pătrate, şi triunghiuri, toţi acei sori tăiaţi în lemn sau însemnaţi în borangic, toţi acei sfinţi explodând de culori, toate acele păsări ţipând din vârful daltei sau acului, […] care transformau bordeiele noastre în palate “¹⁾ şi bisericuţele cu turle ca nişte săgeţi spre eternitate – în catedrale din lemn. “ Pridvorul avea şi acolo stâlpi, dar nici unul dintre ei nu disimula Coloana

.

14

.

 

Infinitului” ²⁾.

Neamurile care ştiu să se aprindă de la focul sacru al artei – trag brazdă în lume şi lasă-n urma lor o licărire ³⁾, pentru că “adevărata artă – este ţărmurită în graniţele etnice ale unui popor şi este unica graniţă a sufletului unui popor “⁴) .Din Gorj în Maramureş, din Bihor în Făgăraş, şi din Basarabia şi Bucovina până în Vrancea şi Severin – stâlpii de la porţi, pridvorul caselor sau portalurile bisericilor sunt mărturii luminoase ale spiritualităţii româneşti genial exprimată în lemn. Pretutindeni şi din totdeauna:

.

“ Trăiesc în casele lor de lemn cu pridvoare Trei generaţii la rând înfrăţiţi

O vacă la iesle de lapte dătătoare Doi cocostârci pe şură răstigniţi Săraci dar în uriaşă ospitalitate Ştergar de jar întins celui mai şters venit Şi când se frânge pâinea pe-nserate Ne ştim şi noi un neam nebiruit “⁵⁾

.

Există studii docte, cercetări riguroase, albume ilustrative şi muzee reprezentative, care evidenţiază ca valori universal recunoscute: biserici, troiţe şi porţi, pridvoare şi obiecte utilitare din gospodăriile ţărăneşti, de ieri şi de azi.

Dar nu există, despre o anumită categorie de obiecte din lemn, aproape … nimic.

.

Modestele rânduri, ce urmează să le citiţi, încearcă a completa această lacună, îmbrăcând întru lumină câteva obiecte mici, chiar foarte mici faţă de cele de mai sus, dar a căror valoare – artistică, istorică, teologică – nu este cu nimic mai prejos.

Doriţi să Vă convingeţi ? Poarta e deschisă – intraţi !

.

Autorul

.

.

15

.

 

.

Note:

1. 1)Ana Blandiana, Civilizaţia lemnului, în v. Oraşe de silabe, Bucureşti, 1987, p. 70-72
2. 2)Id. ibid.
3. 3)apud Vasile Goldiş, Arta română, în rev. Tribuna poporului, VI/1902, p. 1
4. 4)Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Discursuri, Bucureşti, 1977, p. 346
5. 5)Ioan Alexandru, Case, în v. Imnele Maramureşului, Bucureşti, 1988, p.346

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

16

.

 

Lista ilustraţiilor

.

Cap. I nr. 1 – Rozetă solară din Cuhea

2 – Spic de grâu din Ieud

3 – Pâinea Vieţii

Cap. II nr. 1 – “ 1877 “ la Borşa

2-” 1826 “laHoteni

1. 3– “ 1729 “ la Călineşti
2. 4– “ 1729 “ ( revers )
3. 5– “ M “ – Mariş din Ieud

.

1. 3– Pecetar de Paşti în poartă Cap. III nr. 1 – Clepsidra din Rona de Jos
2. 4– Idol de la grindul Ţifarului
3. 5– Uriaşul de la Porţile de Fier
4. 6– Magog – “ scit” la Londra

.

1. 2– Ciclop maramureşean
2. 3– Alt ciclop

.

1. 2– Figurină antropomorfă feminină
2. 3– Piramida aztecă din Săcel
3. 4– Obeliscul egiptean din Berbeşti

.

1. 2– Turn budhist tailandez în Săcel
2. 3– Conversaţie cu clepsidra

Cap. IV nr. 1 – Axis Mundi de la Breb

1. 2– Brad vechi din Săcel

.

1. 2– Brad cu solzi din Petrova
2. 3– Colţi de lup
3. 4– “ 3 ochi “ din Leordina

.

1. 2– Agneţ din Cernăuţi
2. 3– Torsadă veche

.

1. 2– Cruce pentru Düsseldorf
2. 3– Iisus zig-zag din Sălişte
3. 4– Reversul aceluiaşi

.

1. 2-Ichtys 1812-Coman

Cap. V nr.l – Pasărea în Spaţiu ( 1940, Veneţia)

2 – Măiastră din Glod

3 – Măiastră din Săcel

4 – Coloana din Săcel

.

.

17

.

 

5 – Reversul aceleaşi

6 – Pecetar din Moisei

7 – Acelaşi, în profil

8 – Coloana fără Sfârşit (1937, Târgu – Jiu )

9 – Cocoşul salutând Soarele ( 1927, Paris )

10- Racheta din Ieud

11-” Regele regilor “ (fragment) din Cuhea

12 – Regele Regilor (1930, New York )

13 – Roata nordului

14 – Coloana albă din Breb

15 – Scaunul lui Mariş din Ieud

16 – Suveranul din Botiza

Cap. VI nr. 1 – Turla din Bocicoel

2 – Coada rândunicii din Cuhea

3 – Răstignirea din Săliştea de Sus

1. 4– Troiţa mare
2. 5– Masca din Săcel 6-”1826”la Hoteni

.

1. 7– “ Şi la Ma – “
2. 8– “ rie se fi – “

.

1. 7– “ e poman [ ă ] “
2. 8– Scris greşit

.

1. 7– Coarne de berbec

12-”Fă-”

13-”cutTa-”

.

1. 14– “ na – “
2. 15– “ sii “

.

1. 14– Agneţul “Regelui regilor “
2. 15– Agneţul Ciclopului
3. 16– Vrăjitoarea din Săcel

.

1. 14– Agneţul Vrăjitoarei
2. 15– Piramida

.

1. 14– Agneţul Piramidei
2. 15– Agneţul Spicului de grâu
3. 16– Pop Pătru a Niţâ

.

1. 14– Satul Breb

Cap. VII nr. 1 – Dr. Victor Pop

.

2 – Pr. Mircea Antal

.

18

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

I. RUGĂCIUNEA LEMNULUI

.

.

.

.

.

“Popoarele spune-se că dispar

Când nu mai pot

Să se roage “.

Ioan Alexandru ¹⁾

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

19

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

20

.

 

I

.

Sublimitatea unică a Misterului Euharistic impune o deosebită atenţie şi materiei ce se aduce spre celebrarea Tainei, precum şi persoanei ce o prepară. Făina din grâu curat şi apa limpede şi dospitura bună – nu le amestecă şi nu are dreptul să le frământe decât o femeie curată trupeşte şi sufleteşte, de preferinţă bătrână văduvă şi cu o viaţă perfect cinstită, înlăturând astfel orice păcat legat implicit de condiţia femeii. Şi după ce aluatul este preparat şi coca este răsucită ca un colac frumos, înainte de a o pune la cuptor, această frământătură trebuie să devină prescură. Iar ritualul sacralizării îl oficiază tot femeia care, cu mâinile curate, deschide lada de zestre şi, dintre stivele de ţesături înflorate, aromate cu busuioc şi levănţică, scoate un săculeţ mititel din pânză albă de in ; în acel săculeţ se păstrează cu veneraţie obiectul de cult prescornicerul, numit, în diferite zone sau “ţări” transilvane, şi pistornic, pristornic, prescunicer sau pecetar. Partea pecetarului pe care sunt imprimate literele sfinte ( IS, HS, NI, KA ), pecetea agneţului, o apasă cu atenţie pe mijlocul şi pe colţurile colacului, rostind rugăciuni simple şi făcând, în prealabil, deasupra fiecăruia semnul crucii. Astfel, femeile “ înclinate la gura cuptorului oficiază, închinând aluatul fraged, pâinea care hrăneşte pe cei vii, care i-a hrănit şi pe cei morţi, odată cu pecetluirea lui: “ să-i fie lui Ion, să-i fie Măriei… “²⁾. Astfel, pâinea devine prescură ! Şi se duce la biserică. Acolo, perpetuând până la sfârşitul veacurilor împlinirea poruncii Mântuitorului, “Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea “, urmaşii acelor fericiţi discipoli, care la tainica Cină din joia Patimilor au primit cutremuraţi de sfânt fior fărâma de Pâine chiar din mâinile Celui ce a binecuvântat-o şi a frânt-o spre împărtăşire, episcopii şi preoţii veacurilor

.

21

.

 

creştine, prin succesiune apostolică neîntreruptă, repetă divinul gest al Jertfitorului în cel mai solemn moment al fiecărei Sfinte Liturghii. Emoţia liturghisitorului reactualizează însuşi glasul Domnului: “ Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu … “ , iar harul sacerdotal invocă Duhul Sfânt pentru producerea transsubstanţiaţiei: “Fă, adică, pâinea aceasta Cinstit Trupul Hristosului Tău “. Şi rodul grâului curat devine Pâinea Vieţii!

.

“ Şi iată potirul la gură te-aduce, Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe cruce, Hrăneşte-mă, mamă de sfânt Dumnezeu. Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine Eşti totul în toate şi toate prin tine,

Tu, pâinea de-apururi a neamului meu.

.

… Podgorii bogate şi lanuri mănoase

Pământul acesta, Iisuse Cristoase,

1. Eraiul în care ne-a vrut Dumnezeu. Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne

.

Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine, Tu, viaţă de-apururi a neamului meu “³⁾

.

Din această Pâine au gustat românii de când se ştiu pe lume ca popor. Şi dacă, generaţie după generaţie, şi-au coborât spre odihnă, sub glia de la umbra bisericilor – truditele trupuri, candelele sufletelor au rămas aprinse spre nemurire, atât prin pomelnicul din altar, cât şi prin scânteia de geniu încorporată în “ lucrul mâinilor “ lor (Psalm 18,1), dintre care străbat luminos veacurile şi pecetarele. Iată două dintre ele:

.

Rozeta solară,

.

cu care s-au pecetluit, vreme de peste un secol, prescurile oferite în biserica voevodului descălecător, Bogdan, din

.

22

.

 

Cuhea (fig. nr. 1)⁴⁾.

Discul solar este un element decorativ frecvent întâlnit, sub numeroase variante, fiind un arhetip, care traduce vechiul cult al soarelui, transmis din vremi uitate ⁵⁾.

.

Prezent şi pe monumentele funerare stiliforme, unde el “reflecta un aspect funcţional în mitologia morţii legat când de cultul cerului şi al stâlpilor cereşti, când de cultul soarelui şi al razelor lui“ ⁶⁾ , nelipsit de pe lăzile de zestre ale mireselor, sau de pe stâlpii de la poarta casei, discul solar încununează şi prescornicerul de la Cuhea; la care dimensiunea exagerată a rozetei – raportată la a celor trei tronsoane de stâlpi de casă în torsadă, pe care tronează – nu poate fi decât semnificativă, de parcă ar vrea să spună că: Un soare uriaş trebuie să copleşească, cu lumina sa – casa omului. Şi invers: Stâlpii casei omului adevărat susţin şi slujesc – ideea luminii eterne.

.

Colecţionarul pecetarului cu disc solar a emis ipoteza că soarele, la creştinii români, stă în legătură şi cu cinstirea Maicii Domnului, pentru că, în hiperdulia Fecioarei Măria, cea mai răspândită şi iubită cântare a pelerinilor la marele praznic din 15 august are ca refren cuvintele:

“Mai mărită eşti decât soarele –

Pentru noi, păcătoşii, Maică roagă-Te!”

.

Spicul de grâu din Ieud

.

Arta anonimului creator al acestui pecetar frizează perfecţiunea. Simplitatea (reducerea formei artistice la simplu şi general), stilizarea (corectarea formei concrete în vederea ritmului, echilibrului şi perfecţiunii), esenţializarea (în sensul filosofic al căutării ideii, atingerii durabilităţii şi universalului), puritatea formei (prin care se obţine emoţia spirituală), trecerea de la real la simbol⁷⁾ – iată caracteristicele acestui tip de produse ale artei populare româneşti.

.

.

.

23

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 1

.

.

.

.

24

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 2

.

.

.

.

.

25

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 3

.

.

.

.

26

 

Să studiem puţin aversul pecetarului din Ieud (fig. nr. 2): La baza răstignirii, sub formă de cerc simplu, fără nici o decoraţiune – pământul; sus, un cerc sculptat ca o rozetă solară – capul Fiului Omului, “ Soarele dreptăţii “ ; pe braţele crucii, două încrestături – ideea mâinilor Răstignitului ; pe cruce, un spic de grâu – trupul Celui ce se jertfeşte pe Sine pentru a se oferi ca Pâine a vieţii veşnice, trup încadrat într-un romb, cuprins, îmbrăţişat, de două triunghiuri ; şi nici unul din cele trei braţe ale crucii nu au capetele tăiate drept, delimitate ca ceva terminat sau rotunjite semisferic – pentru a li se trasa astfel limita spaţială, ci toate trei desprind din trupul crucii câte două prelungiri ascuţite, parcă neterminate, nedelimitate, ca de câte trei ori două braţe spirituale, care doresc să se prelungească în spaţiu şi să cuprindă în îmbrăţişarea lor Universul.

.

Şi toată această minune de simboluri şi de idei, creatorul nu o poate coborî pe prescornicer până nu îi ciopleşte şi o corabie, în care aşezându-o cu sfială … o predă eternităţii.

Nu înainte de a termina şi reversul, pe care, după ce încrestează simplu cele două cunoscute personaje biblice de la picioarele Crucii, trudeşte cu migală şi talent la realizarea imaginii unui Christ – care se impune înregistrării într-un catalog al capodoperelor genului: admiraţi-L în fotografia din fig. nr. 3.

Referitor la acest pecetar, Anca Pop-Bratu a scris într-un studiu publicat de Academie⁸⁾ că cercul de la baza răstignirii ar reprezenta miridele “ celor vii “ ; subscriem: cercul reprezintă pământul şi pe cei ce fac umbră pământului ; şi, privindu-1, mărturisim că “în faţa capodoperelor universale, înaintea oricărei explicaţii se află momentul de linişte cutremurată care stă la temelia înţelegerii…” ⁹⁾.

.

27

.

 

Să înţelegem, deci, că dacă pe drept cuvânt s -a spus cândva că “arta, pe vremea copilăriei timpului, a fost rugăciune”¹⁰⁾ şi dacă “Popoarele spune-se că dispar / Când nu mai pot / Să se roage “, iată, aceste două pecetare mărturisesc că românul… a pus şi lemnul să se roage ! Şi, astfel, din rugăciunea lemnului s-a născut legendara şi unica artă a ţăranului român, precum şi aceea a titanului de la Hobiţa.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Note:

1. 1)Ioan Alexandru, Ctitorie la Ieud, în v. Imnele Maramureşului, p. 47
2. 2)D. Dumitraşcu, Vechi pecetare maramureşene, în rev. Steaua, nr. 10/1977, p. 55
3. 3)Nichifor Crainic, Cântecul potirului, în v. Şoim peste prăpastie, Bucureşti, 1990, p.101 – 102
4. 4)cf. Anca Pop-Bratu, Pecetarele din Maramureş – un fenomen de sincretism, în Studii şi cercetări de istoria artei. Seria Artă Plastică. Extras. Tom. 27, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p.17-18 ; şi după mărturia colecţionarului Dr. Victor Pop.

.

1. 1)D. Dumitraşcu, ibid.
2. 2)Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 1987, p. 202
3. 3)Apud Mircea Deac, Brâncuşi – surse arhetipale, Iaşi, 1982, p. 7-8
4. 4)Anca Pop-Bratu, o. c., p. 19
5. 5)Cristian Popişteanu, Istoria clipei, Bucureşti, 1984, p. 204
6. 6)Tristan Tzara, Note sur l’Art Negre, apud M. Deac, o.c, p. 7.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

28

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

II. GLASUL PECETARELOR

.

.

.

.

„O operă de artă este o fiinţă [… ]

însuflătorul de viaţă [… ] nu poate fi

decât talentul”.

Caragiale ¹⁾

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

29

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

30

.

 

II

.

.

Consemnarea faptelor istorice o fac istoriografii. Dar alături de înscrierile oamenilor îndrăgiţi de muza Clio – şi, o, de câte ori, în lipsa totală a acestora! – faptele

.

istorice străbat timpul şi prin “înscrisurile” dăltuite în lemn de către unii martori ai evenimentelor respective; consemnate de câte-un bun meşteşugar, fie din iniţiativă proprie, fie la îndemnul vreunui intelectual contemporan.

.

Descoperind şi în universul mirific al artei lemnului numit prescornicere câteva adevărate “înscrisuri documentare”, vă propunem, aici, un scurt popas. Popas, ce dorim să vi-1 imaginaţi, la umbra înmiresmată a unui tei înflorit, sub cupola căruia am poftit câţiva… sfătoşi bătrîni din ţara de sus a pecetarelor, ale căror povestiri binevoiţi şi domniile voastre a le asculta.

În loc de nume sau poreclă, dumnealor, bătrânele pecetare, poftesc a fi pomenite după însemnele, cifre sau litere, încrestate pe trupurile lor de lemn: “ 1877 “, “ 1826 “ şi aşa mai departe…

.

„1877“

.

începe, cu gravitate, astfel a grăi: Răsunetul trompetelor de pe redutele Griviţei şi Plevnei s-a auzit până la marginile pământului locuit de români; la “rarul eroism al bravilor descendenţi ai lui Traian, Ştefan şi Mihai [ care au ] reîmprospatat la Griviţa gloria străbună”²⁾ s-au aliniat atât prin participare directă,³⁾ , cât şi prin dovezi de solidaritate, românii de pe întreg rotundul Patriei străbune. în noiembrie 1877 maramureşanul Filip Mihalca, ajutor farmacist în Vişeu de Sus, se oferă – printr -o scrisoare adresată Crucii Roşii din Iaşi – ca voluntar, pentru a se îngriji de “starea bravilor răniţi”, el “fiind gata ori în care oră a ocupa locul” între ceilalţi luptători. Printre baionete, ce separau pe fraţi de fraţi, se va strecura cum ştie el, cum a învăţat de la strămoşi, dar – continuă scrisoarea – “mă rog

.

31

.

 

barem de la Suceava până la Iaşi biletul de cale-ferată să mi se dea fără taxă”⁴⁾ .

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 1

.

.

32

.

 

Era sărac ajutorul de farmacist, dar gestul său patriotic este atât de impresionant, încât reclamă aureolă.

Am pomenit anume acest nume, domniile voastre, pentru că în aceeaşi zonă, Moisei -Vişeu-Borşa, în acel an de graţie 1877, în plină epocă de dominare austro-ungară, în casa familiei preoţeşti Coman se cioplea, ca prescornicer, un adevărat monument festiv al victoriilor de la Griviţa, Plevna şi Smârdan! Acela sunt… eu (fig.nr.l). Priviţi-mă cu atenţie: obeliscul mi se înalţă pe infrastructura peceţii agneţului (cu care s-au pecetluit, în ascuns, prescurile în familia Comăneştilor) , având baza pătrată, 25 x 25 mm, ca un soclu, de 12 mm grosime; cele două tronsoane rotunde mi se continuă cu un stâlp octogonal (H total = 135 mm); la mijlocul coloanei vedeţi încrestat anul 1877, câte o singură cifră pe o faţă a octogonului, fiecare scobită adânc în lemnul de tei, şi mare, vizibilă (H = 15-17 mm), în cifre moderne, nu în vechile cirile slavone! Prin mine s-a consemnat nu numai biruinţa de la Plevna, ci şi sărbătorirea ei aici, în Nordul încă înstrăinat de ţară; de ţara izbăvită din jugul otoman şi prin însufleţita participare a celor de aici, inclusiv a Comăneştilor. Aşa am venit eu pe lumea aceasta. În casa dumnealor, a preoţilor Coman, am ajuns apoi, din tată-n fiu , la inginerul topograf şi botanist Artemie Coman (unul din cei opt copii ai protopopului Ioan şi al Floarei Anderco; născut la 15 aprilie 1881). Om cu multă carte domnul Artemie! La facultatea din Schemnitz (unde i-au dat şi nume “occidental” – Arthur) l-au invitat ca asistent la catedra de botanică, dar cum să rămână printre străini un om aşa cuminte ! A venit în ţară şi a participat la o serioasă cercetare a speciilor lemnoase din Carpaţi, ajungând om de ştiinţă recunoscut în România Mare.⁵⁾ Cât despre ultimele trei decenii de viaţă, ce să vă spun ? Domnul Artemie tare mai era supărat. Şi eu – la fel ca

.

.

33

.

 

dumnealui. Doar în unele zile însorite, când simţeam adierea zefirului printre pomii albiţi de flori – se ivea fugar în faţa mea, o clipă fericindu-mă, icoana unui tei înflorit, a cărui ramură … am fost, cândva, înainte ca un ţăran, mare meşter în lemn, să mă facă… pecetar.

Dar primăvara noastră nu mai venea. Şi dumnealui, domnul Artemie, cu trei ani înainte de a se hotărî să coboare sub o lespede de mormânt în cimitirul din Sighetul-Marmaţiei (tocmai de praznicul Schimbării la faţă a Mântuitorului, 6 august 1972, în al 92-lea an al vieţii), neavând urmaşi direcţi, m-a dăruit unui preot însufleţit iubitor de frumos,Mircea Antal⁶⁾ din satul Breb de la poalele Gutâiului. Ei, cam aiasta-i povestirea, domniile voastre, deocamdată – grăi pecetarul din lemn de tei, înainte de a se învălui în umbra tăcerii.

.

„1826“

.

Pe mine m-a cioplit un intelectual de viţă veche din satul Hoteni. Priviţi-mă cu atenţie şi veţi vedea că mă deosebesc prin mai multe motive de fraţii mei tradiţionali. Nobilul care m-a creat, pe baza pătrată a soclului (33 x 33 mm, cifre simbolice !) a consemnat anul mântuirii 1826 în literele cirilice încă la modă (A, Omega, K, S) ; peste care a aşezat un perfect trunchi de piramidă patrulater ; cele patru muchii ale trunchiului le-a flancat cu patru proeminenţe, ce sugerează patru contraforturi de cetate ( sau patru turnuleţe de biserică); pe cele patru feţe ale trunchiului, între “ turnuleţe “, a gravat cu aleasă fineţe o ornamentaţie florală (deşi elementele vegetale lipsesc aproape total de pe prescornicerele de epocă, respectându-se tradiţia simbolurilor geometrice, zoomorfe sau antropomorfe) ; peste trunchiul de piramidă, mi-a cioplit încă un piedestal: altfel, cum să aşeze acolo minunatul semn al crucii ! (fig. nr. 2). Al crucii creştine, sfinţită prin

.

34

.

 

sângele Divinului Jertfit de pe Golgota, nu al crucii – obiect de tortură al sclavilor răzvrătiţi ; pentru acest crez, dacă mai era nevoie, a încrestat pe aversul braţelor laterale

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 2

ale crucii numele Răsignitului (tot în cirilice) – I.C. (Iisus), X.C. (Hristos), iar pe reversul I I braţelor – H. И. K.A. (nica = cel ce învinge, biruitorul morţii). Şi toată această minunăţie a săvîrşit-o pentru ca “ şi la Mărie se fie poman

.

35

.

 

[ă] “.

V-aţi convins, domniile voastre, că şi între intelectualii

vremii mele erau, unii, capabili să intre în nemurire…prin

artă ?

„1729”

.

Îndrăznesc să particip la acest “ simpozion “, chiar dacă nu sunt frate cu celelalte pecetare, dar fac parte din aceeaşi familie; deşi trupul meu nu-i cioplit în lemn, ci modelat din pământ bine frământat şi apoi ars în cuptor (fig. nr. 3). Mă îndeamnă să îndrăznesc a lua cuvântul şi suratele mele străbune: pecetarele din lut ars dezgropate din mormântul de la Palatca, judeţul Cluj (datat – secolul IV) şi aşezarea daco-romană Jabăr, judeţul Timiş (tot secolul IV d. Chr.) ⁷⁾

• ;precum şi unul din prescornicerele de marmură (calcar cristalin) din zona vărăriilor Baba – Coroieni (Ţara Lăpuşului), de la începutul “evului modern”⁸⁾.

  Eu mi-am trăit traiul în satul Călineşti. Acolo m-or ars în cuptor ⁹⁾, tocma-n anul în care a îndrăznit şi Inochentie Micu-Klein să intre curajos în Dieta Transilvaniei (1729) şi dacă grofii 1-o-ntrebat batjocoritor: “Ce cauţi, Saule, în ocoalele noastre?”, apoi şi dumnealui le-o răspuns răspicat: “ Măgarii pierduţi ai tatălui meu”¹⁰⁾. Şi s-or ruşinat renegaţii, da’ nu l-o iertat…

.

Eu, domniile voastre, n-am umblat prin diete, pe la feţe luminate, dar nici n-am fost pruncul nimănui: vedeţi ce litere port pe trupul meu (fig. nr. 4) – citiţi-le şi-ţi fi lămuriţi cine sunt eu¹¹⁾. Vă mulţumesc că m-aţi ascultat.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

36

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 3

.

.

.

.

.

.

37

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 4

.

.

.

.

.

.

.

38

 

„M”

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 5

.

.

.

.

39

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 6

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

40

 

Nu ştiu precis dacă-s mai bătrân decât dumnealor celelalte trei pecetare, dar în orice caz eu am … diplomă. Stăpânul meu a fost unul Mariş, nobil în Ieud (da, da, bine aţi auzit, de acolo de unde-i şi celebrul Codice cu rotacisme !). Pe mine (fig. nr. 5) şi pe fratele meu (fig. nr. 6)¹²⁾ venerabila doamnă Mariş ne scotea din lada de zestre numai în săptămâna Patimilor Domnului Iisus. Şi bătrâna jupâneasă, la uşa cuptorului încins, pecetluia cucernică şi prescurile pentru Liturghie şi colacii de Paşti. Să se ştie că-s din casa Mariş, de aceea purtau monogramul “ M “ , şi să fie pomenit la slujbă Mariş cu tot neamul său ; iară colacul cel de grâu curat – să fie frumos şi festiv împodobit cu troiţa sfântă: Iisus, Cel răstignit pentru a tuturor mântuire ; iar la picioarele Crucii: apostolul iubirii – Ioan, şi Mama neamului creştinesc – Sfânta Măria.

.

Să fi văzut, domniile voastre, ce frumos mai ştiau prăznui bătrânii…

*

Zefirul de seară foşneşte printre crengile bătrânului tei, ca un spirit călător prin vremi, stârnind ploaie de petale înmiresmate peste veşmintele “sfătoşilor bătrâni” când pecetarul Mariş grăia ultimele-i vorbe.

Şi teiul, înflorit încă odată, parcă ar fi vrut şi el să rostească propria-i povestire, dar Crăiasa nopţii din înalturi scânteiază: Teiule preasfânt aşteaptă, lasă gândurile tale să adaste până-n toamnă; ruginite şi strivite frunze pe cărare troieni-vor gânduri triste, risipite -n vânt şi-n stele ; iar la ceas de -adâncă taină, zvon de glasuri auzi-vom; glas profetic de Luceafăr: “Oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul” – aceasta veţi fi şi voi, din lemn de tei cioplite pecetare … ¹³⁾ . Da, da, nu vă flatez pomenindu-1 pe Luceafăr: şi voi şi creatorii voştri veţi adeveri că “arta

.

… [cea adevărată, perenă] pornind din viaţă, deşteaptă viaţă. Şi cu cât mai credincios imprimi în ea viaţa ta însăţi,

.

41

.

 

cu cât mai mult îţi dai şi sufletu -ţi însuşi şi cu cât mai complet ai pus în ea icoana vremii tale, cu atât mai trainică este opera ce ai săvârşit “¹⁴⁾. Oglinzi de aur ale vieţii, prin voi continuă viaţa.

.

… Sub teiul înflorit şoaptele se sting . Luna se ascunde după dealuri coborând spre asfinţit. Pe bolta încă senină palidele scânteieri ale luceafărului de dimineaţă mângâie blând florile de tei. Linişte. O clipă de linişte. “Momentul de linişte cutremurată, care stă la temelia înţelegerii “¹⁵ ). Al în-ţe-le-ge-rii … al în-ţe-le-ge-rii … – ecoul Tăcerii, ecoul Necuvintelor: glasul pecetarelor.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Note:

1. 1)I. L. Caragiale, Despre literatură, Bucureşti, 1956, Espla, p. 69
2. 2)Din Apelul publicat de învăţătorul Elia Pop din Şomcuta-Mare, în Gazeta Transilvaniei, Braşov, 25 decembrie 1877
3. 3)A se vedea Comunicările sesiunii ştiinţifice organizată de Muzeul Naţional de Istorie, Bucureşti, 26-27 aprilie 1977 (conferenţiar şi pr.R.P.) ; v. şi în “Învierea (The Resurrection)”, revistă de teologie şi cultură … , Ierusalim, nr. 1-4 / 1977 p. 4

.

1. 1)Biblioteca Academiei Române, mss nr.3296, fila 117, cf. Docum. Ist. Rom., Războiul pentru independenţă, voi. VII / 1954, pg. 771-772
2. 2)Numai ierbarul său personal, donat Muzeului Maramureşului, cuprinde peste 16.000 de coli, cu 1.550 de specii şi aproximativ 18.000 date geobotanice (Mircea Antal, Arthur Coman nonagenar, Sighetul-Marmaţiei, 15. XI. 1971, mss. la autor); “Dacă am reuşit să adun atâta material floristic, uneori din locuri foarte greu accesibile, aceasta se datoreşte sănătăţii de care m-am bucurat până la adânci bătrâneţe şi dragostei fierbinţi pentru glia strămoşilor mei. Au fost numeroase prilejurile, când singur – sau însoţit de călăuze devotate, ca

.

42

.

 

ţăranii Uliţă Gavrilă Vodău şi Urda Ştefan, ambii din Vişeu de Jos – am înnoptat sub jnepeni, la altitudini de peste 2.000 de metri “ – (A. Coman, Introducere la v. “ Flora Maramureşului “, Sighet, 11 martie 1971, p. II, mss dactilografiat, colecţia pr. M. Antal, Breb).

.

1. 6)Nepot de soră al înaltului prelat Dr. Elie Miron Cristea
2. 7)Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco – Din istoria creştinismului la români, Mărturii arheologice, Oradea, 1988, pg. 141-142.
3. 8)În colecţia pr. M. Antal; formă de coloană (stâlp) cu baza 30 x 32 mm, h = 10 mm, pe care se înalţă un tronson de 20 mm, despărţit printr-un brâu de 15 mm de un alt tronson dreptunghiular cu h de 20 mm, peste care este aşezat un capitel de 20 x 25 mm, în care este săpată, deasupra, o cruce de formă latină, dar cu cele două braţe laterale şi tronsonul de sus întretăiate de câte un segment egal, ca la cruciuliţele greceşti ; toate colţurile pecetarului sunt foarte tocite, dovadă a folosirii îndelungate (în satul Şurdeşti, de unde a fost colecţionat în anul 1970 ; biserica de acolo, de la 1721, are cea mai înaltă turlă de lemn din Europa – 57 metri).

.

1. 6)Arhitectul Scully din Bucureşti colecţionând, tot din Călineştii Maramureşului, un pecetar identic a opinat că acolo trebuie să fi existat un atelier de ceramică. Mihai Dăncuş confirmă existenţa unor astfel de ateliere; vezi Zona etnografică Maramureş, Ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1986, p. 76

.

1. 6)Dumitru Neda, Marele Inochentie Micu, în rev. Cultura Creştină, Blaj, 1942, nr. 7-8, p. 478 nota 1: “Într-una din şedinţele dietei, careva dintre măritele obraze (român de viţă, dar renegat) precum se spune, i s-a adresat cu o ironie ieftină: “ Quid quaeris Saule, in aulis nostris ? “ (Aluzie la Saul din Vechiul Testament, care a fost uns rege în Israel de prorocul Samuil pe când căuta pe câmp măgarii tatălui său) – “ Quaero asinos perditos patris mei (Trajani) “, l-a lămurit numaidecât cel luat în zeflemea.”

.

1. 6)” Iosip a Iacobi “ – ambele nume cu rezonanţă biblică.
2. 7)Artistul fotograf magistratul Iuliu Pop a plasat pecetarul lui Mariş în acest cadru, sugerând intrarea lui prin poarta veşniciei.
3. 8)Eminescu, Opere, Bucureşti, Ed. Academiei, 1980, v. IX, p. 93
4. 9)Ilarie Chendi, Pagini de critică, Bucureşti, Ed. Literară, 1969, p.238
5. 10)Cristian Popişteanu, o. c, p. 204

.

.

.

.

.

.

43

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

44

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

III. CLEPSIDRA

.

.

.

„Timpul rămâne judecătorul

şi selectorul cel mai neîndurător,

dar şi cel mai drept,

pentru opera de artă.

Ceea ce a înlăturat din circulaţie

filtrul natural al timpului

nu poate fi ţinut în viaţă cu nici o silă,

precum nu se păstrează cadavrele

în lumea celor vii”.

.

Liviu Rebreanu ¹⁾

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

45

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

46

.

 

III

.

.

Pe cel ce crede că exagerăm valoarea de document istoric al acestor nebăgate în seamă, mici şi modeste bucăţi de lemn cioplit, îl invităm să călătorească împreună cu noi (şi cu câteva pecetare-călăuză), nu numai prin anii 1700-1900, ci tocmai prin preistoria Daciei sau poate mai afund în timpul străromân ; şi, de ce nu ?, – cu alţi “ghizi” ciopliţi în lemn – chiar prin alte locuri şi spaţii

.

ale mapamondului.

Heidegger ne-a propus că “ar trebui să ne învăţăm cu gândul că lucrurile nu se limitează să aparţină unui loc, ci sunt, chiar ele, locurile “²⁾. Noi purcedem călătoria în timp şi spaţiu, prin pomenitele “locuri”, sub zodia … Clepsidrei; pentru că vechea unealtă de lucru a zeului Cronos se vede că nu era o străină nici pentru ţăranul din Rona de Jos ³⁾ , care a cioplit, sub forma de clepsidră, un … pecetar (fig. nr. 1). Clepsidra măsoară timpul. Timpul în veşnică curgere. Timpul pe care înneguratul Heraclit din Efes 1-a asemuit cu un râu în veşnică curgere. “Panta rhei” – toate curg ! Lemnul cald şi prietenos al pecetarului sugerează că, în loc de nisip, în clepsidră poate să curgă … apă, un torent de apă – simbol transparent al Tradiţiei. Pentru că timpul şi locul şi tot ce ele produc nu se pot lega de veşnicie decât prin tradiţie. Tradiţie pe care, intuitiv, o “simţim […] ca un torent în necurmată curgere, chemând şi făcând una cu el, toate apele, care, chiar limpezite, vor păstra culorile lor originale, fiind în acelaşi timp ele însele, dar şi cu o altă putere pe care le-o transmite torentul, ce înseamnă mai mult decât toată apa la un loc şi viaţă mai lungă decât ar fi putut, fără el, avea fiecare apă”⁴⁾.

Să navigam, deci, prin torentul timpului, însoţiţi de două grupuri de călători: A) – “Babe şi Moşi” de pe la noi

.

47

.

 

şi B) -”Oaspeţi “ de pe mapamond.

“O, Moarte, bătrân căpitan este timpul ! Sus ancora ! […] Inimile noastre pe care tu le ştii sunt pline de

lumină !

[…] Să ne cufundăm în Necunoscut pentru a găsi ceva nou! “

.

(Baudelaire⁵⁾).

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig.nr. 1

.

48

.

 

1. A)Babe şi Moşi de pe la noi

.

1. 1)Apele bătrânului Danubiu, după ce ies învolburate de încleştarea dinţilor de stâncă, din Porţile de Fier se revarsă lin în albia lărgită lăsând – până nu demult – să se înalţe în chiar mijlocul torentului, insula Adda-Kaleh, iar, în aval, pe malul stâng – grindul Ţifarului. De sub nisipurile aluvionare ale acestui grind, arheologii au scos la iveală câţiva idoli⁶⁾. Figuri antropomorfe cu braţe în cruce, ciclopi, zeităţi preistorice “fiinţe” rămase în cultul strămoşilor din vremurile străvechi (fig. nr. 2)⁷⁾. Ele perpetuează amintirea uriaşilor care ar fi trăit cândva în spaţiul danubiano-pontic (“cultura Vinga-Turdaş”⁸⁾).

.

2 ) Pe dealul numit Sfântul Petru de lângă Porţile de Fier (România, judeţul Mehedinţi, satul Gura Văii, după o fotografie din anul 1899) se înălţa dintre stânci “simulacrul lui Zalmoxis (Zeul-Moş) – bustul unei figuri umane, de o mărime uriaşă, tăiat în stâncă de mâna omului preistoric “ ⁹⁾ (fig. nr. 3). “Am văzut – scria Nicolae Densuşianu – şi am examinat însuşi din apropiere, în vara anului 1899, această reprezentaţiune umană, de pe acest frumos şi important promontoriu al Dunării. Din orice parte privită această figură, ea ne înfăţişează chipul unui om misterios cu cojocul în spate şi având o atitudine ca şi când s-ar urca pe deal în sus Legendele populare numesc această figură megalitică “Moş” şi ne spun totodată că, mai demult, a existat aici o grupă de nouă chipuri umane, sculptate în stâncă, numite cu un termen general “Babei” din care 8 au fost distruse în timpurile mai în urmă […] ¹⁰⁾. Această figură sculptată în stânca de lângă Cataractele Dunărei, după numele ce-1 poartă, după ideile şi după uzurile religioase ale vechimii, ne înfăţişează unul din cele mai importante monumente ale ţării, simulacrul lui Saturn,

.

.

49

.

 

numit în timpurile dace Zalmox – is sau Zeul-Moş […].

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 2

.

.

.

.

50

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig.nr. 3

.

.

.

.

.

51

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 4

.

.

.

.

52

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 5

.

.

.

.

53

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 6

.

.

.

.

.

.

54

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 7

.

.

.

55

 

El reprezenta divinitatea cea mare a ţării, sub a cărei tutelă specială se afla pasul Porţilor de Fer [ … ]. A fost una din instituţiile religioase ale timpurilor pelasge¹¹⁾ , ca sanctuarele şi simulacrele lui Saturn să domineze la strâmtorile munţilor, cari serveau de porţi naturale ale ţinuturilor. “După cum ne spun autorii – zice Varro – ¹²⁾ pe locul unde se află muntele Capitol a fost în vechime oraşul numit Saturnia, din care mai există trei resturi vechi, un templu al lui Saturn în strâmtorile munţilor, tot acolo o poartă numită Saturnia, iar astăzi Pandana şi, în fine, o poartă din dosul templului lui Saturn” […]. Etatea acestui monument, odată atât de religios, de la Porţile de Fer şi de la Cataractele Dunărei, se reduce [… ] la timpurile anterioare argonauţilor (subl. ns.)”¹³⁾. “Uriaşii, aceste făpturi mitice au aparţinut celei de a doua ere antropogonice. Ei au populat pământul înaintea oamenilor propriu-zişi. Toponimia mitică românească atestă prezenţa lor în câteva zone arhaice ale ţării,unde s-au găsit oase de oameni mari […]. Uriaşii erau făpturi de proporţii colosale […]. Când mergeau călcau de pe un deal pe altul, prăvăleau în urmă copacii, în mers făceau pârtii largi în pădure, secau pâraiele şi râurile când le era sete, revărsau lacurile când se scăldau, cu o lovitură de ciocan prăvăleau stâncile, cu paloşul retezau crestele munţilor [ … ]. Femeile şi fetele uriaşilor erau voinice, muncitoare, guralive şi mai blânde decât uriaşii. De felul lor erau paşnici, însă foarte periculoşi când se înfuriau [ … ]. Tradiţia legendară descrie că, răzvrătindu-se odată, au prins toate torţile cerului, scuturându-le doar -doar o cădea pe pământ cerul cu divinităţile cereşti, pentru a le zdrobi în luptă corp la corp. Au dezlănţuit atunci potopul, care i-a înecat pe cei mai mulţi. Iar cei care au scăpat în peşteri înalte, fulgerele şi trăznetele s-au prăvălit atunci peste intrări, cetluindu-i acolo pe toţi. Aşa s-a stârpit spiţa

.

.

56

.

 

uriaşilor … “ ¹⁴⁾.

1. 3)“Giganţii, care în timpurile primitive pelasge ajunsese la o celebritate aşa de mare, sunt amintiţi şi în tradiţiunile ebraice. Aici ei figurează sub numele de Gog şi Magog. Cea mai veche legendă cu privire la Gog şi Magog o aflăm la Ezechiel¹⁵⁾. Într-una din din profeţiile sale [ cap. 38 şi 39, el ] ameninţă pe evrei că Iehova va aduce asupra ţării lor pe regele Gog din ţara Magog, cu oastea sa cea frumoasă de cai şi călăreţi, înarmaţi cu scuturi, coifuri, săbii, lănci, piluri, arcuri şi săgeţi. Aceştia venind din fundul miezănopţii, însoţiţi de alte popoare multe, călărind pe cai, vor năvăli ca o furtună asupra ţării lui Israel. Ei vor cutreera pământul în triumf, vor duce pe evrei în captivitate, apoi, împlinindu-şi misiunea lor, vor fi distruşi cu totul de mânia cerului. Profeţia lui Ezechiel avea, fără îndoială, în vedere tradiţiunile vechi despre înfricoşatul război al giganţilor, când aceştia, urmărind pe evrei, îi alungase până în Egipet […]. Două statui colosale, cunoscute sub numele de Gog şi Magog [ … ] decorează [ şi astăzi ] sala cea mare a palatului municipal (Guildhall) din Londra […]. A doua figură, cu o coroană de lauri pe cap, poartă îmbrăcăminte şi arme scitice “ (subl. ns. ; fig. nr. 4) ¹⁶⁾ . Identitatea scit-gigant o confirmă şi Marţial, care “numeşte triumful lui Domiţian asupra dacilor “triumf asupra hiperboreilor” (Hyperboreus triumphus), iar în alt loc “triumf asupra giganţilor” (Giganteus triumphus). În fine, acelaşi Marţial , în altă epigramă a sa, celebrează astfel învingerile lui Domiţian: “De trei ori a trecut peste coarnele cele perfide (braţele legendare) ale Istrului sarmatic, de trei ori şi-a scăldat calul său asudat în neaua geţilor ; şi, totdeuna, modest, el a refuzat triumfurile ce le-a meritat şi nu aduse cu sine decât [re-] numele că a învins lumea hiperboreilor “¹⁷⁾.

.

Toate aceste figuri legendare de Babe şi Moşi

.

.

57

.

 

autohtoni implementează concluzia că “în constituirea spiritualităţii specifice fiecărei comunităţi umane […] există un origo, un set de figuri arhetipale în care mitul şi conceptul istoric, legenda şi istoria se interferează, şi parţial coincid”¹⁸). Iar nemurirea lor o asigură Tradiţia, care “pornind din mit,răsunând în ea întreaga sensibilitate metafizică [ …] vine la lumină […] să unifice şi să înalţe tot ce grupul va dobândi: simţire, gândire, vorbire, manifestare [legând] într-un anumit fel locul şi trupul şi tot ce ele vor produce [pentru că aceasta este…] tradiţia, principiul generator permanent viu şi dinamic”¹⁹⁾.

.

1. 4)Uimitor şi miraculos (deşi indubitabil) ni se pare cum tradiţia românească a trecut prin filtrul natural al timpului (neîndurătorul judecător şi selector al valorilor perene) – aceste Babe şi Moşi, figurine sau uriaşi (de sub grindul Ţifarului şi de pe crestele carpatine) tocmai din străfundurile istorice până în contemporaneitate, şi prin “filiera” pecetarelor din lemn. Priviţi-le cu atenţie. Nu-i niciun trucaj. Pecetarele din fig. nr. 5, 6 şi 7 sunt autentice. Se pot cerceta în colecţia Dr. Victor Pop din Sighetul Marmaţiei, str. Plevnei nr. 37.

   Asemănarea izbitoare – frizând identitatea formelor sculptate -dintre Ciclopul cu braţe în cruce (fig. nr. 5 şi 6) şi Figurina neolitică de la Dunăre (fig. nr. 2), dintre Figura antropomorfă (fig. nr. 7) şi Babele sau “Ciobanul” împietrit între piscurile munţilor – ne dă dreptul să afirmăm această dimensiune a lor, pe care timpul nu a putut-o micşora.

   Făuritorii “tinerelor” pecetare sunt simpli ţărani maramureşeni din secolul trecut, dar ei le-au copiat după altele mai vechi. Şi aşa, din generaţie în generaţie, coborâm pe scara Tradiţiei către originea acestui neam românesc şi a moşilor strămoşilor lui, rămânând, însă, tot timpul, în acelaşi spaţiu: carpato-danubiano-pontic.

.

.

58

.

 

Minunată lecţie de istorie închid în trupurile lor de lemn aceste nebăgate în seamă, mici şi modeste pecetare: “… Sâmburele eternităţii unui popor este specificul lui cuprins şi desfăşurat în artă, în creaţia spirituală de-a lungul istoriei “²⁰⁾; de-a lungul istoriei: de la străbunele …

.

cărora însuşi Prometheu le-a dat un suflet atât de viu încât au urcat prin milenii până la noi, înfruntând judecătorul cel mai neîndurător, dar şi cel mai drept al valorilor – timpul.

.

B) Oaspeţi de pe mapamond

.

După istoria biblică neamul omenesc este monogenetic: toţi oamenii au fost fiii lui Adam şi ai Evei

.

1. 21). De la ieşirea din grădina edenului (Mesopotamia) până la potop. Iar după nimicitorul diluviu, din corabia eşuată pe muntele Ararat (Armenia ) ²²⁾ a coborât pe pământ Noe, cu familia sa. Din urmaşii celor trei fii ai săi, Sem, Ham şi Iafet, au odrăslit cele trei mari grupe umane ²³⁾ , ce populează până astăzi planeta oamenilor, care – şi după dezbinarea lingvistică de pe zidurile turnului Babei – au păstrat, prin germenul comun, afinităţi, însuşiri şi manifestări, ale căror amprente în istorie, cultură şi artă mărturisesc despre acelaşi origo.

.

Pecetarele din figura nr. 8, 9 şi 10 le-am botezat Oaspeţi de pe mapamond tocmai pentru că ele confirmă acest important capitol al problemei antropologice: unitatea de origine a neamului omenesc sau universalitatea genului adamitic ²⁴⁾ .

.

1) Piramida aztecă în trepte

Este unul din pecetarele categoriei “ obelisc “ ²⁵⁾ răspândite pe aria Moisei-Săcel-Hoteni-Cuhea-Breb, în Ţara Maramureşului din România. (Şi “fraţi” de-ai lui – încă nevizitaţi de noi – am auzit c-ar exista şi prin alte ţări transilvane.) Dacă n-am şti că acesta este un pecetar cioplit

.

59

.

 

în Săcel, privind fig. nr. 8 am putea jura că este fotografia unei piramide mexicane, reconstituite, de pe timpul civilizaţilor azteci.

Încercând a dezlega această enigmă, trebuie să ne plimbăm puţin prin culturile vechi ale Europei, Asiei şi Americii:

“Probabil că cele mai vechi construcţii din Asia

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 8

.

60

.

 

occidentală, ca şi monumentele arhitectonice din epoca primitivă aveau o anumită asemănare cu forme ale naturii. Betilele erau pietre uriaşe, aşezate vertical, iar templele erau concepute ca reproduceri ale unor dealuri înalte.[…] Asurbanipal, pomenind templul lui Samaş, declara cu mândrie: “Am ridicat turnuri ca munţii” […]. Cópii ale munţilor, pe culmile cărora zeii s-au înfăţişat oamenilor par să fi fost şi ziguratele, acele uriaşe temple în formă de turnuri în trepte (subl.ns.), care s-au construit încă pe la începutul mileniului al III-lea î.e.n. Unul din cele mai vechi zigurate a fost descoperit la Ur în Mesopotamia de sud.El avea patru platforme, dar forma un întreg închegat, care, în vârf, purta un sanctuar “²⁶⁾.

.

Dar, din Asia, prin strâmtoarea Behring nu este decât un pas până în America, unde putem constata că indienii maya (sec. î.Hr. – sec. XI d.Hr.) construiau colosale temple în formă de piramide, din pietre frumos cioplite, asemănătoare cu cele din Egiptul antic şi din Orientul antic. Istoria ne spune că, înainte de debarcarea lui Cortez în America ²⁷⁾ , statul Maya a fost cucerit de aztecii veniţi de la nord, care în sec XIV au întemeiat oraşul Mexico; specialişti în istoria culturii şi civilizaţiei spun că: “ Vechea sculptură monumentală mexicană a atins aici o rară maturitate!” ²⁸⁾. “În construcţia acestor piramide în trepte se ţinea seama (cf.Helfritz²⁹⁾) de orientarea lor; axa principala devia cu 17° de la punctul exact în care apunea soarele aflat la zenit […]. Forma ei, stilul ei se explică prin însăşi concepţia cosmogonică a acestor popoare, concepţie potrivit căreia cerul este reprezentat nu ca o boltă, ci ca un munte pe care soarele îl urcă şi îl coboară pe nişte pante mărginite de paliere – imagine pe care o reproduce, simbolic, piramida (Krickeberg³⁰⁾).[…] Hernán Cortés scria că aceste monumente constituiau “ una din priveliştile cele mai

.

.

61

.

 

minunate din lume”; alţi cronicari spanioli [contemporani ai lui Cortés] vorbeau în termeni tot atât de entuziaşti […]. In 1520, vizitând la Bruxelles expoziţia tezaurului artistic trimis de Cortes împăratul Carol Quintul, Albrecht Dürer şi-a notat în jurnalul său de călătorie: “Eu n-am văzut în toată viaţa mea nimic care să-mi fi delectat atâta inima ca aceste lucruri”³¹).

.

Chiar dacă ne lăsăm molipsiţi de entuziasmul lui Cortes şi Difirer, nu putem accepta afirmaţia “preţioasă” din Istoria culturii şi civilizaţiei, a lui Ovidiu Drimba că “nici un model străin n-a inspirat piramida Americii precolumbiene “ (p.441, vol.I), pentru că, oricum, ziguratele din Ur³²⁾ sunt mai bătrâne cu vreo trei milenii; iar obeliscurile Egiptului antic sunt surorile lor. Credem că templul ziqqurat este “corespondentul monumental al piramidei egiptene, cultivat şi de arhitectura vechiului imperiu babilonean”³³).

.

De la cine au preluat “modelul” cioplitorii de pecetare? ; nu are importanţă. Cert este că: şi acest pecetar, cu forma lui de “piramidă în trepte” ne ataşează popoarelor cu cea mai veche civilizaţie din lume. Veche şi… nemuritoare!

.

2) Obelisc egiptean

Vechea artă egipteană a dovedit “un conservatorism ieşit din comun”³⁴ ) , rezistând, în formele sale fundamentale, atât în cursul dominaţiei elenistice, cât şi a celei romane. Poate datorită acestei “puteri” a reuşit să influienţeze, de pildă, în epoca cretană, arta Greciei antice

• –asupra căreia s-a extins şi arta “barbarilor” din nord (celţii, bascii, tracii şi ilirii)³⁵⁾; ale cărei forme geometrice simple şi precise au peregrinat prin Europa “de-a lungul perioadei neolitice şi eneolitice”, din Carpaţi şi Balcani, până în munţii Pindului şi Rodope, spre Marea Occidentului, până la vechii basci din Pirinei şi la celţii

.

62

.

 

din Bretania³⁶⁾. Aceste interferenţe l-au îndreptăţit pe Goethe să spună că: “Nu există nici artă, nici ştiinţă care să aparţină [exclusiv] unei singure ţări. Şi una şi cealaltă aparţin lumii întregi³⁷⁾ .

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 9

.

63

.

 

Noi de ce n-am lăsa veşnicele unde cristaline ale zglobiului pârâu Mara să ne şoptească mesajul pecetarului din Berbeşti: “Pentru ca să ne inspire condiţia noastră umană o oarecare modestie, nu este nevoie să ne aţintim privirile spre cerul înstelat. Este de ajuns să contemplăm civilizaţiile care au trăit cu mii de ani înaintea noastră, care, înaintea noastră, au atins culmea măreţiei şi care au pierit înaintea noastră”³⁸).

.

Te-am ascultat, cu sfială, bătrâne pecetar dar eşti…prea modest, căci însăşi existenţa ta, astăzi, frizează ne-apunerea măreţiei: lemnul tău l-au atacat şi carii necruţători, dar liniile tale “obelisciene” grăiesc despre apartenenţa la arta geometrică a “barbarilor” nordici din timpul primilor faraoni ai îndepărtatului Egipt.

.

3) Turn thailandez

Obeliscul egiptean “în formă rotunjită […] ca şi pietrele ridicate, ziggurah babiloniană, e tot o ofrandă” – concluziona eruditul Nicolae Iorga³⁹⁾. Ofrandă pe care urmaşii lui Noe o aduc, pe diferite meridiane, Celui ce 1-a salvat din diluviu pe strămoşul ce a coborât din arca ancorată pe culmile muntelui Ararat.

.

Pătimaşul colecţionar de valori autentice, Dr.Victor Pop, ne-a arătat mai multe imagini fotografice ale unor monumente budiste din zona thailandeză – adevărate surori ale pecetarului din colecţia sa (fig.nr.10), pe care – astfel justificat- 1-a botezat “turn thailandez” încă o mărturie că pe pământul rotund călătoresc, prin milenii, aceleaşi “forme” la toate acele popoare care fac umbră pământului de prin zorii existenţei genului uman şi până astăzi.

Mituri şi legende, adevăruri şi fapte, din vremi preistorice şi până la noi, îşi oglindesc “făpturile” în torentul a cărui curgere prin timp înscrie pe portativ “şuvoi de note cristaline” în simfonia universului. “Ploaie de note de aur în marea tăcere a serii” ⁴⁰⁾.

.

64

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 10

.

.

.

65

 

Se pare că Heidegger şi Goethe au ascultat acest concert. Să le ascultăm şi noi impresiile: “Odată ce acceptăm că arta înseamnă transpunerea-în-operă (Ins-Werk-bringen) a adevărului, iar adevăr înseamnă starea de neascundere a Fiinţei, nu trebuie atunci ca în opera de artă plastică, tocmai spaţiul adevărat, acela care scoate din ascundere ce-i este lui mai propriu, să fie cel ce dă măsura?” ⁴¹⁾ . Căci nici “nu este întotdeauna necesar ca adevărul să se întrupeze; este de ajuns ca el să plutească în jurul nostru ca un duh şi să ne facă să simţim la fel; să unduiască în văzduhuri, grav – prietenos, asemenea unui glas de clopot”⁴²⁾.

.

…Bat clopote sub cupola cerului. A cerului românesc. Clepsidra măsoară trecerea timpului. Şi a timpului prin care pecetarele au intrat definitiv în “lumea celor vii” (fig.nr. 11). Lume căreia poate îi datorăm descoperirea cea mai “originală şi importantă care ar putea caracteriza secolul nostru […]: unitatea istorică a spiritului uman” ⁴³⁾ .

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Fig.nr. 11

.

66

.

 

Note:

1. 1)Liviu Rebreanu, Elogiu folclorului, 402, cit. apud. Alex. Stănciulescu Bîrda, Coloana infinită, Editura Albatros, Bucureşti, 1987, p. 619.

.

1. 1)Martin Heidegger, Originea operei de artă , (traducere şi note de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, studiu introductiv Constantin Noica) Ed. Univers, Bucureşti, 1982, p.l 89

.

1. 1)în colecţia Dr. Victor Pop, există mai multe “variante” ale Clepsidrei, tot din zona dintre Iza şi Tisa.
2. 2)Petru Comarnescu, Specificul românesc în cultură şi artă, rev. Ramuri, Craiova, nr.l (307), ianuarie 1990, p.l şi 8
3. 3)Charles Baudelaire, Voyage (1859), cit.Mario de Micheli, Avangarda artistică a secolului XX, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, p.47

.

1. 1)C.S.Nicolaescu-Plopşor şi Vladimir Dumitrescu în 1943 şi 1950, cf.S.C.I.V 2,cit. la Radu Florescu, Hadrian Daicoviciu şi Lucian Roşu, Dicţionar enciclopedic de artă veche a României, Bucureşti, 1980, p.288-289.

.

1. 1)Figurina cu braţe în cruce, “adolescenta” din neolitic (pg.288 din Dicţ.cit.) are “urmaşi” şi în epoca târzie a fierului: v. figurina antropomorfă masculină, cultura La Tene dacică, din teracotă, de la Marca judeţul Sălaj, în Muzeul de Artă Zalău; cf. Sever Dumitraşcu V.Lucăcel, Cetatea dacică de la Marca, Zalău, 1974 (apud Dicţ. cit. p.157 şi 216); vezi şi cei doi idoli-statuietă de la Rastu (cultura Turdaş) la Vasile Drăguţ, Arta românească-preistorie, antichitate, ev mediu, reanaştere, baroc, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 14 şi 15.
2. 2)Despre care, v. Radu Florescu, H. Daicoviciu şi Lucian Roşu, Dicţionar.p.363-364
3. 3)Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Merid., Bucureşti 1986, p. 170-171.
4. 4)Surori cu “Babele” pe care le putem admira şi astăzi în Bucegi ? Oricum, un lucru este cert: “Pe o monedă din timpul lui Antonim Piui, Dacia, ca divinitate, este înfăţişată ţinând în mâna dreaptă o grupă de munţi (subl. ns.) (Enickel, Doctrina numorum, vol. VII, 5), care, fără îndoială, aveau o însemnătate istorico-religioasă, erau munţii cei sfinţi ai Daciei . “ între care, conform legendelor romane, Caraiman este creatorul “celor dintâi oameni” – N. Densuşeanu, o. c. p. 180.
5. 5)Pelasgii = “un popor numeros, viguros şi genial, care a înfiinţat primul mare stat mondial” – N. Densuşianu, citat de Romulus Vulcănescu o. c, p. 257 ; pelasg ar fi fost şi Prometeu cel înlănţuit pe muntele Atlas din ţara hiperboreilor – “pelasgii din nordul Dunării şi al

.

67

.

 

Mării Negre”, ibid. ; “în una din cele mai frumoase epigrame ale sale, dedicată unui ostaş roman ce pleca în Dacia, poetul latin Marţial, se exprimă astfel: “Marceline, ostaşule, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi ceriul de nord al hiperboreilor şi astrele polului getic care de abia se mişcă. Iată şi stâncele lui Prometheu. Iată şi muntele acela faimos în legende. În curând, tu le vei vedea toate acestea din apropiere cu ochii tăi proprii. Când tu vei contempla aceste stânci în care răsună durerile imense ale bătrânului, vei zice: Da, el a fost încă mai dur decât aceste pietre dure, şi la aceste cuvinte tu vei putea să mai adaugi că acela, care a fost în stare să sufere astfel de chinuri, a putut întru adevăr să formeze şi genul uman”.Marţialis, Epigr.lib.IX,46:

.

Miles hyperboreos modo, Marcelline, Triones / Et Getici tuleris sidera pigra poli;/ Ecce Prometheae rupes, et fabula montis, / Quam prope sunt oculis nune adeunda tuis. / Videris immensis quum conclamata querellis / Saxa senis, dices: Durior iile fuit. / Et licet hoc addas: Potuit qui talia ferre, / Humanum merito finxerat iile genus.” / – N.Densuşianu, o. c, p. 222.

.

Despre religia pelasgilor scrie, lapidar, şi Charles Diechl în voi. Călătorii istorice şi de artă, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1984, p.l09. 12)”Varro L.L.V. 42: Hune (Capitolium) antea montem Saturnium appelatum pro diderunt… Antiquum oppidum in hoc fuisse Saturnia scribitur. Ejus vestigia etiam nune manent tria: quod Satumi fanum in faucibus, quod Satrunia porta… quam nune vocant Pandanam, quod post aedem Saturni in aedificorum legibus privatis perientes postici muri sunt scripti” – nota 1) la N.Densuşianu, o.c, p.171.

.

1. 13)N. Densuşianu, o.c, pg.170-171.
2. 14)Romulus Vulcănescu, Mitologie română, pg.255-256.

15) De fapt, primii giganţi biblici sunt pomeniţi în prima carte, Facerea sau Geneza – “uriaşii” adamitici (antediluvieni) care “s-au ivit pe pământ […] mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău şi S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. Şi a zis Domnul: “ Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care L-am făcut” (Gen. 6,4.7) ; va urma – potopul.

.

1. 16)N. Densuşianu, o. c, p. 474: “După Berthelot, Le Grande Encycl., vol. XVIII, p. 1168”.
2. 17)Ibid., p. 211: “Martialis, Epigr. lib. VIII, 78 […] VIII, 50 “.
3. 18)Al. Tănase, Valori umaniste în gândirea românească, secolele XV –

.

68

.

 

XIX,

Bucureşti, 1988, p. VI.

1. 19)Petru Comarnescu, art. cit.
2. 20)N. Grigorescu, în Prefaţa la vol. Mircea Eliade, România în eternitate, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 18
3. 21)Geneza cap. 4 şi 5.
4. 22)Despre potop, v.Gen., cap. 6-9.
5. 23)Urmaşii lui SEM (din care va odrăsli AVRAAM) s-au stabilit în Canaan şi Arabia; urmaşii lui HAM au plecat în Africa ; iar ai lui IAFET către Europa.

.

1. 19)Pentru unitatea speciei umane vezi: A. de Quadrefages, L’espèce humaine, p.220 privind cele 3 “asemănări fundamentale”: anatomice, fiziologice şi psihologice. 1) “Dolicefal sau branchicefal, mare sau mic, ortogenat sau prognat, omul quatemar este totdeauna omul în accepţiunea întregă a cuvântului. Cu cât mai mult se studiază, cu atât mai mult se asigură că fiecare os al scheletului, de la cel mai voluminos până la cel mai mic, poartă în el, în forma şi proporţiile sale – un certificat de origine imposibil de ignorat. 2) Asemănări fiziologice; fenomenele organice, atât cele care se raportă la viaţa individului, cât şi cele care privesc conservarea speciei, ca: temperatura corpului, durata medie a vieţii, aplicările, vocile şi strigătele naturale, raporturile sexuale, durata gestaţiei, sunt identice la toate rasele umane, pe când ele diferă mult de aceleaşi fenomene observate la rasele animale. Dintre toate aceste carctere fiziologice, acela al filaţiei sau interfecunditatea raselor este acela căruia i se dă cea mai mare importanţă, pentru că este cu totul favorabil unităţii speciei umane. 3) Asemănări psihologice; fenomenele de ordin psihologic variază ca grad la diferitele rase umane, şi chiar între indivizii aceleiaşi rase, însă toţi indivizii sănătoşi, indiferent de rasa căreia aparţin, ele sunt de aceeaşi natură şi întotdeauna aceleaşi. Pretutindeni, pe toate latitudinile, omul oricărei rase posedă limbajul articulat, manifestă noţiunea morală de bine şi rău, crede în fiinţe superioare şi le cinsteşte printr-un cult religos, realizează progrese de toate felurile şi nu-i deloc învârtoşat în uniformitatea instinctivă, îşi pune în slujba propriei vieţi elementele brute din natură, prin industrie şi artă, îşi supune animalele prin stăpânirea ce o are asupra lor. Acestea sunt semnele superiorităţii sale intelectuale. Ori, dacă ne gândim că toţi oamenii, – prin aceasta – se aseamănă între ei, după cum diferă – prin aceasta – de toate animalele, suntem în drept a face încheierea că rase aşa de identice în multiplicitatea lor aparentă, nu formează – de fapt – decât o singură specie.” Apud Dr. Corneliu Sârbu,

.

69

.

 

Curs de Teologie Fundamentală. Problema antropologică, mss., Sibiu, 1957, pg.20-21.

1. 25)Anca Pop-Bratu, o.c, p.16, pl.III, col.b).
2. 26)Mihail A. Apaltov, Istoria artei, I, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1962, p.66.
3. 27)Despre care vezi: C.W.Ceram, Zei, morminte, cărturari, Ed. Şt., Bucureşti, 1968,pg. 251-314.
4. 28)M.Aplatov, o.c, p.56.
5. 29)Hans Helfritz, Antica America, Aztechi, Maya, Inca (tr.ital.) – La Scuola Ed., Brescia, 1972, cit. Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Şt. Şi Enciclop., Bucureşti, 1984, p.441.

.

1. 25)Walter Krickeberg, Las antiguas culturas mexicanas – Fondo de cultura

   economica, Mexico – Buenos Aires, 1961; cit. Ov. Drimba, ibid.

2. 26)Ov. Drimba, o.c, p.443.
3. 27)Problema 1-a preocupat şi pe Nicolae Iorga, v.Materiale pentru o istoriologie umană, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, pg.84-85.
4. 28)Prof. dr.arh. Gh. Curinschi Vorona şi colaboratorii, Istoria universală a arhitecturii, ilustrată, I, Ed.Tehnică, Bucureşti, 1977, p.214.

.

1. 25)Ibid.,p.215.
2. 26)Nicolae Iorga, Scrieri despre artă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, p.37.
3. 27)Ibid., p. 86; prin “contopirea” acestor civilizaţii s-a ajuns la crearea “artei elenistice, artă […] a realismului şi a idealismului în acelaşi timp, care şi acum este considerată de cea mai mare parte a lumii civilizate drept imaginea desăvârşită a frumuseţii” – ibid., p.37; despre Egipt v. şi Etiènne Drioton şi Pièrre du Bourget, Arta faraonilor, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1972, vol.I – II,236+250 pg.
4. 28)C.W.Ceram, o.c, p.5.

.

38)Ibid.,p.315.

1. 39)N.Iorga, Materiale pentru o istoriologie umană, p.84.
2. 40)Vasile Pârvan, Memoriale, Cluj, 1973, p.246.
3. 41)Heidegger, o.c, p. 187.
4. 42)Goethe, apud Heidegger, o.c, p.189.
5. 43)Mircea Eliade, cit. Cismaş-P.Petrişor, Pământul mamă, în rev. Unu, nr.11, Oradea, ian., 1991, p.3.

.

.

.

.

.

.

70

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

IV. SIMBOLURI STRĂVECHI

.

.

.

.

.

„Simbolul religios revelează solidaritatea

ce există între structurile existenţei

şi structurile cosmice.

Omul nu se simte izolat în Cosmos,

se simte deschis către o Lume, care,

graţie simbolurilor, îi devine familiară”.

.

Mario de Micheli¹⁾

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

71

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

72

.

 

IV

.

Pecetarele sunt obiecte de cult autentic creştine,dar partea artistică a suprastructurii lor oglindeşte o moştenire şi o gândire mitică străveche. În general este învederat că “gândirea mitică se dovedeşte a fi, prin persistenţa structurilor sale fundamentale în subtextul gândirii conştiente, o constantă a spiritului uman pe care îl plasează astfel în concordanţă cu orizontul metafizic. Frecvenţa fenomenelor de sincretism hrănite de acelaşi substrat mitic [este] manifest în artă, cu atât mai mult cu cât ne vom apropia de arta populară în care cenzura noului cult [creştin] e mai puţin strictă. Desfăşurarea istoriei şi experienţa cumulată pe care ea o impune nu distrug structura simbolului, ci îi adaugă noi valenţe”²⁾. Mircea Eliade constata că: “Populaţiile rurale ale Europei au reuşit să integreze în creştinism o mare parte a moştenirii lor precreştine, de o vechime imemorială. Ar fi inexact să credem că din această cauză ţăranii Europei nu ar fi creştini. Dar trebuie să recunoaştem că religiozitatea lor nu se reduce la formele istorice ale creştinismului, că ea păstrează o structură cosmică aproape în întregime absentă din experienţa creştinilor citadini. Am putea vorbi despre un creştinism primordial, anistoric: creştinându-se, agricultorii europeni au integrat în noua lor credinţă religia

cosmică pe care o conservau din preistorie” ³⁾.

.

Fără a face din cele de mai sus un şablon de idei, un îndreptar preconceput, le aşezăm la începutul acestei pagini pentru pertinenţa şi autoritatea lor în materie.

Pentru a pătrunde în universul propus, va trebui să intrăm într -un alt capitol al artei lemnului, care să ne permită un pelerinaj la sursele arhetipale, o călătorie la sensurile străvechi, spre a descoperi că (nu mai puţin decât alte mărturii, culturale sau arheologice) motivele sculptate

.

73

.

 

pe anumite pecetare ilustrează – prin simbolurile străvechi încorporate: Axis Mundi, Colţi de lup, Brâu-torsadă, Funie zig-zag şi Ichtys – atât specificul mioritic, cât şi apartenenţa acestuia la universal.

.

1) „Axis Mundi”

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 1

.

74

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fîg. nr. 2

.

.

.

.

.

75

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 3

.

.

.

.

.

76

 

Ţăranul Pop Pătru a Niţî dintr-un mirific sat de la poalele Gutâiului a cioplit prescornicerul din figura nr.l, inspirându-se după un pecetar moştenit de la strămoşi (fig.nr.2).

Despre strămoşii noştri se spune că trăiau “lipiţi de munţi” (montibus inhaerent ⁴⁾ ); spaţiul lor vital – mai ales în vremuri de restrişte – erau codrii carpatini cu falnici brazi şi viguroşi stejari. Acest sincretism, dintre viaţa românului şi natura în sânul căreia era fericit sau trist, l-au putut îndemna să încresteze şi pecetarele cu o cruce-arbore; dar ne putem gândi şi la o “ combinaţie sincretică între Crucea creştină şi Arborele vieţii”, pecetarul însuşi având formă de brad încununat cu cruce: o ipostază a arborelui cosmologic, paradisiac.

.

Iată ce spune Anca Pop Bratu ⁵⁾: “Forma astfel creată este o combinaţie sincretică între Crucea creştină şi Arborele Vieţii. [Este] un prim caz în care forma arhetipală (Arborele Vieţii), derivată din gândirea mitică, răzbeşte în cea mai clasică imagine a noului cult (Crucea), al cărui sens îl întăreşte, contribuind la integrarea sa în ciclul cosmic. Simbol al vieţii şi fertilităţii inepuizabile (legat indisolubil de simbolismul apei), dar şi al regenerării ciclice şi, prin extensie, al învierii, deci al imortalităţii, Arborele garantează astfel prin empatie eficacitatea simbolului creştin căruia îi conferă atributele sale, tot aşa cum virtuţile sale magice se transmit atât plantelor miraculoase, cât şi “adevăratului lemn al Crucii”, făcută din Arborele Paradisiac “[…].”Virtuţile magice ale plantelor miraculoase (care au capacitatea de a vindeca, de a învia sau de a aduce noroc în dragoste-fertilitate) derivă fie din atributele Arborelui Vieţii, fie din motivul mitic al naşterii unor plante graţie sacrificiului ritualic al unui erou primordial. Astfel, în legendele creştine apocrife, forţa “adevăratului lemn al Crucii” de a învia morţii constă în

.

.

77

.

 

originea sa paradisiacă, el fiind menit să devină “lemnul mântuirii, chiar de la obârşia păcatului primitiv” (N.Cartojan, Cărţile populare lin literatura română, Bucureşti, 1974, v.I, p.156); calităţile plantelor miraculoase au în schimb ca sursă “naşterea” lor din sângele vărsat de Mântuitor pe Golgota” ⁶⁾. “Înrudite prin substrarul lor mitic cu tipul cruce-arbore, pecetarele sub formă de brad reprezintă o altă ipostază a arborelui cosmologic [ca bradul “cu solzi” din Petrova, fig.nr.3]. Conice şi decorate de cele mai multe ori cu mici triunghiuri incizate, pecetarele acestui tip sugerează atât forma bradului cât şi a fructelor sale acoperite cu solzi.

.

Prin atributele sale concret formale (verticalitatea, perenitatea frunzelor sale verzi) bradul, considerat arbore sacru, devine un simbol al arborelui Axis Mundi dar şi al Arborelui Vieţii.

Locul important pe care îl ocupă bradul în obiceiurile noastre populare⁷⁾, ca şi frecvenţa lui ca motiv decorativ pe teritoriul carpato -dunărean, din neolitic, în epoca bronzului şi apoi la daci, pentru a fi regăsit în epoca feudală şi a deveni una dintre temele favorite ale artei populare româneşti ⁸⁾ , relevă posibilitatea ca bradul să fi stat la noi “ în centrul cultului arborilor” şi poate explica atât vechimea cât şi marele număr al reprezentărilor sale plastice ⁹⁾.

Validitatea pecetarului în formă de brad e garantată atât de atributele Arborelui Vieţii cât şi de imunitatea spaţiului sacru al cărui centru îl constituie ca Arbore-Axă a Lumii” ^10}.

.

În monumentala “Dacia preistorică”, eruditul Nicolae Densuşianu la pagina 73 – “specimene de ornamentică preistorică (Dacia, Troia şi ţinuturile Greciei)”, figura nr.106, redă chiar un veritabil … Axis Mundi^11} iar Romulus Vulcănescu¹²⁾ adăuga că “bradul

.

78

.

 

mirific ca arbore comunicaţional între cer şi pământ în concepţia dacilor se aseamănă cu yggdrasil – ul în concepţia vechilor germani; ambele reprezentări arboritico-mitice ţin de substratul indo-euopean şi simbolizează mişcarea ascendentă a imanentului biospiritual în cosmos. Bradul mirific leagă pământul de cosmos. Cu rădăcinile înfipte în pământ, trunchiul înfipt în ceruri, iar coroana trecând dincolo de ceruri, în cosmos, bradul devine “o ideogramă mitologică a doctrinei exoterice europene, care exprimă simbolul cosmologic al mişcării ascendente a vieţii de pe pământ în cosmos”¹³⁾.

.

Bradul, cu verticalitatea sa impecabilă şi cu perenitatea ramurilor sale verzi, este o săgeată a Pământului către Cosmos ! Aşa irumpe şi din inimile colindătorilor de Crăciun invocaţia bimilenară: “O, brad frumos, o, brad frumos/Cu cetina tot verde/Tu eşti copacul credincios,/Ce frunza nu şi-o pierde./O, brad frumos,/Al lui Cristos,/ Verdeaţa ta îmi place./Oricând o văd sunt bucuros/Şi vesel ea mă face”.

.

“După Ovid Densuşianu¹⁴⁾, Alex. Graur¹⁵⁾ şi Alex Rosetti¹⁶⁾, apelativul Crăciun derivă din creatio, care în latină înseamnă naştere: naşterea naturii, transfigurată mai apoi în naşterea lui Crăciun; sau din incarnationis, încarnare, – deci renaştere: renaşterea naturii prin încarnarea lui Crăciun.

În orice caz, ipoteza denumirii latine a lui Crăciun nu justifică originea lui, care putea să fie anterioară şi care, în limba dacă, putea să fi însemnat tot creatio sau ceva asemănător¹⁷⁾[…] E. Çabej atrage atenţia că la albanezi numele de Crăciun vine de la o buturugă numită crencia care se aprinde de sărbătoarea Crăciunului ca sărbătoare a naşterii lui Iisus “¹⁸⁾.

.

Mitul arhaic al unui cioban zeu-moş este transfigurat în mitul unui cioban demonic care refuză să o primească

.

79

.

 

pe Fecioara Maria să nască în staulul lui. Soţia lui Crăciun o primeşte într -ascuns şi moşeşte pe Iisus, faptă pentru care Crăciun îi taie mâinile, iar Fecioara Maria îi lipeşte mâinile la loc. Minunea îl converteşte pe Crăciun […]. De bucurie că nevasta sa a scăpat de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din cioate de brad în curtea lui şi joacă hora cu toate slugile lui. După joc împarte Fecioarei Maria daruri păstoreşti (lapte, caş, urdă, smântână) pentru ea şi Copil. De aici transfigurarea lui Moş Crăciun într-un sfânt care aduce de ziua naşterii lui Iisus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care […] (după Evanghelii) le aduceau regii-magi în staul[-ul din Bethleem] …Cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun cu prilejul minunii lipirii mâinilor bunei lor stăpâne Crăciuneasa s-au transformat în colinde ce glorifică […] naşterea lui Iisus […] . “C-aşa-i legea din bătrâni / Din bătrâni, din oameni buni, / Să se dea la Sânt Crăciun / Un colac ş-un vinaţ bun…”. Cultul strămoşilor şi moşilor s-a îngemănat treptat cu cultul soarelui, astfel încât mitologia gerontolatrică a devenit consubstanţială cu mitologia solară […]. În epoca daco-romană, peste cultul solstiţiului de iarnă al lui Crăciun, personaj mitic dac, s-au suprapus şi datini latine referitoare la Soles invictus şi Saturnalii, în care coniferele jucau un rol primordial, ca la romani” ¹⁹⁾. O, brad frumos, o, brad frumos, cu cetina tot verde…!

.

2) “Colţi de lup”

.

Din multitudinea de figuri geometrice, ca elemente decorative străvechi “ poate cel mai frecvent întâlnit, constând dintr -o formă triunghiulară, apare motivul dintelui de lup, mai ales pe obiectele de mici dimensiuni, cum ar fi cele folosite în gospodăria ţărănească pentru uzul

.

.

80

.

 

zilnic, dar şi pe piesele de mari dimensiuni (mobilier), ori chiar pe unele elemente de arhitectură “²⁰⁾.

.

Despre dintele de lup, ca element decorativ “ cu originea în neolitic “ ²¹⁾, se afirma şi că ar fi un “ motiv specific unei geografii de codri nesfârşiţi”²²⁾; dar prezenţa colţilor de lup (fig.nr.4) ca motiv ornamental pe pecetare (uneori însoţind, deasupra şi dedesubt, funia ca linie a vieţii), nu o putem interpreta exclusiv prozaic, că: românul

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig.nr. 4

.

81

.

 

frate cu codrul se întâlneşte mereu cu lupul în viaţa cea de toate zilele şi – de aceea – nu-i poate ignora prezenţa nici când, iarna, stând liniştit la gura sobei, ciopleşte un pecetar pentru bunica… Ci, insistenţa cu care dintele de lup este o prezenţă frecventă (şi nu numai în ornamentaţia sculptată) ne obligă să căutăm semnificaţiile mai profunde ale acestei prezenţe în viaţa românului.

Să apelăm, deci la corpusul literar al culturii orale, la acel tezaur de legende, credinţe şi eresuri “ce fruntea-mi de copil o înseninară, / Abia-nţelese, pline de-nţelesuri…” ²³⁾. Şi iată-ne aflînd că: “Cel mai feroce dintre animalele faunei noastre -lupul – a impresionat profund gândirea şi imaginaţia populară; de aceea îl găsim prezent în mai toate genurile şi categoriile literaturii şi culturii orale […]²⁴⁾. Popoarele arhaice vedeau în fiecare trecere de la o treaptă a vieţuirii la alta, un prag şi un salt ontologic fundamental. În momentele de cumpănă ale acestei treceri, interveneau o seamă de animale, (probabil totemice), care transferau puterea lor asupra neofitului, îi comunicau tainele lumii, îl protejau de forţele răului, îi dădeau nume şi îi garantau izbânda în marile probe […].

.

Frăţia cu lupul începe încă din segmentul pre-existenţial, când copiii care plâng în pântecele mamei înainte de a se naşte se transformă în pricolici (fiară sălbatecă, mai ales lup) şi continuă după moarte în post-existentă, în lumea miticului, aşa cum reiese din cântecul zorilor cântat la casa mortului (Ion Ghinoiu²⁵⁾).

.

Prima inserţie a lupului în universul existenţei umane este una malefică. Într-adevăr, imediat după naştere, câteva semne prevestitoare permit identificarea celor hărăziţi să fie pricolici, adică “oameni-lup”: dacă “chiţia” pruncului este roşie (“dovadă” că asupra lui planează umbra malefică a lupului), moaşa o apucă repede, iese cu ea afară şi strigă: “Auziţi lume că s-a

.

82

.

 

născut un lup pe pământ! Nu e lup să mănânce lumea, ci e lup să muncească şi să aibă trişte de ea”. Prin această invocaţie (care, în spaţiul cuvântului, afirmă întâi identitatea dintre copilul cu “chiţie” roşie şi lup – “s-a născut un lup” – şi o neagă apoi, subliniind caracterul uman al acestui “lup” care va munci şi va suferi omeneşte), ea anulează acţiunea nefastă a puterilor răului şi apără pruncul de intruziunea demonicului (vezi T. Pamfile²⁶⁾).

.

Alteori, prezenţa lupului în datinile de naştere ţine de ordinea beneficului. Atunci când se face “schimbarea numelui” (pentru a proteja – în mod magic – copiii bolnavi sau ameninţaţi cu moartea), noul nume “e dorit să fie numele unui animal sălbatic: Lupu, Ursu etc, respectiv Lupa, Ursa, Vidra etc, căci credinţa este că sălbătăciunile sunt “curate” medical vorbind, deci exemplare ca sănătate şi posesoare a tuturor virtuţilor de curaj şi putere “ (O.Buhociu ²⁷⁾). Această convingere populară îşi are ecou şi într-un descântec în care celui bolnav i se promite “Mâncarea lupului, / Puterea ursului. / Să mănânci cât lupu / Şi să poţi cât ursu…” (Gr.Tocilescu, C. Ţapu²⁸⁾. […] Aflat pe lungul drum care-1 va conduce prin “lumea fără dor” către locul ultim de odihnă, cel dispărut se întâlneşte cu diferite “animale călăuză” ²⁹⁾: “Şi-ţi va ieşi / Lupul înainte, / Ca să te spăimânte. / Să nu te spăimânţi, / Frate bun să-1 prinzi, / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor. / Şi el te va scoate / La drumul de plai, / La un fecior de crai, / Să te duci în rai, / C-acolo-i de trai, / în dealul cu jocul, / C-acolo ţi-e locul, / În câmp cu bujorul, / C-acolo ţi-e dorul” (C.Brăiloiu ³⁰⁾). Este evident că aici lupul deţine funcţia de animal psihopomp, de animal-ghid, care conduce sufletele morţilor pe căile întortocheate ale tărâmului funerar. Frăţia cu lupul relevă un profund caracter iniţiatic deoarece trecerea şi integrarea în “plaiul”

.

.

83

.

 

de dincolo nu ar fi posibilă dacă mortul nu ar fi condus şi sfătuit de animalul atoateştiutor (vezi C. Buhociu ³¹⁾). […] Zona nordică şi insulară a Europei cunoaşte figura înfricoşătoare a “Werwolf”-ului, iar francezii povestesc despre faptele amarnice ale aşa-zisului “Loup-Garou”. Referindu-se la ultimul exemplu, dar vorbind despre întregul complex folcloric al “oamenilor-lupi”, Mircea Eliade afirmă că “numeroasele legende şi credinţe referitoare la “loup-garous” pot fi explicate printr-un proces de folclorizare, adică prin proiectarea în lumea imaginară a unor rituri concrete, fie şamanice, fie de iniţiere războinică” ³² ). […] In ecosistemul european, lupul reprezintă, în ordinea animalelor, vânătorul prin excelenţă: feroce, abil, inteligent, el oferă un model “dinlăuntru” al artei prinderii şi decupării victimei. Este firesc deci ca lupul să figureze ca emblemă şi totem al grupurilor de tineri iniţiaţi, ei înşişi vânători de excepţie, angajaţi (sau numai promişi) într-o mare vânătoare ceremonială. În acelaşi timp însă “forţa şi ardoarea dovedită în luptă, fac din lup o alegorie războinică” (J.Chevallier ³³⁾). Dar vânătorul şi războinicul sunt înrudiţi, căci “războinicul este vânătorul prin excelenţă; ca şi acesta el îşi găseşte modelul în comportamentul unui carnasier” (M.Eliade, o.c, p.26). Prin aceste determinări succesive câmpul semantic al lupului se deschide spre multiple planuri şi nivele mitologice, planuri care se corelează şi întrepătrund reciproc: astfel lupul apare ca divinitate funerară, animal totemic, paznic şi călăuză în lumile inaccesibile, protector al iniţierii, vânător de excepţie şi model simbolic al războinicului.

.

Identificrea mitică şi rituală cu lupul stă, după opinia lui Mircea Eliade, la baza numelui dacilor (subl. ns.). Citând pe Strabon, care afirmă că dacii foloseau, pentru a se denumi, cuvântul “dáoi” şi pe Heschius care susţine că

.

.

84

.

 

“daos” înseamnă în limba frigiană (limbă de factură tracică) “lup”, savantul amintit conchide: “Prin urmare dacii se numeau ei înşişi, în vechime, “lupi” sau “cei care sunt ca lupii”, adică cei care se aseamănă lupilor “ (idem, p.13). Acest nume etnic derivă probabil dintr-un “epitet ritual” care consacră relaţia ternară dintre grupul de tineri iniţiaţi, vânătoarea-război şi lup. Tinerii daci, viitori luptători, se considerau, pe parcursul iniţierii, lupi: “Esenţialul iniţierii mitice consta în transformarea rituală a tânărului războinic în animal […]. în acest caz două aspecte pot fi reţinute: 1) tânărul devenea războinic redutabil asimilând, în mod magic, comportamentul unui animal, îndeosebi al lupului, sau 2) îmbrăcând ritual pielea unui lup, fie pentru a împărtăşi modul de a fi al acestui carnasier, fie pentru a semnifica ideea că el devenise un “lup” (idem, p.18). De la aceste grupuri de războinici, numele s-ar fi extins, devenind un termen care desemna întreaga colectivitate şi apoi, într-o fază ulterioară, întreaga etnie. Această ipoteză este sprijinită, în demonstraţia istoricului religiilor, de trei serii de argumente. Primele sunt de natură lingvistică: “dáos” înseamnă în limba veche “lup”, următoarele sunt de natură etnologică: numeroase triburi şi grupări sociale din perimetrul indo-european adoră lupul, se identifică ritual ori mitologic cu el, au ceremonii şi credinţe analoage celor cunoscute pentru civilizaţia dacă. Ultimele argumente sunt de natură istorică şi arheologică: urme ale cultului lupului au fost descoperite pe tot teritoriul românesc şi ele datează, în cele mai vechi forme, încă din neolitic; tot astfel binecunoscutul stindard dacic, reprezentând, probabil, o divinitate protectoare a luptătorilor, avea forma unui cap de lup³⁴⁾ prelungit cu un trup de şarpe “³⁵⁾.

.

Socotim că nu este nesemnificativ a pomeni aici (după atâtea fraze savante despre daci) că cei doi copilaşi

.

85

.

 

întemeietori ai gintei latine – Romulus şi Remus – au supravieţuit pentru că i-a alăptat o …lupoaică. Altfel, din ce neam s-ar fi născut tătuca Traian şi – din el şi Decebal – bunicele noastre, care ne admonestau înfricoşător: “Vezi, că vine lupu’!”.

Nici cioplitorii de pecetare sau meşterii de porţi şi biserici, n-or fi ştiind ei toate savantlâcurile citate de noi, dar un lucru este cert: frecvenţa cu care ornamentează cu Colţi de lup nu este nici întâmplătoare, nici lipsită de profunde semnificaţii ³⁶⁾.

.

3)” Brâu – torsadă “

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 5

.

86

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 6

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 7

.

87

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 8

.

.

.

.

.

88

 

Priviţi cu atenţie pecetarul din fig.nr.5. Ce să admirăm, întâi, în el ? Incredibila putere de teologhisire lapidară, sau rafinamentul artistic condensat al ţăranului român care, după ce separă cu tradiţionala torsadă partea de jos, utilitară, a pecetarului, ciopleşte peste ea o veritabilă reprezentare plastică a Sfintei Treimi, exprimată original într-o dublă ipostază: triunghiul divin ce tronează deasupra şi încă trei “ochi” dispuşi triunghiular şi perfect isoscel, tot simbol al Divinităţii care patronează cele dedesubt ?

.

Evident, pecetarul, cu care, în satul Leordina, se petcetluia prescură la uşa unui cuptor de copt, are ceva comun cu turlele sub care se va realiza, pe altar, Misterul Liturgic! Acolo, omul se va întâlni cu Dumnezeu; între pământ şi cer intervine o întâlnire; orizontul la care se întâlnesc cele două planuri existenţiale este linia de unire, “firul” ce leagă (şi delimitează) omenescul de divin.

.

Acest “fir” numit brâu-torsada este românesc; l-a cioplit un român. Priviţi -1 pe agneţul unui vechi pecetar din Cernăuţi (fig.nr.6) ³⁷⁾, sau înconjurând “ritualic piciorul unei peceţi pe care o consacră, aşa cum o frânghie consacra odinioară, prin izolare, locul sacru de cel profan”³⁸⁾ (fig.nr.7), sau pe o proaspăt cioplită poartă monumentală (fig.nr.6,cap.II)³⁹⁾, sau pe crucea care priveghează la mormântul unui tânăr adormit, nu demult, printre străini (fig.nr.8)⁴⁰⁾, sau înconjurând, de câteva secole, ca un brâu protector, mijlocul sau partea de sus a pereţilor majorităţii bisericuţelor de lemn, “ca frânghie răsucită, pe care o simţi aspră şi trainică”⁴¹⁾, înfruntând veacurile şi fabulând despre “pelerinajul omului la sursele existenţei… [pentru că] în poveştile româneşti, firul se deapănă pe ghem odată cu destinul eroului, […] spirala [ …] simbolizând mişcarea circulară pornită de la un punct şi prelungită la infinit “ ⁴²⁾ ; peste tot, indiferent de funcţia

.

89

.

 

artistică (strict decorativă sau simbolică), este, în artă, o pecete românească, un semn de apartenenţă etnică.

Observaţi că acest brâu autohton, din lemn, “lucrat din buză de secure şi scoabă de fier, … se reliefează puternic, cu mult trup, pulsând în răsucitura lui fără capăt, ca o fugă, la infinit, [realizând, astfel] jocul de umbră şi lumină care vibrează suprafeţele, [şi din care se conturează] înţelesul de Durată -Nemurire”; – în timp ce brâul celtic, de migraţie, are o “liniaritate monoton-mătăsoasă, [este] gravat pe metal de luptă şi cusut cu fir pe veşmânt de războinic” şi se constituie într-o iluzie a Infinitului şi Nemărginirii, desemnând şi caracterizând “popoarele celtice, vânturate prin lume de neodihna migraţiei şi mistuite de setea pentru o mereu dizolvată Fata-Morgana” ⁴³⁾.

.

Brâul autohton “e al păcii şi al stabilităţii de vatră, e dur în materie, armonic şi solar în expresie, se ancorează mai ferm în spaţiu şi timp, fiind emblema unui univers de rostire specifică – civilizaţia lemnului” ⁴⁴⁾

.

4) “ Funia zig-zag “

.

O găsim mereu prezentă pe uneltele textile, pe furcile de tors şi pe prisnele, pe instrumentele muzicale (fluiere, mai ales), cât şi pe bâtele ciobăneşti sau pe spărgătoarele de alune, – pe toate îndeplinind doar o funcţie pur ornamentală, înfrumuseţând obiectul respectiv; şi pe unele pecetare ea “separă şi totodată articulează”⁴⁵⁾ cele două câmpuri existenţiale, ca obişnuita funie torsadă din fig.nr.7.

.

Dar, pentru a pricepe că de fapt nu este un simplu motiv ornamental, iată, un străvechi pecetar din Sălişte (fig.nr.9 şi 10), pe crucea căruia funia geometrizată de zig-zag nu mai delimitează, pe orizontală, două lumi, nici nu

.

.

90

.

 

înfrumuseţează un obiect banal, ci, transformată într-o veritabilă spirală a vieţii exprimă elevat, pe verticală, înălţarea vieţii pământeşti spre cer, aspiraţia dintotdeauna a lutului spre stele, a omului spre azur – aşa cum Răstignitul

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 9

.

91

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 10

.

.

.

.

.

92

 

de pe lemnul Crucii înalţă jertfa Sa pentru om spre Tatăl cel din ceruri, Hristos însuşi exprimat de meşterul popular printr-o spirală în zig- zag răstignită pe cruce. Iisus – spirală în zig-zag: opera unui ţăran din veacul trecut, care are curajul de a fi precursor al post-moderniştilor!

Asupra acestei spirale a vieţii trebuie să mai zăbovim, deoarece se cuvine a-i evidenţia deosebita trăinicie în timp şi spaţiu: simbolismul ei este prezent în mitologia străromână, ca axă spirală între rai şi iad; o transmite până -n pragul secolului nostru poezia populară ce vorbeşte despre “calea raiului”; iar în contemporaneitate, pe substratul autohton al unei căi mirifice, Brâncuşi a trasat la Târgul Jiu o Via Sacra românească, în complexul monumental consacrat eroilor din războiul de întregire al neamului. Iată consemnarea acestor trei aspecte:

.

1. I)În mitologia străromână “urcarea şi coborârea din Rai pe pământ, ca şi coborârea de pe pământ în Iad şi urcarea pe pământ din Iad, se făcea ritual pe axa Rai-Iad, în spirală. Ritul călătoririi în spirală, între ceruri şi pământ, şi pământ şi subpământuri, este respectat de cele două ierarhii divine (cereşti şi subpământeşti) şi de eroi şi de oameni […]. În coborâre sau ascensiune, divinităţile cereşti nu produc perturbări atmosferice, numai cele diavoleşti, care urcând în văzduh produc vârtejuri în urma lor, uneori destul de dăunătoare pentru oameni (uragane sau tornade)”⁴⁶⁾.

.

1. I)În poezia culeasă din judeţul Neamţ, “ Calea Raiului e lungă,

   cât o viaţă să n-ajungă.

   Calea Raiului e smeadă,

   tragi la ea ca la obadă,

   urci, cobori şi nu sfârşeşti,

   cauţi şi nu nimereşti,

.

.

93

.

 

când să zici că ai scăpat

de la cap o ai luat;

piedici jos şi piedici sus,

cazi şi te ridici răpus,

nu ştii care-ţi este scrisa,

ce aştepţi şi datu-ţi-s-a “⁴⁷⁾.

.

1. I)Brâncuşi “a închipuit o Via Sacra, care porneşte de la Coloana Nesfârşită trece prin mijlocul bisericii Sf. Apostoli, apoi prin Poarta Sărutului şi se opreşte la Masa Tăcerii. În fond, biserica este inclusă de sculptor, din capul locului, în complexul monumental, astfel încât Via Sacra să reprezinte o cale mirifică în toate aspectele ei simbolice: masa ospăţului funerar, aleea scaunelor pentru odihna celor îndoliaţi, poarta sărutului la despărţire înainte de Marea Trecere, biserica, concepută ca o bazilică-necropolă, şi coloana nesfârşita a recunoştinţei naţionale şi a legăturii dintre cer şi pământ, dintre spiritele celor morţi care sălăşluiesc în ceruri şi a celor vii care trudesc pe pământ”⁴⁸⁾.

.

Dar “ce sunt, în definitiv, romboizii brâncuşieni, dacă nu Funia stilizată, Brâul geometrizat, dur în abstracţiune şi plantat pe verticală, să lege (veche aspiraţie!) pământul de cer. Că ar fi ceva adevăr în relaţia Brâu – Coloană ne-o spune şi semnul matematic al infinitului (formula totală a Duratei), care-i tot fragment de Brâu, de rombi îngemănaţi, doi la număr.

Vreau să zic că simbolurile se întâlnesc în estuarul cunoaşterii, unde spiritele alese decantează timpul, spaţiul, comprimă distanţele, afirmă obsesiile matricei din care descind. Ce-am făcut, aşa dar ? Am formulat o ecuaţie posibilă: Infinitul celtic – ideea maramureşeană a Duratei – Infinitul brâncuşian – matematica infinitului. Chestiunea nu-i doar de estetică; ne mână în straturi milenare de spirit, mitologie, civilizaţie, valori “⁴⁹⁾.

.

94

.

 

5) „ I c h t y s “

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 11

.

95

 

Din epoca persecuţiilor şi a catacombelor, de la creştinii primelor veacuri, simbolul-parolă, Ichtys, traversează secolele, păstrându-şi nealterat înţelesul genuin ; sub peştii încrustaţi pe prescornicerul din fig.nr. 11, minunat stilizaţi, este înscris anul erei creştine – 1812; deasupra, în vârful pecetarului – o răstignire splendid executată; pe revers, cinci litere, COMAN, înscriu în tiparele istoriei numele familiei din Moisei care-şi asumă acest creştinesc blazon de nobleţe.

.

Prin întruparea Logosului a coborât în lume “Lumina”; şi unii oameni “nu L-au primit” pentru că iubeau întunericul. Dar “Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1,5).

Proaspăt-înfiripata Biserică creştină a avut de suferit, a fost persecutată pentru că noua învăţătură, Evanghelia iubirii, vestea principii deosebite de cele care guvernau atunci relaţiile dintre oameni. Din cartea istorică Faptele Apostolilor, scrierile Părinţilor şi consemnările istoricilor evrei, elini sau romani – putem înţelege cât de mare opoziţie au întâlnit aceste idei şi cu câtă înverşunare s-au năpustit asupra creştinilor, cei care voiau să menţină omenirea în întunericul idolatriei şi sclavagismului. De la prigoana iudaică, ce culminează cu lapidarea arhidiaconului Ştefan, apoi la prigoana păgână pornită de împăratul Nero (61), continuată până sub Diocleţian (305) timp de aproape trei secole, creştinii sunt urmăriţi, arestaţi şi supuşi la tot felul de chinuri: ucişi cu pietre, străpunşi cu suliţe, tăiaţi cu sabia, aruncaţi în arena circurilor să fie sfâşiaţi de fiarele sălbatice, sau legaţi de stâlpi, unşi cu smoală şi aprinşi ca nişte făclii pe aleile grădinilor protipendadei păgâne. “Non licet esse christianos!”.

Dar puternicul imperiu roman, în loc să extermine creştinismul, nu a reuşit decât să sfinţească glia cu moaştele martirilor şi să aprindă pe cer miriadele de

.

96

.

 

luceferi ai credinţei. Lumina Evangheliei iubirii învăluie piramidele Egiptului din îndepărtatul Orient şi Coloanele lui Hercule din îndepărtata Spanie; la anul 313 împăratul Constantin recunoaşte capitularea lumii greco-romane în faţa Ideii creştine, semnând Edictul de la Milan; iar dacă peste 50 de ani (361-363) apostatul Iulian va încerca să mai persecute Biserica lui Cristos, nu va putea muri înainte de a-şi recunoaşte neputinţa: “Ai învins, Galileene!”. Miracolul supravieţuirii şi izbânzii creştinismului este sorgintea sa divină (întrezărită, la anul 31, şi de rabbanul Gamaliel – c.f. Faptele Apostolilor 5,38-39)⁵⁰⁾. “Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”⁵¹⁾.

.

În timpul domniei întunericului, discipolii Răstignitului se întâlneau pe furiş, în locuri ferite de privirea iscoditoare a persecutorilor, prin păduri, peşteri, catacombe. Cuvântul-parolă, Ichtys, sau conturul unui peşte desenat în colbul sau noroiul potecilor, ca “bornă de orientare” spre locul de întâlnire la Misterul Liturgic – nu sunt lipsite de o semnificaţie şi un simbolism precis. În greceşte, “limba universală” a începutului de mileniu creştin, la peşte i se spune IHTYS (Luca 24,42 ; Ioan 21,9 sq). Despărţind prin punct o literă de alta, se poate scrie ideograma: Iisus Hristos Teú Yòs Sotír = Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Salvator.

Cu acest înţeles genuin cuvântul-parolă este prezent pe prescornicerul din 1812, prin cei trei peşti frumos stilizaţi traversând peste 17 veacuri. Nu cunoaştem alt “filon” în care să se fi perpetuat “peştele”. Deci, Coman din Moisei nu preia dintr-un corpus legendar, dintr-o reprezentare cosmogonică sau dintr-o arhaică zoomitologie simbolul peştelui – pentru că în pantheonul mitologic autohton acesta nu exista ⁵²⁾. El aparţine neîntreruptei tradiţii creştine.

.

.

97

.

 

*

* *

La-nceputul acestui capitol am afirmat, împreună cu Mario de Micheli, că “simbolul religios revelează solidaritatea ce există între structurile existenţei şi structurile cosmice. Omul nu se simte izolat în Cosmos, se simte deschis către o Lume, care, graţie simbolurilor, îi devine familiară”. Dacă am izbutit să ridicăm măcar un colţ al vălului de taină de pe aceste câteva simboluri străvechi – Axis Mundi, Colţi de lup, Brâu torsadă, Funie zigt -zag şi Ichtys – putem vedea mai clar, putem pricepe mai limpede cât este de adevărată spusa aceluiaşi de Micheli, că: “Cel care înţelege un simbol nu numai că se deschide lumii obiective, dar, în acelaşi timp, reuşeşte să iasă din starea sa individuală şi să se apropie de o înţelegere universală. Experienţa individuală se trezeşte iar şi se transformă în act spiritual”⁵³⁾; lângă care trebuie să aşezăm şi spusa românului Brâncuşi, că: “Dacă oamenii […] din vremea noastră […] nu recunosc minunea pe care o constituie viaţa însăşi, ceea ce le lipseşte… este dimensiunea cosmică, sentimentul acela al aventurii spiritului dincolo de realitatea imediată”⁵⁴⁾. Quod erat demonstrandum.

.

.

.

.

.

Note:

1) Mario de Micheli, Avangarda artistică a secolului XX, Ed. Meridiane,

.

Bucureşti, 1968, cit.apud Mircea Deac, Brâncuşi. Surse arhetipale, Iaşi, 1982, p.14.

.

1. 2)Anca Pop-Bratu, Pecetarele din Maramureş – un fenomen de sincretism, Ed. Academiei Române, Studii şi cercetări de istoria artei, seria Artă plastică, tom.27/1980, p.10.

.

1. 2)Mircea Eliade, Le sacré et le profane, Paris, 1975, p.138, cit. Anca

.

98

.

 

Pop-Bratu, ibid. 66

1. 4)Anticul Florus, cit. apud C.C.Giurescu, Transilvania în istoria poporului român, Bucureşti, 1967, p.18.
2. 5)O.c., p. 15.
3. 6)Id. ibid. nota 13, cu trimiterea: “v. V. Candrea, Iarba fiarelor, Bucureşti, 1928; M.Eliade, Ierburile de sub Cruce, în Revista Fundaţiilor Regale, nov. 1939; N.Cartojan, Cărţile populare în literatura română, v.II, pg. 114-115 (despre originea viţei de vie); v. de asemenea, la M. Eliade, Traité d’histoire des réligions, capitolul Arborele şi Crucea, pg. 249-251 (cu bibliografia problemei, p.278)”.
4. 7)“Vezi P.H.Stahl, La Dendrôlatrie dans le folklore et l’art rustique du XlX-e siècle en Roumanie, în Archivio Internazionale di Ethnografia e Preistoria, voi. II, Torino, 1959, p.43-69 “ – nota 14 la Anca P.B., ibid.; vezi şi Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 1987, pg. 330-331.

.

1. 4)Pe celebrele blide de la Vama, ca “brad” şi ca “arbore al vieţii”, vezi Iuliu Pop, Motive ornamentale pe ceramica populară din Ţara Oaşului, Muzeul Artei Baia Mare, mss., p.21-25 şi 31-32.

.

1. 4)“P.Petrescu, Motive decorative celebre, Bucureşti, 1971, p.47

.

(bradul ca “tipar traco-getic” al Arborelui Vieţii)” – nota 15 la Anca P.B., ibid.

.

1. 10)Anca P.B., o.c,p.l5.
2. 11)Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, 736 pg.
3. 12)Mitologie română, p.359.
4. 13)R.Vulcănescu, Coloana cerului, Bucureşti, 1972, p.35.
5. 14)Ovid Densuşianu, Limba descântecelor, în Grai şi suflet, IV, 1929-1930 şi 1931-1932, – nota 17 la R.Vulcănescu, Mitol. rom., p.330.

.

1. 10)Alex.Graur, Etimologii româneşti, Buc.,1963 – nota 18 la R.V., ibid.
2. 11)Alex.Rosetti, Limba descântecelor româneşti, Buc, 1975 – nota 19 la R.V., ibid.
3. 12)Referitor la răspândirea geografică a cuvântului Crăciun, R. Vulcănescu,

   utilizând lucrarea lui Petru Caraman, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români şi slavi, Iaşi, 1931, scrie: “Crăciun în afara graniţelor etnice româneşti nu se găseşte decât la slavii din imediata vecinătate cu românii: la o parte din bulgari Kračun (cu sensul românesc); la ucrainenii carpatici Kerečuny, atestat în expresia Kerečunj večery (ajunul Crăciunului); la cehi Kracun […] la slovaci

.

99

.

 

tot Kračun, rar şi numai la cei din est; la unguri Karácson (forma cu n final palatalizat Karácsony), cu acelaşi sens ca şi la români [… ]. Deci reiese că pretutindeni cuvântul e împrumutat de la români”, o.c, p.330.

.

1. 18)E.Çabej, Zu einigen Erscheinungen der albanesischen Sprachenschicht und deren balkanichen zusammenchägen, în Studia Albania, XVI, p.35-104, – nota 22 la R.Vulcănescu, o.c, p.330.

.

1. 18)R.Vulcănescu, o.c, p.330-331.
2. 19)Cornel Irimie şi Marcela Necula, Arta ţărănească a lemnului, Bucureşti, 1983, p.56.
3. 20)Id.ibid.
4. 21)D.Dumitraşcu, Vechi pecetare maramureşene, în rev. Steaua, nr. 10/1977, p.55
5. 22)Eminescu, Trecut-au anii… (1883, dec).
6. 23)Mihai Coman, Mitologie populară românească, I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p. l44 şi urm.
7. 24)Ion Ghinoiu, Calendarul popular: Sărbători şi obiceiuri, mss.,

p.82-83, cit la M.Coman, o.c, p.144

1. 18)Tudor Pamfile, Duşmani şi prieteni ai omului, Librăria Socec şi comp.,

   Bucureşti, 1916,p.l31, cit. la M.Coman, ibid.

2. 19)Octavian Buhociu, Folclorul de iarnă. Ziorile şi poezia păstorească, Bucureşti, Ed. Minerva, 1979, p.l46,cit. M.coman, ibid.
3. 20)Grigore Tocilescu, Cristea N.Ţapu, Materialuri folcloristice, Bucureşti, 1981, Ed. Minerva, v III, p.109, cit M.Coman, o.c, p.145.

.

1. 18)“Lupul funerar” este însă o figură familiară pentru întreaga mitologie indo-europeană. În Rig-Veda, adoratorii îi cer zeului Puşhan (întrupare a Soarelui) să alunge lupul cel rău (întrupare a întunericului) din calea lor, iar înVendidat-zend sufletele bune se tem să nu întâlnească lupul în drumul lor ceresc (Vezi Angelo de Gubernatis, Mythologie zoologique (ou les légendes animales), Paris, Ed. A. Durand, 1874, II, p.150-153). În tradiţia nordică, lupii Skoell şi Hati vor să înghită soarele şi luna (idem, p.156), iar lupul Fenir, duşmanul zeilor, simbolizează “moartea cosmică”; la fel în mitologia greacă ori în cea celtică lupul relevă atribute făţiş funerare (Jean Chevallier, Alain Gheerbrandt, Dictionaire des symboles, Paris, Ed Seghers, 1974, III, p.145; Beryl Rowland, Animal with human face (a quid to animal symbolism), Knowville, University of Texas Press, 1975, p.162)” – M.Coman, o.c.,p.l46.

.

1. 18)Constantin Brăiloiu, Opere (V), Bucureşti, Ed.Muzicală, 1981, p.113,cf. M.Coman, ibid.
2. 19)O.c, p. 19-20 şi 32-33, cit M.Coman ibid.

.

100

.

 

32)M.Eliade, De Zamolxis à Gengis Khan, Paris, Payot 1970, p.27-28, cit M.Coman, o.c, p. 148.

33)Jean Chevallier, o.c., III, p.144.

34)“Să menţionăm aici că lupul nu este singura figură mitologică care trebuie invocată pentru a explica structura, funcţia şi semnificaţia culturală a stindardului dacic. Acesta poate fi interpretat şi ca o reprezentare compozită: cap de lup, trup de şarpe, sau chiar ca imaginea unui monstru fabulos; acest chip, spune Vasile Pârvan “ ne aduce aminte de capul de demon asiro-babilonian Tiamat sau de demonii hitiţi” (V. Pârvan, Dacia, 1972, pg. 13). Pe de altă parte nu este exclus ca “trupul” ce continua după capul de lup să nu fi avut, pentru daci, o valoare simbolică, ci una strict practică: acea prelungire de pânză amplifica şuieratul vântului şi crea un sunet puternic, în măsură să-i înspăimânte pe duşmani şi să îmbărbăteze pe oştenii daci. S-ar putea deci ca “şarpele cu cap de lup” să fie o “interpretatio romanna” datorată necunoaşterii semnificaţiilor originare şi resemnificării figurii dacice într-unul din codurile mitologice specifice culturii latine”. – nota 18 la M.Coman, o.c, p.148 resp.218.

.

35)“Vezi op.cit., p.23; vezi şi Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1986,p.413-414” -M.Coman, o.c p.148.

.

36)“Simbolul vitejiei (lupul) şi al înţelepciunii (şarpele) – cele două virtuţi cu care un neam înfruntă mileniile” – opinează dr. Viorel Ţigu, lecturând manuscrisul acestei cărţi; precizând şi că: “La strămoşii noştri este accentuat cultul vitejiei, pe care lupul îl semnifică excelent. Ideea dăinuie şi în creştinism: în unele biserici din ţinutul Hălmagiului este pictat şi un militar viteaz, sfântul Lup”. Pe mijlocul pereţilor exteriori ai trupului bătrânei biserici de lemn din Ceheiu judeţul Sălaj (strămutată aici din satul Câmpia-Sălaj, în 1763), funia torsadă (“linia vieţii”) este însoţită, pe toată lungimea ei, de două rânduri de “colţi de lup”.

.

37)Colecţionat, prin anii 20 ai vecului nostru, de către eruditul botanist Dr.Emilian Ţopa (fost profesor universitar la Facultatea de Farmacie din Cluj, apoi două decenii director al Grădinii Botanice din Iaşi) din zona Cernăuţi; dăruit, în 1979, preotului Mircea Antal din Breb, cu care s-a împrietenit într-o excursie (de studii, deşi era aproape octogenar!) pe Pietrosul Rodnei; pecetarul nu are suprastructură artistică, ci se remarcă prin deosebit de frumoasa cioplitură a peceţii agneţului (IC, XC,NI, KA) încadrat de o perfectă funie-torsadă; lemn de paltin, 45×45 mm, h=50 mm.

.

1. 38)Anca Pop Bratu, o.c, p. 19-20
2. 39)Vezi şi minunata carte a lui Francisc Nistor, Maramureş – ţara

.

101

.

 

lemnului, Ed.Sport-Turism, Bucureşti, 1983, cu 257 ilustaţii.

1. 40)Sculptată de teologul Ovidiu-Sorin Antal (Breb) pentru mormântul verişorului său din Düsseldorf – Germania, Andrei-Şerban Antal (1971-1988).

.

1. 40)D.Dumitraşcu, ibid.
2. 41)Mircea Deac, o.c.,p. 17-18
3. 42)Pop Simion, Nord, Bucureşti, Ed.Eminescu, 1972, p. 21-22.
4. 43)Id. ibid.
5. 44)D.Dumitraşcu, ibid.
6. 45)R.Vulcănescu, Mitologie… p.574.
7. 46)Id. ibid., după Răspuns la Chestionarul mitologic, judeţul Neamţ, 1939.
8. 47)V.G. Paleologu, De la Génese de la “Via Sacra” de Târgul Jiu, Craiova 1967, apud R.Vulcănescu, o.c.,p.575 resp. 670
9. 48)Pop Simion, o.c. p.22-23
10. 49)“Şi acum vă zic: Daţi-le pace la oamenii aceştia, şi-i lăsaţi; căci de va fi de la oameni sfatul acesta sau lucrul acesta, se va risipi; iar de este de la Dumnezeu, nu-1 veţi putea risipi [nimici]; [vedeţi] ca nu cumva să vă aflaţi şi [luptători] împotriva lui Dumnezeu”.

.

1. 40)Vezi: Paul Allard, Histoire des persécutions, 5 vol., Paris, 1908-1924; idem, Le christianisme et l’empire romain de Neron à Théodose, ed. 8, Paris, 1908; la sfârşit, texte şi bibliografie.

.

1. 40)Vezi Mihai Coman, o.c, p.202-206 cap. Peştele
2. 41)O.c, apud M.Deac, o.c, p.14-15.
3. 42)Cf. C. Teodorescu-Tobac, Mitozofia lui Brâncuşi, Astra, nr.4 / 1969, apud M.Deac, o.c, p.6.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

102

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

V. PRECURSORI AI LUI BRÂNCUŞI

.

.

.

.

.

.

„Am senzaţia că Brâncuşi este

într-o anumită măsură un

genius loci al României […] care

continuă vechile tradiţii manuale de lucru

şi care dezvoltă aceste tradiţii artizanale

pe planul artei”

.

Giulio Carlo Argan¹⁾

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

103

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

104

.

 

V

.

Apărut deodată, uimitor ca şi Eminescu […], dintr-o matcă naţională unică, purtând pecetea întâlnirii dintre est şi vest, între arhaitatea afro-asiatică şi spiritul

.

trac al civilizaţiilor prehelenice”²⁾, Constantin Brâncuşi din Hobiţa Gorjului a urcat toate treptele Artei până la înălţimea sanctuarului în care oficia ca Mare Preot chiar el

• –“Sfântul din Montparnasse”³⁾. Iar altarul era sub cupola lumii. A lumii în care:

  “Rătăceam de milenii

  printre pietrele sfărâmate până când veni unul

  să le trezească la viaţă să le înveţe

  să umble să zboare să vorbească să cânte

  se numea Brâncuşi

  – mai bătrân şi mai tânăr ca lumea –

  trăia cu vremurile toate laolaltă “ ⁴⁾. Da. Trăia cu toate vremurile laolaltă. Şi cu toţi oamenii. Cei de după el, dar şi cei de dinaintea lui. Şi, în primul rând cu “ai lui”. Pentru că rădăcinile creaţiei sale, însuşi spiritul ei, trag sevă dintr-o “anumită viziune şi înţelepciune românească”⁵⁾ , pe care o va purta în triumf prin toate locurile în care oamenii au înălţat pentru operele lui – sanctuare ⁶⁾.

.

Contactul parizian “cu noile curente în lumea artelor şi interesul crescând pentru învăţăturile şi religia

.

105

.

 

Orientului”⁷⁾ sunt două elemente care doar întregesc universul artistului, rotunjit pe trainica şi profunda moştenire românească şi ţărănească⁸⁾. Dorim să ilustrăm acest adevăr şi prin compararea unor creaţii brâncuşiene cu câteva bătrâne pecetare, cioplite de ţărani ce aparţin aceleiaşi arii artistice ⁹⁾ în care lemnul a fost şi este predestinat a deveni, prin artă, sacru şi nemuritor. Să începem cu minunea minunilor artei moderne – Măiastra; apoi: Coloana şi… alte “coincidenţe”.

.

1) “M ă i a s t r a “

.

Începând cu Pasărea Măiastră ca mesager divin al basmului românesc, protectoarea îndrăgostiţilor,¹⁰⁾ şi până la Pasărea în Spaţiu (fig. nr.l), Brâncuşi năzuieşte să întruchipeze în zborul păsării¹¹⁾ avântul sufletului, puternica forţă ascensională a spiritului dezpătimit de amănuntele vieţii. Dezbrăcată de “detaliile” materiale ale corpului¹²⁾, pasărea se înalţă nestingherită¹³⁾ în zborul spre cele de sus.

.

“Unde-a zburat ?… sau poate va să zboare?…

Priveşte-o, uite, este!, parcă nu-i !

E tot ce e şi iarăşi va să fie

Un zbor imens, spre cer, al lutului! “ ¹⁴⁾.

.

“Pasăre eşti ?

Sau un clopot prin lume purtat ?

Făptură ţi-am zice, potir fără toarte,

cântec de aur rotind

spre spaima noastră de enigme moarte” ¹⁵⁾.

.

“Ca şi porumbelului din Arca biblică, Brâncuşi îi dă drumul spre lumea ce pentru el fusese potopită, din lumea lui cea nouă ^l6) lume plămădită întru credinţa că Măiastră este pasărea care “venea în ajutorul oamenilor cu gând şi

.

106

.

 

inimă curată pentru a -i duce peste munţi, mări şi ţări, spre izbândă”¹⁷⁾. “Pasărea Măiastră din munţii noştri este însuşi

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 1

.

107

.

 

logosul plotinian al operei brâncuşiene, este acel preştiutor: la început a fost cuvântul al Marelui Zis. De acum înainte, şi tot mai adânc, Brâncuşi îl va pronunţa ca pe o formulă magică, ori ca pe o cifră fatidică…”¹⁸⁾: “ Măiastră m-a vrăjit o viaţă întreagă!”.

.

În elaborarea seriei¹⁹⁾ sale de Păsări Măiastre şi Păsări în Spaţiu, Brâncuşi a pornit “de la o imagine aşa zicând apropiată de natură (1912) până a ajuns după mai bine de treizeci de ani de căutări la acea fulgerătoare aerodinamică a Păsării de Bronz (1941) în care în sfârşit curbura convexă a spatelui, prezentă în primele variante, se transformă în verticală ca la păsările – suflet ²⁰⁾ ţărăneşti (subl.ns.) ²¹⁾ .

.

*

* *

Am subliniat anume ultimele trei cuvinte, pentru că am ajuns la un prag, dincolo de care ne întâmpină (iarăşi) pecetarele noastre. Cioplitorii lor ar putea fi numiţi precursori ai lui Brâncuşi. Anonimi şi uitaţi. De sub aripa timpului, doar fetele din munţii Maramureşului îi readuc, din când în când, în lumina blândă a caselor din lemn troienite de zăpadă, invocând, în ritmul fusului ce măsoară pe fir lâna din caier, făpturile… cioplite de ei:

“Fă-mă, Doamne, ce mi-i face,

Fă-mă pasăre măiastră

Să zbor la mama-n fereastră.

Măicuţa m-o hâşăi,

Io de-acolo n-oi fuji

Până nu i-oi povesti

Cum mă poartă streinii.

Streinii cină la masă,

Eu cinez umblând p-în casă,

Streinii la masă cină,

Eu ţân sfeşnic şi lumină … “ ²²⁾ .

.

108

.

 

Iar ei, anonimii, ascultând litania cosânzenelor, încrestează (cu mâinile stră-strănepoţilor lor) pe alte prescornicere “pasărea măiastră, ce vorbeşte şi-i arată lui Făt Frumos drumul către Ileana Cosânzeana”²³⁾. Şi astfel, s-au ivit în lume – cu cât timp înaintea Sfântului din Montparnasse ? – pecetarele din fig. nr 2 şi 3.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 2

.

109

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 3

.

Priviţi -le cu ochii poetului maramureşean, care, pentru că … le-a văzut, a mărturisit:

“Eu ştiu Pământ pe lume ce cuvântă

Într-o legendă veche de-nălţare

Cu om, de vrajă prefăcut în stâncă

Şi sufletul Măiastră, ca să zboare…”²⁴⁾. Priviţi-le până veţi înţelege că “nu zbori pentru că ai

aripi, ci crezi că ai aripi, pentru că ai zburat”²⁵⁾ .

.

Priviţi-le până când le veţi vedea că se înalţă în zbor spre surorile lor… născute în Montparnasse!

.

.

110

.

 

2) „Co1oana”

.

“Coloana […] zisă infinită, reprezintă, ca şi stâlpul casei ţărăneşti, trăinicia faptelor noastre, comunitatea visurilor şi aspiraţiilor noastre, elanul şi încrederea în lumea viitoare. E simbolul viitorului omenirii”²⁶⁾. Sau, cum zice poetul:

.

“O prelungire-n infinit a tuturor

A celor stâlpi de casă, din pridvor

A miilor de meşteri vii şi morţi

Ce ţintuiră sori din cer pe porţi…

Os peste os înalţă din Pământ

Pioasă rugă, fără de cuvânt

S-a pomeni-n vecii c-au vrut trăind

S-atingă cerul, negrăit de blând!” ²⁷⁾.

.

S-atingă Cerul…rugile ce se vor face pe prescura din grâu curat, doreşte şi făuritorul pecetarului din figura 4 şi 5, care peste pecetea agneţului înalţă o veritabilă coloană din şapte (cifra magică) romboizi, câte unul pentru fiecare zi a săptămânii – pentru ca Invocarea cerului să fie necontenită; 7 tronsoane plutind în văzduh – pentru “pecetluirea” celor 7 tunete apocaliptice (Apoc.10, 4).

Că meşterul de prescornicere nu era străin de noţiuni ca “simbol” sau “monumental” – ne grăieşte, convingător, un şi mai vechi pecetar din Moisei (fig.nr 6 şi 7); lângă care, după ce termină de încrestat literele sacre (IS, HS, NI, KA), meşterul parcă aude glasul stră-strămoşilor care îl cheamă spre azur, şi de acolo va coborî peste pecetea agneţului – din concepte încă nu îndeajuns studiate – atât simboluri mitice străvechi, cât şi imagini creştine stilizate: el “acoperă” pecetea cu patru turle ca la biserica din sat, dar, înainte de a înălţa pe ele crucea, despică din văzduh şi

.

.

111

.

 

două tronsoane din Coloana infinitului (cu cât timp înaintea “clasicului absolut” de la Hobiţa ?), iar pe o parte a postamentului încrustează simbolicul triunghi, parcă fabulând “povestea capului lui Adam”²⁸⁾, care, după opinia lui Cartojan, circula în spaţiul românesc cu secole în urmă

.

29)

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 4

.

.

.

112

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 5

.

.

.

.

.

113

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 6

.

.

.

.

114

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 7

.

.

.

.

.

115

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 8

.

.

116

 

Mircea Eliade în studiul “Brâncuşi et les mythologies”, Paris, 1967, “defineşte cu pregnanţă rădăcinile arhaice ale Coloanei fără sfârşit, acel “motiv folcloric românesc Columna cerului, care prelungeşte o temă mitologică atestată încă din preistorie şi care, printre altele, este destul de răspândită de-a lungul lumii […]. Cele 5 variante în lemn ale Coloanei fără sfârşit, realizate între anii 1918-1920, se înfăţişează în forme foarte asemănătoare cu aceea care va fi consacrată monumental”³⁰⁾, în anul 1937, la Târgu Jiu (fig.nr. 8). “Brâncuşi a avut sub ochi nenumărate variante ale acestor stâlpi, nu numai pe prispele caselor de ţară, dar şi în cimitirele olteneşti […], în ţara Haţegului, în valea Timocului, în Moldova [ …], stâlpii de pe valea Sebeşului şi din ţinutul Ciucului […], crucile din Crişana […] şi “rugile” transilvane, dintre care cele atât de numeroase din nord sunt impresionante “³¹⁾. Dar “formele pe care le- a creat Brâncuşi nu erau numai cele văzute de el în cutare sau cutare sat; ele erau plămada lui, aşa cum se statorniciseră de-a lungul şirului nesfârşit de generaţii pe întinsul întregului pământ românesc ³²⁾ , geniul lui cristalizându-se în esenţe nepieritoare”³³⁾.

.

Dacă pe toate pecetarele de tipul coloană sau stâlp tronează o cruce, şi pe Coloana de la Târgu Jiu, chiar dacă Brâncuşi nu a montat-o, ea “se vede”. Cel puţin aşa spune un cunoscut brâncuşiolog: “Semnul cu care se termină fizic ceea ce ştim că este Coloana fără sfârşit este un fragment de element (aproape jumătate din partea inferioară a unui octaedru). Citit singur, în datele simbolismului geometric, acest fragment se dovedeşte un semn cunoscut: arcul deschis spre cer, simbol al transmutabilităţii în infinit, similar coarnelor de consacrare, similar astrului nopţii, similar părţii superioare a scaunelor din jurul mesei tăcerii. Semnul alchimic al împlinirii Marii Opere este şi el foarte

.

.

117

.

 

aproape:, segment de modul, triunghi cu baza în sus, marcat de o cruce. O cruce care este aici invizibilă sau realizabilă numai mental: adică, prelungind imaginar, într-o parte şi cealaltă, orizontala limită a octaedrului retezat şi urmând mai departe cu ochii minţii, sau ai sufletului, fina verticală a coloanei înseşi. “O sculptură nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal şi în pământ” – spunea, cu referire la toate lucrările sale, Brâncuşi”³⁴⁾. Iar Mircea Eliade dixit: “Dacă vrei să te înalţi… uită-te la Coloană şi porneşte, urcă, înalţă-te…”³⁵⁾.

.

3) Alte “coincidenţe”

Nu dorim să exagerăm căutarea modelelor arhetipale (păstrate în arta ţărănească, în mituri şi legende) la originea sculpturilor lui Brâncuşi, ci ne străduim a înainta pe calea gândirii sale încă un pas, chiar dacă multe întrebări rămân fără răspuns: sunt şi piscuri veşnic nedezvăluite ochilor, sunt înălţimi ale geniului ce rămân învăluite în taine şi enigme; şi lumina care le înfăşoară nu o poate penetra raza gândului nostru.

1. a)Este evident că între cele două “forme” de a ilustra zborul spre înălţimi – întruchipate în Măiastră şi în Coloană – Brâncuşi a realizat, ca o sinteza ³⁶⁾ , Cocoşul (fig.nr.9). Între preferinţa pentru zbor şi aceea pentru formele arhetipale – Cocoşul întruchipează genial puterea de esenţializare. La cântecul Cocoşului “participă” romboizii Coloanei şi săgeata Măiastrei³⁷⁾.

.

Pe care piedestal să aşezăm pecetarul Racheta din Ieud (fig.nr.10)?

1. a)Pe la jumătatea veacului al optsprezecelea (precum se poate data după inscripţia cirilică: Fă-cut Ta-na-sii ³⁸⁾ ), la umbra dorului, un maramureşean ciopleşte pecetare. Din văzduhul cald şi luminos, o albină încărcată

.

.

118

.

 

cu polen (vezi fig. nr.11) aterizează sub prispa casei întrebându-1: “Cine-i acesta ? – Un fragment din “Regele regilor”³⁹⁾. În vara anului 1937, atras de vraja înţelepţilor

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig.nr.9

.

119

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig.nr.10

.

.

.

120

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

flg.nr. 11

.

.

.

.

121

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig. nr. 12

.

.

.

122

 

Orientului, Brâncuşi face o călătorie în India. Studiază cu holcarul Indorei, Ieşuand Rao, proiectul unei opere monumentale – Templul Eliberării Sufletului ⁴⁰⁾ .

Din “polenul” adus, va modela “Regele regilor”? (fig.nr. 12). Carola Giedion-Welcker îl numeşte chiar “Spiritul lui Budha”⁴¹⁾. Mircea Deac îl consideră “o sculptură modernă, aparent abstractă” şi pentru a-i înţelege sensul apelează la simboluri⁴²⁾ .

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig.nr. 13

.

123

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig.nr. 14

.

1. c)încărcate de simboluri, ca stupul de miere, sunt şi pecetarele ce vi le oferim, spre desfătare, în imaginile: Roata nordului şi Coloana albă din Breb (fig.nr.13 şi 14), Scaunul nobilului Mariş din Ieud (fig.nr. 15) şi Suveranul din Botiza (fig.nr.16). Priviţi-le şi apreciaţi dumneavoastră dacă aceste pecetare ţărăneşti din Maramureş au ceva “coincidenţe” cu arta titanului plecat din Hobiţa Gorjului, prin Montparnasse, în Univers … Aşezaţi-le, dumneavoastră, în locul ce li se cuvine !

.

124

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig.nr.15

.

Despre aceşti “precursori” şi aceste coincidenţe, ne permitem doar să Vă reamintim că:

Brâncuşi, înainte de a începe o lucrare, medita şi postea zile întregi spre a se purifica, spre a intra în starea de creaţie cu sufletul curat⁴³⁾.

Ţăranii noştri, cioplitori în lemn, se apropiau de umilele lor unelte purificaţi, desfăcuţi de cele ale spaţiului material, spre a le ieşi frumoase troiţele, porţile, bisericile sau pecetarele.

.

Totul curge sub semnul sacrului, de a cărui existenţă

.

125

.

 

este iluminată conştiinţa lumii reale şi semnificative.

Prin experienţa sacrului, spiritul uman intuieşte diferenţa între ceea ce se relevă ca fiind real şi semnificativ, şi ceea ce este aparent, fortuit, haotic şi vid de sens (M.Eliade)⁴⁴⁾. … “Mă aflu printre lucrurile esenţiale. Priviţi-le până le veţi vedea. Cei mai aproape de Dumnezeu le-au văzut” – dixit Constantin Brâncuşi⁴⁵⁾.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

fig.nr.16

.

126

.

 

Încheiem acest capitol mărturisind că “arta există şi va exista ca o dimensiune şi necesitate a omului, numărându -ne printre cei convinşi că de mai multe mii de ani, de la omul neoliticului până la astronauţi, fiinţa noastră îşi păstrează aceeaşi capacitate intelectuală şi sensibilitate”⁴⁶⁾.

.

Note:

1. 1)Apud Nina Stănculescu, Carte de inimă pentru Brâncuşi, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976, p. 191.
2. 2)Zoe Dumitrescu-Buşulenga, apud Nina Stănculescu, o.c, p.205.
3. 3)Titlu al romanului biografic închinat de Peter Neagoe, tradus de Sever Trifu, Ed. Dacia, Cluj, 1977, 286 pg, un posibil portret veridic ni se pare şi cel rezultat din interviul compozitorului Marcel Mihalovici (care 1-a frecventat la Paris, în atelier, peste 30 de ani) consemnat de N. Argintescu-Amza ; şi din scrisorile aceluiaşi compozitor către criticul de artă Barbu Brezeanu ; cf. Marcel Mihalovici, Amintiri despre Enescu, Brâncuşi şi alţi prieteni, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990, p.84 -134
4. 4)Anise Koltz, poetă din Luxembourg, apud Nina Stănculescu, o.c,

   p.9

5. 5)Petru Comarnescu, Brâncuşi – mit şi metamorfoză în sculptura contemporană, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972, p. 139.
6. 6)“Catalogul” Brâncuşi înregistează 410 (patrusutezece) sculpturi – vezi Ion Mocioi, Estetica operei lui Constantin Brâncuşi, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1987, p.165-201.

.

1. 1)Ioan A. Popa, Prefaţă la Peter Neagoe, o.c, p. 10.
2. 2)Cu precizarea pertinentă că “nici la data când părăsea ţara de origine – şi cu atât mai puţin în anii care au urmat – Brâncuşi nu era un ţăran sau un cioban pitoresc, cum le-a plăcut să creadă unor comentatori, ci un tânăr intelectual, un reprezentant cultivat al generaţiei şi al epocii sale” – Adrian Petringenaru, Imagine şi simbol la Brâncuşi, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1983, p.42.
3. 3)Între Gorj şi Maramureş există evidente afinităţi în întreaga artă a prelucrării lemnului.

.

1. 1)“Ni se pare util [să arătăm] cum este închipuită Măiastră în basmele româneşti, în mitologia străveche a locurilor care au format, iniţial, universul spiritual al artistului, care i-au alimentat fantezia. Culegerile de basme româneşti, începând cu cea rămasă clasică a lui Petre Ispirescu, din 1872, cuprind şi basmul intitulat chiar Pasărea

.

127

.

 

măiastră. Personajul însă apare, cu atribute variabile, în multe altele (Lupul cel năzdrăvan şi Făt- Frumos, Prâslea cel voinic şi merele de aur etc) înscriindu-se în tipul de basm despre căutarea păsării de aur, răspândită pe o arie care e departe de a se limita la o singură ţară. Numai în folclorul românesc au fost identificate şi tipărite peste 30 de variante. Ca orice adâncire spre origini, extremul particular al acestui fir de determinare prin basmul românesc, se întâlneşte tot cu universalul. În forma aparte la care ne referim, un împărat evlavios şi bun încearcă zadarnic să ducă la bun sfârşit construcţia unei formidabile mănăstiri. Nici solicitarea celor mai vestiţi meşteri, nici rugăciunile, nu reuşesc să împiedice repetata surpare a turnului principal. În cele din urmă, împăratul visează că lucrul va fi posibil numai dacă cineva îi va aduce pasărea măiastră “de pe tărâmul celălalt” şi îi va aşeza cuibul în turn. Cei trei fii ai săi pleacă pe rând în căutarea fiinţei fermecate. După multă vreme amândoi fiii cei mari se întorc în sfârşit victorioşi: Toată lumea se mira de frumuseţea acelei păsări care era cu mii de vopseli (culori), penele ei străluceau ca oglinda la soare, iar turnul bisericii nu se mai surpă, pasărea se aşeză în acel turn cu cuibul ei. Un lucru se băgă de seamă: pasărea se părea a fi mută, căci nu da nici un viers (cântec) şi toţi câţi o vedeau o căinau, cum o pasăre aşa frumoasă şi mândră să nu aibă glas”. Dar fiul cel mic, care era de mult uitat şi considerat pierdut, reapare incognito, în haine de simplu cioban. La intrarea sa în biserică, spre uimirea şi bucuria poporului, “pasărea începe să cânte de să se spargă şi este aşa de veselă că n-o încape locul; cum intră el pasărea nu mai conteneşte a cânta, cum iese el, tace”. Este bineînţeles identificat cu autorul real al performanţei uzurpate de fraţii săi etc etc etc (basmul este indicat de culegătorul său ca fiind auzit de la un soldat din satul Bulbucata, judeţul Vlaşca, în 1868).

.

Unui împărat i se fură merele din grădină (Prâslea cel voinic şi merele de aur). Fiul cel mic al împăratului află că hoaţa este o pasăre cu puteri supranaturale care-i adormea pe toţi cei care încercaseră să stea de pază. Reuşind să o rănească cu o săgeată, pleacă pe urmele picăturilor de sânge şi ajungând la o prăpastie, trece, în căutarea ei, “pe tărâmul celălalt”, unde locuiesc zmeii şi alte făpturi neobişnuite. Rolul păsării a fost, de data aceasta, indirect, de călăuză a tânărului spre lumea în care avea s -o descopere şi s -o elibereze din captivitate pe frumoasa din palaturile de aur” – Adrian Petringenaru, o.c, p.30-31.

.

1. 11)“S-a păstrat de la el următorul aforism: “Măiastră m-a vrăjit o viaţă întreagă ! Toată viaţa mea am căutat esenţa zborului. Zborul! Ce minune ! “ – apud V.G. Paleolog, Brâncuşi-Brâncuşi, v.I, Craiova,

.

128

.

 

1976, p.33,nota 37.

1. 12)“Forma prelungită, blândă şi în acelaşi timp riguroasă […], fără aripi ori pene, exprimă ideea sublimă de viteză şi totodată de calm “ – Mario de Micheli, apud Nina Stănculescu, o.c, p.161.

.

1. 12)“Pasărea nu poate fi redusă la un volum static – esenţa ei este o mişcare în spaţiu. Brâncuşi poate să reprezinte un asemenea subiect pentru că s-a identificat pentru o clipă trupului în mişcare, pentru că i-a resimţit senzaţia fizică a zborului şi i-a cunoscut durata. Astfel, se află în stare de a trasa o curbă a forţei animând pasărea, forma şlefuită care anulează masa aparentă pentru a deveni sinteză de esenţă şi existenţă” – sir Herbert Read, apud Nina St.,o.c.,p.l31.
2. 13)Ion Filip, Pasărea Măiastră, în antologia Nord Statornic, Baia Mare, 1973, p.93.
3. 14)Lucian Blaga, Poezii, Ed. p.Lit., Bucureşti, 1966, p.109 – Pasărea sfântă.
4. 15)V.G.Paleolog, o.p.,p.l5.
5. 16)Ibid., p.33,nota 33 – “Povestea cum el însuşi fusese salvat de la moarte de Măiastră, în 1908, când, bolnav de tifos, în delir, noaptea în zori, auzise ciripitul unor păsărele care-şi făcuseră cuib în atelierul lui, aproape de tavan” – id. ibid.

.

1. 12)Ibid.,p.l6.
2. 13)“Pasărea Măiastră este o denumire pe care o dă Brâncuşi celor 4 prime Păsări ale sale abia după 1913, când cea de a patra este expusă la Bucureşti […]. Prin extensiune, mulţi autori, mai ales români, înţeleg prin “Măiastre” toate păsările brâncuşiene, în număr de 42” – ibid., p.33, nota 33. Iniţial le numise Păsări de Aur, abia după 1922 Păsări în Spaţiu – “Oiseaux dans l’Espace” – cf.id.ibid.

.

1. 12)“Petre Pandrea afirma că basmele româneşti, care l-au influenţat pe Brâncuşi, redau păsările în trei moduri: “În folclorul românesc găsim trei păsări în feluritele lui basme: a) Pasărea-suflet; b) Pasărea fără somn; c) Pasărea vitează (Pajura) care păzeşte oul de aur sau posedă ouăle de aur în cuibar “ – apud Mircea Deac, Brâncuşi – surse arhetipale, Iaşi, 1982, p.25.
2. 13)Paul Petrescu, “Concordanţe”, apud Nina St., o.c, p.204.
3. 14)Folclor din Maramureş, apud Nina St., o.c, p.13.
4. 15)Paul Petrescu, apud Nina St., o.c, p.204.
5. 16)Ion Filip, ibid.
6. 17)Bachelard, cit.apud Mircea Deac, o.c, p.29.
7. 18)Ion Mocioi, o.c, p.l 19.
8. 19)Ion Filip, în antologia cit., p.92 – Coloana fără sfârşit.
9. 20)“Plasat pe postamentul deasupra căruia se ridică o cruce, el poate

.

129

.

 

ilustra simbolic o veche legendă apocrifă care aminteşte că la baza crucii pe care a fost răstignit Hristos se afla capul lui Adam, din care ar fi crescut însuşi lemnul Crucii, sau deasupra căruia s-ar fi înălţat colina Golgothei. Interpretarea pare cu atât mai plauzibilă, cu cât pe un pecetar din Ieud apare la baza crucii, în locul triunghiului, o reprezentare stilizată a unui cap sub forma unui cerc cu ochi […]. Dacă acceptăm că triunghiul de la baza crucii simbolizează capul lui Adam şi că deci el ar putea fi identificat în acelaşi timp cu “cercul strămoşilor”, al celor morţi, urmeză că pandantul său plasat pe cealaltă latură a postamentului, reprezintă cercul celor vii “ – Anca Pop-Bratu, o.c.,p.l9.

.

1. 29)Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura română, Bucureşti, 1974, v.I, p.l56,162.,v.n,p.H0.
2. 30)Adrian Petringenaru, o.c, p.58.
3. 31)Paul Petrescu, o.c, p.203.
4. 32)“Popoarele vorbesc rar. E un anume grad de cultură, care lămureşte cugetarea lor şi le dă glas. Şi atunci vorbesc tare în auzul veacurilor. Ele îşi au pentru aceasta interpreţii şi împuterniciţii lor, crainicii gândurilor. Prin ei marele suflet înfierbântat al mulţimii se dezveleşte, în răstimpuri depărtate, aşa cum se dezvăluieşte jarul pământului prin gura vulcanilor. Aprins şi luminos întotdeauna – câteodată înspăimântător… [scria Alexandru Vlahuţă despre marele pictor Nicolae Grigorescu, tocmai în anul în care] acelaşi neam împingea în istoria plasticii, pe Uşile împărăteşti, pe un alt titan, pe Constantin Brâncuşi” – Tretie Paleolog, De vorbă cu Brâncuşi despre “Calea Sufletelor Eroilor”, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p.82, nota 19.
5. 33)Paul Petrescu, o.c, p.204.
6. 34)Adrian Petringenaru, o.c, p.120-121.
7. 35)Cit. apud Nina Stănculescu, o.c, p.29.
8. 36)Carola Ghiedion – Welcker, Constantin Brâncuşi, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1981, p.73 şi nota 3: “sinteza celor două categorii de forme, a “Pasării” şi a “Scării”, a ascensiunii în spaţiu şi a nucleului ovoidal, se realizează în configurarea Cocoşului, a cărui primă versiune în lemn de paltin datează din anul 1924. Către sfârşitul vieţii Brâncuşi intenţiona să facă o versiune monumentală, în bronz polisat, la Detroit […] O replică mai mică, în acelaşi material, se află la Museé d’Art Moderne, Paris”.
9. 37)“Era-n sfârşitul zilei, dar văzduhul din jurul unei

   păsări visa o străfulgerare săgetată şi nu-şi

   da seama că a zburat pasărea şi c-o apucase

.

130

.

 

către atelierul coloanei fără sfârşit.

Cocoşul cânta cut-cu-ri-gu şi fiecare sunet

punea câte un zig şi făcea câte un zag în

gâtlejul său

Cocoşul lui Brâncuşi e un fierăstrău

de bucurie

El taie ziua arborelui de lumină…” – Jean Arp, Coloana fără sfârşit, în româneşte de Ion Caraion, cit. apud Petru Comarnescu, o.c, p.274.

1. 38)Vezi detalii la cap. VI – Meşteri.
2. 39)Fotografiat de Iuliu Pop, magistrat pensionar, renumit pentru expoziţiile de fotografii artistice la Baia Mare, Satu-Mare, Cluj, Bucureşti, Budapesta şi Nyregyháza, Sulmona şi Roma, Grenoble, Ivanofrankovsk şi în 6 centre universitare din S.U.A. (1971-1990); frate cu dr. Victor Pop colecţionarul.

.

1. 38)Tretie Paleolog, o.c, p.68-69.
2. 39)O.c, p.73-74.
3. 40)O.c.p.30-31.
4. 41)Trebuie să acceptăm ideea existenţei unei Fiinţe superioare, adăugă Constantin, aşa cum un matematician acceptă existenţa unei linii drepte fără lăţime. Dacă pot să mă perfecţionez ca ascet, sânt convins că voi putea stăpâni forţele naturii încă nedescoperite de ştiinţă” – Peter Neagoe, o.c, p.241.

.

1. 38)Apud Costică Z. Buştiuc, Sensul sacru al începutului, în rev. Studii Teologice, nr.l/1990,p.l47.
2. 39)Apud Carola Giedion – Welcker, o.c, p. 130-131.
3. 40)Adrian Petringenaru, o.c, p.7.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

131

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

132

.

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

VI. MEŞTERI

.

.

.

„Arta este act de credinţă”.

Sf. Dionisie Areopagitul¹⁾

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

133

.

 

.

.

.

.

.

.