III – Imn către Ceruri şi mistagogie pentru cei vii
Imn către Ceruri şi mistagogie pentru cei vii
3. 1 De ce imn şi de ce mistagogie?
IMN. Fiind o consecinţă a Întrupării lui Iisus Cristos şi având ca temei realitatea revelată prin Cel care, ca şi chip al lui Dumnezeu Cel nevăzut Col. 1. 15, Cuvântul trup s-a făcut In. 1. 14, icoana, imaginea sacră, care reprezintă pe Iisus, pe Maica Domnului sau un sfânt – este un imn de cinstire al acestora, „după principiul: cinstea dată icoanei, trece la cel zugrăvit pe icoană. Ca reprezentare picturală, icoana poate avea aspectul ei istoric, estetic şi arheologic, dar ea nu aparţine artei sacre, ci cultului Bisericii, împreună cu Sfânta Scriptură şi Sfintele Taine. Ea nu este un ornament, un tablou sau o reprezentare figurativă, ci comunicarea vizuală a realităţii invizibile divine; ca şi mărturisirea orală sau mesajul scris, are aceeaşi valoare pentru primirea misterului lui Dumnezeu[1]. Este un imn ce se înalţă din inima şi cugetul omului care se închină Creatorului!
MISTAGOGIE. Icoana comunică misterul, taina, esenţa doctrinei despre realităţile altfel greu de pătruns, insondabile ale celor divine, luminând şi consolidând credinţa.
„Sfântul Vasile cel Mare→ compară funcţia mistagogică de comunicare a icoanei, cu aceea a cuvântului: ceea ce cuvântul este pentru auzire, acelaşi rol îl are icoana pentru vedere.
←Sfântul Ioan Gură de Aur spune că icoana este o garanţie a întrupării reale, vizibile a lui Dumnezeu.[…] Icoana are: funcţie didactică, iconografia fiind catehismul celor învăţaţi, ca şi al celor neinstruiţi; funcţie contemplativă, deoarece ea sugerează şi atrage spiritual spre o lume transfigurată; funcţie de mijlocire, deoarece ea împărtăşeşte puterea nevăzută a sfinţeniei celui pictat. În acest sens, icoanele trebuie să fie îmbrăţişate şi sărutate cu cea mai mare pietate.[…] Icoana devine astfel un semn de meditaţie şi revelaţie, căci: mărturiseşte despre sfânt sau despre prezenţa în timp şi spaţiu a lui Dumnezeu, în actul întrupării şi învierii Fiului Său; comunică vizual realitatea nevăzută divină, care vine sub percepţia simţurilor; sugerează lumina vieţii viitoare, starea de îndumnezeire, sau punctul de întâlnire dintre timpul istoric şi eternitate; recunoaşte participarea omului şi a operelor umane la transfigurarea Creaţiei”[2].
După această scurtă introducere, să intrăm cu sfială în sanctuarul de la Prislop – imn către Ceruri şi mistagogie pentru cei vii.
Ne călăuzește, prin cuvintele și imaginile ce urmează, ctitorul mănăstirii, părintele Irineu-Ioan Bârle. Să-l ascultăm:
”Înainte de a păși în sanctuar, Vă invit să poposim în pridvorul bisericii, parcurgând aceste câteva pagini, spre a cugeta, ca introducere în tainica ei realitate, la: Sacralitatea timpului şi a spaţiului”.
Atunci a zis Domnul lui Moise: “Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale,
că locul pe care calci
este pământ sfânt!”
Ieșire 3, 5.
3.2 – Sacralitatea timpului şi a spaţiului
3.2.1 – TIMPUL
Râuri de cerneală au curs de-a lungul veacurilor din condeiele celor ce au scris despre timp şi despre spaţiu şi tot nu s-a închis această mare dilemă a omului: ce este Timpul şi Spaţiul, în care omul se găseşte prins din clipa zămislirii sale până în clipa ieşirii din această lume? Asemenea liniei de cale ferată, cele două coordonate ne fixează traseul existenţei noastre pământeşti, paradoxal fixându-l şi constrângându-l la o continuă mişcare şi transformare, dinspre clipa zămislirii şi a naşterii spre clipa morţii inevitabile. Mulţi un încercat să înţeleagă de ce suntem atât de condiţionaţi de aceste dimensiuni, care ne ţin ca pe nişte prizonieri ai lor. Ce sunt aceste două dimensiuni? Ce este timpul? Ce este spaţiul? De ce suntem prizonierii lor? Sunt realităţi sau sunt numai iluzii pioase ale minţii noastre omeneşti?
Să încercăm să privim puţin spre ceea ce noi numim timp trăit al vieţii noastre:
Ne întâlnim de multe ori cu oameni pe care-i cunoaştem de câteva clipe şi avem impresia că-i cunoaştem de o veşnicie şi totuşi sunt doar câteva ore sau zile de când noi ne-am întâlnit cu ei. Timpul în prezenţa lor parcă devine inconsistent, oricât am sta împreună clipele parcă ar fi rupte din veşnicie şi în veşnicie parcă iarăși se topesc. În compania acestor fiinţe orele se scurg şi nici nu realizăm cum trec.
Avem ceva neplăcut, o durere, o încercare, şi parcă timpul e veşnic şi nu mai trece niciodată. Totuşi orele şi clipele sunt aceleaşi. Măsurate fizic sunt aceleaşi ore şi într-un caz şi în celălalt. Şi totuşi pare un abis între o realitate a timpului şi cealaltă.
Ne întâlnim în viaţă cu oameni care prin capacităţile lor reuşesc să ne spună lucruri trăite şi cunoscute doar de noi din trecutul nostru sau ne arată evenimente apropiate care încă nu s-au întâmplat şi apoi se adeveresc a fi adevărate. Profeţii din vechime au arătat cu lux de amănunte cele ce erau să fie şi aşa s-au împlinit. Aceste persoane reuşesc să depăşească linia timpului, să vadă dincolo de perdeaua lui, chiar dacă trăiesc supuşi coordonatelor sale.
Timpul are o intensitate care poate fi subiectivă, dar ştiinţa ne arată, prin descoperirile sale în materie, că timpul şi spaţiul se schimbă în raport direct proporţional cu dimensiunea vitezei de trecere prin ele. Acest fapt a fost văzut şi descris de geniul poetic profetic al neamului românesc, marelui nostru Eminescu în versurile capodoperei sale Luceafărul cu mult înainte ca ştiinţa să confirme acest fapt:
Porni Luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Ce poate fi atunci timpul?
Înţelepciunea este cununa pe care Părintele o pune prin educaţie pe creştetul fiilor săi. Înţelepciunea zideşte casa sa pe şapte stâlpi şi cheamă la ea pe fiii săi să guste din bunătăţile sale. Şapte sunt stâlpii zidirii celei dintru început: zilele în care Scriptura spune că Dumnezeu a zidit lumea. În această zidire poate stă ascunsă şi taina Timpului pentru noi cei puşi pe cărarea lui.
Când omul a început să creadă că el l-a creat şi l-a zidit pe Dumnezeu cu mintea sa cea luminată sau întunecată, atunci, pentru a dovedi că este adevărat ceea ce gândea, omul a început să caute cusur la Înţelepciune şi să o scoată afară din locaşul ei, iar în locul ei să aşeze inteligenţa omenească, deoarece este mult mai „obiectivă şi mai concretă”. Astăzi gustăm roadele acestui proces și vedem realizările lui: „Cum putea Dumnezeu să facă lumina în ziua întâi şi soarele şi luna în ziua a patra? Cum putea Dumnezeu să facă plantele când încă nu era soarele făcut? Ceva nu este în regulă, cei ce au scris aceste rânduri nu au înţeles nimic. Sunt preoţi şi persoane care au interes să ţină lumea în întuneric şi-n obscurantism ca să o poată stăpâni”. Aceasta a fost concluzia celor ce au fost convinşi că omul l-a creat pe Dumnezeu. Să fie oare adevărat? Chiar poate un copil să îşi creeze pe părintele său, atunci când nu vrea să îl mai asculte şi să îl înţeleagă? Zilele în care trăim arată că se poate aşa ceva. Sunt chiar părinţi care le place să facă pe copiii, ca să se convingă cât de adulţi sunt copiii lor, dar timpul nu iartă şi din păcate nici nu respectă încălcarea legilor lui. Inversarea scurgerii timpului este imposibilă. Când trebuie să creştem şi să ne însuşim înţelepciune şi discernământ, nu putem să dăm ceea ce nu avem. Cel ce nu are model pe Părintele său, îşi va căuta şi îşi va crea acest model, din păcate des, prin prietenii creaţi de iluzia unui pahar de alcool, de fumul unei ţigări, de extazul unui drog sau de iluzia câştigului fără de muncă, în faţa unui aparat de joc, în patul plăcerilor sau în alte locuri unde nimeni niciodată nu a găsit creşterea şi împlinirea sa.
În toate aceste situaţii este tot timpul cel care face ca fiecare realitate să-şi arate adevărata sa faţă, căci la nevoie cel creat de minte uşoară, dispare, părintele creat de iluzia nevoii neîmplinite piere şi tot Părintele cel adevărat este cel ce va încerca să ridice din zdrobire ceea ce se mai poate ridica. Timpul şi-a împlinit misiunea sa. Prin urmare care ar putea fi taina Timpului, lucrarea şi puterea sa?
În ziua a patra a zidirii cerului şi a pământului →
a zis Dumnezeu: “Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra. Gn. 1. 14-19
Cele șapte zile ale creației cu ziua a patra în mijloc
Ziua a patra este stâlpul cel din mijloc al creaţiei, stâlpul cel din mijloc pe care Înţelepciunea a zidit casa Sa. Ziua a patra rupe firescul materiei şi introduce dimensiunea logică a timpului cu măsura lui, cu puterea lui. Pentru aceasta este în mijloc, pentru importanţa mesajului ei. Părinţii care au scris aceste rânduri ale Scripturii de Dumnezeu inspirate, nu s-au gândit niciodată că ei scriu un tratat ştiinţific despre originile Universului, pentru cine ştie ce savant al ultimelor veacuri. Ei erau convinşi că scriu şi lasă pentru copiii lor Cartea Cărţilor ce are în ea sigilată şi păstrată Taina cea mare a vieţii, Înţelepciunea şi puterea vieţii, descoperirea cea tainică ce arată copiilor lor nu măreţia unui eveniment istoric de netăgăduit, ci calea de azi ce duce în lumina lui spre Izvorul cel nesecat al Vieţii celei adevărate. La ce-i foloseşte omului să cunoască toate tainele universului, dacă viaţa sa şi-o pierde şi nu poate să o mai ia înapoi? Taina vieţii pe acest pământ se împleteşte cu taina Timpului căci una dintre cele mai mari probleme ale omului din totdeauna a fost şi este înţelegerea şi trăirea adevăratei dimensiuni a timpului său, aici, acum, în acest spaţiu al trupului şi al pământului din care şi pe care ne aflăm. Axa centrală a vieții:
1. Fugim de un trecut care nu mai există şi în care nu mai putem schimba nici măcar o virgulă.
2. Fugim hăituiţi de neîmplinirea momentului spre un viitor, pe care nu îl ajungem niciodată.
3. Uităm să trăim frumuseţea clipei trecătoare. Unicitatea şi irepetabilitatea ei este şi rămâne singura realitate a vieţii noastre, restul e fruct și amintire sau iluzie pioasă şi fugă după vânt.
În ziua a patra Dumnezeu stă aşezat pe ceruri care sunt tronul său, formând axul cosmic înconjurat de cele douăsprezece simboluri ale luminii, ale lunilor, ale zodiilor, ale celor doisprezece fii ai lui Israel, a celor doisprezece prooroci minori ai Vechiului Testament, care au privit dincolo de perdeaua timpului şi au scris cele ce au văzut şi cele ce aveau să fie, ai celor doisprezece apostoli a lui Iisus, care au gustat din Izvorul cel nesecat al Vieţii celei adevărate şi au cunoscut şi au văzut şi au trăit cu Cel ce este stăpânul Timpului, al spaţiului şi al Universului, al celor doisprezece constelaţii ce omul le poate vedea pe bolta cerului cu ochiul liber, şi a întregii armonii ce ne înconjoară.
Cea mai veche înţelepciune cunoscută nouă, înţelepciunea Sumerienilor, vorbeşte despre această armonie şi arată, la fel ca toate marile descoperiri fiinţiale ale omului, că: Omul este fiinţa care va trăi adevărata valoare a Timpului şi a vieţii sale doar atunci când va fi în stare să se oprească din fuga sa cea fără sens, pentru a intra în armonie cu el însuşi şi cu tot universul care-l înconjoară. Atunci el va fi adevăratul centru al Universului şi va avea puterea să guste frumuseţea clipei trecătoare, fără să fie tentat să o oprească, fără să se lege de ea şi de efemeritatea ei, fără să trăiască cu nostalgia ei, fără să fugă înspre un ceva ce nu va fi niciodată, urmărit şi hăituit de ceea ce nu mai este.
Timpul este unul dintre cei 7 stâlpi ai înţelepciunii, şi una dintre cele 7 dimensiuni ale fiinţei umane în plinătatea ei. Timpul este una dintre cele mai mari, mai frumoase dar şi mai nemiloase şcoli ale vieții fiinţei omeneşti. Cei care îl înţeleg şi îl trăiesc în plinătatea lui gustă cu adevărat Viaţa şi trăiesc frumuseţea clipei trecătoare ca o atingere fascinantă şi sublimă a Veşniciei din care ne-am născut şi în care ne reîntoarcem. „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul” Ps. 8.
Timpul este armonie, plinătate, şcoală a înţelepciunii vieţii sau sabie nemiloasă care în orice moment ne poate scoate din linia lui, depinde ce alege fiecare: frumuseţea şi împlinirea – Timpul sacru, sau lupta pierdută din start cu sabia Timpului, agonia, non-sensul şi moartea – Timpul profan.
3.2.2 – SPAŢIUL şi sacralitatea sa.
Dacă Timpul sacru este timpul trăit în plinătatea sa, în armonia deplină cu tot ceea ce există văzut sau nevăzut, atunci Spaţiul este a doua coordonată a existenţei noastre, care are o funcţie vitală în tot ceea ce suntem şi în tot ceea ce facem.
Sacralitatea sau sfinţenia este un termen des folosit în limbajul comun, dar să încercăm să ne apropiem şi să înţelegem sensul profund al acestui cuvânt. În limba aramaică şi apoi în ebraică se foloseşte cuvântul kadoş (קָדוֹשׁ) care înseamnă separat. Referitor la Dumnezeu, rostit de trei ori, cum avem în Isaia: Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot (קָדוֹשׁ קָדוֹשׁ קָדוֹשׁ יְהוָה), kadoș arată că Dumnezeu este separat de tot ce există, că nu depinde de nimic, că este cu totul şi cu toate în armonie, că de nimic nu poate fi condiţionat, deoarece El însuşi are plinătatea fiinţei Sale în El însuşi şi nimic din exterior nu îl poate influenţa, El rămânând acelaşi oriunde, oricând și oricum.
Din ebraică cuvântul kadoş – sfânt, este tradus în limba greacă (prima limbă în care se traduce Vechiul Testament[3] şi limba în care se scrie Noul Testament[4]) prin cuvântul aghios (άγιος) , apoi în latină: sanctus, şi în română sfânt.
În limbajul comun termenul sfânt ne duce cu mintea la persoane cu totul speciale, la locuri cu totul speciale şi prea puţin are incidenţă în viaţa noastră, deoarece prin modul în care ne-a fost explicat termenul are o anumită stranietate, fiind ceva îndepărtat, aproape de neajuns pentru noi și des lipsit de orice interes pentru viața reală.
Sfinţenia este împlinire, desăvârşire.
Iisus îi îndeamnă pe ucenici: „Fiţi dar voi înşivă desăvârşiţi (sfinţi) precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit (sfânt) este” Ἔσεσθε οὖν ὑμεῖς τέλειοι[5] ὡς ὁ πατὴρ ὑμῶν ὁ οὐράνιος τέλειός ἐστιν. Mt. 5. 48
Un spaţiu sacru sau sfânt înseamnă în primul rând un spaţiu separat, un spaţiu ce îşi cunoaşte rolul şi plinătatea sa în ceea ce este, un spaţiu în care materia este în armonie cu spiritul său, care o modelează și o guvernează. Cel ce intră în acest loc trebuie să simtă şi să conştientizeze această realitate care prin viața și vibraţia sa aduce în cel ce o atinge schimbare prin înțelegere, discernământ, pace, alegere, eliberare şi împlinire.
Primul loc sacru pe care Dumnezeu îl creează este trupul lui Adam în care pune chipul, asemănarea şi suflarea Sa: „şi s-a făcut omul fiinţă vie” Gn. 2, 7.
Al doilea spaţiu sacru a fost grădina raiului, Edenul dăruit de Dumnezeu lui Adam. Adam însă a rupt plinătatea şi sacralitatea trupului său, a rupt plinătatea și sacralitatea spațiului din Eden prin înjugarea cu neadevărul şi cu moartea.
Sacralitatea pământului şi a tot ceea ce este pe el a fost întinată şi infectată, supusă tatălui minciunii şi ucigătorului de oameni – Principelui lumii acestea, care în faţa lui Iisus îi spune arătându-i lumea cu împărăţiile ei: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie→ şi eu o dau cui voiesc” Lc. 4, 5-6. Cine i-a dat lumea în stăpânire, Dumnezeu sau omul? Dumnezeu a dat totul omului: Micşoratu-l-ai pe om cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui. Ps. 8, iar omul a dat totul Principelui minciunii şi al morţii. Omul a dat crezare nu lui Dumnezeu, de la care a primit viața, ci celui ce i-a dăruit moartea.
Fiecare loc are vibraţia şi amprenta stăpânului său: Omul sfinţeşte locul, ne-au învăţat părinţii, iar Domnul sfinţeşte totul.
Din păcate, în tot pământul vedem că domneşte puterea morţii şi legea ei. Începând de la firul de iarbă, care creşte şi-l acoperă pe celălalt şi-l sufocă, până la animalele, care se ucid unele pe altele, şi până la omul care zămisleşte aceleaşi realităţi şi este urmărit de aceeaşi sabie nemiloasă, totul are, chiar dacă bine mascat, chipul celui ce a reuşit, prin minciună, să ia ceea ce nu era al lui. Privind acestea am putea zice şi noi, înăbuşiţi de disperare, la fel ca şi Cain: “Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta. De mă izgoneşti acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la faţa Ta şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni, mă va ucide“.
Gn. 4. 13-14.
Omul s-a vândut prin neascultare celui ce de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii, In 8, 44, iar el şi-a pus amprenta pe stăpânirea sa.
Cu toate acestea, vedem cum totul este însetat de atingerea cu Părintele, cu Cel ce a dat amprenta originară a tot ceea ce există: locuri, ființe, realități. Toate își schimbă imediat valenţa şi vibraţia lor, la cea mai mică atingere cu Izvorul vieții – cu Dumnezeu. Astfel vedem ceea ce zice Iacob despre locul în care îi vorbeşte Dumnezeu:
Ajungând însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luând una din pietrele locului aceluia şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea.
Visul lui Iacob
Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: “Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi. Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi, şi se vor binecuvânta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile pământului. Iată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pământul acesta şi nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ţi-am spus”. Iar când s-a deşteptat din somnul său, Iacov a zis: “Domnul este cu adevărat în locul acesta şi eu n-am ştiut!” Şi, spăimântându-se Iacov, a zis: “Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” Apoi s-a sculat Iacov dis-de-dimineaţă, a luat piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp şi a turnat pe vârful ei untdelemn. Iacov a pus locului aceluia numele Betel (casa lui Dumnezeu), căci mai înainte cetatea aceea se numea Luz. Şi a făcut Iacov făgăduinţă, zicând: “De va fi Domnul Dumnezeu cu mine şi mă va povăţui în calea aceasta, în care merg eu astăzi, de-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac; Şi de mă voi întoarce sănătos la casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu. Iar piatra aceasta, pe care am pus-o stâlp, va fi pentru mine casa lui Dumnezeu şi din toate câte-mi vei da Tu mie, a zecea parte o voi da Ţie”. Gn. 28. 16-22.
Acelaşi lucru se întâmplă într-un alt loc şi în alt timp: Moise şi rugul aprins la poalele muntelui Sinai:
În vremea aceea, Moise păştea oile lui Ietro, preotul din Madian, socrul său. Şi depărtându-se odată cu turma în pustie, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb; Iar acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia. Atunci Moise şi-a zis: “Mă duc să văd această arătare minunată: că rugul nu se mistuieşte”. Iar dacă a văzut Domnul că se apropie să privească, a strigat la el Domnul din rug şi a zis: “Moise! Moise!”. Şi el a răspuns: “Iată-mă, Doamne!” Şi Domnul a zis: “Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este sfânt!”
Moise și rugul aprins în Sinai
Apoi i-a zis iarăşi: “Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov!” Şi şi-a acoperit Moise faţa sa, că se temea să privească pe Dumnezeu. Ex. 3. 1-6.
Locul sacru, locul sfânt este locul întâlnirii noastre cu Părintele vieţii. Este locul unde vibraţia răului este anihilată şi puterea vieţii îşi reprimeşte plinătatea sa. Locul sfânt este poarta raiului, este poarta cerului, este locul reîntoarcerii noastre pe tărâmurile vieţii, este locul păcii şi al eliberării noastre de sub umbra şi stăpânirea puterii morţii. Locul sfânt este locul protejat, locul care reintră în vibraţia și armonia sa originară în care tatăl minciunii şi al morţii nu mai are putere şi stăpânire. Locul sfânt este Calea intrării noastre în Adevărul care ne redă Viaţa cea deplină, loc al Păcii şi al Discernământului, al liniştei, al siguranţei, al descoperirii, al adevăratei cunoașteri şi al desăvârşirii la umbra aripilor Părintelui nostru cel Viu şi Adevărat, din care noi ne-am născut, din care noi am primit fiinţă.
Orice loc închinat Părintelui nostru ceresc ar trebui să aibă aceste coordonate. Orice loc sfânt trebuie să aibă această vibraţie reală a Adevărului şi a Vieţii. Tot ceea ce se găseşte într-un asemenea spaţiu trebuie să fie funcţional acestui scop. În locul sacru nimic nu poate fi la voia întâmplării, deoarece acest loc este oglinda simfoniei cosmice, acest loc este icoana armoniei universale, poarta cerului, ușa raiului.
Din Rugul aprins Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise şi îi dă o misiune, aceea de a scoate pe poporul său din robia Egiptului. Zis-a Domnul către Moise: “Am văzut necazul poporului Meu în Egipt şi strigarea lui de sub apăsători am auzit şi durerea lui o ştiu. M-am pogorât dar să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, să-l scot din tara aceasta şi să-l duc într-un pământ roditor şi larg, în ţara unde curge miere şi lapte…Vino dar să te trimit la Faraon, regele Egiptului, ca să scoţi pe fiii lui Israel, poporul Meu, din ţara Egiptului!” Gn. 3,7-11
În locul acesta astăzi se găseşte Mănăstirea Sinai şi din rugul care şi azi este pe locul vechiului rug aprins, o mică ramură se află în altarul mănăstirii de la Prislop alături de o cochilie pietrificată de pe muntele Sinai care a fost martor sigur al acelor minunate evenimente.
Mănăstirea Sfânta Caterina la poalele muntelui Sinai.
Moise va pleca în Egipt şi după multe încercări va scoate pe poporul evreu din robie şi se va întoarce tot aici la poalele acestui munte, pentru ca să primească iar de la Dumnezeu cuvântul legii Sale. Iată cele întâmplate în acest loc, după ieșirea din Egipt și trecerea ca pe uscat prin mijlocul Mării Roșii: Apoi s-a suit Moise în munte, la Dumnezeu; şi l-a strigat Domnul din vârful muntelui şi i-a zis: “Grăieşte casei lui Iacov şi vesteşte fiilor lui Israel aşa: “Aţi văzut ce am făcut Egiptenilor şi cum v-am luat pe aripi de vultur şi v-am adus la Mine. Deci, de veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veţi fi popor ales că al Meu este tot pământul; Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt! Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israel”. Şi venind, Moise a chemat pe bătrânii poporului şi le-a spus toate cuvintele acestea pe care le poruncise Domnul. Atunci tot poporul, răspunzând într-un glas, a zis: “Toate câte a zis Domnul vom face şi vom fi ascultători!” Şi a dus Moise cuvintele poporului la Domnul. Iar Domnul a zis către Moise: “Iată voi veni la tine în stâlp de nor des, ca să audă poporul că Eu grăiesc cu tine, şi să te creadă pururea”. Iar Moise a spus Domnului cuvintele poporului. Zis-a Domnul către Moise: “Pogoară-te de grăieşte poporului să se ţină curat astăzi şi mâine, şi să-şi spele hainele, ca să fie gata pentru poimâine, căci poimâine Se va pogorî Domnul înaintea ochilor a tot poporul pe Muntele Sinai. Să-i tragi poporului hotar împrejurul muntelui şi să-i spui: Păziţi-vă de a vă sui în munte şi de a vă atinge de ceva din el, că tot cel ce se va atinge de munte va muri. Nici cu mâna să nu se atingă de el, că va fi ucis cu pietre sau se va săgeta cu săgeata; nu va rămâne în viaţă, fie om, fie dobitoc. Iar dacă se vor îndepărta tunetele şi trâmbiţele şi norul de pe munte, se vor putea sui în munte”. Pogorându-se deci Moise din munte la popor, el a sfinţit poporul şi, spălându-şi ei hainele, le-a zis Moise: “Să fiţi gata pentru poimâine şi de femei să nu vă atingeţi!” Iar a treia zi, când s-a făcut ziuă, erau tunete şi fulgere şi nor des pe Muntele Sinai şi sunet de trâmbiţe foarte puternic. Şi s-a cutremurat tot poporul în tabără. Atunci a scos Moise poporul din tabără în întâmpinarea lui Dumnezeu şi au stat la poalele muntelui. Iar Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic. De asemenea şi sunetul trâmbiţei se auzea din ce în ce mai tare; şi Moise grăia, iar Dumnezeu îi răspundea cu glas. Deci, fiind pogorât Domnul pe Muntele Sinai, pe vârful muntelui, a chemat Domnul pe Moise în vârful muntelui şi s-a suit Moise acolo. Atunci a zis Domnul către Moise: “Pogoară-te şi opreşte poporul, ca să nu năvălească spre Domnul, să vadă slava Lui, că vor cădea mulţi dintre ei. Iar preoţii, care se apropie de Domnul Dumnezeu, să se sfinţească, ca nu cumva să-i lovească Domnul”. Zis-a Moise către Domnul: “Nu se poate ca poporul să se suie pe Muntele Sinai, pentru că Tu ne-ai oprit din vreme, şi ai zis: Trage hotar împrejurul muntelui şi-l sfinţeşte!” Iar Domnul i-a răspuns: “Du-te şi te pogoară şi apoi te vei sui împreună cu Aaron; iar preoţii şi poporul să nu îndrăznească a se sui la Domnul, ca să nu-i lovească Domnul”. Şi s-a pogorât Moise la popor şi i-a spus toate. Ex. 19. 3-25. Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea şi a zis: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt întru dânsele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici pământul lui, şi nimic din câte are aproapele tău!” Şi tot poporul a auzit fulgerele şi tunetele şi sunetul trâmbiţelor, şi a văzut muntele fumegând; şi văzând, tot poporul s-a dat înapoi şi a stat departe, temându-se. Apoi a zis către Moise: “Vorbeşte tu cu noi şi vom asculta, dar Dumnezeu să nu grăiască cu noi, ca să nu murim”. Zis-a Moise către popor: “Cutezaţi, că Dumnezeu a venit la voi, să vă pună la încercare pentru ca frica Lui să fie în voi, ca să nu greşiţi”. Şi a stat tot poporul departe, iar Moise s-a apropiat de întunericul unde era Dumnezeu. Atunci Domnul a zis către Moise: “Aşa să vorbeşti casei lui Iacov şi aşa să vesteşti fiilor lui Israel: Aţi văzut că am grăit cu voi din cer! Să nu vă faceţi dumnezei de argint şi nici dumnezei de aur să nu vă faceţi. Să-Mi faci jertfelnic de pământ şi să aduci pe el arderile de tot ale tale, jertfele de izbăvire. În tot locul unde voi pune pomenirea numelui Meu, acolo voi veni la tine, ca să te binecuvântez. Iar de-Mi vei face jertfelnic de piatră, să nu-l faci de piatră cioplită; că de vei pune dalta ta pe ea, o vei spurca. Şi să nu te sui pe trepte la jertfelnicul Meu, ca să nu se descopere acolo goliciunea ta!” Ex. 20.
***
Altarul bisericii Mănăstirii Prislop a fost zidit astfel: Marţi 15 august 1995 după slujba de hirotonire a p. Irineu ca preot pentru biserica Mănăstirii din Prislop şi a Schitului Bizantin Român din Mănăstirea San. Gregorio al Celio din Roma, în pământ unde se află azi altarul bisericii, s-a aşezat şi s-a uns de către P.S. Episcop Ioan Șișeștean piatra de temelie a altarului – amintind piatra pe care Iacob a pus-o la ←căpătâiul său când L-a visat şi a vorbit cu Domnul. Această piatră a fost îngropată – amintind pământul şi timpul care a îngropat şi păstrează în taină acele minunate întâmplări şi întâlniri dintre omul zbuciumat şi rătăcitor pe acest pământ şi Părintele său.
Joi seara 26 iulie 2003 la începutul Vecerniei de prăznuire a Sfântului Doctor fără de argint şi Tămăduitor Pantelimon 27 iulie (ziua liturgică începe cu apusul soarelui zilei dinainte) s-a început zidirea Altarului bisericii aşezându-se peste piatra lui Iacob 12 pietre necioplite de mână de om – amintind altarul jertfelor Vechiului Legământ.
Meșterul ↑ Vasile Ile începe zidirea altarului,
P. Irineu binecuvântează începutul lucrării
În jurul acestuia, din pietre necioplite de mână de om, aduse de pe hotar de către credincioşii din Prislop, s-a zidit Altarul. În timpul zidirii, în biserică se celebra rânduiala vecerniei. Soarele cobora încet spre apusul său. În clipa în care la orizont, Soarele a atins pământul, în biserică Altarul era deja tencuit ↓. Zidirea s-a făcut și s-a încheiat într-un arc de Timp acoperit de rugăciune: Timpul sacru al mântuirii care coboară pe firul luminii tainice a semnelor amintirii până întru adâncurile începuturilor noastre.
Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh (Spirit) Dumnezeu; vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta lumea Te măreşte.
S-a legat zidirea Altarului Mănăstirii din Prislop de pomenirea sfântului Pantelimon, doctor fără de arginţi, pentru a fi piatră de amintire, pentru toţi cei ce vor veni şi vor sluji la acest altar, că Darul lui Dumnezeu nu se poate vinde niciodată pe argint sau pe aur. Darul este dar şi se dăruieşte mai departe, aşa cum se primeşte de la Bunul Dumnezeu, Părintele nostru cel iubitor.
Prislop – Altarul bisericii mănăstirii
Piatra necioplită de mână de om, zidită în altar, este imaginea omului zidit de Dumnezeu și nemutilat sau profanat de mâna și gândirea pământească. Este omul cel zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, unic și irepetabil în modul său de a fi, cu darurile și calitățile sale. Precum fiecare piatră și-a găsit locul său firesc în construcția acestui Altar, fără ca să fie nevoie de lovire, de forțare, de rupere și mutilare, tot așa în planul cel de viață a lui Dumnezeu, fiecare om trebuie să-și găsească locul său firesc, fără forțare, fără lovire și fără mutilare. În armonia dintru începuturi zidită și rânduită pentru fiecare, de unicul Părinte Ziditor fiecare om și fiecare ființă își are locul său unic. Când nu suntem în acest loc firesc al nostru, acesta este gol, iar noi suntem rătăcitori în drumul suferinței, în umbra și în stăpânirea morții. Când noi găsim această armonie minunată, toată viața noastră este împlinire, care nu mai cunoaște apus. Începutul, prezentul și viitorul s-au întâlnit, s-au împlinit: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, și moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Mt. 25, 34.
***
După ce Moise a stat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în post și rugăciune, pe munte, înaintea Domnului, Dumnezeu a grăit iar cu Moise şi a zis: “Spune fiilor lui Israel să-Mi aducă daruri: de la tot omul, pe care-l lasă inima să dea, să primeşti daruri pentru Mine. Iar prinoasele ce vei primi de la ei sunt acestea: aur, argint şi aramă; Mătase violetă, purpurie şi stacojie, ţesături din in şi lemn de salcâm; Untdelemn pentru candele, aromate pentru mirul de uns şi pentru miresmele de tămâiere; Piatră de sardiu şi pietre de pus la efod şi la hoşen. Din acestea să-Mi faci locaş sfânt şi voi locui în mijlocul lor. Cortul şi toate vasele şi obiectele lui să le faci după modelul ce-ţi voi arăta Eu; aşa să le faci! Chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm: lung de doi coţi şi jumătate, larg de un cot şi jumătate şi înalt de un cot şi jumătate. Să-l poleieşti cu aur curat, şi pe dinăuntru şi pe din afară. Sus, împrejurul lui, să-i faci cunună împletită de aur. Iar în chivot să pui legea, pe care Ţi-o voi da.
Reconstituire a Chivotului
Să faci şi capac la chivot, de aur curat, lung de doi coţi şi jumătate, şi lat de un cot şi jumătate. Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului; Să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului. şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor. Apoi să pui acest capac deasupra la chivot, iar în chivot să pui legea ce îţi voi da. Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel.
Reconstituirea capacului Chivotului Legii, locul descoperirii lui Dumnezeu
Să faci apoi masă din lemn de salcâm: lungă de doi coţi, lată de un cot, înaltă de un cot şi jumătate. S-o îmbraci cu aur curat şi să-i faci împrejur cunună de aur, împletită. Apoi să faci pentru ea talere, cădelniţe, pahare şi cupe, ca să torni cu ele; acestea să le faci din aur curat. Iar pe masă să pui pâinile punerii înainte, care se vor afla pururea înaintea Mea. Să faci sfeşnic din aur curat. Să-i faci şapte candele şi să le pui în el candelele acestea, ca să lumineze latura din faţa lui. Dintr-un talant de aur curat să se facă toate obiectele acestea. Vezi să faci acestea toate după modelul ce ţi s-a arătat în munte” Ex. 25.
Moise săvârşeşte cele cerute de Dumnezeu şi face Cortul mărturiei, primul locaş sfânt făcut după un model ceresc. Acest model este urmat apoi de Templul din Ierusalim şi de toate bisericile vechi care la acest model au adăugat semnele împlinirii Legii şi a Profeţiilor adică chipul cel minunat al Fiului celuia Unuia născut a lui Dumnezeu – Iisus Cristos.
Desăvârşite toate cele cerute, iarăşi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: “În ziua întâi a lunii întâi, să aşezi cortul adunării. Şi să pui într-însul chivotul legii şi dinaintea chivotului să atârni perdeaua; Apoi să aduci înăuntru masa şi să aşezi pe ea toate lucrurile ei; şi sfeşnicul să-l duci înăuntru şi să aprinzi într-însul candelele lui. Să aşezi jertfelnicul cel de aur pentru tămâiere înaintea chivotului legii şi să atârni perdeaua la intrare în cortul adunării. Apoi să aşezi jertfelnicul arderilor de tot înaintea intrării în cortul adunării. Iar între cortul adunării şi jertfelnic să aşezi baia şi să torni în ea apă; Şi împrejurul cortului să aşezi împrejmuirea curţii şi la intrarea curţii să atârni perdeaua. După aceea să iei mir de ungere şi să ungi cortul şi toate cele din el şi să-l sfinţeşti pe el şi toate lucrurile lui şi va fi sfânt; Să ungi jertfelnicul arderilor de tot şi toate lucrurile lui şi să sfinţeşti jertfelnicul şi va fi sfinţenie mare; Să ungi apoi baia şi postamentul ei şi să o sfinţeşti. Apoi să aduci pe Aaron şi pe fiii lui la uşa cortului adunării şi să-i speli cu apă; Să îmbraci pe Aaron în sfintele veşminte şi să-l ungi şi să-l sfinţeşti, ca să-mi fie preot. Să aduci şi pe fiii lui, să-i îmbraci cu hitoane, Şi să-i ungi, cum ai uns pe tatăl lor, ca să-Mi fie preoţi, şi această ungere îi va sfinţi preoţi pentru totdeauna în neamul lor!” şi a făcut Moise tot; cum i-a poruncit Domnul aşa a făcut: În luna întâi a anului al doilea de la ieşirea lor din Egipt, în ziua întâi a lunii a fost aşezat cortul. Apoi a luat şi a pus legea în chivot, a petrecut pârghiile prin inelele chivotului şi a pus deasupra, la chivot, capacul; A dus apoi chivotul în cort, a atârnat perdeaua şi a închis chivotul legii, precum poruncise Domnul lui Moise. După aceea a pus masa în cortul adunării, în partea de miazănoapte a cortului, în afară de perdea, şi a aşezat pe ea pâinile punerii înaintea Domnului, cum poruncise Dumnezeu lui Moise. Sfeşnicul l-a aşezat în cortul adunării, în fata mesei, în partea de miazăzi a cortului, şi a aprins candelele lui înaintea Domnului, precum poruncise Domnul lui Moise. A aşezat jertfelnicul cel de aur în cortul adunării, înaintea perdelei, şi a aprins pe el tămâie mirositoare, cum poruncise Domnul lui Moise; A atârnat perdeaua la uşa cortului; Iar jertfelnicul arderilor de tot 1-a aşezat la intrarea în cortul adunării şi a pus pe el arderi de tot şi prinoase de pâine, cum poruncise Domnul lui Moise.
Reconstituirea Cortului adunării
Apoi a aşezat baia între cortul adunării şi jertfelnic şi a turnat în ea apă pentru spălat; Moise, Aaron şi fiii lui trebuia să-şi spele din ea mâinile şi picioarele; Când intrau ei în cortul adunării sau când se apropiau de jertfelnic ca să slujească, se spălau din ea cum poruncise Domnul lui Moise. După aceea au pus împrejmuirea curţii împrejurul cortului şi a jertfelnicului şi a atârnat perdeaua la intrarea curţii. Şi aşa a isprăvit Moise lucrările. Atunci un nor a acoperit cortul adunării şi locaşul s-a umplut de slava Domnului; Şi Moise n-a putut să intre în cortul adunării, pentru că-l cuprinsese pe acesta norul şi slava Domnului umpluse locaşul. În tot timpul călătoriei fiilor lui Israel, când se ridica norul de pe cort, atunci plecau la drum, Iar de nu se ridica norul, nici ei nu plecau la drum până nu se ridica; Pentru că în tot timpul călătoriei, ziua stătea peste cort norul Domnului, iar noaptea se afla peste el foc, înaintea ochilor întregii case a lui Israel. Ex. 40.
Regele David, vrea să zidească un Templu în locul cortului. Pe când regele trăia în casa sa şi-l liniştise Domnul dinspre toţi vrăjmaşii săi de primprejur, a zis regele către proorocul Natan: “Iată, eu locuiesc în casă de cedru, iar chivotul Domnului stă în cort”. “Tot ce ai la inimă, a zis Natan către rege, mergi şi fă, căci Domnul este cu tine!” Şi chiar în noaptea aceea a fost cuvântul Domnului către Natan, zicând: “Mergi şi spune robului Meu David: Aşa grăieşte Domnul: Tu oare ai să-Mi zideşti casă pentru locuinţa Mea, Când Eu n-am locuit în casă din timpul în care am scos pe fiii lui Israel din Egipt şi până astăzi, ci am trecut din cort în cort? Pe oriunde am umblat cu toţi fiii lui Israel, am spus Eu, oare, măcar o vorbă cuiva din seminţii, căruia i-am încredinţat să păstorească poporul Meu Israel şi am zis Eu oare: Pentru ce nu-Mi faceţi casă de cedru? Şi acum aşa să zici robului Meu David: Aşa zice Domnul Savaot: Te-am luat de la stână, de la oi, ca să fii povăţuitorul poporului Meu Israel; Am fost cu tine pretutindeni; oriunde ai umblat, am stârpit pe toţi vrăjmaşii tăi dinaintea feţei tale şi am făcut numele tău mare, ca numele celor mari de pe pământ. Iată Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el Îmi va fi fiu; de va greşi, îl voi pedepsi Eu cu toiagul bărbaţilor şi cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila Mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Saul, pe care l-am lepădat înaintea feţei tale casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veşnic înaintea ta şi tronul tău va sta în veci”. Toate cuvintele acestea şi toată vedenia aceasta le-a spus Natan lui David.
II Rg. 7.
Solomon, fiul lui David din Betsabea urmează rege peste Israel. Iar în anul patru sute patruzeci, după ieşirea fiilor lui Israel din Egipt, în al patrulea an al domniei lui Solomon peste Israel, în luna Zif, care este a doua lună a anului, a început el să zidească templul Domnului. Când era zidit templul, la zidirea lui au întrebuinţat pietre cioplite, lucrate mai dinainte. Aşa că nici ciocan, nici topor, nici orice altă unealtă de fier nu s-au auzit la zidirea lui. Şi a zidit el templul şi l-a terminat şi a pardosit templul cu scânduri de cedru. Atunci a fost cuvântul Domnului către Solomon şi i-a zis: “Iată, tu-Mi zideşti casă; dacă te vei purta după legile Mele, şi vei urma după hotărârile Mele, şi vei păzi toate poruncile Mele, lucrând după ele, atunci Îmi voi împlini şi Eu cu tine cuvântul Meu pe care l-am grăit către David, tatăl tău: Voi locui în mijlocul fiilor lui Israel şi nu voi părăsi pe poporul Meu Israel”. Şi a zidit Solomon templul şi l-a terminat.
Reconstituire a Templului lui Solomon, vedere în secţiune cu cele descrise
Tot templul l-a îmbrăcat cu aur, tot templul până la capăt, şi tot jertfelnicul care este dinaintea altarului l-a îmbrăcat cu aur. Şi a făcut în Sfânta Sfintelor doi heruvimi de lemn de măslin, înalţi de zece coţi. O aripă a heruvimului era de cinci coţi şi cealaltă aripă a heruvimului era tot de cinci coţi. Zece coţi erau de la un vârf al aripilor lui până la vârful celeilalte aripi. Tot de zece coţi era şi celălalt heruvim; amândoi heruvimii aveau aceeaşi măsură şi aceeaşi înfăţişare. Înălţimea unui heruvim era de zece coţi; la fel şi celălalt heruvim. Şi a aşezat el heruvimii la mijloc în partea de la fund a templului. Aripile heruvimilor erau însă întinse; şi atingea aripa unuia un perete şi aripa celuilalt heruvim atingea pe celălalt perete. Iar celelalte aripi ale lor se atingeau în mijlocul templului aripă de aripă. Şi a îmbrăcat el heruvimii cu aur. Pe toţi pereţii templului de jur împrejur, pe dinăuntru şi pe dinafară, a făcut chipuri săpate de heruvimi, de copaci, de finici şi de flori îmbobocite. Şi a îmbrăcat cu aur pardoseala în templu, în partea din fund şi în partea din faţă. Pentru intrat în Sfânta Sfintelor, a făcut uşi de lemn de măslin care se deschid în două părţi, cu uşori în cinci muchii. Pe cele două jumătăţi ale uşilor de lemn de măslin, el a făcut heruvimi săpaţi, finici şi flori îmbobocite; şi le-a îmbrăcat în aur şi heruvimii şi finicii. Şi a făcut de asemenea curtea cea dinăuntru din trei rânduri de pietre cioplite şi dintr-un rând de grinzi de cedru. În anul al patrulea, în luna Zif, care este a doua lună a anului, a pus el temelia casei Domnului. Iar în anul al unsprezecelea, în luna Bul, care este luna a opta, a terminat el templul, cu toate părţile lor şi după toate rânduielile lor; aşa că l-a zidit în şapte ani. III Rg. 6.
Atunci a adunat Solomon la el în Ierusalim pe bătrânii lui Israel, pe căpeteniile seminţiilor şi pe toţi capii de familii ai fiilor lui Israel, ca să aducă chivotul cu legea Domnului din cetatea lui David, adică din Sion. Şi s-au adunat la regele Solomon toţi Israeliţii în zilele sărbătorilor din luna Etanim, care este a şaptea lună. Iar după ce au venit toţi bătrânii lui Israel, au ridicat preoţii chivotul şi au adus chivotul Domnului şi cortul adunării şi toate lucrurile sfinte care au fost în cort; acestea le-au adus preoţii şi leviţii. Iar regele Solomon împreună cu toată obştea fiilor lui Israel, care se adunaseră la el, mergea înaintea chivotului, aducând jertfe vite mărunte şi mari, care nu se puteau socoti şi nici număra din pricina mulţimii lor. Şi au băgat preoţii chivotul cu legea Domnului la locul lui, în Sfânta Sfintelor din templu, sub aripile heruvimilor; Căci heruvimii îşi aveau aripile întinse peste locul chivotului şi heruvimii acopereau de sus chivotul şi pârghiile lui: Pârghiile însă se împinseseră aşa, încât capetele lor se vedeau din locaşul sfânt, din faţa Sfintei Sfintelor, iar de afară nu se zăreau; şi acolo se află ele până în ziua de azi.
Chivotul Legii cu Marele Arhiereu în fața lui
În chivot nu era nimic, decât cele două table de piatră pe care Moise le pusese acolo în Horeb, când Domnul a făcut legământ cu fiii lui Israel, după ieşirea lor din pământul Egiptului. Când preoţii au ieşit din locaşul sfânt, un nor a umplut templul Domnului. Şi n-au putut preoţii să stea la slujbă, din pricina norului, căci slava Domnului umpluse templul Domnului. Atunci Solomon a zis: “Domnul a spus că binevoieşte să locuiască în norul cel întunecos. Eu ţi-am zidit templul pentru locuinţă, în care Tu să petreci în veci”. Apoi s-a întors regele cu faţa spre mulţime şi a binecuvântat toată adunarea Israeliţilor, căci toată adunarea Israeliţilor sta de faţă, şi a zis: “Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul lui Israel, Care a grăit cu gura Sa către David, tatăl meu, ceea ce astăzi a împlinit cu mâna Sa! El a zis: Din ziua în care am scos pe poporul Meu Israel din Egipt, nu Mi-am ales cetate în nici una din seminţiile lui Israel, unde să fie zidită casa în care să petreacă numele Meu; dar apoi am ales Ierusalimul pentru petrecerea numelui Meu în el şi am ales pe David ca să fie peste poporul Meu, Israel. Lui David, tatăl meu, îi intrase la inimă să zidească casă numelui Domnului Dumnezeului lui Israel; Însă Domnul a zis către David, tatăl meu: ţi-ai pus în gând să zideşti casă numelui Meu; este bine că ţi-ai pus aceasta la inimă. Însă nu tu v ai zidi templul, ci fiul tău care va ieşi din coapsele tale, acela va zidi casă numelui Meu. Şi a Împlinit Domnul cuvântul Său care l-a grăit. Eu am urmat în locul tatălui meu. David, şi am şezut pe tronul lui Israel, precum Domnul a zis, şi am zidit templu numelui Domnului Dumnezeului lui Israel; Şi am pregătit acolo loc pentru chivotul în care se află legământul Domnului, făcut cu părinţii noştri, când i-a scos din pământul Egiptului”.
Apoi a stat Solomon înaintea jertfelnicului Domnului, în faţa întregii adunări a lui Israel, şi şi-a ridicat mâinile la cer şi a zis: “Doamne Dumnezeul lui Israel! Nu este Dumnezeu asemenea ţie, nici în cer sus, nici pe pământ jos; Tu păzeşti legământul şi ai milă de robii Tăi care umblă cu toată inima lor înaintea Ta; Tu ai împlinit ce ai grăit către robul Tău David, tatăl meu; căci ce ai grăit cu gura Ta, aceea ce astăzi ai împlinit cu mâna Ta. Şi acum, Doamne Dumnezeul lui Israel, fă să se adeverească cuvântul Tău care l-ai grăit cu robul Tău David, tatăl meu! Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău; Însă caută la rugăciunea robului Tău şi la cererea lui, Doamne Dumnezeul meu! Ascultă strigarea şi rugăciunea lui cu care se roagă astăzi; Să-ţi fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea la templul acesta, la acest loc, pentru care Tu ai zis: “Numele Meu va fi acolo”; să asculţi strigarea şi rugăciunea cu care robul Tău se va ruga în locul acesta. Să asculţi rugăciunea robului Tău şi a poporului Tău, Israel, când ei se vor ruga în locul acesta; să asculţi din locul şederii Tale cel din ceruri, să asculţi şi să miluieşti. Când se va încuia cerul şi nu va fi ploaie, pentru că ei au păcătuit înaintea Ta, şi Îţi vor aduce rugăciuni în locul acesta şi vor mărturisi numele Tău şi se vor întoarce de la păcatul lor, căci Tu i-ai smerit, atunci Tu să asculţi din cer şi să ierţi păcatul robilor Tăi şi al poporului Tău Israel, arătându-le calea cea bună pe care să meargă, şi să trimiţi ploaie pământului Tău pe care l-ai dat poporului Tău de moştenire! De va fi foamete pe pământ, de va fi ciumă şi boală molipsitoare, de va fi vânt dogoritor, uscăciune, lăcustă, omidă, duşmanul de îl va strâmtora în porţile cetăţii lui, de va fi orice necaz sau orice boală, orice rugăciune, orice cerere care se va face de orice om din tot poporul lui Israel, când ei îşi vor cunoaşte mustrarea cugetului lor şi îşi vor întinde mâinile lor la templul acesta, Tu să asculţi din cer, din locul şederii Tale, şi să miluieşti; să faci şi să dai fiecăruia după căile sale, după cum Tu cunoşti inima lui; căci Tu singur ştii inima tuturor fiilor oamenilor; Chiar străinul, care nu este din poporul Tău Israel, de va veni pentru numele Tău din pământ depărtat, căci se va auzi de numele Tău cel mare şi de mâna Ta cea puternică şi de braţul Tău cel întins, şi el va veni şi se va ruga la templul acesta, să-l ascuţi din cer, din locul şederii Tale, şi să faci tot ceea ce străinul Îţi va cere ţie, pentru ca să ştie toate popoarele pământului de numele Tău, să se teamă de Tine, cum se teme poporul Tău Israel, şi să ştie că numele Tău este chemat peste templul acesta pe care eu l-am zidit! Să-ţi fie urechile Tale şi ochii Tăi deschişi la rugăciunea robului Tău şi la rugăciunea poporului Tău Israel, pentru ca să-i auzi totdeauna, când ei vor striga către Tine.” III Rg. 8. Dumnezeu îi răspunde lui Solomon: “Am auzit rugăciunea ta şi cererea ta cu care te-ai rugat către Mine şi ţi-am îndeplinit toate după cererea ta; am sfinţit templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci şi vor fi ochii şi inima Mea acolo în toate zilele. Dacă tu te vei purta înaintea feţei Mele, cum s-a purtat tatăl tău David, cu inimă curată şi cu dreptate, împlinind tot ce Eu ţi-am poruncit, şi vei păzi rânduielile şi legile Mele. Iar dacă voi şi fiii voştri vă veţi depărta de la Mine şi nu veţi păzi poruncile Mele şi rânduielile Mele pe care Eu vi le-am dat şi vă veţi duce şi veţi sluji şi vă veţi închina la alţi dumnezei, atunci Eu voi stârpi pe Israel de pe faţa pământului pe care i l-am dat, iar templul pe care l-am sfinţit în numele Meu îl voi lepăda de la faţa Mea şi Israel va fi de pomină şi de râs între toate popoarele. Şi de acest templu înalt, oricine va trece pe lângă el se va îngrozi şi va fluiera şi va zice: Pentru ce Domnul a făcut aşa cu acest pământ şi cu acest templu? Şi se va zice: Pentru că au părăsit pe Domnul Dumnezeul lor, Care a scos pe părinţii lor din pământul Egiptului, din casa robiei şi au primit în schimb alţi dumnezei şi s-au închinat lor şi au slujit lor; pentru aceasta a adus Domnul peste ei toată această nenorocire” III Rg. 9.
Templul zidit de Solomon a fost prădat şi profanat de mai multe ori. Chivotul Legii a dispărut fără de urmă încă din sec. VI î.d.C. În timpul lui Iisus templul este cel reconstruit de Irod, cel care a încercat să ia viaţa lui Iisus la naştere.
Reconstituire a Templului lui Solomon
după datele biblice şi modificările făcute de Irod cel Mare
La vârsta de 12 ani îl găsim pe Iisus în Templu: Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau. Şi socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui. Şi, văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Lc. 2. 42-50.
Iisus va predica de multe ori în templu pe care-l simţea, conform cuvintelor Sale, Casa Tatălui şi Casa Lui, iar duminica înainte de patima Sa, intrând Iisus în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta? Iar mulţimile răspundeau: Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii. Şi a intrat Iisus în templu şi a alungat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care vindeau porumbei. Şi a zis lor: Scris este: «Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!». Mt. 21. 10-13.
După învierea lui Iisus, aflăm despre ucenici: Toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau. Iar Petru şi Ioan se suiau la templu pentru rugăciunea din ceasul al nouălea. Fp. 2. 44-47, 3.
Templul din Ierusalim avea o splendoare care radia măreţia unui Dumnezeu unic, puternic, impunător, mai mare decât toate divinităţile neamurilor înconjurătoare. Casa Lui pe pământ trebuia să aibă mereu aceste coordonate.
Templul din Ierusalim înainte de distrugerea sa, reconstituire cfr.:
Mintea omului şi prezumția sa nu puteau să accepte, că totul aici pe pământ e umbră și vis. Omul în cinste fiind, cu greu poate vedea efemeritatea a tot ce e pământesc. Când Iisus readuce aminte celor din templu: Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie. Ucenicii Lui Isus şi-au amintit atunci că este scris: «Râvna casei Tale mă mistuie». Iar iudeii care stăpâneau în zilele acelea rânduielile templului văzându-se scoşi din ceea ce credeau ei că este sfânt şi plăcut lui Dumnezeu I-au zis lui Iisus: ce semn ne arăţi că faci acestea? Iisus a răspuns şi le-a zis: Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica. Şi au zis deci iudeii: În patruzeci şi şase de ani s-a zidit templul acesta! Şi Tu îl vei ridica în trei zile? Iar El vorbea despre templul trupului Său. In. 2. 16-21. Iar unii vorbind despre Templu că este împodobit cu pietre frumoase şi cu podoabe, Iisus a zis: Vor veni zile când, din cele ce vedeţi, nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească. Lc. 21. 5-6.
În anul 33 „slujitorii templului din Ierusalim” au dărâmat Templul Trupului lui Iisus răstignindu-L pe Golgota, profanându-L şi umilindu-L până la moartea pe cruce, între doi tâlhari. Mormântul Său a fost sigilat şi păzit de gărzile de la templu. În trei zile Templul Trupului lui Iisus cel nefăcut de mână de om a zăcut strivit sub pământ, iar cei ce L-au dărâmat au crezut că aici se va sfârşi totul, dar a treia zi când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminica), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă. Mt. 28. 1-7.
Puterea locului sacru este aceea de a se regenera, de a reintra în puterea şi în vibraţia vieţii, deoarece este în comuniune perenă cu Cel ce este Izvorul Vieţii celei Adevărate. Templul sfânt cel adevărat este Omul Viu şi împlinit. Locul material, spaţiul sacru rămâne în această dimensiune atâta timp cât îşi îndeplineşte funcționalitatea sa: aceea de a te conduce în adevărata dimensiune a Vieţii.
În anul 70 d. C. se împlinesc cele spuse de Iisus despre templul de piatră din Ierusalim. Generalul roman, viitorul împărat Titus, cucerind Cetatea Sfântă distruge complet templu cel mare a lui Solomon. Templul fusese restaurat și adus la maxima sa splendoare de Irod cel Mare doar de câțiva ani. Ceea ce a mai rămas din el sunt doar câteva pietre într-un zid de fundaţie, numit până astăzi Zidul Plângerii. De atunci şi până azi poporul evreu plânge acolo măreţia zilelor apuse. Pe locul Templului lui Solomon azi se află moscheea Al Aqsa şi Templul stâncii. Din acele zile şi până azi aceste locuri nu au mai cunoscut pacea fiind revendicate ba de romani, ba de evrei, ba de creştini, ba de musulmani. Se luptă, se urăsc, se umilesc, se ucid – și toate le fac din păcate, în numele unui Dumnezeu, pe care toți îl numesc Tată, Părinte.
O întrebare firească se naște: Se poate, oare, bucura un Părinte iubitor atunci când vede pe copiii Săi urându-se și ucigându-se fără de milă în numele Lui? Oare acești copiii își cunosc cu adevărat pe tatăl lor? Îi ascultă glasul vreodată?
Zidul Plângerii și fosta platformă a Templului cu Moscheea Al Aqsa
Dumnezeu îi răspunde lui Solomon: “Am auzit rugăciunea ta şi cererea ta cu care te-ai rugat către Mine şi ţi-am îndeplinit toate după cererea ta; am sfinţit templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci şi vor fi ochii şi inima Mea acolo în toate zilele. Dacă tu te vei purta înaintea feţei Mele, cum s-a purtat tatăl tău David, cu inimă curată şi cu dreptate, împlinind tot ce Eu ţi-am poruncit, şi vei păzi rânduielile şi legile Mele. Iar dacă voi şi fiii voştri vă veţi depărta de la Mine şi nu veţi păzi poruncile Mele şi rânduielile Mele pe care Eu vi le-am dat şi vă veţi duce şi veţi sluji şi vă veţi închina la alţi dumnezei, atunci Eu voi stârpi pe Israel de pe faţa pământului pe care i l-am dat, iar templul pe care l-am sfinţit în numele Meu îl voi lepăda de la faţa Mea şi Israel va fi de pomină şi de râs între toate popoarele. Şi de acest templu înalt, oricine va trece pe lângă el se va îngrozi şi va fluiera şi va zice: Pentru ce Domnul a făcut aşa cu acest pământ şi cu acest templu? Şi se va zice: Pentru că au părăsit pe Domnul Dumnezeul lor, Care a scos pe părinţii lor din pământul Egiptului, din casa robiei şi au primit în schimb alţi dumnezei şi s-au închinat lor şi au slujit lor; pentru aceasta a adus Domnul peste ei toată această nenorocire” III Rg. 9.
Astăzi întreaga lume este presărată de biserici, sinagogi, moschei, temple, case de rugăciune şi de închinare, locuri care se reputează sacre, locaşuri de sălăşluire ale numelui lui Dumnezeu, unele mai frumoase şi mai strălucitoare decât altele. Unele se înalţă, altele se prăbuşesc, unele se umplu, altele se golesc. Trecem prin ele şi trecem şi noi. Oare cum trecem? Oare încotro ne îndreptăm? Oare pe cine ascultăm? Roadele, din păcate, lasă prea mult de dorit.
Doamne, cine va locui în locaşul Tău şi cine se va sălăşlui în muntele cel sfânt al Tău? Cel ce umblă fără prihană şi face dreptate, cel ce are adevărul în inima sa, cel ce n-a viclenit cu limba lui, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său şi ocară n-a rostit împotriva aproapelui său. Ps. 14. Fericit este cel pe care l-ai ales şi l-ai primit; locui-va în curţile Tale. Umplea-ne-vom de bunătăţile casei Tale; sfânt este locaşul Tău, minunat întru dreptate. Ps. 64.
3.3 Paşi timizi pe un drumul tainic
ce vorbeşte prin imagine, despre Dumnezeu,
despre noi și despre lume
Icoana
De-a lungul istoriei Icoana religioasă a cunoscut cele mai stranii trăiri. Fiind o realitate care stă între două lumi: lumea văzută şi lumea nevăzută, Icoana a fost, de multe ori identificată cu realitatea pe care ea o exprima, sau aruncată şi distrusă, ca idol mincinos şi periculos.
Un om are o scară pe care trebuie să urce pentru a ajunge la un alt nivel. Scara este atât de minunată şi de frumoasă şi experienţa urcării e atât de plăcută, încât omul se leagă de ea şi nu mai vede nimic altceva decât scara. Nemaivăzând şi ne mai înţelegând unde sunt puse capetele ei, omul rămâne legat de scară, atârnat între două lumi. Nici urcă, nici coboară. Mai mult, nici pe alții nu-i lasă să urce sau să coboare, ci-i oprește în iluzia sa. Icoana se poate asemăna cu o scară care te urcă într-o altă lume. Ea îţi călăuzeşte paşii într-o altă realitate: aceea a trăirii şi a înţelegerii tainelor celor ascunse şi greu de spus prin cuvinte. Icoana este ca şi o fereastră sau ca şi o poartă ce se deschide spre lumea inefabilă a spiritului şi a Înţelepciunii, deschisă pururi în faţa sufletului simplu şi cinstit care, contemplând, doreşte să vadă, să înţeleagă și să trăiască. Icoana este la fel ca şi o oglindă în care cel ce priveşte se poate vedea pe el însuşi, nu în frumuseţea sau în atributele sale fizice, ci în frumuseţea şi profunditatea fiinţei sale celei nevăzute de ochiul material, dar trăită în plinătatea ei de tot omul. Icoana nu este fotografia statică a unui eveniment istoric ci este interpretarea profundă a unei realități şi proiectarea acesteia în viaţa celui ce o contemplă aici şi acum. Icoana poate să nu fie legată de un eveniment istoric, deoarece dimensiunea sa este cea simbolică, sapienţială, ea nu caută date istorice sau cronografii, ci caută să transmită celui ce o contemplă un mesaj de viaţă şi de adevăr.
Atitudinile în faţa icoanei sunt multe. Mulţi o detestă şi o dispreţuiesc pentru că nu pot să o înţeleagă. Alţii o adoră şi o idolatrizează identificându-o cu realitatea în care ea de fapt încearcă să ne ducă. Alţii o tratează ca pe un obiect de artă, o carte frumoasă şi de valoare, dar pe care nu reuşesc să o citească, deoarece limbajul acesteia este pentru ei o limbă străină.
Iconografia bisericii Mănăstirii Prislop încearcă să unească în ea un proiect mistagogic (mistagogic = care te conduce, te călăuzeşte, te ajută să trăieşti taina vieţii şi misterul ei) care uneşte în el coordonate ce coboară şi urcă în timp, spaţiu, materie, spirit, înţelepciune, adevăr, viață.
3.4 – Intrarea Maicii Domnului în Templul din Ierusalim
Când Maria împlini trei ani, Ioachim zise: “Chemaţi pe fiicele neîntinate ale evreilor. Fiecare să ţină în mână o făclie aprinsă pentru ca pruncul să nu tânjească după ce lasă în urmă, iar inima să nu-i fie răpită de vreun lucru străin de Templul Domnului”. Fecioarele merseră cu făclii în mâini până la Templul Domnului. Aici preotul o întâmpină pe Maria şi, sărutând-o, o binecuvântă zicând: “Domnul a preamărit pe veci numele tău. La sfârşitul veacurilor El îşi va arăta prin tine răscumpărarea fiilor lui Israel”. Şi a aşezat-o pe a treia treaptă a altarului, iar Domnul Dumnezeu a pogorât har asupra ei. Atunci Maria începu să danseze şi toată casa lui Israel o îndrăgi. Părinţii plecară uimiţi şi mulţumeau Dumnezeului atotstăpânitor că fiica lor nu şi-a întors privirea înapoi. Maria rămase în Templul Domnului curată ca o porumbiţă şi primea hrană din palma unui înger. Protoevanghelia lui Iacob[6] cap. 7-8.
Aceasta este povestirea pe care autorul Protoevangheliei lui Iacov o face prezentând modul în care Fecioara Maria a fost dusă la Templu de părinţii săi, în urma promisiunii pe care au făcut-o înainte de naşterea sa. La templele din Roma sau în alte locuri unde erau vestale (fete fecioare care trăiau în feciorie în locul cel mai sfânt al templului) scena ar avea sens şi loc, dar în Templul lui Solomon din Ierusalim în nici un caz. În Sfânta Sfintelor[7] din Templu intra doar o singură dată pe an Marele Preot în ziua de Yom kippur (יום כפור – ziua ispăşirii) pentru a stropi locul unde a stat Chivotul Legii cu sângele jertfei. Şi atunci preotul era legat cu o funie de picior ca nu cumva murind din cauza vreunei vedenii să nu mai poată fi scos de acolo, deoarece nici un alt preot nu ar fi îndrăznit să intre să-l scoată. În Templu, în Sfânta[8], intra doar preotul de rând pentru tămâiere şi rânduieli cum a făcut Zaharia (Lc. 1). Ceilalţi preoţi erau în faţa Templului, pentru alte slujiri, cum erau jertfele. După partea din faţă, urma curtea în care puteau sta bărbaţii şi numai apoi era curtea, unde puteau ajunge femeile, şi apoi curtea neamurilor.
Planul Templului
din Ierusalim →
Nici o femeie niciodată nu ar fi putut intra în curtea bărbaţilor, darmite în Templu. Din punct de vedere istoric este de netăgăduit că Fecioara Maria, mama lui Iisus, nu a intrat niciodată în Templul din Ierusalim. Dar atunci de ce un fapt, care nu a avut loc niciodată, este consemnat ca sărbătoare în calendarul Bisericilor de tradiţie apostolică, în 21 noiembrie, iar această icoană este cea care deschide ciclul iconografic împreună cu Naşterea Fecioarei?
Iată ce spune sinaxarul zilei de 21 noiembrie: În această lună, în ziua a douăzeci şi una, Intrarea în Templu a Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria.
Praznicul Intrării s-a început din pricina aceasta: Ana cea pururea pomenită, fiindcă mai toată viaţa a petrecut-o stearpă fără să nască prunc, ruga împreuna cu bărbatul său Ioachim pe Stăpânul firii, ca să le dăruiască lor prunc, şi făgăduindu-se ca, dacă vor câştiga dorirea, îndată vor afierosi lui Dumnezeu pe pruncul cel născut. Şi aşa a născut pe ceea ce s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc, … Când a fost de trei ani, au luat-o părinţii ei şi au adus-o pe ea în ziua de astăzi în Templu. Şi plinindu-şi făgăduinţa au afierosit pe fiica lor lui Dumnezeu celui ce le-a dăruit-o; şi au dat-o pe ea preoţilor şi mai ales lui Zaharia, arhiereului cel de atunci. Acesta luând-o pe ea, a adus-o în cele mai dinăuntru ale Templului, unde numai singur arhiereul o dată pe an intra. Şi aceasta a făcut-o după voinţa lui Dumnezeu, Celui ce după puţin timp avea a Se naşte dintr-însa, spre îndreptarea şi mântuirea lumii. Deci acolo a rămas Fecioara doisprezece ani, cu rară cuviinţă, hrănită cu hrană cerească de către Arhanghelul Gavriil. Învrednicindu-se şi dumnezeieştii arătări, până ce s-a apropiat vremea dumnezeieştii Bunei Vestiri … Atunci Născătoarea de Dumnezeu, ieşind din Sfintele Sfintelor, a fost dată lui Iosif, logodnicului, ca acela să-i fie păzitor şi martor al fecioriei ei şi ca să slujească, atât la naşterea ei cea mai presus de fire, cât şi la fuga ei cea în Egipt şi la întoarcerea cea de acolo în pământul lui Israel.
S-au scris pagini multe în care s-a arătat non sensul acestei sărbători, ne istoricitatea ei, şi unele Biserici după severe critici ale reformei și modernismului în special, au scos-o din calendar ca sărbătoare. Oare chiar aşa de neştiutori să fi fost Părinţii care au pus-o în aşa loc de cinste?
Această icoană este una din cele mai vechi care există ca documentare istorică apărând din primele secole creştine pe sticluţele mici de metal în care creştini aduceau de la Ierusalim apă sau ulei sfinţit.
Am văzut mai sus că Icoana poate să nu fie legată de un eveniment istoric, şi că nicidecum ea niciodată nu este fotografia reală a vreunui eveniment, ci este purtătoarea unui mesaj sapienţial şi al unui mesaj ce arată calea Vieţii. Precum autorii Sfintelor Scripturi nu erau interesaţi să facă un tratat ştiinţific, la fel iconograful nu caută să reproducă ceva, ci să scrie cu fidelitate, împletit în simboluri, mesajul profund care trebuie să ajungă în inima celor interesaţi în căutarea cărărilor maestre ale Vieţii.
Icoana este pusă în Biserică lângă spirala ce formează stâlpul de→ legătură dintre altar şi naosul bisericii. Această spirală, chiar dacă pare un simplu element decorativ, formează împreună cu celelalte trei spirale stâlpii de susţinere ai cupolei, care în simbolismul ei reprezintă cerul. Spirala este simbol al mişcării continue, simbol al vieţii reale cu urcuşurile şi coborâşurile ei, simbol al continuităţii al rezistenţei, al stâlpului de susţinere al Vieţii însăşi – al ADN-ului uman.
Acest stâlp se sprijină pe fâşia de bază unde sunt sfinţii – cei ce în viaţa lor au trăit întâlnirea, comuniunea şi urmarea lui Iisus. Stâlpul urcă printre scenele vieții de pe pământ a lui Iisus, fiind parte componentă a lor. Deasupra stâlpului se ← află imaginea Evanghelistului, a celui ce a văzut, a primit şi a transmis cu fidelitate învăţătura lui Iisus, el însuşi trăindu-o şi împlinindu-o. El este așezat în mod simbolic ca și într-o pâlnie, deschisă spre cer, și ea fiind inserată în scenele din viața lui Iisus. Astfel, limfa vieții ce se coboară din cer prin viața și învățătura evanghelistului este parte componentă a descoperirii din viața lui Iisus. Această învățătură se coboară, ca și printr-o pâlnie, intrând în ADN-ul celor ce o primesc și aduce roadele ei. Exemplele vii pentru noi sunt sfinții și faptele lor, dar și orice om care primește și împlinește învățătura Vieții.
În faţa stâlpului este Altarul – locul tainic al petrecerii acelor transformări şi întâlniri care nu pot fi sondate de mintea raţională, ci doar trăite de cel ce trece prin focul jertfei şi prin puterea sacrificiului ei – crucea, moartea, învierea şi prezenţa reală, acum, aici, a lui Iisus cel înviat. De la acest stâlp începe explicarea lucrării minunate, tainice, reale, pătrunzătoare şi transformatoare a lui Dumnezeu în lume, de la ADN-ul nostru uman.
În Sfânta Sfintelor ca şi pe un tron măreţ, acolo unde în vechime stătea Chivotul Legământului, → acum stă o tânără Fecioară, aleasă de Dumnezeu, pentru a fi Chivotul întrupării Sale. Un înger din ceruri are în mâna sa o pâine ce o întinde spre mâna deschisă, blândă, binevoitoare a Feciorei: Atunci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii. Deci au zis către El: Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta. Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată. In. 6. 32-35
Pâinea cea cerească, reprezentată simbolic în mâna îngerului, este însuşi Iisus Cristos care se coboară în sânul Fecioarei, în noul Chivot, în noul Templu, în Templul cel adevărat al sălăşluirii Sale. Voi nu ştiţi, oare, că voi înşivă sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Spiritul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica şi Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi. I Cor. 3 16-17.
Iată zidirea primului Templu din lume:
Pe când numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului, a zis Dumnezeu:”Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească toate vietăţile ce sunt pe pământ şi tot pământul!” Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Gn. 1, 2.
Chivotul noului legământ, Templul noului legământ nu mai este unul zidit de mână omenească, ci este omul însuşi. Fecioara Maria este cea care în cel mai minunat chip care există aici pe pământ – Mama – l-a primit pe Iisus în templul trupului său, l-a lăsat să crească, să se nască, l-a purtat pe mâinile sale, în braţele sale, a fost lângă El în clipele bune şi rele ale vieţii, ale înţelegerii şi neînţelegerii, icoană vie a celei mai puternice legături lăsate de Dumnezeu pe pământ de care depinde viaţa fiecăruia dintre noi: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi ani mulţi să trăieşti pe acest pământ. Dt. 5. 16
Cel mai sacru Templu din lume este corpul omenesc. Omul este o mare taină. El încearcă să se identifice cu trupul său, dar de fapt omul este doar un oaspete temporar în acest minunat Templu al trupului, zidit de însuşi mâna lui Dumnezeu după chipul Său şi după asemănarea Sa. Trupul fără stăpânul său este o masă de pământ ce se descompune în scurt timp. Trupul, în perfectă unire şi armonie cu cel ce este rânduit stăpân al casei sale, este Templul cel mai minunat şi mai strălucitor în care Dumnezeul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute, îşi găseşte odihna Sa. Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el. Ioan 14. 23 Când se petrece această mare taină a întâlnirii omului cu Dumnezeu, întregul univers participă la aceasta. Precum raiul şi întreaga creaţie, pusă sub stăpânirea omului, a căzut în moarte şi haos, odată cu omul căzut în păcat, la fel, în clipa întâlnirii omului cu Dumnezeu, întreaga creaţie îşi regăseşte armonia sa originară.
Ceea ce pare a fi un alai de oameni în icoană este de fapt reprezentarea simbolică a descoperirii acestei armonii. Ioachim şi Ana, cu mâinile deschise în semn de dăruire, sunt imaginea părinţilor care au înţeles că de fapt copiii nu sunt proprietate personală ci sunt daruri primite de la Dumnezeu, care la Dumnezeu trebuie să se întoarcă, deoarece doar în El este siguranţa vieţii, a creşterii şi a împlinirii copiilor lor. Nu este copilărie mai plăcută Domnului, ca aceea-n care pruncii-s neîncetat în casa Lui. Acolo ar trebui să fie educaţia, care completează şi o împlineşte pe cea primită în familie, acolo ar trebui să curgă izvorul cel nesecat al adevăratei cunoaşteri a Vieţii şi a tainelor ei.
Tânărul care priveşte în sus, are pe piept simbolul Soarelui, pe care-l reprezintă în chip uman ca participant la această taină a împlinirii, iar tânăra cu făclie în mână este simbolul lunii, cu stelele în spatele ei, care participă la acest mare eveniment al transformării omului în clipa intrării sale sub aripa Părintelui său: Domnul te va păzi pe tine; Domnul este acoperământul tău, de-a dreapta ta. Ziua soarele nu te va arde, nici luna noaptea. Domnul te va păzi pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău. Domnul va păzi intrarea ta şi ieşirea ta de acum şi până în veac. Ps. 120.
În spatele acestor personaje sunt doi tineri care vorbesc între ei. Ar părea să fie două peroane străine scenei. Aceștia sunt imaginea omenirii care văzând cele ce se petrec în jurul ei începe să se întrebe, să povestească, să ducă mai departe, să descopere apoi şi celor ce nu văd şi sunt în spate, acoperiţi de grijile lumii şi de îngustimea a ceea ce este doar pământesc. Este firescul comunicării în modul cel mai simplu şi mai genuin, care nu caută să convingă, să impună, ci comunică un dat de fapt al unei împliniri, la care cel ce povesteşte este martor şi participant real: Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă. Ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Cristos. Şi acestea noi vi le scriem, ca bucuria noastră să fie deplină. 1 In. 1-4
Iată ceea ce se poate descoperi contemplând această Icoană. Mesajul ei redus la esenţă este acesta: Templul lui Dumnezeu este omul, când omul descoperă acest fapt și-l respectă, el restabileşte armonia originară cu el însuși și cu tot ceea ce-l înconjoară. Omul găseşte pacea şi împlinirea sa întru totul şi în toate. Omul găsește sensul profund al vieții sale pe acest pământ.
3.5 – Bunavestire
La împlinirea vremii celei din veac rânduite: fost-a trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea. Lc. 1. 26-38.
Icoana leagă evenimentul de Templul din Ierusalim, Fecioara este sub Vălul Sfintei Sfintelor care este rupt de raza Duhului Sfânt ce se coboară, din cerul deschis, din Sfânta Treime, cu raze întreite peste Noul Chivot sau Noul Templu în care Iisus Fiul lui Dumnezeu stă ca şi pe un Tron. Fecioara are în mână un mosor de aţă roşie pe care o arată îngerului ca un început al unei lucrări noi – începe ţesutul vălului Noului Legământ dintre Dumnezeu şi om, văl care nu va mai ascunde ci va primi şi va descoperi noua lucrare a lui Dumnezeu în lume.
↓ Picioarele Fecioarei Maria stau pe o tablă de şah. Şahul este un joc foarte vechi. de origine indo-persiană. În lumea creştină acest joc va intra prin intermediul arabilor. Este un joc de strategie între doi regi, unul alb şi unul negru. În simbolistica creştină este imaginea luptei strategice între bine şi rău, între lumină şi întuneric. Picioarele Mariei stau pe o tablă de şah deoarece în discuţia ei cu îngerul ea este cea care trebuie să aleagă ceva foarte greu, ceva ce poate însemna viaţă sau moarte. O fecioară aflată însărcinată, fără să fie căsătorită, în poporul evreu era ucisă cu pietre fără drept de apel. Alegerea şi bătălia ce începea pentru Maria era punerea vieţii sale în joc: din punct de vedere uman însemna moarte sigură, din punct de vedere al descoperirii arhanghelului însemna începutul Mântuirii. Dar arhanghelul pleacă, realitatea şi jocul greu al vieţii de zi cu zi este al Mariei.
În faţa Mariei stă deschisă o carte în care nu este scris nimic. Saltul cel mare pe care Maria îl face este în necunoscut. Totul se scrie din nou. Iar ceea ce se scrie este Taina Vieții. Iisus în icoane apare cu carte în mână, ceea ce arată conţinutul unei vieţi dăruite. Maria prin Fie mie după cuvântul tău!, spus către arhanghel, îşi dăruieşte viaţa, care din acel moment în orice clipă îi putea fi în mod tragic curmată. Paginile albe, curate → arată frumuseţea, curăţia şi deschiderea Mariei în primirea Fiului lui Dumnezeu, braţele, viaţa şi sânul său sunt deschise pentru a primi Cuvântul: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos. In. 1
Arhanghelul Gavriil are în mână o floare care dintr-o singură tulpină are trei flori albe. Aceasta este deasupra cărţii între el şi Fecioară, formând un triunghi cu Duhul şi Iisus din sânul Fecioarei. Triunghiul are centrul de greutate în sânul Fecioarei. Floarea este imaginea frumosului, este imaginea minunată a chipului lui Dumnezeu prezentă în trimisul Său, prezentă în Duhul ce coboară şi în Cuvântul ce se face trup. Imagine sublimă a comuniunii şi unirii celei tainice în dragostea cea curată şi adevărată. Această minunată taină începe și se împlinește în sânul și în viața Mariei. Arhanghelul Gavriil pleacă în lumea din care a venit. Cuvântul s-a făcut trup în sânul Fecioarei. Maria rămâne în lumea aceasta purtând în sânul ei pe Cel ce toate le-a făcut. Arhanghelul îi spune: Iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Lc. 1. 36-37. Iar după ce a plecat îngerul Maria, s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a seminţiei lui Iuda. Şi a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta. Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul. Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să – Şi aducă aminte de mila Sa, precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac. Şi a rămas Maria împreună cu Elisabeta ca la trei luni; şi s-a înapoiat la casa sa. Lc. 1. 37-56. După trei luni Maria se întoarce în Nazaret. Maria era logodită cu Iosif dar nu erau împreună. După trei luni de absenţă a Mariei din Nazaret era greu pentru orice om a crede că ceea ce poartă Maria în pântece era de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu». Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să o fi cunoscut pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus. Mt. 1. 19-25. În firul vieţii noastre lucrarea cea cerească îşi urmează cursul ei, scriind printre rândurile vieţii limitate omeneşti, pagini pline de trăiri, care sunt la frontiera dintre real şi absurd, la frontiera dintre viaţă şi moarte, la frontiera dintre vis şi realitate, dar sunt pagini reale în care trăirea, chiar neînţeleasă, rămâne de neşters iar firea urmează cursul ei împotriva oricărei logici omeneşti.
Maria şi Iosif încep un nou drum al vieții. Un drum frumos pentru noi cei care-l parcurgem cu mintea şi cu inima după 2000 de ani de istorie. Trăirile lor rămân ascunse în tainiţele timpului, doar frânturi din ele au ajuns la noi. Ce s-ar fi întâmplat dacă Iosif nu ar fi dat crezare visului în care Domnul i-a grăit prin înger? De unde a avut certitudinea că e real și nu e simplă fantezie a minții ceea ce a visat?
Taina cea mare se împlinea, biruind frontierele înguste ale minții omenești. Cuvântul Vieţii celei Adevărate se apropia tot mai mult de Naşterea Sa, ca Om sub Lege printre noi, cei muritori.
3.6 – Naşterea Domnului nostru Iisus Cristos
În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din ←cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei.
Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Cristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese. Lc. 2. 1-20
Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Cristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: «Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel». Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor. Mt. 2. 1-12.
Măreţia momentului naşterii lui Iisus este prezentată de evanghelişti ca un eveniment la care participă întreg universul: îngeri, aştri, regi, magi, păstori. Cu toate acestea privind icoana naşterii cu atenţie vedem pe Iisus înfăşurat în haine de îngropare, în ieslea care este un frumos mormânt de piatră, iar în toată icoana doar două personaje privesc spre el: boul şi asinul. Când ne găsim în faţa unei distonanţe atât de mari cu prezentarea evenimentului, înseamnă că avem în faţa noastră un alt cifru ascuns în ceea ce vedem, iar taina lui trebuie găsită în alte pagini ale Sfintei Scripturi care vorbesc despre acest eveniment:
Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea. Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe. Ei au părăsit pe Domnul, tăgăduit-au pe Sfântul lui Israel, întorsu-I-au spatele. Isaia. 1. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. In. 1. Omul, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, vede şi simte cum se cufundă în moarte şi în pieire şi greu îi este să priceapă încotro trebuie să privească, de unde vine izbăvirea sa:
Tot capul vă este numai răni şi toată inima slăbănogită. Din creştet până în tălpile picioarelor nu-i nici un loc sănătos; totul este numai plăgi, vânătăi şi răni pline de puroi, necurăţate, nemuiate cu untdelemn şi nelegate. Ţara voastră este pustiită, cetăţile voastre arse cu foc, ţarinile voastre le mănâncă străinii înaintea ochilor voştri, totul este pustiit, ca la nimicirea Sodomei. Dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat o rămăşiță, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora. Ascultaţi cuvântul Domnului, voi conducători ai Sodomei, luaţi aminte la învăţătura Domnului, voi popor al Gomorei! Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu! Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire! Urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge! Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face. De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca, căci gura Domnului grăieşte. Is. 1.
Cine şi-ar fi putut imagina locul naşterii Fiului lui Dumnezeu? Cine cunoştea acest loc? Marii preoţi de la Ierusalim spun exact locul: Regele Irod, adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Cristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: «Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel». Matei. 2 Cu toate aceste nu găsim pe nici unul din acești mari preoți să meargă, să vadă, să caute, să găsească împlinirea acestei profeţii, care era atunci şi este şi azi cea mai mare aşteptare a poporului lui Israel: naşterea lui Mesia. În palatul lui Irod nu auzim nici o voce care să se fi ridicat împotriva nebuniei puterii pământeşti, care în mod voit şi conştient hotărăşte uciderea a mii de copii în tot Bethlehemul pentru a-l ucide pe Mesia. Cel ce tace consimte. Acest consimţământ îşi va arăta lucrarea sa în tot timpul vieţii lui Iisus, cu roadele în ceasul întunericului, în noaptea patimilor şi-n ziua răstignirii.
Căutaţi pe Domnul cât Îl puteţi găsi, strigaţi către Dânsul cât El este aproape de voi. Is. 55. 6 Aşa zice Domnul, Care a făcut cerurile, Dumnezeu, Care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit; şi nu în deşert l-a făcut, ci ca să fie locuit: “Eu sunt Domnul şi nu este altul!” N-am grăit acestea într-ascuns, undeva în vreun colţ întunecos al pământului; şi n-am zis fără rost neamului lui Iacov: “Căutaţi-Mă!” Eu sunt Domnul Cel ce grăieşte drept şi spune adevărul! Adunaţi-vă, veniţi, apropiaţi-vă laolaltă, cei rămaşi cu viaţă dintre neamuri! Nu îşi dau seama de nimic cei ce duc după ei un idol de lemn şi se închină unui dumnezeu care nu poate izbăvi! Is. 45. 18-20
← Magii de la răsărit au venit cale de mai bine de doi ani, în urma unui semn ceresc pentru a găsi pe Regele cel mare, care se năştea în Israel. În icoană, privind şi ei spre cer, nu spre Iisus, arată frumuseţea descoperirii, dar nu şi împlinirea finală a ei. Ei sunt imaginea iniţiaţilor, a magilor, a astrologilor, care cunosc taine mari, dar se opresc la frumuseţea lor trecătoare, care-i fascinează şi devine apoi idol. Este minunat universul cu legile lui, văd unde duce, dar se opresc la această frumuseţe, aducându-i prinos şi închinăciune, apoi pe altă cale se reîntorc la ale lor, fără a ajunge sau a rămâne cu Cel ce Este şi din Care toate s-au născut şi în Care toate sunt. Magii sunt şi imaginea oamenilor de ştiinţă ai zilelor noastre, care ne descoperă taine mari şi minunate, frumoase şi fascinante, dar care prin darurile lor au încercat de atâtea ori să-L îngroape pe Dumnezeu – aur, smirnă şi tămâie sunt daruri de înmormântare şi îmbălsămare. Magii sunt acea imagine frumoasă, regală, dumnezeiască a omului care-L caută pe Dumnezeu, a omului care contemplă universul şi legile lui, pentru a ajunge la Creatorul său. Magii sunt oglinda fiecăruia dintre noi cu tot ceea ce ei au şi cu tot ceea ce noi suntem. De câte ori în viaţă mergem ani de-a rândul în urma unui ideal, îl căutăm în toate semnele universului ce ne înconjoară, îl găsim, ne bucurăm, ne închinăm, ne minunăm iar apoi încet-încet, urmăriţi de umbra irozilor acestei lumi, ne reîntoarcem pe altă cale la cele ale noastre ca şi mai înainte. Cunoașterea adevărată este cea care ne conduce pe calea Vieții.
Păstorii → sunt imaginea oamenilor simpli, imaginea omului care caută minunea şi extraordinarul, îl vede, merge, povesteşte, se impresionează şi apoi dispare fără urmă. Orice minune ţine trei zile se zice în popor. Păstorii sunt expresia acestei realităţi. Minunile nu generează credinţă, ci dor o emoţie a momentului. Credinţa se naşte în sinceritatea inimii şi în constanţa şi onestitatea unei vieţi trăite în Adevăr.
Iosif, îngândurat, stă în faţa unui om misterios, ciudat, care poartă pe el semne mari şi vechi, semne care vorbesc şi dau de gândit. ← Picioarele acestui personaj îi sunt încălţate în negru, semn că sunt adânc legate de pământ, aproape îngropate în el. Haina care o poartă pe piele este albastru marin şi albastru al cerului, simboluri ale vieţii: apa aerul, lumina, căldura. O tunică roşie acoperă atât haina albastră cât şi piciorul drept îmbrăcat în negru. Aceasta este semnul divinităţii, al harului, al chipului lui Dumnezeu, cu care a fost îmbrăcat Omul primordial, Adam, luat din pământ, împletit de însuşi mâna lui Dumnezeu, Care suflând în faţa lui s-a făcut omul fiinţă vie – toate acestea sunt semnele lui Adam cel întâi zidit.
Pe trup el poartă o haină de piele de animal, simbol al morţii cu care el prin neascultare s-a îmbrăcat, căci nimeni nu poate lua pielea de pe o fiinţă vie fără ca să o omoare. Doar şarpele este singurul animal care-şi schimbă pielea şi rămâne viu, șarpele ce l-a ajutat pe Adam să se îmbrace cu această haină a morţii şi să iasă din pacea Edenului: Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat. Şi a zis Domnul Dumnezeu: “Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…” De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, ca să păzească drumul către Pomul Vieţii. Gn. 3. 21-24
Ce poate căuta Adam în icoana Naşterii lui Iisus? Ce face el în faţa lui Iosif? Bastonul pe care-l ţine în mână, exact în punctul în care se detaşează de haina de piele de animal, este rupt, are un nod, nu este continuu, este adaos.
Cu mâna dreaptă arată spre Iosif iar în mâna stângă ţine bastonul. Dreapta este simbolul puterii şi a vieţii, iar stânga este simbolul judecăţii şi al morţii. ←Bastonul este semnul puterii şi al moştenirii, al genealogiei neamului: Iisus Însuşi, fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif, fiul lui Matatia, fiul lui Amos, fiul lui Naum, fiul lui Esli, fiul lui Nagai, fiul lui Iosua, fiul lui Matatia, fiul lui Semein, fiul lui Ioseh, fiul lui Ioda, fiul lui Ioanan, fiul lui Resa, fiul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel, fiul lui Neri, fiul lui Melhi, fiul lui Adi, fiul lui Cosam, fiul lui Elmadam, fiul lui Er, fiul lui Iosua, fiul lui Eliezer, fiul lui Lorim, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Simeon, fiul lui Iuda, fiul lui Iosif, fiul lui Ionam, fiul lui Eliachim, fiul lui Melea, fiul lui Mena, fiul lui Matata, fiul lui Natan, fiul lui David, fiul lui Iesei, fiul lui Iobed, fiul lui Booz, fiul lui Sala, fiul lui Naason, fiul lui Aminadav, fiul lui Admin, fiul lui Arni, fiul lui Esrom, fiul lui Fares, fiul lui Iuda, fiul lui Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, fiul lui Tara, fiul lui Nahor, fiul lui Serug, fiul lui Ragav, fiul lui Falec, fiul lui Eber, fiul lui Sala, fiul lui Cainam, fiul lui Arfaxad, fiul lui Sim, fiul lui Noe, fiul lui Lameh, fiul lui Matusala, fiul lui Enoh, fiul lui Iaret, fiul lui Maleleil, fiul lui Cainam, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu. Lc. 3. 23-38. Toiagul moştenirii este rupt şi adaos deoarece Iosif nu este tatăl lui Iisus. Iisus este născut din Duhul Sfânt, din Dumnezeu însuşi şi nu din sămânţă bărbătească supusă puterii morţii, ci din Dumnezeu însuşi, din Cel ce este Izvorul Vieţii celei Adevărate.
← Iosif stă îngândurat în faţa acestei mari taine, cum poate ar sta orice bărbat din lumea aceasta. Cu mâna stângă la tâmplă priveşte spre toiagul adăugat. Iosif stă aşezat pe pământ, mâna dreaptă i se odihneşte pe piciorul drept arătând consensul şi siguranţa că în ceea ce el stă este de la Dumnezeu, iar lucrarea este a Sa. Această lucrare, în chip tainic şi tacit, Iosif a acceptat-o, ea rămâne tainică pentru noi, dar e reală şi adevărată, trăită în plinătatea ei de acest minunat om care-l va proteja şi-l va creşte pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, creatorul său, ca şi pe propriul său fiu. Cândva, când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: “Adame, unde eşti?” Răspuns-a acesta: “Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”. Gn. 3. 8-10 Atunci s-a temut şi s-a ascuns Adam, căci a auzit Cuvântul lui Dumnezeu în rai, iar el era dezbrăcat de haina luminii vieţii. Acum Adam, apăsat de haina grea a morţii, se apropie întrebător de Iosif cu spatele spre Iisus neîndrăznind parcă să se uite spre Cuvântul întrupat. Aici figura lui Adam închipuie întreaga omenire în nedumerirea ei: să fie oare adevărat? Să fie oare Cuvântul lui Dumnezeu cel ce stă copil fără putere, tăcut, înfăşurat în giulgiurile morţii, în ieslea ca mormântul, în pântecele pământului întunecat? Poate oare Dumnezeul universului să se coboare până acolo, pentru a se întâlni cu noi?
În cealaltă parte a icoanei avem două femei, îndulcite şi înfrumuseţate de arta neobizantină →.
În icoana veche, consumată de timp, cu sânul dezvelit, căzut şi secat, slăbită şi fără de vlagă Eva ţine în mâinile sale fără putere Fructul Vieţii, privind pierdută→ spre apa neagră pe care Salomeea o toarnă în vasul rotund. Aceasta închipuie realitatea sumbră a vieţii pe acest pământ. În această realitate Iisus intră prin naşterea Sa. Salomeea este fiica Irodiadei cea care cere pe tipsie capul lui Ioan, frumoasă şi de dorit, ca fructul din pomul cunoaşterii, dar aducătoare de moarte. Ea este cea care toarnă apă în vas. Apa este simbolul vieţii şi al morţii, al acelui echilibru fragil dar de neiertat al trăirii: în apă putem sta până la nivelul căilor respiratorii; dar dacă suntem constrânşi să stăm mai mult peste acestea jocul se transformă în moarte – realitate grea dar, din păcate, trăită de mulţi oameni. Iosif şi Adam, Eva şi Salomeea formează în icoană două laturi, arătând cele două mari coordonate în care omenirea se mişcă: cea a întrepătrunderii spiritului cu viaţa omenească şi cea a întrepătrunderii morţii cu viaţa omenească.
În centrul icoanei stă Iisus înfăşurat în faşele morţii, la fel ca Lazăr. Ieslea are forma unui mormânt. La creație Eva iese din Adam cel vechi. Acest început va duce omenirea pe drumul pribegiei, pe tărâmul suferinței și al morții. Din Maria, Noua Evă, se naște acum Adam cel nou: Iisus Hristos – Fructul Vieții.
Maria se odihneşte pe Vălul noului legământ, privind spre Iosif și spre Adam. Adam într-un loc adormit iar în celălalt întors cu spatele. Adam este imaginea omenirii, odată adormită, acum întoarsă cu spatele și preocupată, de genealogie, de moștenire, de multe și multe alte lucruri. Maria are mâinile încrucişate ca și o cumpănă, în dreptul inimii ei, formând o punte între ceea ce a fost și ceea ce începe a fi. Pe această inimă se va odihni Pruncul Iisus. Lângă ea El va crește, și de lângă ea, El va ieși din această lume împlinind acea veche profeție: Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul. Gn. 3, 15. Taina aceasta este mare și minunată este pentru om împlinirea ei.
-
Pr. prof. dr. Ioan Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 201.
-
Ibid., p. 201-203.
-
Vechiul Testament este colecția de cărți vechi care se referă la Vechiul Legământ dintre Dumnezeul cerului și al pământului și creatura Sa: Omul. Vechiul Testament a fost scris într-un arc de timp de peste 1000 de ani. Este cartea de căpătâi a Evreilor. Este prima parte a Sfintelor Scripturi (Biblia) pentru creștini. Este text sacru pentru musulmani, dar, musulmanii susțin că pe parcursul timpului, anumiți evrei și creștini au corupt originalitatea vechiului text și de aceea Coranul îl corectează și îl complectează ca text definitiv. Vechiul Testament cuprinde relatările referitoare la Creația lumii și continuă cu istoria omenirii dintru începuturi și apoi cu istoria poporului evreu până la venirea lui Iisus Hristos. Textul Vechiului Testament a fost scris în vechea limbă ebraică iar prima traducerea a acestuia într-o altă limbă sa făcut la Alexandria în Egipt în comunitatea evreilor de acolo. În Scrisoarea lui Aristea către Filocrate, se spune că faraonul Egiptului Ptolemeu II Filadelful (285-246 î.d.C) a cerut marelui preot de la Ierusalim Eleazar să trimită la Alexandria traducători autorizați pentru a traduce Pentateuhul (primele cinci cărți ale Vechiului Testament). Ptolemeu dorea această traducere în limba greacă pentru a fi pusă în faimoasa Bibliotecă din Alexandria. Au fot trimiși 72 de traducători din care doi au murit pe drum. Cei 70 în insula Faro în 72 de zile au tradus pentru prima dată textul ebraic în limba greacă. Această versiune va purta numele de Septuaginta. Acest text stă la baza traducerilor Bibliei Ortodoxe. A doua traducere a textului ebraic într-o altă limbă este cea făcută de Sf. Ieronim. Papa Damas I (366-404) în anul 386 cere eruditului călugăr Ieronim să traducă Sfânta Scriptură în limba latină. În anul 386 Ieronim se mută la Betleem unde până în anul 390 traduce Noul Testament din greacă. Din 390 până în 405 traduce din ebraică Vechiul Testament. Acesta va fi cunoscut sub numele de Vulgata. Acest text va sta la baza traducerilor Bibliei Catolice. Textul ebraic al Vechiului Testament va fi revizuit și fixat în forma sa definitivă abia între secolele VII-XI după Hristos. În această perioadă scribii evrei mazoreți – traducători, reuniți în orașele Tiberiada și Ierusalim analizează vechile texte existente și le fixează în forma în care sunt uzate și azi sub numele de Text Mazoretic sau ebraic. Aceste texte stau la baza traducerilor Bibliei Protestante. Vechiul text ebraic a fost scris doar cu consoane, fără vocale și fără spațiu între cuvinte. Acest fapt făcea ca să nu poată fi citit decât de cei ce-l știau pe de rost. În scrierea și transmiterea lui stau ascunse multe din tainele omenirii și ale universului întreg.
-
Noul Testament sau Noul Legământ pentru creștini este împlinirea Vechiului Testament, sosirea lui Mesia cel promis de Dumnezeu după căderea omului în păcat: Iisus Hristos. Noul Testament cuprinde: 1. patru Evanghelii (Matei, Marcu, Luca și Ioan) care prezintă evenimente și învățături din viața lui Iisus; 2. Faptele Apostolilor sunt continuarea Evangheliilor, acestea prezintă cele petrecute în viața apostolilor, după Învierea și Înălțarea lui Iisus la cer; 3. Epistolele sunt scrisori ale apostolilor (Pavel, Petru, Iacob, Iuda și Ioan) adresate diverselor comunităților creștine; 4. Apocalipsa Sfântului Ioan sau descoperirea celor ascunse, aceasta încheie Noul Testament și Sfânta Scriptură creștină. Noul Testament nu este recunoscut de evrei. Ei așteaptă încă sosirea lui Mesia. Ei susțin că Iisus nu este Fiul lui Dumnezeu ci un simplu evreu exaltat și condamnat pentru faptele Sale. Musulmanii consideră Noul Testament ca un text corupt de creștini și de aceea îl corectează și consideră că doar Coranul este descoperirea cea adevărată. Nici ei nu-l recunosc pe Iisus ca Fiul lui Dumnezeu ci doar ca blândul profet Iisus fiul Mariei. Coranul dedică un spațiu foarte mare atât Mariei cât și lui Iisus. În spațiul islamic s-au născut și legendele despre fuga lui Iisus în Kașmir unde susțin că trăiesc și azi descendenții Lui și se păstrează și mormântul Său. Noul Testament pentru creștin este cartea de căpătâi. Iisus nu s-a preocupat să scrie pe hârtie nici un mesaj și nici o învățătură spre deosebire de alți inițiați ai lumii. Iisus a scris în inimile ucenicilor săi pacea, viața și demnitatea fiilor lui Dumnezeu. Ioan este martorul ocular sigur al celor petrecute iar evanghelia sa este ca fluviul viu de sevă și lavă vulcanică ce topește și transformă toată ființa însetată de viață și de adevăr. Noul Testament rămâne o carte a vieții care păstrează în ea multe răspunsuri fundamentale împreună cu cheia împărăției cerurilor.
-
τέλος – desăvârșit, împlinit, terminat.
-
Unul dintre cele mai vechi texte apocrife atribuite lui Iacob fratele Domnului + 62. Textul original este scris în limba greacă între anii 140-170 d. C. de un autor care nici într-un caz nu era Iacob şi nu era evreu deoarece nu cunoaşte lucruri elementare ale cultului ebraic, referinţele din text sunt asemănătoare cu cele ale cultului roman al vestalelor de la Roma şi nici într-un caz cu tradiţia Templului din Ierusalim
-
Corespunde spațiului din spatele iconostasului – Altarul bisericilor. În Templu era spațiul rezervat exclusiv lui Dumnezeu.
-
Corespunde navei bisericilor, unde azi stă poporul. În Templu era spațiul rezervat exclusiv serviciilor religioase săvârșite de preoți. Prin Iisus tot poporul participă la această slujire. Iisus însuși «ne-a adus pe noi la cunoaşterea Ta, a Adevăratului Dumnezeu şi Tată, agonisindu-ne pe noi Sieşi popor ales, preoţie împărătească, neam sfânt».
