Cartea Manastirii Prislop,  Pr Romul POP

III Izvorul Vieții noastre – Învierea Domnului nostru Iisus Hristos

3.13 – Izvorul Vieții noastre –

Învierea

Domnului nostru Iisus Hristos

.

Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui, Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui, şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate. El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii: cu a Cărui rană v-aţi vindecat. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors acum la Păstorul şi la Păzitorul sufletelor voastre. 1 Pt.2. 21-25

Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă. Iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă mântuieşte astăzi şi pe voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Cristos, Care, după ce S-a suit la cer, este de-a dreapta lui Dumnezeu, şi se supun Lui îngerii şi stăpânirile şi puterile. 1 Pt. 3. 18-22.

Deci, dacă este vreun îndemn în Hristos, dacă este vreo mângâiere a dragostei, dacă este vreo împărtăşire a Duhului, dacă este vreo milostivire şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină, ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare. Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind, nu s-a mărit cu dumnezeirea Sa și nici nu a socotit o micșorare sau o ştirbire a dumnezeirii Sale, coborârea Sa printre noi ca om. El s-a smerit pe Sine, chip de rob luând, El s-a făcut asemenea nouă, îmbrăcându-se cu trupul nostru muritor. El S-a umilit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Filipeni 2, 1-11.

Pentru preoţii Templului, pentru cărturarii şi bătrânii poporului lui Israel, moartea pe Cruce a lui Iisus trebuia să închidă pentru totdeauna paranteza tulburătoare şi deranjantă a Profetului din Nazaret. Ei erau conştienţi că acceptarea lui Iisus înseamnă o schimbare radicală în viaţă şi comportament. Urmarea învăţăturii mesianice aducea cu sine pierderea logicii siguranţei materiale, pământeşti, iar aceasta, atunci şi azi, rămâne piatra cea mare de poticnire a multora. Înainte de patima Sa Iisus vorbindu-le lor, le spune: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiu, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri»? De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi. Iar arhiereii şi fariseii, ascultând pildele Lui, au înţeles că despre ei vorbeşte. Şi căutând să-L prindă, s-au temut de popor pentru că Îl socoteau prooroc. Mt. 21.33-46. De-a lungul timpului, la fel ca şi azi, e uşor a stârni entuziasme de condamnare a celora ce au reuşit prin viclenie şi abilitate diabolică să-L ucidă pe Iisus, camuflând exact aceeaşi lucrare ucigătoare în noi. La fel ca şi femeile din Ierusalim, fără a mişca un deget în schimbarea reală a noastră, plângem cu uşurinţă neascultând pe Cel ce-L plângem, Care zice: nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi? Lc.23. 28-31

Lemnul cel verde, mlădiţa cea plină de viaţă, este strivită în mod conştient şi aşezată sub pământ pentru a putrezi şi a muri.

În clipa morţii lui Iisus pe cruce, puterile universului se clatină dând semnele lor celor prezenţi: Soarele s-a întunecat, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat. Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta! Mt. 27. 51-54. Şi toate mulţimile care veniseră la această privelişte, văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-şi pieptul. Lc. 23. 48. Frica omului urmărit de gravitatea faptelor sale îşi urmează cursul nebuniei sale, gonind pe cel supus ei într-o logică a siguranţei iluzorii: A doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat, zicând: Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi scula. Deci porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi. Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi. Pilat le-a zis: Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra. Mt. 27. 62-66.

Piatra fiind pecetluită şi ostaşii străjuind mormântul în care a fost aşezată Mlădiţa cea strivită şi îngropată spre pieire, se petrec cele fireşti. Iisus, ca orice suflet desprins de trup, se coboară în Şeol, dar, spre deosebire de tot ceea ce a fost până atunci, Şeolul vede că nu are putere asupra Lui căci în Iisus nu era umbră de păcat în care să-L poată prinde. Puterile adâncului se clatină şi porţile iadului se zdrobesc sub picioarele lui Iisus, ca înaintea unui Atotputernic.

.

.

Legăturile cele vechi se rup. Boldul morţii este înfrânt. Adam este mântuit din blestem. Cei împreună cu dânsul văd chipul cel adevărat, curat şi plin de viaţă pe care, în grădina din Eden, Adam nu a fost în stare să-L recunoască. Mlădiţa din Pomul vieţii îşi aduce rodul său. Cei ce la început nu au fost în stare să se apropie de ea acum sunt ridicaţi prin puterea ei.

Gura pământului nu se poate închide pentru a ţine în el, sub stricăciune, pe Cel ce este Începătorul vieţii. Acolo, în tainiţele cele mai de jos ale pământului, Mlădiţa cea plină de viaţă începe să lucreze în armonie cu pământul cel acum binecuvântat, care se deschide dând dintru sine pe cei ce odinioară i-a primit sub stricăciune. Armonia unei noi zidiri îşi începe drumul său. Grăuntele cel îngropat spre putrezire se trezeşte la viaţă şi dă rodul său.

Puterea vieţii Dumnezeieşti, cea împreună lucrătoare cu pământul, cu apa, cu căldura focului vieţii, cu aerul şi cu Spiritul cel de viaţă dătător şi a toate împlinitor, dau începutul noii zidiri. Pământul nu ţine sub el în stricăciune ceea ce este viu. Printr-o conlucrare tainică el îşi uneşte puterile cu spiritul vieţii făcând să răsară din el ceea ce Spiritul a plăsmuit: Pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora. Mt. 27. 51-53.

Mare şi de neînţeles rămâne pentru mulţi Taina vieţii cu toate mecanismele ei. Mulţi o studiază şi des o ucid cu mintea şi cu fapta lor. Chiar dacă zilnic o vedem înfăptuindu-se în fiinţa noastră, în faţa noastră, Viaţa cea adevărată în dinamicitatea ei se scurge încet printre mormintele frumoase ale acestei lumi. Celor care au primit-o le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. In. 1. 12-13.

.

          

Toate acestea prin Iisus s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. In. 1. 3-5.

Oricât s-a luptat întunericul să cuprindă lumina, el nu a reuşit. Iisus era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. El în lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. El întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. In. 1. 9-11.

Dar Dumnezeu niciodată nu face lucrurile neîmplinite sau până la jumătate. Chiar dacă evidenţa încearcă să arate contrariul, prin iluzia timpului ascunzând profunzimea realităţii, lucrarea cea tainică îşi urmează cursul ei aducând roadele sale, la timpul potrivit, astfel:

.

.

După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminica), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut.

.

.

Degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă. Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. Mt. 28. 1-8.

Ioan, ucenicul cel iubit al Domnului, ne lasă scris despre acele momente: Iar în ziua întâia a săptămânii (Duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt. Deci a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt ucenic pe cale-l iubea Iisus, şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus. Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. Şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit şi Simon Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut. Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi. Şi s-au dus ucenicii iarăşi la ai lor.

Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând. Şi pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus. Şi aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea le-a zis: Că au luat pe Domnul Meu şi nu ştiu unde L-au pus. Zicând acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, i-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica. Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabbuni! (adică Învăţătorule).

.

.

Iisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru. Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi acestea i-a spus ei. In. 20. 1-18. Dar cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare şi nu le-au crezut. Lc. 24.

În faţa morţii şi a puterii ei, cunoscută de omenire până în acel moment, reacţiile sunt pe cât se poate de normale. Dar evenimentele continuă: Doi dintre ucenici mergeau în aceeaşi zi la un sat care era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus. Şi aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea. Şi pe când vorbeau şi se întrebau între ei, şi Iisus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască. Şi El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare. Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el zilele acestea? El le-a zis: Care? Iar ei I-au răspuns:

.

.

Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era proroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai marii noştri; iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt, şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut. Şi El a zis către ei: O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, ca Cristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El. Şi s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei. Şi au zis unul către altul: Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile? Şi, în ceasul acela sculându-se, s-au întors la Ierusalim şi au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei ce erau împreună cu ei, care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Şi ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de

.

ei la frângerea pâinii. Lc. 24. 13-36.

Şi pe când vorbeau ei acestea, fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duh nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; Lc. 24. 13-49. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. In. 20. 19-23.

Toma, unul din cei doisprezece ucenici, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.

Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma şi i-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi-au crezut! Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui. In. 20. 24-31.

.

3.14 – Înălţarea

Domnului nostru Iisus Hristos

.

Atunci Iisus i-a dus pe ucenicii Săi afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

Lc. 24. 50-53.

Luca ne spune, adresându-se lui Teofil: Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa, până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe care i-a ales, cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului. Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe. Care au şi zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.

.

.

Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă. Şi când au intrat, s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru şi Ioan şi Iacov şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov. Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui. Fp. 1. 1-14.

Icoana înălţării ocupă întreaga cupolă centrală a bisericii din Prislop. Ea formează coroana întregii picturi. Imagine a cerului, unit în chip armonios cu pământul, ea coboară din acesta, prin însuși Iisus, prin Liturghia cerească, prin viaţa lui Iisus şi exemplul sfinţilor, spre pământ; şi dinspre pământ, prin viaţa noastră se înalţă iar spre cer, ca un drum tainic al urmării lui Iisus, spre plinătate şi desăvârşire.

Iisus nu zboară spre cer lăsând în urma Sa pământul şi ucenicii Săi. Iisus umple cerul, umple spaţiul şi timpul arătându-ne Calea, Adevărul şi Viaţa, Împlinirea a ceea ce El însuşi a spus: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. Mt. 28. 18-20

Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi. Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui. In. 14. 18-21.

.

.

În negura timpului, profetul Ezechiel are o vedenie despre Fiul Omului: În anul al treizecilea, în ziua a cincea a lunii a patra, când mă aflam între robi, la râul Chebar, mi s-au deschis cerurile şi am văzut nişte vedenii dumnezeieşti. Eu priveam şi iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspândea în toate părţile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie. Şi în mijloc am văzut ceva ca patru fiare, a căror înfăţişare semăna cu chipul omenesc. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi. Feţele lor?- Toate aveau câte o față de om înainte, toate patru aveau câte o faţă de leu la dreapta, toate patru aveau câte o faţă de bou la stânga şi toate patru mai aveau şi câte o faţă de vultur în spate. Înfăţişarea acestor fiare se asemăna cu înfăţişarea cărbunilor aprinşi, cu înfăţişarea unor făclii aprinse; printre fiare curgea foc, iar din foc ţâşneau raze şi fulgere. Fiarele alergau înainte şi înapoi iute ca fulgerul. Când mă uitam eu la fiare, iată am văzut jos, lângă aceste fiare, câte o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. Aceste roţi, după înfăţişarea lor, parcă erau de crisolit, iar după făptură toate aveau aceeaşi înfăţişare. Şi după alcătuirea şi după făptura lor ele parcă erau vârâte una în alta. Ele înaintau în toate cele patru părţi, şi în timpul mersului nu se întorceau. Obezile lor formau un cerc larg şi de o înălţime înfricoşătoare şi aceste obezi la toate patru erau pline de ochi de jur împrejur. Ele mergeau încotro le da duhul să meargă şi roţile se ridicau împreună, căci duh de viaţă era şi în roţi. Când mergeau acelea, mergeau şi acestea, şi când acelea se opreau, se opreau şi acestea; iar când acelea se ridicau

.

.

de la pământ, atunci împreună cu ele se ridicau şi roţile, pentru că duh de viaţă era şi în roţi. Deasupra capetelor fiarelor se vedea un fel de boltă, întinsă sus, deasupra capetelor lor, care semăna cu cristalul cel mai curat; Pe bolta de deasupra capetelor fiarelor era ceva care semăna cu un tron şi la înfăţişare era ca piatra de safir; iar sus pe acest tron era ca un chip de om. Şi am mai văzut ceva, ca un metal înroşit în foc, ca nişte foc, sub care se afla acel chip de om şi care lumina împrejur; de la coapsele acelui chip de om în sus şi de la coapsele chipului aceluia în jos se vedea un fel de foc, un fel de lumină strălucitoare care-l împresura de jur împrejur. Cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Şi când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ. Ez. 1.

Profetul Daniel, la câţiva ani după Ezechiel, are o vedenie și mai clară despre Fiul Omului: Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui. Şi Lui I s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată. Daniel 7. 13-14. Eu, Daniel, mă aflam pe malul fluviului celui mare, adică Tigrul, şi mi-am ridicat ochii mei şi iată un om îmbrăcat în veşminte de in, iar coapsele lui încinse cu aur curat şi de preţ. Trupul lui ca şi crisolitul şi faţa lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc, braţele şi picioarele lui străluceau ca arama lustruită şi sunetul cuvintelor lui ca vuietul unei mulţimi. Atunci eu am rămas singur şi am văzut această mare vedenie şi n-a rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, stricându-se, şi nu mai aveam vlagă.

.

Atunci s-a atins iarăşi de mine acela care avea înfăţişarea Fiului Omului şi mi-a dat tărie. Şi mi-a zis: “Nu te teme, om plăcut al lui Dumnezeu! Pace ţie! Fii tare şi curajos!” Şi pe când grăia cu mine, m-am simţit întărit şi am zis: “Spune, Stăpâne, căci Tu m-ai întărit!” Daniel 10. 4-19

Apocalipsa lui Ioan mergând în viitor, peste timp, pune în faţa noastră: Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă în curând, iar El, prin trimiterea îngerului Său, a destăinuit-o robului Său Ioan, care a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, câte a văzut. Fericit este cel ce citeşte şi cei ce ascultă cuvintele proorociei şi păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape. Ioan, celor şapte Biserici, care sunt în Asia: Har vouă şi pace de la Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine şi de la cele şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului Lui, şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său, şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său, Lui fie slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin! Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns şi se vor jeli, din pricina Lui, toate seminţiile pământului. Aşa. Amin. Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul. Eu Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la suferinţa şi la împărăţia şi la răbdarea în Iisus, fost-am în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus. Am fost în duh în zi de duminică şi am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiţă, care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici: la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la Tiatira, şi la Sardes, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea. Şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea cu Fiul Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; în mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului. Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea. Ap. 1. 1-19.

Icoana Înălţării uneşte coordonatele timpului, spaţiului şi ale Spiritului, fiind chipul a ceea ce a fost, a ceea ce este şi a ceea ce va fi. Scripturile se împlinesc în lucrarea tainică a lui Iisus în lume. Lucrarea lui Iisus este reală şi actuală: Calea, Adevărul, Viaţa fiecărui om care vrea să iasă de sub jugul minciunii și al morții.

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. In. 1. 1-5.

Acelaşi Cuvânt s-a descoperit celor ce au scris primele pagini ale Sfintelor Scripturi, acelaşi Cuvânt s-a descoperit Profeţilor, același Cuvânt s-a descoperit lui Ezechiel, lui Daniel, Apostolilor şi prin ei şi nouă, ca întru El să avem viaţă, să cunoaştem cărările și tainele ei cele mari. Icoana Înălţării pune în faţa noastră în mod sintetic aceste realităţi.

Ea uneşte împreună elementele descoperirii dumnezeieşti, care trec dincolo de linia timpului şi a spaţiului uman. Ea conduce fiinţa dornică de cunoaştere în lumea în care simţul tainic al vieţii se trezeşte prin atingerea şi gustarea din Pomul cel adevărat al Vieţii.

Omul primordial, Adam, a dorit să atingă şi să guste acea cunoaştere care nu era Adevăr, dar care apărea frumoasă şi de dorit. Aceasta i-a adus descoperirea goliciunii şi a neîmplinirii sale. Aceasta i-a adus gustul amar al robiei, al durerii şi al morţii. Legea atracţiei îmbrăcată în haina frumosului, de dorit şi azi, funcţionează la fel, aducând în viaţa omului aceleaşi roade.

Se spune că adevărul doare, dar este singurul care ne aduce libertatea şi Viaţa. De multe ori nu este nici frumos, nici de dorit, dar este cel ce ne trezeşte la cruda realitate și la adevăratul sens al vieţii. Cel care-L urmează, chiar dacă descoperă mii de răni în fiinţa sa, descoperă şi cum le poate vindeca.

Cel ce-L primeşte şi-L gustă simte cum se trezeşte ca dintr-o amorţire, simte cum intră în armonie cu tot ceea ce este în jur, cu tot ceea ce a fost şi cu tot ceea ce stă spre a fi. Adevărul înlătură vălul aparenţelor. În lumina adevărului întunericul minciunii se topeşte, legăturile neştiinţei se frâng, fiinţa umană se trezeşte şi roadele împlinirii ajung la desăvârşirea lor.

Adevărul este cel ce umple şi împlineşte fiinţa umană. Iisus – Adevărul este cel ce deschide şi umple cerurile în icoana înălţării. El se odihneşte pe două curcubeie – arcuri ale celor două legăminte ale Vechiului Testament, făcute de Dumnezeu cu omul, prin Avraam şi prin Moise. Iisus este împlinirea lor. Chipul lui Iisus uneşte în sine elemente ale descoperirii Fiului Omului în umbra Vechiului Legământ, precum şi în lumina celor ce vor fi în Noul Legământ.

Haina albă strălucitoare a lui Iisus este haina vieţii celei adevărate, care nu mai cunoaşte moarte. Cei ce se îmbracă cu această haină a Adevărului se unesc cu Viaţa care nu mai cunoaște sfârșit: Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Gal. 3. 27.

Hristos este cel ce a primit toată puterea în cer şi pe pământ, întru înălţimi şi întru adâncuri.

Iisus atinge şi umple cerurile – cercurile concentrice. Acestea sunt ale celor ce-L primesc şi îl cunosc. Mai sunt două cercuri mari, atinse doar de îngeri, de trâmbiţele lor, de veşmintele şi de aripile lor.

.

Acestea sunt lumile necreştine, lumile în care cuvântul lui Dumnezeu a ajuns doar prin mijlocirea îngerilor săi. Acestea sunt toate acele popoare născute din Noe la care încă Vestea cea bună a Vieţii – Evanghelia nu a ajuns în plinătatea ei. În poporul ales Domnul însuşi se descoperă: “Cu adevărat ei sunt poporul Meu, fii care nu vor fi necredincioşi!” Şi El le-a fost izbăvitor în toate strâmtorările lor. Şi n-a fost un trimis şi nici un înger, ci faţa Lui i-a mântuit. Întru iubirea Lui şi întru îndurarea Lui El i-a răscumpărat, i-a ridicat şi i-a purtat în toată vremea de demult. Is. 63, 8-9.

Iubirea Părintească a lui Dumnezeu este nemărginită şi dragostea Sa pentru fiii Săi este fără de hotar. El, în dragostea Lui, ajunge prin îngerii şi sfinţii Săi la fiecare neam şi la fiecare om în parte. Iată ce ne descoperă Scripturile despre acest fapt: Şi îngerul păzitor al Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, dar iată că Mihail, cel dintâi dintre îngerii păzitori, a venit în ajutorul meu şi eu l-am lăsat acolo la îngerul păzitor al regelui Perşilor. Daniel 10. 13. Atunci El a zis: “Ştii tu, oare, pentru ce am venit la tine? Acum Mă voi întoarce să fac război cu îngerul păzitor al Persiei şi, când Eu Mă voi duce, iată că îngerul păzitor al Greciei va veni. Îţi voi vesti ţie ceea ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu poate să Mă ajute mai bine la aceasta decât Mihail, îngerul vostru păzitor”. Dan. 10. 20-21.

În cartea lui Iov găsim scris: Sufletul omului vine încet, încet spre prăpastie şi viaţa lui spre împărăţia morţilor. Dacă atunci se află un înger lângă el, un mijlocitor între vii, care să-i arate omului calea datoriei, Dumnezeu Se milostiveşte de el şi zice îngerului: “Izbăveşte-l ca să nu cadă în prăpastie; am găsit pentru sufletul lui preţul de răscumpărare!” Atunci trupul lui înfloreşte ca în tinereţe şi el vine înapoi la zilele de la începutul vieţii sale. El se roagă lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi arată bunătatea Sa şi-i îngăduie să vadă faţa Sa cu mare bucurie şi astfel îi dă omului iertarea Sa. Atunci omul priveşte peste semenii săi şi zice: “Păcătuisem şi călcasem dreptatea, dar n-am fost pedepsit după faptele mele. Căci El a izbăvit sufletul meu ca să nu treacă prin strâmtorile morţii şi ochii mei văd încă lumina”. Iată toate acestea le face Dumnezeu de două ori, de trei ori cu omul, ca să-i scoată sufletul din pieire şi ca să-l lumineze cu lumina celor vii. Iov 33. 22-30.

.

.

Apoi a mai zis iarăşi Domnul Dumnezeu către Noe: “Iată, ca semn al legământului, pe care-l închei cu voi şi eu tot sufletul viu ce este cu voi din neam în neam şi de-a pururi, pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ. Când voi aduce nori deasupra pământului, se va arăta curcubeul Meu în nori. Şi-Mi voi aduce aminte de legământul Meu, pe care l-am încheiat cu voi şi cu tot sufletul viu şi cu tot trupul, şi nu va mai fi apa potop, spre pierzarea a toată făptura. Va fi deci curcubeul Meu în nori şi-l voi vedea, şi-Mi voi aduce aminte de legământul veşnic dintre Mine şi pământ şi tot sufletul viu din tot trupul ce este pe pământ!” Gn. 9. 12-16.

Legământ veşnic dintre Mine şi pământ şi tot sufletul viu din tot trupul ce este pe pământ – iar Dumnezeu este credincios întru cuvântul Său şi nu uită ceea ce a spus şi nici nu trece cu vederea promisiunea Sa. Înţelegerea acestui fapt înseamnă înţelegerea tainei vieţii celei adevărate: Aceasta este viaţa veşnică: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. In. 17. 3., Iisus ne-a descoperit acest chip minunat al lui Dumnezeu – Tatăl nostru. Tată care se îngrijeşte de toţi. Tată care vede credinţa cea adevărată acolo unde ea este, chiar dacă aceasta e în sufletul păgânilor: sutaşul păgân roman. Mt. 8. femeia cananeancă Mt. 15. Cel ce l-a zidit pe om după chipul Său, cunoaşte limbajul creaturii Sale şi ştie cum şi când trebuie să-i vorbească. El nu vrea moartea celui ce a greşit, ci să se îndrepte şi să fie viu. El este încet la mânie şi lesne iertător. Iată ce-i răspunde Dumnezeu lui Iona când acesta se mânie pe El că nu mai distruge cetatea Ninivei conform profeției Sale: “Iona, tu ţi-ai făcut necaz pentru un vrej pentru care nu te-ai trudit şi nici nu l-ai crescut, care şi-a luat fiinţă într-o noapte şi într-alta a pierit, dar Mie cum să nu-Mi fie milă de cetatea cea mare a Ninivei cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, şi cu un mare număr de dobitoace?” In. 4. 10-11.

Iisus însuşi spune: că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea In. 3. 17., „iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la Mine”. In. 12. 32. Acest fapt se petrece nu prin legea atracției înşelătoare a frumuseţii de dorit, ci prin descoperirea tainică a Căii, a Adevărului şi a Vieţii. Această realitate fiecare om sincer o simte în intimitatea sa, ca şi Petru: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu. In. 6. 68-69.

Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Iisus s-a înălţat întru mărire acolo de unde niciodată nu S-a despărţit. Căci nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu orice e născut din Duhul. A răspuns Nicodim şi I-a zis: Cum pot să fie acestea? Iisus a răspuns şi i-a zis: Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea? Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi. Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti? Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică In. 3.

3.15 – Pogorârea Sf. Duh (Spirit)

.

Icoana Pogorârii Sf. Duh (Spirit) este continuarea şi împlinirea a tot ceea ce s-a prezentat până acum: Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul (Spiritul) adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi ne mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Dacă toate celelalte icoane tind înspre înălţime, această icoană este asemenea ploii celei binecuvântate a harului care deschide vistieria cerului: „Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se mai întoarce până nu adapă pământul şi-l face de răsare şi rodeşte şi dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare, aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui. Şi voi cu veselie veţi ieşi şi în pace veţi fi călăuziţi; munţii şi colinele vor izbucni în strigăte de veselie înaintea voastră şi toţi copacii câmpului vor bate din palme! În locul spinilor va creşte chiparosul şi în locul urzicii va creşte mirtul. A Domnului fi-va slava, spre veşnică şi nepieritoare pomenire. Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre. Is. 55. 8-13.

.

În centrul icoanei avem scaunul liber al lui Iisus, Maestrul şi Învăţătorul nostru, Fiul Tatălui care s-a înălţat şi nu se mai vede, care a arătat Apostolilor aceşti paşi: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; de dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat. Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă. Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. In. 16. 7-16. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi! Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi. Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi”. In. 14. 16-20.

Chipul minunat al Tatălui, prin lucrarea Spiritului, coboară lin prin Iisus peste ucenici. Ei îşi pregătesc paşii lor, mai timizi sau mai curajoşi, pentru întâlnirea cu lumea. În lume ei trebuie să ducă această minunată lucrare prin viaţa lor, știind că: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. In. 16. 33.

Lumea învăluită în întuneric, şi de multe ori legată de acesta, iese și vine în lumină prin lucrarea cea tainică a Spiritului. Ca unui Rege încununat – Cosmos, ca unui fiu binecuvântat, cu haina demnității îmbrăcat, în vălul alb al căutării sufletului omenesc, Lumea îi aduce pergamentele descoperii sale. Acestea vin spre Lumina Vieţii unde ele îşi găsesc confirmarea şi împlinirea lor. Lumea şi înţelepciunea ei este aşezată în toată demnitatea şi frumuseţea sa.

.

.

Aceasta este împlinirea misiunii lui Iisus: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite. In. 3, 16-21. Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric. Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea. Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua cea de apoi. Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc. In. 12, 46-50. Judecata nu a pus-o Dumnezeu nici în mâinile noastre: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Mt. 14, 1-3. Superficialitatea gândirii omenești, de-a lungul istoriei, a încercat să șteargă adevărul cuvintelor lui Iisus, înlocuindu-le cu orgoliile propriei nebunii. În numele Lui s-au proclamat războaie sfinte, s-au proclamat ucideri în masă a multor ființe nevinovate. S-a încercat pângărirea și discreditarea Lui, dar sângele mucenicilor este sămânța adevărului. Dacă ucenicii lui Iisus au fost persecutați, mulți lupi răpitori s-au arătat dea lungul istoriei îmbrăcați în haine de ucenici pioși ai lui Iisus. Ei au sfâșiat Lumea și trupul lui Iisus. Au strivit și au călcat în picioare Adevărul încercând să întoarcă și să țină în întuneric Lumea întreagă. Cu toată tenacitatea, violența și iscusința lor nu au reușit să oprească lucrarea cea tainică a Spiritului, care suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu orice e născut din Spirit.

In. 3. 8.

Astfel Saul care pustia Biserica, intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, predându-i la temniţă Fp. 8, 3., prin lucrarea Duhului va deveni Pavel, vas ales, ca să poarte numele Domnului înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel. Fp. 9. 15. Pavel, în icoană, cu picioarele sale este primul care atinge graniţele Lumii. Petru spre deosebire de Pavel îşi trage picioarele înapoi în faţa noii lumi având nevoie de intervenţia directă a lui Dumnezeu: Atunci Petru a văzut cerul deschis şi coborându-se ceva ca o faţă mare de pânză, legată în patru colţuri, lăsându-se pe pământ. În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului. Şi glas a fost către el: Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă. Iar Petru a zis: Nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat nimic spurcat şi necurat. Şi iarăşi, a doua oară, a fost glas către el: Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate. Şi aceasta s-a făcut de trei ori şi îndată acel ceva s-a ridicat la cer. Fp. 10. 11-16. Nedumerit, Petru are nevoie de un alt îndemn al Spiritului pentru a merge spre lumea păgână care venea la credinţă: Şi tot gândindu-se Petru la vedenie, Duhul i-a zis: Iată, trei bărbaţi te caută; ci sculându-te, coboară-te şi mergi împreună cu ei, de nimic îndoindu-te, fiindcă Eu i-am trimis. Fp. 10. 19-20. Lucrarea Spiritului este peste gândirea îngustă a omului. Ea mișcă și transformă totul în lucrarea sa. La fel se întâmplă și în ziua Cincizecimii:

Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileeni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? Iar alţii, batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must. Şi stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: Bărbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele; Că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi; Ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: «Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul Meu şi vor prooroci. Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ semne: sânge, foc şi fumegare de fum. Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi strălucită. Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui». Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne pe care le-a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru, precum şi voi ştiţi, pe Acesta, fiind dat, după sfatul cel rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi luat şi, pironindu-L, prin mâinile celor fără de lege, L-aţi omorât, pe care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea. Căci David zice despre El: «Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciune. Făcutu-mi-ai cunoscute căile vieţii; cu înfăţişarea Ta mă vei umplea de bucurie». Bărbaţi fraţi, cuvine-se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoşul David, că a murit şi s-a îngropat, iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta. Deci el, fiind prooroc şi ştiind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ să aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui, mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori. Deci, înălţându-Se prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, L-a revărsat pe Acesta, cum vedeţi şi auziţi voi. Căci David nu s-a suit la ceruri, dar el a zis: «Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale». Cu siguranţă să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn şi Hristos. Ei auzind acestea, au fost pătrunşi la inimă şi au zis către Petru şi ceilalţi apostoli: Bărbaţi fraţi, ce să facem? Iar Petru a zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Căci vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru. Şi cu alte mai multe vorbe mărturisea şi-i îndemna, zicând: Mântuiţi-vă de acest neam viclean. Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete. Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau. Fp. 2.

Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit. Mt. 4. 16. Căci jugul ce-l apasă, şi toiagul ce-l loveşte, şi nuiaua ce-l asupreşte, Tu le vei sfărâma, zice Domnul. Is. 19. 1-3; Lucrarea Spiritului celui de viaţă dătător se adevereşte şi se împlineşte aducând la viaţă neamurile precum în vedenia lui Iezechiel: Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu Duhul şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti, şi m-a purtat împrejurul lor; dar iată oasele acestea erau foarte multe pe faţa pământului şi uscate de tot. Şi mi-a zis Domnul: “Fiul omului, vor învia, oasele acestea?” Iar eu am zis: “Dumnezeule, numai Tu ştii aceasta”. Domnul însă mi-a zis: “Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul”. Proorocit-am deci cum mi se poruncise. şi când am proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi iată erau pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: “Fiul omului, prooroceşte duhului, prooroceşte şi spune duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia!” Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi a intrat în ei duhul şi au înviat şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor. Şi mi-a zis iarăşi Domnul: “Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel. Iată ei zic: “S-au uscat oasele noastre şi nădejdea noastră a pierit; suntem smulşi din rădăcină”. De aceea prooroceşte şi le spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre şi vă voi duce în ţara lui Israel. Astfel veţi şti că Eu sunt Domnul, când voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre. Şi voi pune în voi Duhul Meu şi veţi învia şi vă voi aşeza în ţara voastră şi veţi şti că Eu, Domnul, am zis aceasta şi am făcut”, zice Domnul.

Ez. 37. 1-14.

Aceasta este lucrarea minunată a Spiritului lui Dumnezeu, Duhul adevărului, Care pretutindenea este şi toate le împlineşte; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă, care vine şi se sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi ne mântuieşte, ca un Bun, sufletele noastre. Tot ceea ce nu stă întru Viață, cu viața nu are de-a face, căci cei care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori, după roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea. De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le împlineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, şi a căzut Şi căderea ei a fost mare. Iar când Iisus a sfârşit cuvintele acestea, mulţimile erau uimite de învăţătura Lui. Că îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor. Mt. 7, 15-29. Femeia samariteană observă același fapt: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în Duh şi în Adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în Duh şi în Adevăr.

In. 4.

.

3.16 – Adormirea Maicii Domnului

.

Prăbușirea vieții și a idealurilor pământești, arată fragilitatea fundației pe care noi construim existența noastră. Poarta cea mare a morţii rămâne, din cele mai vechi timpuri, una dintre cele mai tainice şi mai cutremurătoare realităţi ale vieţii noastre pământeşti. Aceasta este o experienţă personală care o dată făcută nu mai cunoaşte cale de întoarcere decât în cazuri cu totul excepţionale: Lazăr[1], fiul văduvei din Nain[2], fiul văduvei din Sarepta Sidonului[3], omul aruncat în groapa lui Iesei[4]. Clipa morţii, adevăr de netăgăduit chiar pentru cei mai mari sceptici, când soseşte deschide în faţa celui ce păşeşte pe ea o cale nouă. Pământul pare a se scufunda în apă pentru sufletul ce iese din trupul muritor şi loc de odihnă pe el nu îşi mai găseşte.

.

.

Tot ceea ce a fost s-a năruit şi frumuseţea trupului fără de viaţă se topeşte şi în stricăciune grea se adânceşte. Pământul îşi ia înapoi partea sa iar sufletul cu durere se desparte de lumea ce părea fără de sfârşit. Mâinile întinse ale celor dragi nu mai sunt de ajutor, lacrimile şi durerea lor îngreunează drumul şi măresc durerea sufletului care a pornit spre casa veşnicie sale.

Ceea ce este dincolo de această poartă a timpului doar cel ce o trece ştie cu adevărat. În lume sunt multe povestiri impresionante, senzaţionale despre lumea de dincolo. În descoperirea lui Iisus, senzaţionalul nu există şi nu a fost urmărit de El. Ceea ce Iisus ne spune despre viaţa de după moarte, este scurt şi concis, fără încărcătură emoţională: Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc; şi dacă Mă voi duce şi voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu. Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea. Toma I-a zis: Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut. Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea. Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul. Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face. In. 14. 1-14

Un alt detaliu îl avem din discuţia cu saducheii despre femeia care a avut şapte bărbaţi şi în răspunsul la întrebarea: a cui va fi după moarte? Iisus le spune: Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer. Iar despre învierea morţilor, au n-aţi citit ce vi s-a spus vouă de Dumnezeu, zicând: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov»? Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor. Mt. 22. 29-32.

Moartea aduce o schimbare profundă asupra fiinţei care-i trece pragul. Lăsând trupul ca o haină ce se destramă şi se descompune în cele din care a fost alcătuită, omul se reîntoarce acolo de unde fiinţă şi-a luat. Se reîntoarce la Părintele său al cărui chip şi asemănare este, la Dumnezeul celor vii, după cum spunem în rugăciunea psalmilor: “Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pământul celor vii”. Ps. 141. 5., Domnul este partea moştenirii mele şi a paharului meu. Tu eşti Cel care îmi aşezi mie iarăşi moştenirea mea. Ps. 15. 5.

Iisus este singura fiinţă în tot universul care a biruit puterea morţii, întorcându-se la noi prin pragul ei fără să fie robit de ea. El însuşi a devenit pentru noi Poarta Vieţii: „Eu sunt Poarta: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla”. In. 10. 9. Iisus este Cel ce ne-a deschis calea nemuririi prin exemplul vieţii Sale, conducându-ne din nou spre multele lăcaşuri ale casei Părinteşti, din care prin neascultare noi am ieşit la fel ca fiul risipitor.

.

.

Icoana Adormirii Maicii Domnului este împlinirea firească a ceea ce Iisus a predicat. Centralitatea ei ca în orice icoană a Mariei este Iisus. Precum atunci când Iisus era mic şi fragil Maria îl ţine în braţele sale la inima sa, arătându-L cu mâna sa dreaptă: Calea, Adevărul, Viaţa, la fel Iisus însuşi în clipa neputinţei omeneşti şi a marii treceri prin poarta morții, o primeşte pe Mama Sa în braţele Sale la inima Sa trecându-o prin Poarta Vieţii în casa Tatălui, acolo unde multe locaşuri sunt.

.

   

.

Prin fiul ei Iisus, Poarta Vieţii, Maria ajunge în Casa Tatălui, în cerurile ce se deschid, în locaşul odihnei sale. Maria, șezând pe scaunul odihnei, în cerul deschis (cercurile concentrice deschise de cei doi îngeri), ține în mână un capăt de fir pe care-l întinde spre Ioan şi ceilalţi ucenici: firul misiunii sale s-a împlinit. Acum este rândul ucenicilor şi al nostru de a-l primi şi de a-l purta pe Iisus în mâinile şi-n inimile noastre aici pe acest pământ. Astfel când vom ajunge acolo unde nimeni în afară de El nu ne poate ajuta, El să fie cel ce ne va primi în braţele Sale, zicând: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Mt. 25.

Iisus este într-o mandolă de lumină formată de fiinţe angelice. Mandola este imaginea fructului plin de seva vieţii. Acesta este momentul în care omul gustă cu adevărat rodul vieţii sau al morţii, în funcţie de alegerea sa, precum zice psalmul: Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei. Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în El. Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El. Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele. Ps. 33. 7-10.

Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit. Străluci-vor în ziua răsplătirii şi ca nişte scântei care se lasă pe mirişte, aşa vor fi. Judeca-vor neamurile şi stăpâni vor fi peste popoare şi Domnul va împărăţi întru ei, în veci. Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi-au pus încrederea în Domnul; cei credincioşi vor petrece cu El în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui. Înțelepciunea lui Solomon, 3, 1-9.

Cap. 4

Sfintele moaşte de la Prislop

.

„Apoi a murit Elisei şi l-au îngropat, iar în anul următor au intrat în ţară cete de moabiţi. Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale.” IV Rg. 13, 20-21.

.

Învierea celui ce s-a atins de oasele (moaștele) lui Elisei

.

„Şi pe când Apollo era în Corint, Pavel, după ce a străbătut părţile de sus, a venit la Efes. Şi el, intrând în sinagogă, a vorbit cu îndrăzneală timp de trei luni, vorbind cu ei şi căutând să-i încredinţeze de împărăţia lui Dumnezeu. Dar fiindcă unii erau învârtoşaţi şi nu credeau, bârfind calea Domnului înaintea mulţimii, Pavel, plecând de la ei, a osebit pe ucenici, învăţând în fiecare zi în şcoala unuia Tiranus. Şi aceasta a ţinut vreme de doi ani, încât toţi, cei ce locuiau în Asia, şi iudei şi elini, au auzit cuvântul Domnului. Şi Dumnezeu făcea, prin mâinile lui Pavel, minuni nemaiîntâlnite. Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei.

.

Minunile lucrate de Dumnezeu prin Pavel

.

Şi au încercat unii dintre iudeii care cutreierau lumea, scoţând demoni, să cheme peste cei ce aveau duhuri rele, numele Domnului Iisus, zicând: Vă jur pe Iisus, pe Care-l propovăduieşte Pavel! Iar cei care făceau acestea erau cei şapte fii ai unuia Scheva, arhiereu iudeu. Şi răspunzând, duhul cel rău le-a zis: Pe Iisus Îl cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel, dar voi cine sunteţi? Şi sărind asupra lor omul în care era duhul cel rău şi biruindu-i, s-a întărâtat asupra lor, încât ei au fugit goi şi răniţi din casa aceea. Şi acest lucru s-a făcut cunoscut tuturor iudeilor şi elinilor care locuiau în Efes, şi frică a căzut peste toţi aceştia şi se slăvea numele Domnului Iisus. Şi mulţi dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor. Fp. 19. 1-18.

Racla cu moaște de la Prislop

.

Pe altarul de la Prislop, în racla cu sfinte moaşte, se odihnesc, împreună cu rămășițe trupești ale mai multor sfinți, câte o mică părticică de os din trupul celui ce a fost sfântul apostol Andrei („cel întâi chemat”, cel care a propovăduit şi în Dobrogea) şi una din trupul sfântului Grigorie Dialogul – unind astfel, în chip tainic, două milenii de rugăciuni, izvorând, pentru cei care îşi pleacă genunchii în faţa sfântului altar, acel izvor al harului ieşit din puterea lui Dumnezeu.

D:\Desktop\t.jpgTot pe sfântul altar de la Prislop, lângă racla cu sfintele moaşte →, în crucea folosită pentru binecuvântare la praznice, se găseşte o mică părticică din lemnul Sfintei Crucii a lui ↓ Iisus.

.

.

.

Până nu demult, era aici şi o mică părticică, cât o buburuză, din mantia roşie pe care Irod a pus-o, în semn de batjocură, pe umerii lui Iisus când la retrimis la Pilat, în noaptea Patimilor.

„Aceste preţioase relicve le-am primit în vara anului 1997 la Roma de la Maica Iunia, fondatoarea Mănăstirii Ruseşti din Roma, maică pe care eu am cunoscut-o la venerabila vârstă de 90 de ani. Era o descendentă din familia ţarilor Rusiei, şi relicva o primise de la bunica ei[5], care o avea de la Patriarhul grec al Ierusalimului”.

.

.

Roma 1997, Maica Iunia și P. Irineu în Piața Sf. Petru

Părintele Irineu se opreşte brusc din povestire. Nu mai scoate următorul cuvânt. Mă priveşte tulburat de un gând la care parcă nu voia să-i dea glas. Apoi mă întreabă: «Oare e bine să consemnăm în carte şi fapte cutremurătoare?» – «Dacă sunt reale şi relevante, de ce nu?» – «Sunt relevante, pentru această cruce și pentru istoria ei!». – «Vă rog să relataţi».

„În anul 2003, la Prislop, cu câteva zile înainte de Crăciun, am ieșit afară din căsuța de la șură a părinților mei, chemat parcă de o forță nevăzută. Dinspre colțul casei mari, din întunericul nopții, văd apropiindu-se de mine o stihie neagră în care, pe măsură ce se apropia, puteam să deslușesc chipul palid al unui tânăr. Ajuns în fața mea cade în genunchi și împreunându-și mâinile în semn de rugăciune, cu capul plecat îmi zice: «ajutați-mă părinte că nu mai pot, nu știu ce să mai fac». Am privit spre el și înaintea mea am văzut deschizându-se adâncurile cele fără de fund, întunericul întunericului și nu știam ce se întâmplă. Ai mei au ieșit după mine și nu reușeau să înțeleagă ce se petrece: eu priveam înmărmurit scena pe care numai eu o vedeam dar credeam că o văd toți și nu știam ce se întâmplă. L-am prins de mâini, l-am ridicat și am reintrat în realul văzut de toți. Am intrat singuri în casă și l-am întrebat ce s-a întâmplat. Mi-a răspuns: «Părinte sunt pierdut, simt că mor. Am intrat între niște oameni care mi-au distrus viața. M-au pregătit ca să fiu un diavol și mi-am vândut sufletul. Nu mai am pace, mă urmărește peste tot, îmi vorbește din orice, mă duce pe drumuri pe care nu vreau să merg, îmi poruncește și trebuie să fac, eu nu mai am putere, simt că mor, sunt terminat» Îl întreb ce ai făcut?, de unde vii?, cine ești? Îmi spune numele: Sorin, și-mi povestește lucruri cutremurătoare printre care faptul că într-un ritual macabru, la miezul unei nopți, într-o pădure, chiar dacă și-a văzut îngerul său păzitor plângând lângă el și rugându-l să nu facă gestul, el își vânduse sufletul celui rău. Era extenuat. L-am dus să se culce. A rămas la noi la Prislop. Totul părea că intră în normalitate, o liniște frumoasă părea că se așează iar pe chipul lui. Într-o seară stăteam împreună în camera care o foloseam ca și capelă, loc de rugăciune, în casa părintească. Era liniștit. Liniștit și eu, cu bucurie în suflet, mă rugam în gând. La un moment dat am auzit că îmi răspunde verbal şi cu ton agresiv la rugăciunile ce eu le ziceam numai în gând. M-am întors spre el, era ca în stare de transă, cu ochii daţi peste cap şi cu mâinile încordate, vrând să mă lovească, dar era oprit parcă de o putere nevăzută care-l imobiliza. Am rămas liniştit şi am continuat să mă rog, dar tot în gând, cerând ajutorul lui Dumnezeu și invocând prezenţa lui Iisus. La un moment dat, duhurile care erau în el au început să vorbească ca și cum Iisus ar fi prezent acolo lângă noi, strigând la El: «De ce îl asculţi? se refereau la rugăciunea mea, de ce ai venit la el, că este un păcătos?». În cameră a intrat o altă persoană care a rămas încremenită văzând cele ce se petreceau. Am rugat-o să rămână să mă ajute în rugăciune dacă poate. A rămas cu noi. M-am ridicat, fără să înţeleg de ce, am luat Crucea primită de la Maica Iunia şi ţinându-o în mâna dreaptă, fără ca să se vadă m-am apropiat de Sorin. În clipa aceea puterile din el au început să strige: «Ce vrei să faci? Nu te apropia de mine! Nu-l lăsa să se apropie! Tu nu-l vezi ce face!» Cu mâinile încordate dar imobilizate de o forță invizibilă, Sorin se zbătea între două lumi, între abisurile care încercau să-l stăpânească și cărora le promisese fidelitate și acea putere nevăzută care-l ținea imobilizat.

.

  

Camera în care s-a petrecut evenimentul cu Sorin

.

În acest timp, am văzut pe trupul lui, sub piele, umflături de mărimea unui ou de găină. Acestea se mișcau dintr-o parte în alta pe piept și pe mâini. M-am apropiat și am întins mâna cu crucea spre umflăturile mobile care fugeau dintr-o parte într-alta a corpului ca ființe vii. Strigătele deveneau ca răgnetele profunde: «Nu, nu mă omorî! Nu, nu mă omorî!». Eu, cu voce, nu am zis nici un cuvânt. Mă rugam în minte, invocând prezenţa lui Iisus şi lucrarea Sa. Am apropiat crucea de plexul solar al lui Sorin și am ținut-o la câțiva centimetri distanță rugându-mă liniștit ca și cum nimic nu ar fi ciudat în tot ceea ce se petrecea, simțeam prezența reală a lui Dumnezeu și hotarul pe care-l punea acelor ființe. Din plexul solar al lui a ieșit ca o flamă de foc, spre mână și spre cruce. Nu m-a ars. Sorin s-a liniștit instantaneu căzând epuizat. M-am uitat la cruce și din ea ieșea o dâră mică de fum. Am deschis-o. Bucățica de material din mantia lui Iisus era scrum. Tot restul era intact. Persoana care intrase în cameră a văzut și ea totul. Iisus făcuse o altă mare minune: sufletul unui tânăr se reîntorcea spre lumina vieții, lanțurile grelei sclavii erau rupte”.

.

4.1 – Cinstirea Sfintelor moaște sau relicve

.

Cinstirea Sfintelor moaște sau relicve are o istorie veche care se pierde în negura timpurilor străvechi. Dea lungul secolelor ea a cunoscut variații mari care au oscilat între cinstire și idolatrie, între lucrare dumnezeiască și magie, între credință și bigotism, între adevăr și minciună, între acceptarea realității lor și refuzul total, cu luptă deschisă pentru distrugerea lor.

Zilele noastre nu sunt cu mult mai prejos. Dar, pentru a înțelege această „materie purtătoare de Spirit sfinţitor”, este nevoie să ne apropiem de ea, liberi de prejudecăți și animozități, privindu-o în complexitatea și paradoxalitatea ei. Pentru aceasta avem nevoie în primul rând să ascultăm pentru a putea înțelege câteva realități istorice.

Dintru început Dumnezeu creează materia. Tatăl, Spiritul Său și Cuvântul Său, lucrează apoi împreună cu materia, care se arată, ca o realitate perfect ascultătoare lor: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumină! Şi a fost lumină. … Şi a zis Dumnezeu: “Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa …Şi a zis Dumnezeu: “Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!” Şi a fost aşa. … Apoi a zis Dumnezeu: “Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa. … Şi a zis Dumnezeu: “Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. … Apoi a zis Dumnezeu: “Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. … Apoi a zis Dumnezeu: “Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa. Gn. 1. Rămâne o taină greu de înțeles pentru omenirea întreagă acest fapt. Dar rămâne fapt real, întreg universul urmează aceeași schemă de la atom la galaxii. Apoi: fotonul, quarcul, neutronul, electronul, atomul, molecula, …. Pământul, Luna, Soarele, planetele, galaxiile și tot universul ascultă și urmează glasul tainic care le arată drumul și rânduiala lor din care toate nu ies. Ele urmează glasul, Celui ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină; Celui ce întinde cerul ca un cort; Celui ce acoperă cu ape cele mai de deasupra ale lui; Celui ce pune norii suirea Sa; Celui ce umblă peste aripile vânturilor; Celui ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Sale pară de foc; Celui ce a întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului. Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea lui; peste munţi vor sta ape. De certarea Sa vor fugi, de glasul tunetului Său se vor înfricoşa. Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-a întemeiat pe ele. Hotar a pus, pe care nu-l vor trece și nici nu se vor întoarce … Ps. 103. Lăudaţi pe Domnul din ceruri, lăudaţi-L pe El întru cele înalte. Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El toate puterile Lui. Lăudaţi-L pe El soarele şi luna, lăudaţi-L pe El toate stelele şi lumina. Lăudaţi-L pe El cerurile cerurilor şi apa cea mai presus de ceruri, Să laude numele Domnului, că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit. Pusu-le-ai pe ele în veac şi în veacul veacului; lege le-a pus şi nu o vor trece. Ps. 148. Cel ce numără mulţimea stelelor şi dă tuturor numele lor. Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui şi priceperea Lui nu are hotar. Ps. 146. Această împreună lucrare reală au văzut-o martorii oculari atunci când Iisus umblă pe apă[6], atunci când Iisus poruncește mării și vântului să se liniștească[7]. Această împreună lucrare cu materia Iisus ne arată că este reală și posibilă și pentru noi: Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Mt. 17, 20; De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta. Lc. 17, 6. Iisus nu spune, veți muta voi prin puterea voastră ci el se va muta, vă va asculta. Această conlucrare minunată a Spiritului cu materia o trăiește fiecare ființă vie în trupul său. Suflarea dumnezeiască a Părintelui ceresc, atunci când s-a așezat peste pământul modelat de Creator a făcut ca din această împreunare tainică să ia ființă omul: Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.
Gn 2, 7. Păcatul neascultării de Dumnezeu, ruperea sufletească şi înstrăinarea omului de Creatorul său, i-au atras însă omului moartea şi stricăciunea.

Prin moarte, această armonie se rupe, trupul devenea, din cauza păcatului, necurat, în descompunere şi întinător. Cel ce se va atinge de trupul mort al unui om să fie necurat şapte zile. Acesta să se cureţe cu această apă[8] în ziua a treia şi în ziua a şaptea şi va fi curat; iar de nu se va curăţi în ziua a treia şi în ziua a şaptea, nu va fi curat. Tot cel ce se va atinge de trupul mort al unui om şi nu se va curăţi, acela va întina locaşul Domnului; omul acela se va stârpi din Israel, căci n-a fost stropit cu apă curăţitoare şi este necurat şi necurăţia lui e încă asupra lui. Iată legea: De va muri un om într-o casă, tot cel ce va intra în casa aceea şi câte sunt în casă vor fi necurate şapte zile. Tot vasul descoperit, care nu este legat la gură şi n-are capac pe el, este necurat. Tot cel ce se va atinge în câmp de cel ucis cu sabia sau de mort sau de os de om sau de mormânt va fi necurat şapte zile. Pentru cel necurat să se ia din cenuşa jertfei arse pentru curăţire şi să se toarne peste ea într-un vas apă de izvor; Apoi un om curat să ia isop, să-l moaie în apa aceea şi să stropească din ea casa, lucrurile şi oamenii câţi sunt acolo şi pe cel ce s-a atins de os de om sau de ucis sau de mort sau de mormânt. Cel curat să stropească pe cel necurat în ziua a treia şi în ziua a şaptea şi să-l cureţe în ziua a şaptea. Apoi să-şi spele hainele sale şi trupul său cu apă şi va fi necurat până seara. Iar dacă vreun om va fi necurat şi nu se va curăţi, omul acela se va stârpi din obşte, căci a spurcat locaşul Domnului; căci nu s-a stropit cu apă curăţitoare şi este necurat. Acesta să fie aşezământ veşnic pentru dânşii. Cel ce a stropit cu apă curăţitoare să-şi spele hainele sale; cel ce s-a atins de apa curăţitoare va fi necurat până seara. Tot lucrul de care se va atinge cel necurat va fi necurat; şi tot ce se va atinge de acel lucru va fi necurat până seara”. Num. 19, 11-22. De la Adam încoace asupra tuturor oamenilor planează, ca un blestem, această urmare a păcatului protopărinţilor. Tot omul este supus stricăciunii şi descompunerii trupului său în cele din care a fost alcătuit, adică în pământul în care se îngroapă: În sudoarea feței tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce. Gn. 3, 19.

Cunoaştem în istorie doar câteva excepţii de la această lege a firii: Enoh, care n-a văzut moartea, fiind luat la cer[9] şi profetul Ilie Tezviteanul, care a fost răpit la cer într-un car de foc, înaintea ucenicului Elisei[10].

Alţii, deşi îngropaţi în pământ n-au putrezit, cum se spune de Moise. Mormântul său rămâne un mister: Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, acolo, în pământul Moabului, după Cuvântul Domnului; Şi a fost îngropat în vale, în pământul Moabului, în faţa Bet-Peorului, dar nimeni nu ştie mormântul lui nici până în ziua de astăzi. Dt. 43, 5-6.

Moise, la venirea Mântuitorului Hristos apare în trup, împreună cu profetul Ilie, pe muntele Tabor, vorbind cu Iisus înaintea celor trei ucenici, care sunt martori oculari, când are loc Schimbarea la Faţă[11]. Evanghelia vorbește și de sfinţii care au ieşit din morminte, după învierea Domnului, şi s-au arătat multora în cetatea Ierusalimului[12].

Cu venirea lui Iisus Hristos în lume se creează o nouă situaţie. Prin jertfa, moartea, învierea, înălţarea la cer şi coborârea Duhului Sfânt, Iisus aduce lumii biruința primului Om născut din femeie asupra morții și a legilor ei. Prin puterea învierii lui Iisus, peste omenirea supusă împărăției morții, începe să coboare un nou har sfinţitor şi îndumnezeitor. Astfel oamenii, trezindu-se din amorțirea păcatului, se sfinţesc: Pentru ei Eu mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr”. In. 17, 19. Din clipa primirii Adevărului Vieții, omul prin Botez, prin unirea cea tainică cu Trupul și Sângele lui Iisus cel înviat, devine prin lucrarea Spiritului Sfânt, templu viu al lui Dumnezeu. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi. I. Cor. 3, 16-17. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu. I Cor. 6, 19-20. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el. In. 14, 23. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viaţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. In. 15, 4. Prin primirea lui Iisus se petrece în ființa umană o schimbare tainică: Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. In. 1, 12-13. Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim. Rm. 8, 14-17. Câtă vreme moştenitorul este copil, nu se deosebeşte cu nimic de rob, deşi este stăpân peste toate; ci este sub tutori şi iconomi, până la vremea rânduită de tatăl său. Tot aşa şi noi, când eram copii, eram robi înţelesurilor celor slabe ale lumii; iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Dar atunci, necunoscând pe Dumnezeu, slujeaţi celor ce din fire nu sunt dumnezei; Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte? Gal. 5, 1-9.

Cei care se menţin permanent în această comuniune tainică și în această stare de har, sporind în toate cele bune, au pe Hristos sălăşluind în ei – nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Gal. 2, 20. Viaţa lor este Adevăr și se fac prin El şi „părtaşi ai dumnezeieştii firi”: Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă … ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume. II Pt. 1, 3-4. Astfel unii oameni s-au învrednicit de o seamă de daruri, trupurile lor au devenit și după moarte nestricăcioase, făcând, deci, excepţie de la legea generală a putrezirii şi descompunerii: se păstrează intacte sau răspândesc miros de bună mireasmă, unele fiind chiar „izvorâtoare de mir” iar des în apropierea lor se petrec minuni.

Sfânta Scriptură dă mărturie că Dumnezeu a înzestrat trupurile unor sfinţi cu puterea de a face minuni încă din timpul vieţii: … În Ierusalim, scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi pentru ca, atunci când vine Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul din ei. Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate, şi toţi se vindecau. Fp. 5, 15-16. Dumnezeu făcea, prin mâinile lui Pavel, minuni nemaiîntâlnite. Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei. Fp. 19, 11-12.

Sfânta Scriptură atestă că trupurile unor sfinţi şi-au păstrat şi după moarte puterea de a face minuni: „Apoi a murit Elisei şi l-au îngropat, iar în anul următor au intrat în ţară cete de Moabiţi. Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale.” IV Rg. 13, 20-21.

Sfânta Scriptură arată că rămăşiţelor trupeşti ale celor drepţi li se dădea o cinstire deosebită. Cartea Facerii relatează că trupul mort al patriarhului Iacob a fost scos din Egipt şi dus cu mare cinste în pământul Canaan: Atunci Iosif, căzând pe faţa tatălui său, l-a plâns şi l-a sărutat. Apoi a poruncit Iosif doctorilor, slujitori ai săi, să îmbălsămeze pe tatăl său şi doctorii au îmbălsămat pe Israel. După ce s-au împlinit patruzeci de zile, că atâtea zile trebuie pentru îmbălsămare, l-au plâns Egiptenii şaptezeci de zile. Iar dacă au trecut zilele plângerii lui, a zis Iosif curtenilor lui Faraon: “De am aflat bunăvoinţă în ochii voştri, ziceţi lui Faraon aşa: Tatăl meu m-a jurat şi a zis: Iată, eu am să mor; tu însă să mă îngropi în mormântul meu, pe care mi l-am săpat eu în pământul Canaan. Şi acum aş vrea să mă duc ca să îngrop pe tatăl meu şi să mă întorc”. şi i s-au spus lui Faraon cuvintele lui Iosif, Iar Faraon a răspuns: “Du-te şi îngroapă pe tatăl tău, cum te-a jurat el!” Deci, s-a dus Iosif să îngroape pe tatăl său şi au mers împreună cu el toţi slujitorii lui Faraon, bătrânii casei lui şi toţi bătrânii din ţara Egiptului Şi toată casa lui Iosif şi fraţii lui şi toată casa tatălui său şi neamul lui. Numai copiii lor şi oile şi vitele lor le-au lăsat în ţara Goşen. Au plecat de asemenea cu el căruţe şi călăreţi şi s-a făcut tabăra mare foarte. Şi ajungând ei la aria lui Atad de lângă Iordan, au plâns acolo plângere mare şi tare foarte şi a jelit Iosif pe tatăl său şapte zile. Văzând Canaaneii, locuitorii ţinutului aceluia, plângerea de la aria Atad, au zis: “Mare e plângerea aceasta la Egipteni”. De aceea s-a dat locului aceluia numele Abel-Miţraim, adică plângerea Egiptenilor, care loc e dincolo de Iordan. Aşa au făcut fiii lui Iacov cu Iacov, cum le poruncise el: L-au dus fiii lui în pământul Canaan şi l-au îngropat în peştera din ţarina Macpela, cea de lângă Mamvri, pe care o cumpărase Avraam cu ţarină cu tot de la Efron Heteul, ca moşie de îngropare. Apoi Iosif, după îngroparea tatălui său, s-a întors în Egipt. Gn. , 50, 1-14.

Cartea Ieșirii ne spune despre osemintele lui Iosif: Și fiii lui Israel au ieşit în bună rânduială din pământul Egiptului. Atunci a luat Moise cu sine oasele lui Iosif; căci Iosif legase pe fiii lui Israel cu jurământ, zicând: “Are să vă cerceteze Dumnezeu şi atunci să luaţi cu voi şi oasele mele de aici!. Ex. 13, 19.

Regele Iosia dă poruncă oamenilor din Betel să respecte mormântul omului lui Dumnezeu: Şi întorcând capul, Iosia a văzut mormintele ce erau acolo pe munte, şi a trimis de a luat oasele din morminte şi le-a ars pe jertfelnic şi l-a spurcat după cuvântul Domnului, rostit de omul lui Dumnezeu care prezisese întâmplarea aceasta, când stătea Ieroboam în timpul unei sărbători înaintea jertfelnicului. După aceea, întorcându-se, Iosia a ridicat ochii la mormântul omului lui Dumnezeu care prezisese întâmplarea aceasta, Şi a zis: “Ce mormânt este acesta, pe care-l văd eu?” Iar locuitorii cetăţii i-au răspuns: “Acesta este mormântul omului lui Dumnezeu care a venit din Iuda şi a prevestit cele ce tu faci cu jertfelnicul din Betel”. Iosia a zis: “Lăsaţi-l în pace; nimeni să nu atingă oasele lui”. Şi au păstrat oasele lui şi oasele proorocului care venise din Samaria. IV Rg. 23.

Istoria ne aduce multe mărturii despre cele petrecute la găsirea sau atingerea acestor oseminte. Amintim aici doar câteva: Sf. Ambrozie (+397) în cuvântarea sa la aflarea osemintelor Sfântului Gervasio dă mărturie de cele petrecute zicând: Voi singuri aţi văzut pe mulţi care numai s-au atins cu mâinile lor de veşmintele Sfinţilor şi s-au vindecat în acel ceas de neputinţa lor[13]. Sf. Ioan Gură de Aur (407) în cuvântul său la amintirea Sfântului mucenic Vavila spune: Un om ca toţi oamenii nu poate să facă minuni după moarte; mucenicul însă poate săvârşi multe şi mari minuni. Nu te uita, dar, la aceea că trupul mucenicului zace înainte gol şi lipsit de activitate sufletească, ci uită-te la aceea că în el sălăşluieşte o altă putere mai mare decât însuşi sufletul, adică harul Sfântului Duh, care prin lucrările sale cele minunate ne încredinţează pe noi despre adevărul învierii prin minunile pe care le face[14].

Sf. Augustin (430) relatează despre mai multe minuni săvârşite, în faţa multor martori, prin moaştele Sf. Martir Ştefan[15].

Sf. Ieronim (430): Eu nu zic că noi adorăm moaştele martirilor, pentru ca să nu slujim creaturii mai mult decât Creatorului. Ci noi cinstim moaştele martirilor, ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela ai cărui martiri sunt ei; noi cinstim servitorii, aşa ca cinstirea lor să treacă la Stăpânul, care a zis: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte”[16]. Alte mărturii vechi și recente despre evenimente extraordinare legate de relicve s-ar putea aminti foarte multe, dar lăsăm spațiu documentării personale.

Încă din primele momente ale nașterii comunităților creștine, asistăm la un cult și o cinstire specială a rămășițelor pământești și a mormintelor martirilor și sfinților. Relatările miracolelor săvârșite în jurul lor sunt nenumărate.

Primele altare creștine le aflăm zidite pe mormintele mucenicilor și ale sfinților. Primele sărbători creștine sunt cele ale pomenirii sfinților și a martirilor în ziua morții lor – ziua biruinței, a ieșirii lor din lume și a intrării în casa Tatălui. Acestea sunt cele mai vechi sărbători creștine, documentate istoric și arheologic. Încă din secolul I-II, găsim altare construite pe mormintele martirilor – fără să uităm că suntem în plină perioadă de persecuție împotriva creștinilor. Cu toate acestea creștinii se adunau în cimitire, apoi în catacombe pentru a se ruga și celebra Cina Domnului, cum atestă vechile picturi și inscripții găsite lângă rămășițele pământești, ale celor ce erau deja în ceruri cu Iisus Hristos.

.

Cappella Greca

Catacombele Sfânta Priscila, sec II-V, Roma

Cina Domnului, frescă deasupra mormântului.

.

Mormintele martirilor și ale sfinților devin chiar din primele secole, încă din timpul persecuțiilor, capele și locuri de rugăciune. Primii creștini au lăsat în aceste locuri semne evidente ale cinstirii lor față de cei ce cu Iisus au biruit lumea și acum erau în ceruri. Rămășițele lor pământești erau cinstite fiind văzute ca altare reale pe care s-a odihnit Hristos. Avem la fel inscripții din primele secole, în limba greacă și latină, la Nazaret[17] și-n alte locuri, care arată cinstirea pe care creștinii o aveau față de Fecioara Maria.

Cubicolo della Velatio

Morminte decorate paleocreștine în Catacombele Sfintei Priscila, Roma

.

Mormântul Sfântului Apostol Petru este unul dintre cele mai studiate și despre el avem mărturii care merită a fi amintite aici. Textul anonim scris în limba greacă numit Apocalipsa lui Petru, datat la jumătatea secolului I d. C. vorbește despre venirea lui Petru la Roma și despre martiriul său în Circul lui Nero[18]. De la sfârșitul secolului I avem scrisoarea Sfântului Clemente către comunitatea creștină din Corint, care relatează același eveniment, adăugând și informații despre martiriul Sf. Apostol Pavel[19]. Locul martirajului lui Petru este Hortis Neronis la baza colinei Vatican, unde Sf. Petru a fost răstignit cu capul în jos iar îngroparea lui este la fel atestată documentar de Tacitus[20] în necropola apropiată pe Colina Vatican.

Pianta della Necropoli Vaticana

Necropola Vatican, din M. Guarducci,

La tomba di san Pietro. Una straordinaria vicenda, p. 96

.

Eusebiu din Cezarea (265-340) în Historia Eclesiastica[21], vorbește despre Gaio cetățean roman, care dădea mărturie despre locul mormântului Sf. Petru în Necropola Vatican, iar în Teophania scrisă în 333, același Eusebiu descrie cu lux de amănunte mormântul apostolului, la care vin nenumărați creștini pentru a se ruga. În Actele Apostolilor apocrife, consulul Marcelo, dă mărturie despre locația mormântului apostolului în necropola Vatican[22].

Tomba di San Pietro in VaticanoÎn prima jumătate a sec IV, împăratul Constantin construiește pe mormântul apostolului Petru → o biserică monumentală care va fi înlocuită de actuala catedrală.

Săpăturile arheologice au scos la lumină vechiul mormânt al apostolului, precum și o mulțime de inscripții dintre care cităm: „Petru roagă-te pentru sfinții oameni creștini care sunt înmormântați lângă trupul tău”. Alături de numele lui Petru ↓ apare des numele Mariei, complet sau abreviat.

.

Tomba di San Pietro in Vaticano

Inscripție paleocreștină sec. I-II,

în limba greacă: XP MAPIA – Bucură-te Maria

.

Toate acestea sunt date istorice și arheologice reale care arată ceea ce a fost cu adevărat. Arată cinstirea pe care primi creștini au dat-o apostolilor, Fecioarei Maria, mucenicilor și sfinților, cu nimic știrbind aceasta Adorarea și slujirea lui Dumnezeu. Dumnezeul primilor creștin era văzut cu adevărat și adorat ca Părinte al celor vii, indiferent că ei erau în trup pe acest pământ sau în ceruri în casa părintească.

Un alt fapt istoric este că găsirea anumitor relicve și minunile care au însoțit aceste găsiri, au făcut ca pomenirea acelui eveniment, să rămână atât de puternic imprimată în memoria colectivă a credincioșilor creștini și necreștini, încât acest eveniment a devenit sărbătoare fixă în calendar: 14 septembrie înălțarea la Ierusalim a Sfintei Cruci a lui Iisus, 17 ianuarie: cinstirea lanţului în care a fost dus la Roma sfântul apostol Petru; 27 ianuarie: aducerea moaştelor sfântului Ioan Gură de Aur la Constantinopol (în anul 380); 29 ianuarie: aducerea la Constantinopol (445) a moaştelor sfântului Ignaţiu al Antiohiei; 2 mai: aducerea moaştelor sfântului Atanasie cel Mare la Constantinopol (373); 2 iulie: aşezarea veşmântului Sfintei Fecioare Maria în biserica Vlaherne (458); 2 august: aducerea la Ierusalim a moaştelor sfântului Arhidiacon Ştefan (415); 25 august: aducerea moaştelor sfântului apostol Bartolomeu la Veneţia (830); etc;

Cinstirea Sfinților, a moaștelor – rămășițele lor pământești, a icoanelor și a altor realități sacre nu înseamnă adorarea lor sau punerea lor în locul lui Dumnezeu. Adorarea și cinstirea sunt două realități bine distincte una de cealaltă.

Adorarea. Cuvântul adorare este de origine latină. El este format din unirea cuvintelor ad și os, oris care în latină însemna a duce la gură. La gură noi ducem realitățile pe care noi le ingerăm. Aceste realități devin ceea ce noi suntem. Deci reprezintă cea mai profundă comuniune care se poate crea între o realitate și noi. Ruperea relației dintre Dumnezeu și om pornește de la o ducere la gură a unei realități încărcată de moarte: fructul oprit pe care Eva și Adam îl mănâncă. La cina cea de taină Iisus înainte de patima Sa, dă apostolilor Săi, Pâinea și vinul pentru a-l duce la gurile lor: Trupul și Sângele Său – hrana Vieții. Taina ADORĂRII se ascunde în această comuniune profundă cu Creatorul nostru, cu Părintele nostru, cu Dumnezeul nostru. Aceasta este o realitate profundă care aduce ca rod Viața. Comuniunea noastră cu orice altă realitate în acest chip aduce moartea, deoarece în afară de Dumnezeu, nimic nu poate rămâne viu din ceea ce ingerăm și transformăm prin digestie. Iar dacă ceea ce se transformă în ceea ce suntem este supus morții, rodul său nu poate fi altul decât moartea. Acest fapt îl experimentează și-l trăiește orice ființă vie de pe acest pământ, după căderea lui Adam.

Adorarea pe care ne-o cere Dumnezeu nu este un simplu fapt emoțional sau un simplu gest de cult. Adorarea este o trăire reală, profundă, a unei întâlniri. Roadele ei trebuie să se vadă în mod real: viața sau moartea. Roadele adorării oricărei realități în afară de Dumnezeu însuși sunt moartea. Roadele Adorării lui Dumnezeu sunt Viața: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum m-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac. In. 6, 53-58.

Adorarea lui Dumnezeu nu exclude cinstirea a tot ceea ce este al Său. Cinstirea începe de la ceea ce ne este nouă mai apropiat și este cel mai firesc comportament al unui om educat: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să trăieşti ani mulţi şi să-ţi fie bine în pământul acela, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă ţie. Ex. 20, 12; Dt. 5, 16. Adorarea este comuniune profundă. Cinstirea este o relaționare, armonioasă, plină de respect față de o creatură sau de o realitate minunată a lui Dumnezeu. Cinstirea nu implică această contopire profundă în comuniune ființială cum este Adorația. Acest fapt numai cu Dumnezeu este posibil pentru ca noi și El să rămânem vii fără ca unul să devoreze și să ucidă pe celălalt.

În Vechiul Testament, această comuniune cu Dumnezeu, Adorația, cerută de El însuși, este tradusă în limba greacă prin cuvântul λατρεία, latria, iar în limba română este tradus cu slujire, care este un termen generic, mult mai sărac decât termenul tradus din ebraică, greacă sau latină:

תַעֲבֹד; וּבִשְׁמוֹ, תִּשָּׁבֵעַ יְהוָה אֱלֹהֶיךָ תִּירָא, וְאֹתוֹ-יג אֶת –

κυριον τον θεον σου φοβηθηση και αυτω λατρευσεις και προς αυτον κολληθηση και τω ονοματι αυτου ομη – Să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi numai Lui să-I slujeşti (numai pe El să-L adori), de El să te lipeşti şi pe numele Lui să te juri. Dt. 6, 13.

În Noul Testament se folosește același cuvânt grecesc λατρεία, latria și în română aceeași traducere săracă: Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeştiκαὶ αὐτῷ μόνῳ λατρεύσεις – pe El singur să-L adori». Mt 4, 10, Lc. 4, 8. Şi pe poporul la care vor fi robi, Eu îl voi judeca – a zis Dumnezeu – iar după acestea vor ieşi şi-Mi vor sluji Mie – καὶ λατρεύσουσίν μοι – Mă vor adora – în locul acesta. Fp. 7, 7. Care sunt israeliţi, ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinareaκαὶ ἡ λατρεία – adorarea – şi făgăduinţele, Rm. 9, 4. Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit – καὶ ἐλάτρευσαν – adorat – făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! Rm. 1, 25. Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, aceasta este închinareaλατρείαν – adorarea – voastră cea spirituală. Rm. 12, 1.

Din unirea cuvântului εἴδωλον – idolon cu cuvânt λατρεία – latria, provine cuvântul idolatria – slujirea la idol, adorarea unui idol, comuniunea cu o realitate creată de om, o realitate moartă cu consecințele ei. Cuvântul εἴδωλον, idol, figură, simulacru, derivă la rândul său din εἶδος – idos, formă, aspect. Această aparență nu duce la nici o altă realitate existentă ci pretinde că ea însăși este acea realitate, dar rămâne o simulare ne fiind acea realitate. Exemplu: statuia lui Apollo este văzută ca Apollo însuși cu puteri reale de transformare, mișcare, etc. Acesta este sensul grec al cuvântului εἴδωλον – idol care este tradus în latină ca simulacrum. Acesta este în netă opoziție cu εἰκών – icon, icoană, copie care face referință și trimitere tot timpul la realitatea pe care o reprezintă, fără să pretindă că ea însăși este acea realitate. Exemplu icoana lui Iisus nu pretinde că este Iisus însăși ci o imagine care ne conduce înspre Iisus și la Iisus prin chipul Său.

Idolatria va fi combătută cu vehemență de evrei și creștini: Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti: Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi; nări au şi nu vor mirosi; Mâini au şi nu vor pipăi; picioare au şi nu vor umbla, nu vor glăsui cu gâtlejul lor. Asemenea lor o să fie cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei. Ps. 113.

Creștinii dintru începuturi l-au adorat pe Dumnezeu și au cinstit tot ceea ce este al Său. Au refuzat cu vehemență idolatria fiind dispuși să moară mai bine decât să adore o realitate moartă. Au făcut acest lucru un număr impresionant de creștini deoarece ei știau că adorarea lui Dumnezeu este viața veșnică și de aceea nu le era frică nici de moarte, nici de pragul ei.

Creștinii primelor secole, și-au cinstit părinții și martirii, murind ca ei. Au cinstit pe Maria mama lui Iisus, au cinstit pe apostoli, și au cinstit toată ființa ce stă în Dumnezeu cu adevărat. Pe Dumnezeu l-au iubit cu tot cugetul lor. Au trăit cu El în comuniunea intimă. Nu l-au studiat ca materie de laborator, nici nu l-au încarcerat în schemele mentale ale frumoaselor filozofii, pentru a se putea disprețui sau urî între ei în numele Lui. Ei l-au primit pe altarul inimilor lor și s-au contopit cu El devenind adevăratele Lui temple. Au murit pentru El și împreună cu El pe calvarul martiriului, pentru ca împreună cu El să învieze și să moștenească, nu o clipă trecătoare a gloriei nebune, ci Viața care în lăcașurile veșniciei nu mai cunoaște apus. Acolo în locașurile veșniciei ei sunt vii și sunt pururi înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem în comuniune cu Părintele nostru cel ceresc și cu toți cei ce înaintea Lui se bucură pururi de vederea chipului Său.

.

4.2.2 – Sfântul apostol Andrei

.

A doua zi iarăşi stătea Ioan şi doi dintre ucenicii lui. Şi privind pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu! Şi cei doi ucenici l-au auzit când a spus aceasta şi au mers după Iisus. Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că merg după El, le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au zis: Rabi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti? El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea. Au mers deci şi au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos). Şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa (ce se tâlcuieşte: Petru). A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. In. 1, 35-44.

Pe când umbla Iisus pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Mt. 4, 18-20. Mc. 1, 16-18.

Atunci Iisus s-a suit pe munte şi a chemat la Sine pe câţi a voit, şi au venit la El. Şi a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască, şi să aibă putere să vindece bolile şi să alunge demonii. Deci a rânduit pe cei doisprezece: pe Simon, căruia i-a pus numele Petru; pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui Iacov, şi le-a pus lor numele Boanerghes, adică fiii tunetului; şi pe Andrei, şi pe Filip, şi pe Bartolomeu, şi pe Matei, şi pe Toma, şi pe Iacov al lui Alfeu, şi pe Tadeu, şi pe Simon Cananeul, şi pe Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut. Mc. 3, 13-19.

În zilele acelea, Iisus a ieşit la munte ca să Se roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Şi când s-a făcut ziuă a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales din ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli. Pe Simon, căruia i-a zis Petru, şi pe Andrei, fratele lui, şi pe Iacov, şi pe Ioan, şi pe Filip, şi pe Vartolomeu, şi pe Matei, şi pe Toma, şi pe Iacov al lui Alfeu şi pe Simon numit Zilotul, şi pe Iuda al lui Iacov şi pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut trădător. Şi coborând împreună cu ei, a stat în loc şes, El şi mulţime multă de ucenici ai Săi şi mulţime mare de popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului, care veniseră ca să-L asculte şi să se vindece de bolile lor. Şi cei chinuiţi de duhuri necurate se vindecau. Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi. Şi El, ridicându-Şi ochii spre ucenicii Săi, zicea: Fericiţi voi cei săraci, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi voi care flămânziţi acum, că vă veţi sătura. Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde. Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer; pentru că tot aşa făceau proorocilor părinţii lor. Lc. 6, 12-23.

Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Iisus, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă. Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: Întâi Simon, cel numit Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov al lui Zevedeu şi Ioan fratele lui; Filip şi Vartolomeu, Toma şi Matei vameşul, Iacov a al lui Alfeu şi Levi ce se zice Tadeu; Simon Cananeul şi Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut. Pe aceşti doisprezece i-a trimis Iisus, poruncindu-le lor şi zicând: În calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi; ci mai degrabă mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat împărăţia cerurilor. Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi. Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre; Nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa. În orice cetate sau sat veţi intra, cercetaţi cine este în el vrednic şi acolo rămâneţi până ce veţi ieşi. Şi intrând în casă, uraţi-i, zicând: «Pace casei acesteia». Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi. Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia. Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii. Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine, spre mărturie lor şi păgânilor. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi. Mt. 10, 1-20.

Şi ieşind din templu, unul dintre ucenicii Săi I-a zis: Învăţătorule, priveşte ce fel de pietre şi ce clădiri! Dar Iisus a zis: Vezi aceste mari clădiri? Nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească. Şi şezând pe Muntele Măslinilor, în faţa templului, Îl întrebau, de o parte, Petru, Iacov, Ioan şi cu Andrei: Spune-ne nouă când vor fi acestea? Şi care va fi semnul când va fi să se împlinească toate acestea? Iar Iisus a început să le spună: Vedeţi să nu vă înşele cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând că sunt Eu, şi vor amăgi pe mulţi. Iar când veţi auzi de războaie, şi de zvonuri de războaie, să nu vă tulburaţi, căci trebuie să fie, dar încă nu va fi sfârşitul. Şi se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie, vor fi cutremure pe alocuri şi foamete şi tulburări vor fi. Iar acestea sunt începutul durerilor. Luaţi seama la voi înşivă. Că vă vor da în adunări şi veţi fi bătuţi în sinagogi şi veţi sta înaintea conducătorilor şi a regilor, pentru Mine, spre mărturie lor. Ci mai întâi Evanghelia trebuie să se propovăduiască la toate neamurile. Mc. 13.

Şi îndată ieşind ei din sinagogă, au venit în casa lui Simon şi a lui Andrei, cu Iacov şi cu Ioan. Iar soacra lui Simon zăcea, prinsă de friguri, şi îndată I-au vorbit despre ea. Şi apropiindu-Se a ridicat-o, apucând-o de mână. Şi au lăsat-o frigurile şi ea le slujea. Mc. 1, 29-31.

Atunci S-a suit Iisus în munte şi a şezut acolo cu ucenicii Săi. Şi era aproape Paştile, sărbătoarea iudeilor. Deci ridicându-Şi Iisus ochii şi văzând că mulţime multă vine către El, a zis către Filip: De unde vom cumpăra pâine, ca să mănânce aceştia? Iar aceasta o zicea ca să-l încerce, că El ştia ce avea să facă. Şi Filip i-a răspuns: Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puţin. Şi a zis Lui unul dintre ucenici, Andrei, fratele lui Simon Petru: Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti. Dar ce sunt acestea la atâţia? Şi a zis Iisus: Faceţi pe oameni să se aşeze. Şi era iarbă multă în acel loc. Deci au şezut bărbaţii în număr ca la cinci mii. Şi Iisus a luat pâinile şi, mulţumind, a dat ucenicilor, iar ucenicii celor ce şedeau; asemenea şi din peşti, cât au voit. Iar după ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: adunaţi fărâmiturile ce au rămas, ca să nu se piardă ceva. In. 6.

Şi erau nişte elini din cei ce se suiseră să se închine la sărbătoare. Deci aceştia au venit la Filip, cel ce era din Betsaida Galileii, şi l-au rugat zicând: Doamne, voim să vedem pe Iisus. Filip a venit şi i-a spus lui Andrei, şi Andrei şi Filip au venit şi I-au spus lui Iisus. Iar Iisus le-a răspuns, zicând: A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului. Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti. In. 12, 20-26.

Cuvântul cel dintâi l-am făcut o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa, până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe care i-a ales, cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului. Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe. Care au şi zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer. Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă. Şi când au intrat, s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru şi Ioan şi Iacov şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov. Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui.

Fp. 1, 1-14.

Acestea sunt toate mărturiile scripturistice care fac referință clară și directă la numele Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat.

Andrei era fratele lui Simon Petru, fiii pescarului Iona. Era originar din Betsaida, localitate în provincia Galileea și era dintre ucenicii sfântului Ioan Botezătorul, ascultând timp îndelungat predicile acestuia de la Iordan. Andrei devine întâiul chemat. El lasă toate și-L urmează peste tot pe Iisus, împreună cu ceilalți 11 ucenici.

După pogorârea Sf. Duh, Sf. Ap. Andrei, → pleacă să vestească cuvântul lui Dumnezeu.

Referințe istorice despre activitatea Sf. Ap. Andrei găsim în Hipolit al Romei (175-250) și în istoricul Eusebiu din Cezarea (260-339), care arată că: Toma a fost ales pentru Parți, Andrei pentru Sciția, Ioan pentru Asia …, aşa după cum spune Origen (185-254) în Comentariile sale la Facere[23].

Din puținele informații istorice putem afla că Andrei a propovăduit în teritoriile din jurul Mării Negre: Bitinia, Efes, Mesopotamia, Ucraina, Dobrogea, Tracia, Bizanț, ajungând în Achaia. Legenda de aur spune că Sf. Andrei a murit răstignit pe o cruce în formă de X, la Patras în anul 60 sub împăratul Nero[24].

În anul 357, din ordinul împăratului Constanțiu II, cu prilejul sfinţirii bisericii Sfinţii Apostoli, rămășițele pământești ale sfântului Andrei au fost mutate din Patras la Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Răsărit[25]. Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului în secolul al IV-lea, scria că părticele din sfintele moaşte au fost oferite bisericilor italiene din Milano, Nola şi Brescia. După Cruciada a IV-a, (1204), când la Constantinopol s-a creat o Patriarhie latină, cardinalul Petru din Capua a hotărât ca moaştele sfântului Andrei să fie aşezate în Catedrala din Amalfi (Italia). În anul 1462, pe timpul papei Pius al II-lea, capul Sfântului a fost aşezat într-o biserică din Roma. În 1964 papa Paul VI, îl dăruiește Bisericii Ortodoxe a Greciei, fiind așezat în biserica cu hramul Sfântul Andrei din oraşul Patras. Părți din rămășițele pământești ale Sfântului Andrei se păstrează în catedrala Sfântului Andrei din Amalfi – Italia, în catedrala din Sarzana – Italia, în catedrala Sfânta Maria din Edimburg – Scoția, în biserica Sf. Andrei și Alberto din Varșovia – Polonia. O mică părticică de os din trupul sfântului Andrei se odihnește pe altarul Bisericii mănăstirii noastre din Prislop. Socotit de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol întemeietor al acestui scaun apostolic, sfântul Apostol Andrei se bucură astăzi de o cinstire deosebită în Bisericile: rusă, greacă şi română, datorită faptului că a predicat în teritorii care aparţin acestor ţări. Din anul 2012, ziua pomenirii Sfântului Apostol Andrei, 30 noiembrie, devine sărbătoare legală în România.

.

4.2.3 – Sfântul Grigorie Dialogul

.

.

Grigorie I sau Grigorie cel Mare sau Grigorie Dialogul, a fost papă al Romei din 3 septembrie 590 până în 12 martie 604.

Sfântul Grigore s-a născut în jurul anului 540 în familia senatorială Anici, în casa părintească de pe colina Celio din Roma, din părinții Gordian și Silvia. Primește o educație aleasă, într-o climă de reînnoire culturală și religioasă, fiind un mare admirator al Sfântului Benedict de Norcia. În anul 572 Grigore devine prefect al Romei. În anul 574 lasă cariera civilă senatorială și se retrage ca monah în casa părintească de pe colina Celio pe care o transformă în mănăstire, împreună cu alte șase mari proprietăți familiale din Sicilia. Noua mănăstire Grigore o dedicată sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat.

În liniștea mănăstirii, Sfântul Grigore va căuta chipul cel minunat a lui Dumnezeu în ascultarea Cuvântului Său și în împlinirea lui. În fiecare zi la masa sa găseau hrană trupească și sufletească multe persoane necăjite ale urbei.

Papa Pelagiu II (579-590), în 579, îl trimite pe Grigore ca ambasador al său la Constantinopol, unde va rămâne șase ani. Aici va lega o prietenie strânsă cu împăratul Maurițiu I → (582-602), fiindu-i naș de botez fiului acestuia Teodosie. În 586 se reîntoarce în mănăstirea din Roma, unde va rămâne până în 590 când poporul din Roma împreună cu senatul îl proclamă papă în locul lui Pelagius care moare răpit de ciumă. Grigore încearcă să liniștească poporul și senatul roman cerându-le să aștepte confirmarea sa ca papă din partea împăratului Maurițiu I prietenul său din Constantinopol. În ascuns Grigore scrie o scrisoare împăratului prin care îi cere să nu accepte alegerea sa ca pontif, dar aceasta este interceptată de prefectul Romei Germanos, care o schimbă cu petiția senatului și a poporului, și o trimite la împărat. În Roma în acest timp bântuia ciuma. Sf. Grigore organizează un pelerinaj penitențial de trei zile cu icoana Fecioarei Maria la marile Bazilici din Roma. Ajunsă procesiunea în fața Mausoleului lui Adrian, se arată pe mausoleu Arhanghelul Mihail băgând spada în teacă; din acel moment ↓ încetează ciuma în Roma.

.

↑ Mausoleul lui Adrian devine Castel Sant Angelo ↑.

.

De la Constantinopol sosește confirmarea imperială și astfel Grigore devine al 64 papă al Romei celei mari. Situația era destul de dificilă, dar întărit de puterea lui Dumnezeu, care lucra prin el, Grigore începe o vastă activitate de reorganizare religioasă și socială a Romei și a Bisericii. Ține legături strânse cu regele vizigot Ricaredo al Spaniei (586-601) recent convertit la creștinism. Ține legături permanente cu regii franci, iar cu ajutorul reginei Brunechilde (543-613), Grigore încununează un vis al său: încreștinarea Britaniei. Astfel, în 597, îl trimite pe Augustin, starețul mănăstării Sf. Andrei din Roma la regele Ethelbert din Kent (580-618), care va primi botezul creștin iar Augustin devine primul episcop de Canterbury. În 601 Augustin primește paliul de la Sf. Grigore astfel devenind primul arhiepiscop al Angliei (601-604).

În anul 595 Patriarhul Constantinopolului Ioan Postitorul își ia numele de Patriarh Ecumenic. Papa Grigore scrie împăratului și patriarhului aceste rânduri: Când noi lăsăm locul nostru cel rânduit și ne luăm noi înșine onoruri și cinste pentru noi, atunci suntem mai rău decât păgânii, … maeștri ai umilinței în vorbe și generali ai mândriei în fapte, noi ascundem dinți de lup sub chip blând de oaie, … aceasta nu este cauza mea, ci a lui Dumnezeu, … Petru a primit cheile Împărăției Cerurilor și nu s-a numit Apostol Universal, iar acum cel mai Sfânt Om, episcopul Ioan, colegul meu, revendică titlu de Episcop Universal. Când văd aceasta sunt constrâns să urlu: „O Tempora, o mores!” toată Europa este în mâinile Barbarilor … și, cu toate acestea, preoții … caută pentru ei însiși și vântură noi titluri profane de mândrie … Semnează Gregorius servus servorum Dei adică slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu. Acest titlu este păstrat până astăzi de papii de la Roma, la fel cum titlul de Patriarh Ecumenic se păstrează până astăzi de către patriarhii din Constantinopol.

Sfântul Grigore se găsește într-o Romă răvășită de tulburările timpului și într-o Italie spintecată de longobarzi și de armatele imperiale bizantine. Cu multă trudă reușește să facă pace cu regele longobard Agilulfo (591-616) care prin lucrarea reginei Teodolinda (570-627) și a papei acceptă convertirea de la arianism.

Sf. Grigore reorganizează teritoriile care cădeau sub responsabilitatea sa prin așa numitul Patrimoniu al Sfântului Petru, punând bazele viitorului stat pontifical. Reorganizează liturghia romană, cu textele existente și creând noi rugăciuni. Creează cântecul tipic bisericesc ce va purta numele său: cântecul gregorian. Lasă pentru bisericile răsăritului Liturghia Darurilor celor mai înainte sfințite, care-i poartă numele: Liturghia Sfântului Grigore Dialogul, celebrată doar în Bisericile Ortodoxe și în cele Unite. În iconografie este des reprezentat cu un porumbel alb care-i vorbește, semn al inspirației Duhului Sfânt.

În 12 martie 604, Sf. Grigore lasă turma pământească încredințată spre păstorire, pentru a se uni cu Păstorul cel Bun și turma cea aleasă în lăcașurile veșniciei. Trupul său este așezat în Bazilica Sfântului Petru unde se găsește și astăzi sub altarul care-i poartă numele ↓.

.

.

În fiecare zi vă hrăniţi trupurile cu cele necesare pentru a le păstra sănătoase.

În acelaşi fel faptele voastre bune trebuie să fie hrana zilnică a inimilor voastre.

Trupurile sunt hrănite cu mâncare, iar sufletele cu fapte bune.

Nu trebuie să refuzaţi sufletelor, care vor trăi o veşnicie, ceea ce oferiţi trupului, care este supus morţii.

Sf. Grigore Dialogul

  1. Vezi paginile 230 – 239 sau In. 11.

  2. Şi după aceea, Iisus, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său. Şi a ieşit cuvântul acesta despre El în toată Iudeea şi în toată împrejurimea. Lc. 7, 11-17.

  3. După aceasta s-a îmbolnăvit copilul femeii, stăpâna casei, şi boala lui a fost atât de grea, că n-a mai rămas suflare într-însul. Şi a zis ea către Ilie: “Ce ai avut cu mine, omul lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomeneşti păcatele mele şi să-mi omori fiul?” Iar Ilie a zis: “Dă-mi pe fiul tău!” Şi l-a luat din braţele ei şi l-a suit în foişor unde şedea el şi l-a pus pe patul său. Apoi a strigat Ilie către Domnul şi a zis: “Doamne Dumnezeul meu, oare şi văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei?” Şi suflând de trei ori peste copil, a strigat către Domnul şi a zis: “Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” Şi a ascultat Domnul glasul lui Ilie; şi s-a întors sufletul copilului acestuia în el şi a înviat. Şi a luat Ilie copilul şi s-a coborât cu el din foişor în casă şi l-a dat mamei sale şi a zis Ilie: “Iată copilul tău este viu!” Atunci a zis femeia către Ilie: “Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta!” III Rg. 17, 17-24.

  4. Vezi pagina 338 sau IV Rg. 13, 20-21.

  5. Pe spatele cutiei de lemn în care era păstrată crucea este următoarea scriere în limba rusă, lăsată de Maica Iunia: „Această cruce relicvar a aparținut bunicii mele Anna Vasiljevna pe care ea a cumpărat-o de la Ierusalim pentru a păstra în ea sfinte moaște. A aparținut pentru mult timp mamei mele, Anna Ivanovna, de la care am primit-o eu. Din timpul copilăriei mele până în prezent s-au întâmplat două lucruri cu totul speciale legate de această cruce: 1 – «în anul 1918 eu (Iunia) eram în gara din Petersburg fugind de armata roșie care căuta să ne extermine familia. Țineam crucea în mână rugând pe Bunul Dumnezeu să ne scape cu viață. Din cauza oboselii am ațipit pe o bancă unde am scăpat crucea din mână. Am fost trezită și trebuia să fugim. Am uitat crucea pe bancă. După câteva ore am văzut că nu mai am crucea. Am lăsat familia și m-am întors înapoi să o caut. Aveam 11 ani, nu conștientizam riscul ce mi-l asumam. Printre lume am ajuns la banca unde ațipisem, crucea era pe ea, nimeni nu o atinsese. Am luat-o bucuroasă și m-am întors la ai mei. Mama era disperată, credea că m-a pierdut pentru totdeauna. Eu eram fericită, crucea era iar ca un scut puternic în mâna mea»; 2 – «fratele meu Serjozha mi-a povestit că cineva dintre slujitorii familiei, deschizând crucea, a furat bucățica de stofă roșie din mantia lui Iisus, a doua zi a fost nevoit să o aducă înapoi mânat de o putere nevăzută ca de bici ce îl lovea fără milă».

  6. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Mt. 14, 24-32.

  7. Şi în ziua aceea, când s-a înserat, a zis către ei: Să trecem pe ţărmul celălalt. Şi lăsând ei mulţimea, L-au luat cu ei în corabie, aşa cum era, căci erau cu El şi alte corăbii. Şi s-a pornit o furtună mare de vânt şi valurile se prăvăleau peste corabie, încât corabia era aproape să se umple. Iar Iisus era la partea dindărăt a corăbiei, dormind pe căpătâi. L-au deşteptat şi I-au zis: Învăţătorule, nu-Ţi este grijă că pierim? Şi El, sculându-Se, a certat vântul şi a poruncit mării: Taci! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare. Şi le-a zis lor: Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă? Şi s-au înfricoşat cu frică mare şi ziceau unul către altul: Cine este, oare, Acesta, că şi vântul şi marea I se supun? Mc. 4, 35-41.

  8. Apa curățitoare, în Legea Vechiului Testament, se făcea din apă de izvor curată în care se punea cenușă provenită din arderea de tot a unei juninci fără meteahnă, cfr. Num. 19. 1-11.

  9.   Enoh a trăit o sută şaizeci şi cinci de ani, şi atunci i s-a născut Matusalem. Şi a umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu, după naşterea lui Matusalem, două sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice. Iar de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu. Gn. 5, 21-24; Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui Dumnezeu. Evr. 11,5

  10.   În vremea când Domnul a vrut să înalţe pe Ilie în vârtej de vânt la cer Ilie a plecat cu Elisei din Ghilgal. Şi Ilie a zis către Elisei: “Stai aici, căci Dumnezeu mă trimite la Betel. Iar Elisei a zis: “Cât este de adevărat că Domnul este viu şi cum este viu şi sufletul tău, tot aşa de adevărat este că nu te voi lăsa singur”. şi s-au dus amândoi la Betel. Şi au ieşit fiii proorocilor cei din Betel la Elisei şi au zis către el: “Ştii oare că astăzi Domnul va să ridice pe stăpânul tău deasupra capului tău?” Şi el a zis: “Ştiu şi eu, dar tăceţi!” Atunci Ilie a zis către el: “Elisei, rămâi aici, căci Domnul mă trimite la Ierihon”. Iar Elisei a zis: “Cât este de adevărat că Domnul este viu şi viu este şi sufletul tău, tot aşa de adevărat este că nu te voi lăsa singur!” Şi au venit amândoi la Ierihon. Atunci s-au apropiat fiii proorocilor cei din Ierihon de Elisei şi i-au zis: “Ştii oare că Domnul ia pe stăpânul tău şi-l înalţă deasupra capului tău?” Şi el a răspuns: “Ştiu şi eu, dar tăceţi!” A zis Ilie: “Rămâi aici, căci Domnul mă trimite la Iordan!” Iar Elisei a răspuns: “Cât este de adevărat că Domnul este viu şi cum este viu şi sufletul tău, tot aşa de adevărat este că nu te voi lăsa singur!” Şi s-au dus amândoi; s-au dus şi cincizeci din fiii proorocilor şi au stat deoparte în faţa lor, iar ei amândoi şedeau lângă Iordan. Atunci, luând Ilie mantia sa şi strângând-o vălătuc, a lovit cu ea apa şi aceasta s-a strâns la dreapta şi la stânga şi au trecut ca pe uscat. Iar după ce au trecut, a zis Ilie către Elisei: “Cere ce să-ţi fac, înainte de a fi luat de la tine”. Iar Elisei a zis: “Duhul care este în tine să fie îndoit în mine!” Răspuns-a Ilie: “Greu lucru ceri! Dar de mă vei vedea când voi fi luat de la tine, va fi aşa; iar de nu mă vei vedea, nu va fi”. Pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer. Iar Elisei se uita şi striga: “Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!” Şi apoi nu l-a mai văzut. Şi apucându-şi hainele le-a sfâşiat în două. Apoi, apucând mantia lui Ilie, care căzuse de la acesta, s-a întors înapoi şi s-a oprit pe malul Iordanului. Şi a luat mantia lui Ilie care căzuse de la acesta şi a lovit apa cu ea, zicând: “Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?” Şi lovind, apa s-a tras la dreapta şi la stânga şi a trecut Elisei. IV Rg. 2, 1-14.

  11.   Și după șase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Și iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu Iisus. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L». Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi. Mt. 17, 1-9.

  12.   Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora. Mt. 27, 50-53

  13. S. Ambrozie – Epistulae 22, 9.

  14. Sf. Ioan Gură de Aur, P.G., L 529.

  15. Cfr. Sfântul Augustin, De civitate Dei, XXII, 8.

  16. Sf. Ieronim, Epistola către presbiterul Ruperiu, 37, 1.

  17. Vezi: B. BAGATTI, Gli scavi di Nazaret, I. Dalle origini al secolo XII, Gerusalemme 1967 p. 146-152; E. TESTA, Nazaret Giudeo-Cristiana, Gerusalemme 1969.

  18. C. Wessely, Patrologia Orientalis, 18, 3, Paris, 1924, p. 482 …

  19. Clemens, Epistulae ad Corinthios, I, 5-6.

  20. Tacitus, Annales, XV 44.

  21. Eusebius, Historia Ecclesiastica, II 25, 7.

  22. A. Lipsius, Acta Apostolorum apocrypha, Lipsiae, 1891, p. 172.

  23. Eusebius, Historia Ecclesiastica, 3. 1.

  24. Jacques de Voragine, La Légende dorée, Bibliothèque de la Pléiade, Gallimard, 2004, p. 17-28.

  25. Sofronio Eusebio Girolamo, De Viris Illustribus Liber Ad Dextrum, 7.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.