III – Prezentarea la Templu a Domnului nostru Iisus Hristos

3.7 – Prezentarea la Templu a Domnului nostru Iisus Hristos

.

Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece. Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului, şi să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu; şi când părinţii au dus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, el L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău Israel. Iar Iosif şi mama Lui se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc. Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri, şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. Şi era şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa. Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind şi ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim. După ce au săvârşit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret. Lc. 2. 21-39.

Pe treptele Templului din Ierusalim dreptul Simeon, cu mâinile acoperite în semn de închinare şi cinstire, se închină pentru a primi pe Cel aşteptat de prooroci: Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar. Va împărăţi pe tronul şi peste împărăţia lui David, ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin judecată şi prin dreptate, de acum şi până-n veac. Is. 9. 5-6.

Iisus șezând ca şi pe un tron pe inima Fecioarei, îl binecuvântează pe Simeon. Cu o mişcare lină se trage parcă înapoi spre inima Mamei, închipuind în chip tainic cele ce vor urma în Templul şi primirea care I se va face acolo.

.

Proorociţa Ana are în mână un pergament, simbol al unui mesaj, iar Iosif aduce pentru jertfă o pereche de turturele, ceea ce arată statutul social simplu şi modest al familiei lui Iisus.

.

3.8 – Botezul

Domnului nostru Iisus Cristos

.

Şi era un om dintre farisei, care se numea Nicodim şi care era fruntaş al iudeilor. Acesta a venit noaptea la Iisus şi I-a zis: Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu orice e născut din Duhul. A răspuns Nicodim şi I-a zis: Cum pot să fie acestea? Iisus a răspuns şi i-a zis: Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea? Adevărat, adevărat zic ţie, că Noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi. Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti? Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite. In. 3. 1-21.

Botezul sau taina naşterii celei de a doua din apă şi din Duh, este taina iniţierii creştine şi taina unirii cu Cristos. Căci, câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elen; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Cristos Iisus. Iar dacă voi sunteţi ai lui Cristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă. Galateni 3. 27-29. Că toţi câţi în Cristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Cristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; Căci Cristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte în Dumnezeu. Rm. 6. 4-10.

Cuvântul botez are originea sa în verbul din greaca veche: Βαπτίζειν baptizein, – Βάπτειν baptein– rădăcina lui înseamnă a scufunda în apă sau într-un lichid. În Vechiul Testament, Cartea a patra a regilor, în traducerea Septuagintei termenul βαπτίζειν baptizein apare cu sensul de scufundare şi curăţire : Şi a venit Neeman sirianul cu caii şi cu căruţa sa, oprindu-se la poarta casei lui Elisei. Iar Elisei a trimis la el pe sluga sa să-i zică: “Du-te şi te scaldă de şapte ori în Iordan, că ţi se va înnoi trupul tău şi vei fi curat!” Neeman însă s-a mâniat şi a plecat, zicând: “Iată, socoteam că va ieşi el şi, stând la rugăciune, va chema numele Domnului Dumnezeului său, îşi va pune mâna pe locul bolnav şi va curăţi lepra mea. Au doară Abana şi Farfar, râurile Damascului, nu sunt ele mai bune decât toate apele lui Israel? Nu puteam eu oare să mă scald în ele şi să mă curăţ? Şi aşa s-a întors şi a plecat mânios. Dar slugile lui, apropiindu-se, i-au grăit şi i-au zis: “Stăpâne, dacă proorocul ţi-ar fi zis să faci ceva însemnat, oare n-ai fi făcut? Cu atât mai vârtos trebuie să faci când ţi-a zis numai: Spală-te şi vei fi curat!” Atunci el s-a coborât şi s-a cufundat de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu, şi i s-a înnoit trupul ca trupul unui copil mic şi s-a curăţit

IV Rg. 9-14.

.

La râul Iordanului îl găsim şi pe Ioan:

În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii, spunând: Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor. El este acela despre care a zis proorocul Isaia: «Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui». Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana lui era lăcuste şi miere sălbatică. Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului. Şi erau botezaţi de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Dar văzând Ioan pe mulţi din farisei şi saduchei venind la botez, le-a zis: Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă, şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Mt. 3.

Numai prin apă, lumea a fost curăţită o dată în timpul lui Noe de toate fărădelegile ei: Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. Dar Domnul Dumnezeu a zis: “Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani! În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. Şi a zis Domnul: “Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut”. Noe însă a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu. Pământul însă se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de silnicii. Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ şi iată era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Noe: “Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe pământ. Iată Eu voi aduce asupra pământului potop de apă, ca să pierd tot trupul de sub cer, în care este suflu de viaţă, şi tot ce este pe pământ va pieri. Iar cu tine voi face legământul Meu.

Gn. 6.

Ioan Botezătorul de la Iordan cheamă poporul la pocăinţă şi la curăţire pentru a scăpa de puterea ucigătoare a păcatului: Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. El are lopata în mână şi va curăţi aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins. În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit» Mt. 3.

Iisus se lasă cufundat în apele Iordanului ca omul păcătos, El cel curat se lasă spălat de mâna întinată a omului atins de umbră şi păcat. Iisus se smereşte pe Sine însuşi: El, Care, Dumnezeu Adevărat fiind, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte …. Filipeni 2. 6-11.

În apele Iordanului Iisus stă gol şi fără frumuseţe, cu trupul parcă încărcat de sarcina cea grea a păcatelor omenirii. Mâna lui Ioan îl arată zicând: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă înainte de mine era, şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă. Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu. In. 1. 29-34.

.

Fiul lui Dumnezeu stă în apele Iordanului, smerit ca un muritor, golit de frumuseţea dumnezeirii Sale precum Isaia spune: Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Is. 53.

Iisus, scufundat în apele negre cu un trup ce nu cunoaşte frumuseţe ci urme ale suferinţei şi ale apăsării, stă cu picioarele pe Zapisul lui Adam – pe piatra cea de temelie a omenirii pusă de Adam: neascultarea, păcatul, suferinţa, moartea. Iisus este înconjurat de monştri, care se nasc din aceste realităţi întunecate, şarpele cel vechi ce iese cu gura deschisă dar fără de putere din nefastul legământ a lui Adam încercând să urce spre dreapta lui Iisus dar crucea, stâlpul umilirii şi al încercării cufundată în apele întunericului, va fi cea care-l va opri. În partea stângă un alt monstru cu asemănări de peşte face acelaşi gest ca şarpele din stânga Principelui lumii acesteia: Diavolul care, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii. In. 8. 44. Tatăl minciunii vrea să apară el ca mântuitor şi stăpân al lumii, cum îi spune lui Iisus în clipa ispitirii: Arătându-i toate împărăţiile lumii, I-a zis diavolul: Ţie Îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. Dar Adevărul e de nebiruit şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti». Lc. 4. 5-8.

Peştele cel adevărat – IHTYS numele grecesc care formează acrostihul IISUS CRISTOS FIUL LUI DUMNEZEU MÂNTUITORUL – IXΘYΣ « ‘Ιησοῦς Χριστός Θεoῦ Υιός Σωτήρ (Iesùs Hristòs Theù Yiòs Sotir) », este cel ce formează axa perfectă sub zapisul lui Adam cu Iisus, Duhul şi mâna Tatălui, deoarece El este Cel care mai înainte era, Cel prin care toate s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din toate cele ce s-au făcut. El este cel Adevărat, care era înainte de zidirea lui Adam, iar acum s-a coborât şi toate le-a făcut ca să ne dea puterea naşterii celei adevărate ca fii ai Tatălui ceresc, şi astfel să ne elibereze şi să ne scoată din latura şi din stăpânirea umbrei morţii.

Din aceste realităţi în care Iisus este afundat prin întruparea Sa cea de bună voie, El iese în lumina Duhului spre mâna Părintelui. Icoana dacă se întoarce vedem cum ea formează ca şi un uter al pământului din care Iisus rupând apele cele întunecate iese închipuind pentru noi taina naşterii celei de a doua, din apă şi din Duhul Sfânt. Îngerii cu mâinile acoperite se închină în faţa acestei mari lucrări de mântuire, văzând până unde poate ajunge smerenia şi dragostea lui Dumnezeu. Iordanul personificat şi marea, precum şi întreaga natură se minunează de ceea ce văd: Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi. Munţii au săltat ca berbecii şi dealurile ca mieii oilor. Ce-ţi este ţie, mare, că ai fugit? Şi ţie Iordane, că te-ai întors înapoi? Munţilor, că aţi săltat ca berbecii şi dealurilor, ca mieii oilor? De faţa Domnului s-a cutremurat pământul. Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău, ca nu cumva să zică neamurile: «Unde este Dumnezeul lor?» Dar Dumnezeul nostru este în cer; în cer şi pe pământ, toate câte a voit El a făcut. Binecuvântaţi să fiţi de Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul. Cerul cerului este al Domnului, iar pământul l-a dat fiilor oamenilor. Ps. 113.

Iisus, dezbrăcat de toată măreţia puterii şi a dumnezeirii Sale, smerit şi blând ne arată prin exemplul viu al vieţii Sale, lupta cotidiană cu fricile şi neîmplinirile noastre, lupta cu monştrii cei nevăzuţi ai întunericului minţii şi conştiinţei noastre. Lupta noastră cu lumea interioară, cu realităţile văzute şi trăite doar de noi, în efortul continuu de a ne renaşte în Duh şi-n adevăr. Această luptă este urmată apoi de lupta cea mare cu ispititorul lumii acesteia. Iisus însuşi, după ce iese din apele Iordanului, confirmat ca Fiul cel Iubit al Părintelui: a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu». Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului, şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: «Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău». Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: «Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău». Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor. Şi I-a zis Lui: Ţie Îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti». Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau. Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: «Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit». De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. Mt. 4. 1-17.

Iisus intră în viaţa sa publică prin poarta botezului lui Ioan şi prin poarta ispitelor. Acestea sunt realităţi ce ne însoţesc şi pe noi toată viaţa:

1. Transformă piatra în pâine şi rezolvă problema foamei, eşti fiul lui Dumnezeu! Azi în fiecare minut mor trei copii de foame. Unde este dreptatea? Unde este Dumnezeu? Iisus răspunde arătând hrana cea adevărată a omului: cuvântul lui Dumnezeu: Nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei. Mt. 6. 31-34. Dumnezeu este mereu acolo unde El a fost, dar omul unde este?

2. Aruncă-te în prăpastie că oricum Dumnezeu «îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău». Cere minuni, încercă-l pe Dumnezeu, vezi dacă e cu tine, cere-i ca 1+1 să facă 5, că toate le poate. Mai concret, fii absurd şi Dumnezeu rezolvă totul. Aruncă de pe creștetul tău cununa înțelepciunii pe care ți-a dat-o Dumnezeu și apoi întreabă-te unde este Dumnezeu? Fără să te întrebi: omul în prostie unde e?

3. Toată puterea şi strălucirea lumii o poţi avea dacă te vei închina celui ce dintru început mincinos şi ucigător de oameni este, dar ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar viaţa sa o pierde? Sau ce va putea da omul în schimb pentru viaţa sa? Mt. 16. 26. Mulți sunt cei ce fac acest pas şi apoi, gustând amărăciunea supunerii față de cel ce este ucigător de oameni, se întreabă: unde este Dumnezeu? Dumnezeu este mereu acolo unde El a fost întotdeauna, cinstit, corect şi coerent, dar omul, când face o alegere și crede că nu va suporta consecințele ei, unde este?

.

3.9 – Schimbarea la faţă a

Domnului nostru Iisus Hristos

.

Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L». Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi. Şi ucenicii L-au întrebat, zicând: Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar El, răspunzând, a zis: Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei. Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul. Mt. 17. 1-13.

.

La Botez l-am văzut pe Iisus în chenoza Sa (golirea de sine, renunțarea la mărirea Sa, coborârea Sa, smerirea Sa, cufundarea Sa în adâncul slăbiciunii și neputinței omenești), cufundat în adâncurile întunecimii şi problematicilor firii noastre omeneşti, în apele Iordanului (în ebraică נהר הירדן Nahar Ha Yarden, „râul care coboară” de la o altitudine de 400 de metri deasupra nivelului mării la 400 de metri sub nivelul mării la vărsarea sa în Marea Moartă) Iordanul este un râu de frontieră între mai multe lumi, (este frontieră între Israel și Iordania, apoi între Cisiordania și Iordania). Iordanul este o punte între înălţimi şi adâncuri; izvorăște în munții Antiliban, o prelungire septentrională a muntelui Hermon, de unde curge traversând Libanul spre sud, intră în Israel și se varsă în Marea Galileei (cunoscută și ca Lacul Tiberiada, Lacul Ghenizaret, Lacul Kinneret, Marea Tiberiadei, în limba ebraică: ים כנרת, în limba aramaică:
بحيرة طبرية)), apoi iese din marea aceasta şi din tărâmurile verzi continuându-şi drumul, printre stânci deşertice, până în Marea Moartă, unde vlaga vieţii sale se topeşte în adâncurile lipsite de viaţă ale acestei misterioase Mări. Iordanul este o punte între viaţă şi moarte.

Din aceste abisuri, unde l-am văzut pe Iisus tăcut şi cufundat în ele, îl vedem acum pe muntele Tabor în plinătatea strălucirii Sale: Și a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Din întunecimea adâncului şi a morţii, în strălucirea luminii şi a vieţii, din solitudinea părăsirii şi a singurătăţii celei mari, în lumina comuniunii, a împlinirii şi a dragostei: Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L».

Drumul acesta este al fiecăruia dintre noi şi chiar dacă nu cunoaştem momentul adâncimilor Iordanului, noi îl trăim în clipa singurătăţii, a părăsirii şi a golirii noastre, a durerii şi neîmplinirii, a dezbrăcării şi a pierderii a tot ceea ce avem: bunuri, nume, sănătate, viaţă. Iar dacă în acele clipe suntem în stare să ne ridicăm privirea spre mâna Tatălui şi spre puterea Spiritului, din abisurile cele mari renaştem şi ne înălţăm. Ieşind din ele gustăm, trăind această taină a naşterii din nou, gustăm inefabila bucurie a luminii transformării noastre: lumina Taborului, veşmântul nemuririi şi al împlinirii.

În timp ce în Icoana Botezului axa centrală → a icoanei (mâna Tatălui în înălţime, Sfântul Duh, Iisus, zapisul şi peştele IHTYS), parcă încărcată, coboară greutatea în partea stângă a fiinţelor cereşti pentru a înălţa în dreapta omul Ioan şi pomul ameninţat de secure, totul părând a fi static, în Icoana Schimbării la faţă armonia şi echilibrul par a fi perfecte în dinamicitatea lor.

← Iisus, axul cosmic şi axul central al icoanei formează o balanţă perfectă în care Petru şi Iacob sunt talerele ei, iar Ilie şi Moise sunt realităţile măsurate în echilibrul balanţei.

Aceasta ne arată echilibrul de care avem nevoie când ne găsim în faţa realităţilor vieţii: când suntem în durere, timpul parcă e veşnic, static, (icoana botezului) nu mai trece niciodată, durerea nu are sfârşit iar scufundarea se apropie de moarte. Dumnezeu pare departe, lucrarea Sa parcă e legată şi stăvilită, totul pare static iar frica şi puterea morţii par a avea câştigul. Aici lipsa de înţelepciune duce înspre moarte. Echilibrul vieţii e fragil şi e ţinut pe muchie de cuţit. Verticalitatea coloanei vertebrale a fiinţei umane aici îşi arată puterea sa. Lucrarea tainică a lui Dumnezeu se împlineşte în mod tăcut, dar real. În această lucrarea a Spiritului, omul se înalţă şi renaşte în Adevăr, în Viaţă, în mâna Părintelui celui adevărat: Oamenii înţelepţi ascultă de glasul Meu şi Eu îi cunosc pe ei, şi ei vin după Mine. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu îi va răpi. Tatăl Meu, Care Mi i-a dat, este mai mare decât toţi, şi nimeni nu poate să îi răpească din mâna Tatălui Meu. Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem. In. 10. 27-30.

În faţa răscrucilor vieţii nu toţi reacţionăm la fel. Fiecare are modul său de a răspunde şi de a alege şi apoi, firesc, are răspunsul său la ceea ce este şi la ceea ce face. În suferinţă ne întrebăm: unde este Dumnezeu? Dar oare chiar dorim un răspuns? E de ajuns să ţinem verticalitatea principiilor puse de El în noi şi să privim spre Spiritul care este peste noi, și răspunsul îl avem.

Atunci când vedem frumuseţea lucrării lui Dumnezeu, atunci când vedem împlinirea acestei lucrări dătătoare de viaţă şi gustăm măreţia ei, ce facem? Am înţeles oare unde este Dumnezeu? Apoi înţelegem, oare, unde am fost şi unde suntem noi? Să contemplăm acestea în icoana schimbării la faţă sau mai bine zis în icoana care îl arată pe om în faţa strălucirii evidente a frumuseţii şi măreţiei lui Dumnezeu.

Iisus golit de Sine în apele Iordanului este singur, el este peştele – IHTYS = Iisus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul. Biruind puterea adâncului, El este Calea Adevărul şi Viaţa. El este împlinirea fiinţei omeneşti. El este modelul de urmat. El este răspunsul cel adevărat la tot ceea ce caută plinătatea fiinţei sale. Iisus este Lumina lumii, cei ce-L urmează nu vor umbla în întuneric şi vor gusta Viaţa. Iisus este începutul şi împlinirea, Adevărul a tot ceea ce este şi Viaţa a tot ceea ce există. Iisus este chipul Tatălui, chipul cel adevărat al Părintelui nostru care ne-a creat. Iisus este descoperirea cea adevărată a tainelor vieţii. Iisus este Învăţătorul şi Maestrul nostru. El este poarta cea adevărată, El este Înţelepciunea şi împlinirea vieţii. În faţa măreţiei şi a strălucirii Sale, vin toţi profeţii prin Ilie, căci ceea ce-au văzut ei, prin negura timpurilor, totul s-a împlinit. În faţa frumuseţii şi a iubirii Sale, vine întreaga Lege prin Moise şi tablele scrise, căci totul în El s-a împlinit. În faţa luminii Sale şi a bunătăţii Sale este pusă întreaga omenire, prin Petru, Ioan şi Iacob. În faţa Lui stăm fiecare dintre noi, şi în fiecare clipă îi dăm răspunsul nostru şi apoi avem răspunsul plin de iubire al Lui şi al Tatălui, răspunsul semenilor şi răspunsul vieţii. Dumnezeu e pururi iubitor, înţelegător şi iertător, omul câteodată, iar viaţa niciodată.

← Petru priveşte spre Iisus şi vede măreţia Lui, care îl umple şi-l face să uite de el, de ceilalţi, de lume, fiind absorbit în această frumuseţe a lui Dumnezeu şi a momentului ce îl trăieşte, moment pe care ar vrea să-l oprească şi să îl fixeze aici pe acest pământ, cu frumuseţea sa: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Frumuseţea trăirii este împlinită de confirmarea venită de sus prin glasul Părintelui, căci vorbind încă Petru, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L». Dar orice clipă aici pe acest pământ e trecătoare, chiar şi clipa întâlnirii noastre cu măreţia lui Dumnezeu. Nu putem să o oprim, oricât de frumoasă ar fi ea. Îi putem gusta frumuseţea, o putem atinge şi trăi în zborul ei, dar nu o putem opri. Noi trebuie să ne continuăm drumul nostru, şcoala vieţii noastre, în care fericirea nu este a celui ce se leagă de ce e trecător, ci a aceluia ce ştie să atingă şi să guste minunăţia momentului, care-n zbor acum, aici, trece şi lasă urma sa în şcoala vieţii mele. Trăirea plinătății momentului, e începutul veșniciei.

Petru este imaginea celor ce vor să oprească aceste momente. Doamne e minunat locul şi ce s-a întâmplat aici, să construim ceva pentru Tine şi pentru cei din cer veniţi aici, dar pe când vorbea Petru acestea, s-a făcut un nor şi i-a umbrit; şi ei s-au spăimântat când au intrat în nor. Lc. 9. 34. Ne spăimântăm şi noi când vedem că totul trece, ca un nor, pentru că totul aici este trecător, doar Cuvântul Tatălui e veşnic: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L». Ascultarea şi împlinirea Lui aduce fericirea.

← Iacob este imaginea celeilalte extreme. Este imaginea omului care în faţa descoperirii lui Dumnezeu şi a măreţiei Sale, se întoarce cu spatele şi îşi acoperă ochii, ca şi cum nu ar vrea să o vadă şi să aibă de a face cu aşa ceva. E frumos, e minunat, dar pe mine nu mă interesează, nu mă atinge, suntem în două lumi diverse, fiecare cu ale lui. Iacov învelit în haina care parcă îl leagă, ca un sfredel, de pământ, este sub picioarele legii, care este oarbă și fără de milă. Cu mâna dreaptă parcă ar încerca să facă loc, să intre cât mai repede în el groapa mică a nevederii, pentru că doar pământul este evident pentru omul rațional, empiric, doar realităţile sale sunt palpabile, tangibile, „sigure”. Pământul are legile sale, el îşi deschide braţele pentru a ne reprimi în realităţile sale evidente, atunci se deschid mulți ochi, căci adevărul e de netăgăduit. Haina primită din pământ, în el se reîntoarce, iar ființa ce a îmbrăcat-o își urmează vrând nevrând destinul cel ales cu „bună știință”.

Ioan, plecat în coate şi în genunchi înaintea lui Iisus, cu mâna stângă îşi acoperă un ochi iar celălalt este aproape închis. Aceasta ne arată că în tainele în care Dumnezeu ne lasă să intrăm, noi trebuie să intrăm cu respect şi prosternați, ştiind că nu totul se poate vedea şi nu tot se poate înţelege, dar în tot se poate trăi, gustând, simţind, pătrunzând fără a stăpâni abisurile împlinirii şi ale fericirii fiinţei divino-omeneşti. Haina roşie, semn al dragostei şi al prezenţei reale a lui Dumnezeu, îl înfăşoară aievea, parcă plutind în jurul capului şi a tot trupului său. Harul nu se dă cu măsură, iar Adevărul este Viaţă, iar Viaţa este Lumina omului. Prostrat cu respect în faţa Misterului Vieţii, Ioan, arată cu mâna dreaptă o plantă ce creşte în faţa lui Petru. Aceasta ne arată că precum planta creşte şi se împlineşte respectând timpul său, neaccelerându-l şi neoprindu-l în curgerea sa, la fel şi viaţa omului, în urcuşurile şi coborâşurile ei, ea are timpul său, care trebuie trăit în plinătatea sa. Orice realitate ce nu respectă timpul, de timp nu va fi respectată și repede va fi spulberată.

Ioan formează axul central în icoană împreună cu Iisus fiind imaginea omului împlinit în dragoste, în trăire şi în mulţumire. El nu are nevoie nici să oprească timpul, frumuseţea clipei trecătoare, dar nici să fugă de ea. El îşi cunoaşte locul şi rolul, timpul său şi plinătatea sa. De fapt va fi singurul ucenic pe care, alături de Mama lui Iisus, îl vom găsi sub cruce, va fi singurul ucenic care, ajuns la plinătatea vârstei sale, va scrie cea mai minunată Evanghelie, cele mai frumoase scrisori şi cea mai adâncă descoperire: Apocalipsa. Ioan, ucenicul iubit şi împlinit, care mărturiseşte cu mulţumire: Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, – şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă – ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Cristos. Şi acestea noi vi le scriem, ca bucuria noastră să fie deplină. Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui Dumnezeu, ne curăţeşte pe noi de orice păcat. 1 In. 1. 1-7.

Legea şi proorocii îşi găsesc plinătatea în Iisus. Iisus, privind cu blândeţe spre Moise şi spre Lege, cu mâna dreaptă îi arată momentul plinătăţii IC – XC – Iisus Cristos – Iisus Mesia, Unsul lui Dumnezeu. În mişcarea sublimă a genunchiului arată înclinarea spre drumul lung, văzut şi făcut de profeţi, iar acum a sosit plinătatea sa: Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută acum, aici, în fiinţa şi în trupul lui Iisus s-a împlinit. Stăpânul vieţii întru ale Sale a venit pe acest pământ şi toate cele rânduite din veac le-a împlinit. Axa cosmică a timpului se întâlneşte cu axa cosmică a spaţiului, pe Muntele Tabor, în plinătatea unei Fiinţe care le uneşte în trupul transformat de Lumina vieţii primordiale, descoperind această mare taină întregii omeniri: Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. In. 1. 9-13.

Aceasta este plinătatea fiinţei omeneşti: naşterea cea adevărată din Dumnezeu şi rămânerea în Viaţă, adică în El.

Pribegind între întunericul abisului și lumina împlinirii, omul își scrie destinul său. Privind spre întuneric, întunericul te absoarbe și te coboară în cele mai de jos locașuri ale suferinței, din care s-ar părea că nu mai este cale de ieșire. Dar în întunericul cel mai mare, raza de lumină, oricât de mică ar fi, nu poate fi biruită de întuneric. Omul, privind spre ea, de ea va fi călăuzit înspre izvorul ei: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. In. 8, 12. Umblaţi cât aveţi Lumina, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus şi, plecând, S-a ascuns de ei. In. 12, 35-36.

.

3.10 – Învierea lui Lazăr

.

Din muntele Taborului, Iisus, Lumina Vieţii celei adevărate, trebuia să se manifeste, pentru a fi înţeles de oameni.

Învierea lui Lazăr este singura sărbătoare, din cele douăsprezece mari praznice, care rămâne ca o ne-sărbătoare, dar apare în canonul iconografic ca una din cele douăsprezece. Acest eveniment rămâne comemorat și celebrat în „sâmbăta lui Lazăr”, aceasta încheind ciclul de „sâmbete ale morţilor” înainte de Duminica Floriilor. Acolo, în Betania, Viaţa şi-a arătat puterea şi împlinirea ei. Cei ce au fost martori oculari, au văzut acest mare fapt real al istoriei: readucerea la viață a unui om, chiar dacă era intrat în putrefacție, era un cadavru. Cu toate acestea, în mod paradoxal, martorii au ales tot calea morții și legile ei căci: din ziua aceea, s-au hotărât ca să-L ucidă, nu numai pe Iisus, ci şi pe Lazăr, împlinindu-se astfel un alt cuvânt greu spus de Iisus: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi. Mt. 23. 13. Voi acum căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, Omul care v-am spus adevărul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta. Voi faceţi faptele tatălui vostru. Zis-au Lui: Noi nu ne-am născut din desfrânare. Un tată avem: pe Dumnezeu. Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis. De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi. In. 8, 40-45. Oare nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea. De ce căutaţi să Mă ucideţi? In. 7. 19.

Dar să urmărim cele petrecute, pentru a putea înţelege sensul acestor cuvinte: Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei. Iar Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul ei, al cărui frate Lazăr era bolnav. Deci au trimis surorile la El, zicând: Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav. Iar Iisus, auzind, a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească. Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr. Când a auzit, deci, că este bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era. Apoi, după aceea, a zis ucenicilor: Să mergem iarăşi în Iudeea. Ucenicii I-au zis: Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo? A răspuns Iisus: Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi; iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică, pentru că lumină nu este în el. A zis acestea, şi după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc. Deci I-au zis ucenicii: Doamne, dacă a adormit, se va face bine. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbeşte despre somn ca odihnă. Deci, atunci Iisus le-a spus lor pe faţă: Lazăr a murit. Şi Mă bucur pentru voi, ca să credeţi că n-am fost acolo. Dar să mergem la el. Deci a zis Toma, care se numeşte Geamănul, celorlalţi ucenici: Să mergem şi noi şi să murim cu El. Deci, venind, Iisus l-a găsit pus de patru zile în mormânt. Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii. Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria, să le mângâie pentru fratele lor. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă. Şi a zis Marta către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da. Iisus i-a zis: Fratele tău va învia. Marta I-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume. Şi zicând acestea, s-a dus şi a chemat pe Maria, sora ei, zicându-i în taină: Învăţătorul este aici şi te cheamă. Când a auzit aceea, s-a sculat degrabă şi a venit la El. Şi Iisus nu venise încă în sat, ci era în locul unde Îl întâmpinase Marta. Iar iudeii care erau cu ea în casă şi o mângâiau, văzând pe Maria că s-a sculat degrabă şi a ieşit afară, au mers după ea, crezând că a plecat la mormânt, ca să plângă acolo. Deci Maria, când a venit unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui, zicându-I: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă aşa ca şi Lazăr să nu moară? Deci suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea. Iisus a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi. Iisus i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă. Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi care văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El. Iar unii dintre ei s-au dus la farisei şi le-au spus cele ce făcuse Iisus. Deci arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul. Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu le-a zis: Voi nu ştiţi nimic; nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul. Dar aceasta n-a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al anului aceluia, a proorocit că Iisus avea să moară pentru neam, şi nu numai pentru neam, ci şi ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi. Deci, din ziua aceea, s-au hotărât ca să-L ucidă. In. 11.

Icoana pune în faţa noastră două tărâmuri, aproape de neobservat la prima vedere. Două lumi separate de o prăpastie, unite în fond de o zidire omenească la care este greu de găsit o logică. O casă între două lumi, într-o prăpastie, ce sens are? Aceasta este imaginea zidirii noastre omenești, casa zidită pe prăpastie și nu pe fundație, casa zidită deasupra abisului în care ne cufundăm. Aceasta este siguranța pământească, casa zidită pe prăpastia adâncului.

.

Pe versantul din stânga icoanei este mormântul negru şi lumea celor morţi prinşi în logica morţii şi în durerea ei.

Pe versantul din dreapta Icoanei este Izvorul vieţii înconjurat de cei doisprezece apostoli. În mijlocul icoanei, ca o punte între cele două lumi, este Maria, cea care i-a spălat picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei. Maria, îmbrăcată în veşmântul roşu ca şi Ioan în icoana Schimbării la faţă, ţine parcă piciorul lui Iisus pentru a-l ajuta să treacă pe tărâmul ei. Prosternată la picioarele Lui, ea se vede neputincioasă în fața morții fratelui său, dar are deschidere pentru ceea ce va fi în viața viitoare.

În crescendo, pe axul central al icoanei este Marta, care se uită cu neîncredere la cel ce dă piatra la o parte de pe mormânt, cu mâinile învelite în semn de respect şi rugăciune îndreptate spre Iisus. Din cele două femei prosternate, ca o lumânare albă ce iese dintr-un sfeșnic, un tânăr ţine în mâna stângă giulgiul morţii lui Lazăr, iar în dreapta vălul hainei sale albe, inocente. El îl privește pe Iisus şi-I arată că mortul este intrat în descompunere, în putrefacţie, că miroase. Semnele morții sunt evidente. Deschiderea mormântului e fără sens, la fel ca şi poziţia sa în icoană, suspendat în prăpastie, fără a fi cu picioarele pe pământ, formând axul mișcat al icoanei. Tinerețea este imaginea omului veșnic. Toți îngerii, în toate descoperirile, sunt ființe tinere. Pentru un tânăr moartea pare a fi departe. Întâlnirea cu ea pare imposibilă, realitatea ei prezintă prea puțin interes și des e ironizată.

Iisus privind spre tânăr are mâna dreaptă ridicată spre el, cu două degete deschise. Acestea indică cele două căi puse de Dumnezeu înaintea omului: Iată eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul, poruncindu-ţi astăzi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui şi să împlineşti poruncile Lui, hotărârile Lui şi legile Lui, ca să trăieşti. Dt. 30. 15-16.

În mâna stângă Iisus ţine un pergament înfășurat. Acesta arată că El are un mesaj, care va fi destăinuit. Cu degetul arătător, indică prăpastia, pe marginea căruia este piciorul Său şi lumea morţii, în care El intră conştient şi de bună voie. Intrarea Sa pe acest tărâm nu este pentru a rămâne în moarte, ci pentru a deschide calea celor ce vor dori să păşească pe urmele Sale, pe cărările vieţii.

Maria aplecată peste prăpastie, primeşte pasul lui Iisus şi anticipează rostul acestui pas, prin gestul ei profetic: Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. In. 12. 3-8.

Să încercăm să deschidem acest pergament din mâna lui Iisus şi să ascultăm mesajul său: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi. Lc. 17. 19-31.

Cei cinci fraţi sunt cele cinci simţuri ale noastre, anesteziate de minciună, bogatul nemilostiv este al şaselea simţ, cel al vederii spirituale, îmbătat, ucis şi înmormântat cu pompă de tatăl minciunii: diavolul ucigătorul de oameni.

Lazăr a înviat, toţi l-au văzut şi au fost martori, a doua zi Ierusalimul întreg va veni în întâmpinarea lui Iisus: Mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. In. 12. Nebunia omenească nu cunoaște limite, orbirea celui ce nu vrea să vadă nu are margini, dar viaţa îşi urmează cursul ei, şi ceea ce nu vrem ca să vedem, ea ne arată oricum.

.

3.11 – Intrarea în Ierusalim

.

A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei». Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că acestea I le-au făcut Lui. Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta. Și cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale, iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus! Şi intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta? Iar mulţimile răspundeau: Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii. Şi a intrat Iisus în templu şi a alungat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care vindeau porumbei. Şi a zis lor: Scris este: «Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!». Şi au venit la El, în templu, orbi şi şchiopi şi i-a făcut sănătoşi. Şi văzând arhiereii şi cărturarii minunile pe care le făcuse şi pe copii care strigau în templu şi ziceau: Osana Fiul lui David, s-au mâniat, şi I-au zis: Auzi ce zic aceştia? Iar Iisus le-a zis: Da. Oare niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă? Mt. 23. Deci fariseii ziceau între ei: Vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El. Iar Iisus le-a răspuns, zicând: A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului. Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă, de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta. Părinte, preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi. Iar mulţimea care sta şi auzea zicea: A fost tunet! Alţii ziceau: Înger I-a vorbit! Iisus a răspuns şi a zis: Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine. Iar aceasta zicea, arătând cu ce moarte avea să moară. Deci le-a zis Iisus: Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumina, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus şi, plecând, S-a ascuns de ei. Şi, deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El. Ca să se împlinească cuvântul proorocului Isaia, pe care l-a zis: «Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la noi? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit?». De aceea nu puteau să creadă, căci iarăşi a zis Isaia: «Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i vindec». Acestea a zis Isaia, când a văzut slava Lui şi a grăit despre El. Totuşi şi dintre căpetenii mulţi au crezut în El, dar nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniţi din sinagogă; căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu. Iar Iisus a strigat şi a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric. Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea. Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua cea de apoi. Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc. In. 12. Smerit, călare pe un asin, Iisus intră în cetate împlinind cele scrise despre El. Două lumi se întâlnesc iar şi se amestecă: ucenicii nedumeriţi şi mulţimea entuziasmată de minunile pe care le făcea Iisus. Suntem iarăşi în faţa entuziasmului efemer, care peste trei zile nu va mai fi nicăieri.

Să privim icoana. Aici, spre deosebire de icoana învierii lui Lazăr, Iisus priveşte spre ucenici şi cu mâna stângă le arată că cele două căi acum se întâlnesc și se înfruntă în bătălia lor finală. Iisus însuși conduce asinul spre locul împlinirii misiunii Sale.

Pe acelaşi drum, dar în tăcerea pustiului, cu mult timp înainte mergea Avraam cu fiul său Isac spre locul jertfei, pre-închipuind jertfa lui Iisus, jertfa Fiului Unul-Născut: După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: “Avraame, Avraame!” Iar el a răspuns: “Iată-mă!” Şi Dumnezeu i-a zis: “Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!” Sculându-se deci Avraam dis-de-dimineaţă, a pus samarul pe asinul său şi a luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fiul său; şi tăind lemne pentru jertfă, s-a ridicat şi a plecat la locul despre care-i grăise Dumnezeu. Iar a treia zi, ridicându-şi Avraam ochii, a văzut în depărtare locul acela. Atunci a zis Avraam slugilor sale: “Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi”. Luând deci Avraam lemnele cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său; iar el a luat în mâini focul şi cuţitul şi s-au dus amândoi împreună. Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: “Tată!” Iar acesta a răspuns: “Ce este, fiul meu?” Zis-a Isaac: “Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?” Avraam însă a răspuns: “Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!” Şi s-au dus mai departe amândoi împreună. Iar dacă au ajuns la locul de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam acolo jertfelnic, a aşezat lemnele pe el şi, legând pe Isaac, fiul său, l-a pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor. Apoi şi-a întins Avraam mâna şi a luat cuţitul, ca să junghie pe fiul său. Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis: “Avraame, Avraame!” Răspuns-a acesta: “Iată-mă!” Iar îngerul a zis: “Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău”. Și ridicându-şi Avraam ochii, a privit, şi iată la spate un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş.

.

Şi ducându-se, Avraam a luat berbecul şi l-a adus jertfă în locul lui Isaac, fiul său. Avraam a numit locul acela Iahve-ire, adică, Dumnezeu poartă de grijă şi de aceea se zice astăzi: “În munte Domnul Se arată”. Şi a strigat a doua oară îngerul Domnului din cer către Avraam şi a zis: “Juratu-M-am pe Mine însumi, zice Domnul, că de vreme ce ai făcut aceasta şi n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine, de aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni neamul tău cetăţile duşmanilor săi; și se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului, pentru că ai ascultat glasul Meu”. Gn. 22.

.

Vedere a Ierusalimului de pe Muntele Măslinilor.

Iisus a coborât până în Valea lui Iosafat,

a intrat în Ierusalim și în Templu prin Poarta de Aur, se vede în zid.

Această poarta a fost închisă, așteptând venirea lui Mesia.

În spatele Moscheii cu cupola aurită se vede cupola Bisericii Învierii sau a Sfântului Mormânt. Aceasta a fost zidită de împăratul Constantin peste locul răstignirii, Golgota, și al Mormântului lui Iisus.

Unele tradiții spun că acest drum, făcut de Avraam cu Isaac, ar fi același cu drumul făcut de Iisus, din Muntele Măslinilor, coborând prin Valea lui Iosafat, intrând pe Poarta de Aur în Ierusalim până în Templu și apoi tot drumul spre Calvar, care ar fi același cu Muntele Moria.

În Icoana Intrării în Ierusalim, Iisus din nou e singur între două lumi care se vor întâlni în conflictualitatea lor. Deasupra Sa un pom falnic cu trei ramuri, două sus şi una jos, formează cu Iisus axul central al icoanei amintind de Pomul vieţii din mijlocul raiului, de Dumnezeu Unul, întreit în Persoane, de Tatăl şi Duhul care este sus şi de Fiul cel coborât printre noi şi întrupat, de Stejarul Mamvre, unde Dumnezeu în chipul celor trei îngeri se arată lui Avram şi-i vesteşte naşterea lui Isac.

.

În spatele lui Iisus stau ucenici îndoielnici şi întrebători. În faţa lui Iisus stă o femeie îmbrăcată la fel ca şi Fecioara Maria, închipuind Biserica, cu braţele deschise spre Iisus și spre popor. Bătrânul în alb este imaginea noii preoții și a noii descoperiri și cinstiri a lui Dumnezeu cel Unul dar în trei Persoane: Tatăl, Fiul, Duhul. Simbolul Treimii este pus pe pieptul Bisericii care primește plinătatea descoperirii lui Dumnezeu prin Fiul Său Iisus. Biserica priveşte spre femeia îmbrăcată în alb, care se ascunde în spatele celor trei bărbaţi, întoarsă cu spatele. Aceasta este imaginea Sinagogii sau a poporului ales care-i întoarce spatele lui Iisus Mesia. Ea nu-L recunoaște smerit venind pe mânzul asinii. Ea îl aşteaptă să vină în glorie ca fiu al lui David şi a lui Dumnezeu cu semnele măririi şi ale puterii regale pământeşti, încoronat, şi nicidecum smerit cu cei smeriţi. În faţa ei sunt trei bărbaţi închipuind neamurile şi amintind pe cei trei Magi de la răsărit. Cei trei bărbaţi au trei chipuri diferite reprezentând cele trei vârste ale maturităţii omeneşti: tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea. Omul matur şi cel bătrân sunt cu braţele deschise, pentru a-L primi pe Iisus cu ramuri de finic ca rege şi mântuitor, recunoscându-L ca Mesia cel ce împlineşte Legea şi Profeţii. Cel tânăr, în spate, stă privind întrebător şi îngândurat fără să se înţeleagă ce face, de fapt pe jumătate ascuns, imagine a tinerilor din orice vreme care aşteaptă trecerea timpului pentru a lua o hotărâre în viaţa lor. Copilul, ce aşterne haina, este imaginea omului simplu impresionat de moment, la fel ca şi păstorii la naşterea lui Iisus; el participă la eveniment cu entuziasmul momentului schimbător şi fără coerenţă: acum strigând Osana, iar peste trei zile strigând Răstigneşte-L. Totul se schimbă în funcție de fluctuația senzației celei mai tari. Mulţimea din spate este încremenită, neînţelegând cele ce le vede.

Apostolii sunt parcă într-o discuţie, cu semne şi gesturi întrebătoare, amintind cele întâmplate între ei în timp ce Iisus le vorbea despre urcarea Sa la Ierusalim şi despre patima Sa: S-a iscat între ei şi neînţelegere: cine dintre ei se pare că e mai mare? Iar Iisus le-a zis: Regii neamurilor domnesc peste ele şi cei ce la stăpânesc se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte. Lc. 22. 24-26. Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi, şi slujitor al tuturor. Şi luând Iisus un copil, l-a pus în mijlocul lor şi, luându-l în braţe, le-a zis: Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine Mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Mc. 9. 33-37. Punte între cer şi pământ, între lumea văzută şi nevăzută, între împărăţia pământească şi cea cerească, între viaţă şi moarte, Iisus smerit arată tuturor înţelepciunea şi cărarea Vieţii.

Pomul cel cu trei braţe, ce formează falnic axul central al icoanei în faţa lui Iisus, stă în spatele muntelui ce-i acoperă legătura sa cu pământul şi parte din tulpina sa. Trei braţe într-un singur trunchi, unite în aceeaşi sevă a vieţii, în acelaşi trunchi şi rădăcină, imagine a comuniunii şi a Vieţii care în comuniune se împlineşte. Pomul central aduce în faţa noastră imaginea tainică a chipului lui Dumnezeu şi a Pomului vieţii, spre care drumul omului a fost închis de păcatul strămoşesc, atunci când a pus Dumnezeu, heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, ca să păzească drumul către Pomul vieţii, ca nu cumva Adam, să-şi întindă mâna şi să ia roade din Pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci, Gn. 3., supus păcatului, neîmplinirii şi durerii.

O pagină a neîmplinirii omului şi a memoriei veacurilor se redeschide acum pentru a fi dusă la desăvârşirea ei. Această pagină ascunde în ea zbaterea dramatică a omenirii în drama căutării unui drum de ieşire de sub puterea durerii şi a morţii. Aceasta începe cu acea gustare din fructul oprit – comuniunea intimă cu o realitate care devine parte din noi. Continuă cu Jertfa de sânge a lui Abel, care-i aduce vărsarea sângelui său prin mâna fratelui Cain. Trece apoi prin Jertfa de pâine şi de vin, plăcută lui Dumnezeu, a misteriosului preot din veac al Păcii (Salem = Pace) Melchisedec. Își continuă drumul prin drama jertfei unicului fiu a lui Avram, şi apoi șirului de jertfe sângeroase ale Templului. Acestea toate, conform tradiţiilor orale şi scrise, s-au consumat pe acest loc al Ierusalimului.

Iisus, blând şi smerit, intră în aceste coordonate ale Timpului și ale Spațiului, pentru a împlini neîmplinirea fiinţei omeneşti, extenuată în căutarea ei acolo unde răspuns până acum nu a avut: în jertfe, în sacrificii, în rânduieli … ↓ Abel și Melchisedek.

Despre acestea Dumnezeu vorbește prin profeți, întrebător: Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu! Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire! Urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre, ce sunt pentru Mine o povară. Ajunge! Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!… Is. 1. 11-17.

Împlinirea acestei zbateri se va termina cu Jertfa cea mare a Celui fără de păcat. Pe altarul Crucii, Pomul Vieţii va fi transformat în lemn al arderii de tot, în lemn al Jertfei. Pe el se va consuma una dintre cele mai dramatice pagini ale istoriei omenirii: uciderea fără de milă a Dreptului, în faţa ochilor tuturor. Dreptul, batjocorit şi umilit, moare fără să audă doar un singur glas care să zică: Gata, Doamne, este de ajuns, căci am întrecut orice măsură. Cupa cea amară a amărăciunii fărădelegilor noastre, Cel Drept şi smerit o va goli pentru noi. În ea El nu pune vinul răzbunării, cu drojdia sa amară, pe care noi i-am dat-o Lui. În ea El va pune, pentru noi, Vinul cel bun din Viţa cea adevărată a Vieţii. Doar glasul Lui în toate aceste fărădelegi va fi cel ce va arăta Lumina Vieţii și drumul ei: drumul iertării şi al împăcării ce duce înspre liberare și spre pacea veșniciei: Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!

.

.

Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug. Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea. Că ochii Domnului sunt spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor. Ps. 33.

3.12 – Marea Taină a iubirii – Jertfa cea Mare,

Răstignirea Domnului Iisus Hristos

.

Pomul cel verde e transformat în cruce, Mlădiţa sa este strivită, flacăra vieţii este stinsă, e ceasul întunericului şi al biruinţei sale. Cel Drept e judecat de nedreptate. Pe urmele strămoşilor păşesc copiii lor. În faptele acestea se află orice om când clipa întunericului este călăuză pentru viaţa sa. Dar să parcurgem acum acele tragice momente aşa cum cei ce le-au trăit ni le-au transmis.

Atunci arhiereii şi bătrânii poporului s-au adunat în curtea arhiereului, care se numea Caiafa. Şi împreună s-au sfătuit ca să prindă pe Iisus, cu vicleşug, şi să-L ucidă. Dar ziceau: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor. Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. Atunci unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, ducându-se la arhierei, a zis: Ce voiţi să-mi daţi şi eu Îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi. Şi din acel ceas căutau un prilej potrivit ca să-L dea în mâinile lor. Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit. Şi făcându-se Cină, şi diavolul punând dinainte în inima lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, ca să-L vândă, Iisus, ştiind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge, S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele? A răspuns Iisus şi i-a zis. Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta. Petru I-a zis: Nu-mi vei spăla picioarele în veac. Iisus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine. Zis-a Simon Petru Lui: Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul. Iisus i-a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, însă nu toţi. Că ştia pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis:

.

Nu toţi sunteţi curaţi. După ce le-a spălat picioarele și-a luat hainele, S-a aşezat iar la masă şi le-a zis: Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el. Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face. Iisus, zicând acestea, S-a tulburat cu duhul şi a mărturisit şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde. Deci ucenicii se uitau unii la alţii, nedumerindu-se despre cine vorbeşte. Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus. Deci Simon Petru i-a făcut semn acestuia şi i-a zis: Întreabă cine este despre care vorbeşte. Şi căzând acela astfel la pieptul lui Iisus, I-a zis: Doamne, cine este? Iisus i-a răspuns: Acela este, căruia Eu, întingând bucăţica de pâine, i-o voi da. Şi întingând bucăţica, a luat-o şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătură a intrat atunci satana în el. Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fă mai curând. Dar nimeni din cei care şedeau la masă n-a înţeles pentru ce i-a zis aceasta. Căci unii socoteau, deoarece Iuda avea punga, că lui îi zice Iisus: Cumpără cele de care avem trebuinţă la sărbătoare, sau să dea ceva săracilor. Deci după ce a luat acela bucăţica de pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte.

Şi când a ieşit el, Iisus a zis: Fiilor, încă puţin timp sunt cu voi. Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.

.

Şi, mâncând ei, a luat Iisus pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat lor şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care pentru voi şi pentru mulţi se frânge spre iertarea păcatelor. Asemenea după cină luând şi paharul cu vin, binecuvântând şi mulţumind, le-a dat şi au băut din el toţi. Şi a zis lor: Luaţi şi beţi dintru acesta toţi, căci acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea, că ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti şi învierea Mea o veţi mărturisi. Adevărat grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu.

.

.

Şi după ce au cântat cântări de laudă, au ieşit la Muntele Măslinilor. Şi le-a zis Iisus: Toţi vă veţi sminti, că scris este: «Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile». Dar după învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea. Iar Petru I-a zis: Chiar dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu nu mă voi sminti. Şi i-a zis Iisus: Adevărat grăiesc ţie: Că tu astăzi, în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. El însă spunea mai stăruitor: Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine. Şi toţi ucenicii au zis la fel. Şi ajungând Iisus împreună cu ei la un loc ce se cheamă Ghetsimani a zis ucenicilor: Şedeţi aici, până Mă voi duce acolo şi Mă voi ruga. Şi luând cu Sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, s-a îndepărtat puţin şi a început a Se întrista şi a Se mâhni. Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti. Şi a venit la ucenici şi i-a găsit dormind şi i-a zis lui Petru: Aşa, n-aţi putut un ceas să privegheaţi cu Mine! Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios. Iarăşi ducându-se, a doua oară, s-a rugat, zicând: Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta. Şi venind iarăşi, i-a aflat dormind, căci ochii lor erau îngreuiaţi. Şi lăsându-i, El S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, şi îngenunchind, Se ruga, zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă. Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-L întărea. Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ.

.

Piatra din Grădina Ghetsimani

.

Şi, ridicându-Se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare şi le-a zis: Dormiţi de acum şi vă odihniţi! Iată s-a apropiat ceasul şi Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă să mergem, iată s-a apropiat cel ce M-a vândut.

Şi pe când vorbea încă, iată a sosit Iuda, unul dintre cei doisprezece, şi împreună cu el mulţime multă, cu săbii şi cu ciomege, de la arhierei şi de la bătrânii poporului. Iar vânzătorul le-a dat semn, zicând: Pe care-L voi săruta, Acela este: puneţi mâna pe El. Şi îndată, apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucură-te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat. Iar Iisus i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? cu o sărutare vinzi tu pe Fiul Omului? Iar Iisus, ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui, le-a zis celor ce erau cu Iuda: Pe cine căutaţi? Răspuns-au Lui: Pe Iisus Nazarineanul. El le-a zis: Eu sunt. Atunci când le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Şi iarăşi i-a întrebat: Pe cine căutaţi? Iar ei au zis: Pe Iisus Nazarineanul. Răspuns-a Iisus: V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă. Dar Simon Petru, având sabie, a scos-o şi a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus. Atunci a zis Iisus lui Petru: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie? În ceasul acela, a zis Iisus mulţimilor: Ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În fiecare zi şedeam în templu şi învăţam şi n-aţi pus mâna pe Mine. Dar toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile proorocilor.

Deci ostaşii şi comandantul şi slujitorii iudeilor au prins pe Iisus şi L-au legat. Atunci toţi ucenicii, lăsându-L, au fugit. Iar un tânăr mergea după El, înfăşurat într-o pânzătură, pe trupul gol, şi au pus mâna pe el. El însă, smulgându-se din pânzătură, a fugit gol. Şi L-au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereu al anului aceluia. Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe iudei că este de folos să moară un om pentru popor. Şi Simon Petru şi Ioan mergeau după Iisus. Iar Ioan era cunoscut arhiereului şi a intrat împreună cu Iisus în curtea arhiereului; iar Petru a stat la poartă, afară.

Deci a ieşit Ioan, care era cunoscut arhiereului, şi a vorbit cu portăreasa şi a băgat pe Petru înăuntru. Deci slujnica portăreasă i-a zis lui Petru: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Omului acestuia? Iar Petru a zis: Nu sunt. Iar slugile şi slujitorii făcuseră foc, şi stăteau şi se încălzeau, că era frig, şi era cu ei şi Petru, stând şi încălzindu-se.

Deci arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui. Iisus i-a răspuns: Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns. De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată aceştia ştiu ce am spus Eu. Şi zicând El acestea, unul din slujitorii, care erau de faţă, I-a dat lui Iisus o palmă, zicând: Aşa răspunzi Tu arhiereului? Iisus i-a răspuns: Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă loveşti? Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare. Şi n-au găsit, deşi veniseră mulţi martori mincinoşi. Mai pe urmă însă au venit doi şi au spus: Acesta a zis: Pot să dărâm templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l clădesc. Şi, sculându-se, arhiereul I-a zis: Nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc aceştia împotriva Ta? Dar Iisus tăcea. Şi arhiereul I-a zis: Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă Eşti tu Cristosul, Fiul Celui binecuvântat? Iar Iisus a zis: Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului. Atunci arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând: A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată acum aţi auzit hula Lui. Ce vi se pare? Iar ei, răspunzând, au zis: Este vinovat de moarte. Şi au scuipat în obrazul Lui, bătându-L cu pumnii, iar unii Îi dădeau palme, zicând: Prooroceşte-ne, Hristoase, cine este cel ce Te-a lovit.

Iar Petru şedea afară, în curte. Şi o slujnică s-a apropiat de el, zicând: Şi tu erai cu Iisus Galileianul. Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: Nu ştiu ce zici. Şi ieşind el la poartă, l-a văzut alta şi a zis celor de acolo: Şi acesta era cu Iisus Nazarineanul. Şi iarăşi s-a lepădat cu jurământ: Nu cunosc pe omul acesta. Iar după puţin, apropiindu-se cei ce stăteau acolo au zis lui Petru: Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul tău te vădeşte. Atunci el a început a se blestema şi a se jura: Nu cunosc pe omul acesta. Şi îndată a cântat cocoşul. Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda da Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar. Iar făcându-se dimineaţă, toţi arhiereii şi bătrânii poporului au ţinut sfat împotriva lui Iisus, ca să-L omoare. Şi, legându-L, L-au dus şi L-au predat dregătorului Ponţiu Pilat.

Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat. Iar arhiereii, luând banii, au zis: Nu se cuvine să-i punem în vistieria templului, deoarece sunt preţ de sânge. Şi ţinând ei sfat, au cumpărat cu ei Ţarina Olarului, pentru îngroparea străinilor. Pentru aceea s-a numit ţarina aceea Ţarina Sângelui, până în ziua de astăzi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul, care zice: «Şi au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit fiii lui Israel, Şi i-au dat pe Ţarina Olarului după cum mi-a spus mie Domnul».

Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile. Deci Pilat a ieşit la ei, afară, şi le-a zis: Ce învinuire aduceţi Omului Acestuia? Ei au răspuns şi i-au zis: Dacă Acesta n-ar fi răufăcător, nu ţi L-am fi dat ţie. Deci le-a zis Pilat: Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră. Iudeii însă i-au răspuns: Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni; ca să se împlinească cuvântul lui Iisus, pe care îl spusese, însemnând cu ce moarte avea să moară. Deci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi a chemat pe Iisus şi I-a zis: Tu eşti regele iudeilor? Răspuns-a Iisus: De la tine însuţi zici aceasta, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine? Pilat a răspuns: Nu cumva sunt iudeu eu? Poporul Tău şi arhiereii Te-au predat mie. Ce ai făcut? Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici. Deci i-a zis Pilat: Aşadar eşti Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu. Pilat I-a zis: Ce este adevărul? Şi zicând aceasta, a ieşit la iudei şi le-a zis: Eu nu găsesc în El nici o vină; Dar ei stăruiau, zicând că întărâtă poporul, învăţând prin toată Iudeea, începând din Galileea până aici.

Şi Pilat auzind, a întrebat dacă omul este galileian. Şi aflând că este de sub stăpânirea lui Irod, L-a trimis la Irod, care era şi el în Ierusalim în acele zile. Iar Irod, văzând pe Iisus, s-a bucurat foarte, că de multă vreme dorea să-L cunoască pentru că auzise despre El, şi nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El. Şi L-a întrebat Irod multe lucruri, dar El nu i-a răspuns nimic. Şi arhiereii şi cărturarii erau de faţă, învinuindu-L foarte tare. Iar Irod, împreună cu ostaşii săi, batjocorindu-L şi luându-L în râs, L-a îmbrăcat cu haină strălucitoare şi L-a trimis iarăşi la Pilat. Şi în ziua aceea, Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau în duşmănie între ei.

Iar Pilat, chemând arhiereii şi căpeteniile şi poporul, a zis către ei: Aţi adus la mine pe Omul acesta, ca pe un răzvrătitor al poporului; dar iată eu, cercetându-L în faţa voastră, nici o vină n-am găsit în acest Om, din cele ce aduceţi împotriva Lui. Şi nici Irod n-a găsit, căci L-a trimis iarăşi la noi. Şi iată, El n-a săvârşit nimic vrednic de moarte. Şi trebuia, la praznic, să le elibereze un vinovat. Dar ei, cu toţii, au strigat, zicând: Ia-L pe Acesta şi eliberează-ne pe Baraba, care era aruncat în temniţă pentru o răscoală făcută în cetate şi pentru omor. Şi iarăşi le-a vorbit Pilat, voind să le elibereze pe Iisus. Dar ei strigau zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Iar el a zis a treia oară către ei: Ce rău a săvârşit Acesta? Nici o vină de moarte nu am aflat întru El. Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera. Dar ei stăruiau, cerând cu strigăte mari ca El să fie răstignit, şi strigătele lor au biruit.

Deci Pilat a hotărât să se împlinească cererea lor. Atunci Pilat a luat pe Iisus şi L-a biciuit. Şi ostaşii, împletind cunună din spini, I-au pus-o pe cap şi L-au îmbrăcat cu o mantie purpurie. Şi veneau către El şi ziceau: Bucură-te, regele iudeilor! Şi-I dădeau palme. Şi Pilat a ieşit iarăşi afară şi le-a zis: Iată vi-L aduc pe El afară, ca să ştiţi că nu găsesc în El nici o vină. Pilat ştia că din invidie L-au dat în mâna lui. Şi pe când stătea Pilat în scaunul de judecată, femeia lui i-a trimis acest cuvânt: Nimic să nu-I faci Dreptului aceluia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El. Deci a ieşit Iisus afară, purtând cununa de spini şi mantia purpurie. Şi le-a zis Pilat: Iată Omul! Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină. Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu. Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi I-a zis lui Iisus: De unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns. Deci Pilat I-a zis: Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc? Iisus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are. Pentru aceasta, Pilat căuta să-L elibereze; iar iudeii strigau zicând: Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului.

Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata. Iar dregătorul, răspunzând, le-a zis: Pe cine din cei doi voiţi să vă eliberez? Iar ei au răspuns: Pe Baraba. Şi Pilat le-a zis: Dar ce voi face cu Iisus, ce se cheamă Cristos? Toţi au răspuns: Să fie răstignit! A zis iarăşi Pilat: Dar ce rău a făcut? Ei însă mai tare strigau şi ziceau: Să fie răstignit! Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea. Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! Şi au strigat şi mai tare: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Noi nu avem împărat, decât pe Cezarul. Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit. Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit.

Şi ducându-şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota, Şi pe când Îl duceau, au silit pe un trecător, care venea din ţarină, pe Simon Cireneul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, ca să ducă crucea în urma lui Iisus. Iar după El venea mulţime multă de popor şi de femei, care se băteau în piept şi Îl plângeau. Şi întorcându-Se către ele, Iisus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. Căci iată, vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi; şi dealurilor: Acoperiţi-ne. Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?

Şi erau duşi şi alţii, doi făcători de rele, ca să-i omoare împreună cu El. Şi venind la locul numit Golgota, care înseamnă: Locul Căpăţânii, I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; şi, gustând, nu a voit să bea. şi L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Iar Pilat a scris şi titlul şi l-a pus deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor! Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris: evreieşte, latineşte şi greceşte. Deci arhiereii iudeilor au zis lui Pilat: Nu scrie: Împăratul iudeilor, ci că Acela a zis: Eu sunt Împăratul iudeilor. Pilat a răspuns: Ce am scris, am scris.

După ce au răstignit pe Iisus, ostaşii au luat hainele Lui şi le-au făcut patru părţi, fiecărui ostaş câte o parte, şi cămaşa. Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime. Deci au zis unii către alţii: Să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţii pentru ea, a cui să fie; ca să se împlinească Scriptura care zice: «Împărţit-au hainele Mele loruşi, şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţii». Aşadar ostaşii acestea au făcut.

Iar trecătorii Îl huleau, clătinându-şi capetele, şi zicând: Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce! Asemenea şi arhiereii, bătându-şi joc de El, cu cărturarii şi bătrânii, ziceau: Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu. Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Cristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.

.

.

Şi stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.

După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Şi era acolo un vas plin cu oţet; iar cei care Îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura Lui. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind ziceau: Pe Ilie îl strigă Acesta. Şi unul dintre ei, alergând îndată şi luând un burete, şi umplându-l de oţet şi punându-l într-o trestie, Îi da să bea. Iar ceilalţi ziceau: Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-L mântuiască. Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora. Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta! Şi erau acolo multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-I, între care era Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosie, şi mama fiilor lui Zevedeu.

Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: «Nu I se va zdrobi nici un os». Şi iarăşi altă Scriptură zice: «Vor privi la Acela pe care L-au împuns».

După acestea Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. Şi Pilat i-a dat voie. Deci a venit şi a ridicat trupul Lui. Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu curat de in cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape. Şi, prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s-au dus. Iar acolo era Maria Magdalena şi cealaltă Marie, şezând în faţa mormântului.

Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat, zicând: Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi scula. Deci porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi. Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi. Pilat le-a zis: Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.

Pecetluind piatra autorităţile religioase ale vremii au crezut că vor pecetlui în mormânt pentru totdeauna soarta Dreptului strivit de răutatea lor şi de lucrarea întunericului.

Patimile lui Iisus au lăsat o mare amprentă în memoria credincioşilor şi de ele se simt vinovaţi mulți şi astăzi. În Vinerea Mare, după celebrarea slujbelor, în diverse oraşe creştine urma vânătoarea evreilor, culminând de multe ori cu pogromuri în care au fost ucişi mii şi apoi milioane de evrei, motivându-se totul cu blestemul luat de cei ce au participat la condamnarea lui Iisus: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! Acestea să fie roadele Crucii? Aceasta să fi fost intenţia şi dorinţa lui Iisus, sau cel rău a încercat şi aici să aibă el victorie şi să schimbe sensul la tot?

Să contemplăm icoana răstignirii şi să încercăm să vedem mesajul ei.

Iisus formează cu axul crucii centralitatea absolută a icoanei. Chipul lui este liniştit, nu este plin de sânge, nu are nici o caracteristică cu care ar impresiona prin durere şi suferinţă pe cel ce îl priveşte. Chipul Său e plin de linişte şi de pace, semnele durerii parcă nu există. Mâinile Sale pironite pe cruce sunt deschise ca şi pentru o frumoasă îmbrăţişare. Din palmele Sale, din locul străpuns de cuie, ca şi din două izvoare, curge Apa Vieţii Sale, spre cele două grupuri de persoane care stau cu picioarele lor pe pământul arid şi sterp fără de viaţă cu semnele puterii morţii în mijlocul lui.

.

Primul grup sunt femeile: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosie, şi Salomeea, care, pe când era El în Galileea, mergeau după El şi Îi slujeau, şi multe altele care se suiseră cu El la Ierusalim. Mc. 15, 40-41.

← Femeile, sunt imaginea fiinţelor credincioase care L-au urmat pe Iisus şi l-au slujit. Ele vor fi primele care îl vor vedea pe Iisus după înviere. Peste ele curge din mâna dreaptă a lui Iisus primul Izvor al vieţii.

În partea stângă este Ioan, ucenicul iubit al lui Iisus, cel ce la cină a stat rezemat pe pieptul lui Iisus. Şi aici sub cruce este tot lângă inima lui Iisus→, peste el curge al doilea Izvor al vieţii şi prin el va ajunge acest izvor la cel ce se converteşte şi vede şi recunoaşte adevărul de netăgăduit, sutaşul păgân: Iar sutaşul văzând cele întâmplate, s-a înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta! Păgân fiind şi neştiind Scripturile şi proorociile este omul sincer care mărturiseşte adevărul. Ioan este icoana Evanghelie vii, icoana celui ce a gustat şi a trăit puterea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa sa. Ioan este cel care a gustat din Izvorul vieţii celei adevărate de care vorbeşte Iisus: Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică. In. 4, 14. Cu adevărat acest izvor s-a transformat în el în izvor de apă curgătoare spre viaţa cea veşnică. Acest fapt se poate vedea în paginile Evangheliei scrise de el, care au făcut să izvorască şi să curgă acelaşi Izvor de apă vie în sufletele a milioane de oameni care trăiau ca şi soldatul roman în umbra, în slujba şi-n puterea morţii. Paginile Evangheliei scrise de Ioan se deosebesc de celelalte trei Evanghelii, fiind ca lava fierbinte a unui vulcan ce izvorăşte şi curge neîncetat cu o putere vie şi transformatoare ce nu cunoaşte margini. Puterea iubirii, puterea bătăilor inimii lui Iisus, Ioan s-a învrednicit să o audă. El ne-a transmis-o, ca şi noi să credem şi să mărturisim că Iisus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu celui viu, Cel ce singur s-a coborât din ceruri şi ne-a descoperit chipul cel minunat a lui Dumnezeu Tatăl nostru, Părintele iubitor care se bucură de fiecare fiu al Său care iese din umbra şi din stăpânirea morţii şi se reîntoarce înspre El.

← Din picioarele lui Iisus curg alte două izvoare care ajung pe craniul lui Adam. Patru răni – patru izvoare: Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. Numele unuia era Fison. Numele râului al doilea este Gihon. Numele râului al treilea este Tigru. iar râul al patrulea este Eufratul. Gn. 2, 9-14. De apele acelui râu Adam nu a ştiut să se bucure. Din roadele Pomului Vieţii Adam nu a ştiut să guste. În pacea raiului nu a ştiut să trăiască. Prin neascultare şi prin gustarea cunoaşterii celei neadevărate, care nu este cunoaştere ci este minciună, Adam a distrus tot. Căci Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. In. 8. 34-35. Adam supus păcatului care i-a adus moartea s-a coborât în pământul din care a fost luat iar fiinţa sa cea din Dumnezeu ruptă s-a coborât și ea în cămările noului său părinte. Din paşii lui Iisus pe acest pământ a izvorât din nou viaţa, şi sângele cel fără de păcat s-a coborât până pe craniul lui Adam care putrezea mâncat de timp şi de comuniunea sa cu ceea ce el credea că, prin neascultare, este cunoaştere şi viaţă. Iisus ne arată prin tot ceea ce a fost şi este că viaţa cea veşnică este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi Tată al nostru, şi pe Iisus Cristos pe Care L-ai trimis să Te descopere, Calea, Adevărul şi Viaţa.

Din trupul mort a lui Iisus nu va izvorî moarte și stricăciune după vechea lege a firii mâncate de păcat. Și venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor. Ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi. Sânge și apă. Sângele este imaginea vieții: Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. Căci Eu şi sângele vostru, în care e viaţa voastră, îl voi cere de la orice fiară; şi voi cere viaţa omului şi din mâna omului, din mâna fratelui său. De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său. Gn. 9. 4-6. Apa este imaginea jocului subtil, real și nemilos dintre viață și moarte. Coasta lui Iisus cea străpunsă este al cincilea izvor al raiului: Izvorul Vieții. – cel ce va bea din apa pe care i-i voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică. In. 4. 14.

Bazinul trupului lui Iisus este foarte mare, fiind ca un bazin femeiesc, iar haina din jurul lui este ca vălul alb imaculat al unei feciore. Acest lucru ne arată curăţenia şi fidelitatea Sa în toate: Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu Mă credeţi? In. 8, 46. Omenirea care ar fi trebuit să fie fecioara cea neprihănită pregătită pentru nunta cerească, zace fără de putere sub stăpânirea morţii. Semnele fecioriei le poartă mirele şi nu mireasa: Osândiţi pe mama voastră, învinuiţi-o – că ea nu mai este femeia Mea, iar Eu nu mai sunt bărbatul ei ca să lepede de la dânsa podoabele desfrânării ei şi semnele destrăbălării dintre sânii ei. Mama lor a prea-desfrânat, cea care i-a zămislit a săvârşit lucruri ruşinoase. Că ea a zis: “Mă voi duce după iubiţii mei, cei care îmi dau pâine, apă, lână şi în, untdelemn şi băuturi” Pentru aceasta iată că-i voi astupa drumul său cu mărăcini, voi ridica zid, ca ea să nu-şi mai găsească cărările sale ea va umbla după iubiţii săi, dar nu-i va ajunge; îi va căuta, dar nu-i va afla. Şi va grăi atunci: “Merge-voi şi mă voi întoarce la bărbatul meu cel dintâi, că atunci îmi mergea mai bine decât acum” Dar ea n-a recunoscut că Eu am fost Acela Care i-a dat ei grâul, mustul şi untdelemnul şi i-am înmulţit argintul şi aurul pe care l-a întrebuinţat pentru Baal Pentru aceasta îmi voi lua înapoi grâul la vremea lui şi mustul la timpul lui şi-Mi voi lua lâna şi inul cu care ea îşi acoperă goliciunea ei Şi acum voi descoperi goliciunea ei în ochii iubiţilor ei şi nimeni nu va putea s-o scape din mâna Mea. Şi voi face să înceteze toate desfătările ei, sărbătorile şi lunile noi şi zilele de odihnă şi toate prăznuirile ei şi voi pustii via ei şi smochinii ei, despre care ea zicea: “Acesta este darul pe care mi l-au dat iubiţii mei. Şi-i voi preface în păduri şi-i vor strica dobitoacele cele sălbatice”. Şi o voi pedepsi pentru zilele de sărbătoare în cinstea lui Baal, căruia îi aducea tămâieri, atunci când se gătea cu inelele sale şi îşi punea podoabele şi se ducea după iubiţii ei, iar pe Mine M-a dat uitării”, zice Domnul. Pentru aceasta, iată Eu o voi atrage şi o voi duce în pustiu şi voi vorbi inimii ei. Şi îi voi da viile ei de acolo şi valea Acor o voi preface în poartă de nădejde; Și ea va fi voioasă ca în vremea tinereţii ei, ca în ziua când Tu ai scos-o din pământul Egiptului şi va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea Mă va numi: “Bărbatul meu” şi nu-Mi va mai zice: “Baalul meu”. Şi voi scoate din gura ta numele Baalilor şi nu vor mai fi chemaţi fiecare pe numele lor. Şi voi încheia în ziua aceea un legământ cu dobitoacele câmpului şi cu păsările cerului şi cu târâtoarele de pe pământ şi voi sfărâma arcul şi sabia şi voi face să nu mai fie război în ţară, iar pe cei ce o locuiesc, îi voi pune la adăpost. Şi te voi logodi cu Mine pe vecie şi te voi logodi Mie după dreptate şi bunăcuviinţă întru bunătate şi dragoste. Şi te voi logodi Mie întru credincioşie, ca să cunoşti că Eu sunt Domnul şi în ziua aceea, zice Domnul, Eu voi răspunde cerurilor, iar cerurile vor răspunde pământului. Şi pământul va răspunde grâului, mustului şi untdelemnului, şi ele vor răspunde poporului Meu. Şi-Mi voi semăna pe poporul meu în ţară şi Mă voi milostivi spre Lo-Ruhama şi voi zice către Lo-Ami: “Tu eşti poporul Meu”, iar el Îmi va răspunde: “Tu eşti Dumnezeul meu! Osea 2.

Iubirea lui Dumnezeu faţă de om până unde poate ajunge: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. In. 3, 16-17.

În taina Crucii stă ascunsă această mare iubire a lui Dumnezeu. Crucea în toate culturile lumii este găsită ca simbol profund al întâlnirii şi al contopirii, al unirii în focul unităţii a celor patru laturi, a celor patru elemente, a celor patru puncte cardinale. Punctul central al crucii ţine împreună extremele şi le uneşte în armonie. Crucea poate fi frumoasă dar e grea de înţeles şi de trăit în taina ei. Crucea cea adevărată a Noului legământ, Crucea Vie, Pomul Vieţii, cea care uneşte în armonie totul este însuşi Iisus Hristos izvorul Vieţii: Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. In. 11, 25-26. Nu lemnul pe care a murit Iisus, nu cuiele care i-au străpuns mâinile şi picioarele, nu cununa de spini care i-a apăsat creştetul ne-au adus mântuirea şi viaţa, ci Sângele cel curat curs pentru noi pe ele, Trupul cel nevinovat ce s-a adus ca jertfă fără de prihană care a fost frânt fără de milă pe ele, Fiinţa cea minunată care în agonia dăruită de cei pentru care El murea zicea: Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac! Iisus însuşi este crucea care a unit în sine extremele fiinţei omeneşti, durerea cu iertarea, dăruirea cu jertfirea, cruzimea şi moartea cu rugăciunea şi viaţa. În această realitate a vieţii ne cufundăm şi noi atunci când peste trupul nostru facem acest semn minunat pe care bunicii şi părinţii noştri de mici copii ne-au învăţat să-l facem, la orice început, la orice nevoie, la orice impas, deoarece numai în această realitate a dăruirii şi a iertării, a vieţii şi a transformării: durerea se învinge, răul se biruieşte, moartea se transformă în viaţă, ce este trecător se depăşeşte iar viaţa îşi găseşte cursul său spre veşnicie.

Să ne apropiem mai mult de acest semn: ca să nu rămână zadarnică crucea lui Cristos. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: «Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o». Unde este înţeleptul? Unde îi cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Cristos cel răstignit: Pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini pe Cristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. I Cor. 1, 17-24

La orice vârstă mulţi îşi amintesc cum degetele dragi ne împreunau mânuţele şi ne învăţau cum să ne rugăm, cum ne uneau degetele şi ne arătau cum să ne însemnăm pentru Hristos, scutul, viaţa şi împlinirea noastră. Aceasta a fost prima propovăduire a lui Cristos cel răstignit şi înviat, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Înţelepciunea lumii de atâtea ori a ridiculizat trăirea noastră şi ne-a îndepărtat apoi de înţelepciunea lui Dumnezeu, ducându-ne pe valurile sale. A încercat să scoată pe Dumnezeu din viaţa noastră şi să aşeze în locul lui strălucirea ei. Dar acolo unde a fost pus semn există amintire, precum a făcut Iacob când s-a trezit din vis: Iar când s-a deşteptat din somnul său, Iacov a zis: “Domnul este cu adevărat în locul acesta şi eu n-am ştiut!” Şi, spăimântându-se Iacov, a zis: “Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” Apoi s-a sculat Iacov dis-de-dimineaţă, a luat piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp (de amintire) şi a turnat pe vârful ei untdelemn. Iacov a pus locului aceluia numele Betel (casa lui Dumnezeu), căci mai înainte cetatea aceea se numea Luz. Şi a făcut Iacov făgăduinţă, zicând: “De va fi Domnul Dumnezeu cu mine şi mă va povăţui în calea aceasta, în care merg eu astăzi, de-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac; Şi de mă voi întoarce sănătos la casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu. Iar piatra aceasta, pe care am pus-o stâlp (de amintire), va fi pentru mine casa lui Dumnezeu şi din toate câte-mi vei da Tu mie, a zecea parte o voi da Ţie”. Gn. 28, 16-22. Acest semn al amintirii, al întoarcerii, al legământului, al slujirii şi al intrării în casa şi sub protecţia lui Dumnezeu, părinţii şi bunicii noştri au încercat să-l întipărească în noi atunci când ne-au învăţat să facem pentru prima dată semnul crucii peste noi. Ne-au unit primele trei degete de la mâna dreaptă ca să nu uităm niciodată că puterea noastră nu stă în tăria mâinii şi a braţului nostru ci în legătura vie pe care noi o avem cu Dumnezeul cel viu al cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute, Cel care s-a descoperit nouă ca Unul fiind în trei persoane Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Unindu-ne apoi degetul mic şi inelarul în podul palmei ne-au lăsat semn de veşnică pomenire a faptului că Unul din Sfânta Treime, Fiul cel iubit al Tatălui S-a smerit pe Sine şi a luat chip de rob sub lege făcându-se om la fel ca noi dar rămânând în acelaşi timp Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, unind în El pe omul cel căzut cu Dumnezeul cel viu. El s-a lăsat în mâinile noastre care: unele l-au primit, l-au îngrijit, l-au crescut, l-au slujit şi l-au iubit, altele l-au umilit, l-au lovit, l-au răstignit, i-au dat oţet amestecat cu fiere, l-au ucis fără de milă. De bunăvoie s-a lăsat în mâinile noastre, ca noi să înţelegem dragostea pe care El o are pentru noi şi să ne lăsăm în mâinile Lui, căci, atunci când ducem această mână dreaptă la frunte, noi Îi închinăm lui Dumnezeu Tatăl toată mintea, inteligenţa şi gândirea noastră, apoi coborându-o încet spre piept în amintirea coborârii şi a întrupării Fiului, noi oferim lui Dumnezeu toată voinţa noastră, apoi, înălţând mâna spre umărul drept şi apoi spre cel stâng, în amintirea lucrării celei înălţătoare şi împlinitoare a Duhului oferim lui Dumnezeu toată puterea noastră, şi deschizând apoi mâna şi aşezându-o uşor pe piept în semn de totală dăruire a fiinţei noastre către Cel ce a zidit-o, consfinţim această dăruire prin sigilul confirmării: AMIN = aşa să fie.

Această primă minunată propovăduire a lui Iisus cel răstignit şi înviat, poate a fost însoţită de puţine cuvinte explicative şi de puţine explicări raţionale, clare şi distincte, dar de cele mai multe ori a fost însoţită de trăirea celor care pe Iisus l-au primit ca mângâiere, bucurie şi împlinire a vieţii lor. Cuvintele rămâneau tainice precum cifrurile ce deschideau porțile inimii spre o altă lume. O lume mai frumoasă, mai dreaptă, în care un Tată iubitor, o mamă înțelegătoare și alte ființe minunate, angelice, deveneau compania și scutul sigur ai fragililor noștri pași pe acest pământ:

.

Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, eu sunt mic tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare. În tot locul mă însoțește și de rele mă ferește.

.

O Măicuța noastră și a lui Dumnezeu, păzește-ne pe noi toți sub acoperământul tău. Iar Tu Iisus blând și iertător, să fii nouă sprijin și ocrotitor. Jertfa ta de Mamă și a Fiului tău, fie-mi călăuză în tot pasul meu. Pace dă casei noastre și înțelegere deplină, să trăim în dragoste și-n a ta Lumină. Tatăl nostru …