Cartea Manastirii Prislop

MĂNĂSTIREA NOASTRĂ

.

Marţi, 13 martie 2012. Seară senină. Vecernie în biserica mănăstirii din Prislop. Doar câteva candele cu ulei ard molcome pe altar şi în faţa iconostasului. Un bec mic la strana din dreapta, luminează cartea cu rânduiala slujbei înserării. Din cădelniţă mireasma de tămâie învăluie: altar, icoane, amvon şi se înalţă, peste capetele plecate, spre Puterile celeste de pe cupolă. Reajuns în faţa Altarului, cu glas molcom preotul îndeamnă blând: Înţelepciune, drepţi. Luminile mari, aprinse acum în Altar, se revarsă lin prin uşile împărăteşti spre cei ce cântă: Lumină lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc, Iisuse Cristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seara lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe sfântul Duh Dumnezeu…

După Vecernie, luminile electrice se sting. Rămân doar candelele cu ulei binecuvântat, să privegheze prezența tainică a lui Dumnezeu în mijlocul Casei Sale. De la uşa de ieşire din biserică, mă-ntorc cu faţa către altar, spre închinare. – Părinte Irineu, mă uit şi nu văd nici o sursă electrică; de unde cade spre icoane atâta lumină? – Lumina nu-i dinafară, părinte Romul, este din ele, din icoane. În seara aceasta ne vom face timp să consemnăm pe câteva pagini „cum s-a întrupat” această minune.

După o cină frugală, urcăm în camera părintelui Irineu. – Să începem cu pisania.

 

Pisania Mănăstirii Prislop

.

.

„Tot ce ochii tăi privesc şi tot binele ce-l ai este dar primit de sus, pentru a-ţi face mai uşor drumul pe acest pământ înspre locul ce te aşteaptă lângă Domnul tău cel Sfânt.

Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Cuvintele acestea, poartă-le mereu în inima ta şi-n sufletul tău. Sădeşte-le în inima fiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te trezeşti. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale, pentru a le avea mereu înaintea ochilor tăi, căci pe acest pământ nu este o poruncă sau o lege mai mare ca aceasta”.

Telefonul mobil al părintelui Irineu sună discret. – Din Italia. O convorbire scurtă.– Părinte Romul, putem întrerupe? ←Cristina trece iar prin momente grele. Are iarăşi nevoie de rugăciunea noastră. Vreţi să veniţi cu mine?

În biserica luminată discret, părintele Irineu îngenunchează în faţa Iconostasului. Alături, încă doi tineri din Familia IHTYS. Mie îmi zice să intru în Altar. În faţa Jertfelnicului, cu glas de taină, parcurg încet cele 24 pagini ale cărţii Ruga cea mare pentru sănătate. Ireversibilul timp, sacralizat cu roua rugăciunilor, a înmugurit în noi ghioceii speranţei.

Se apropia de miezul nopţii, când am ieşit din biserică. Admirăm, uimiţi, lumina nefirească de afară. Cupola cerului parcă a pogorât spre noi, din toate cele patru puncte cardinale coborându-se spre pământ, sub greutatea stelelor, ireal de luminoase. Încerc să identific Steaua Polară. N-o deosebesc. Prea multe stele scânteiază cu străluciri de-argint viu.

Enigmatica strălucire, mi s-a lămurit mai apoi, când am înțeles că Planetele Jupiter cu Venus erau în conjuncţie – 13/14 martie 2012!

Cap.2-

Odiseea zidirii şi pictării bisericii

.

Joi, 8 noiembrie 1990, Ioan (cunoscut în sat cu diminutivul Nelu), fiul lui Valeru Iuonu Onucului din Hărăscu ajunge în Cetatea cea Veche a Romei, trimis la studii de către episcopul greco-catolic al Maramureşului, Lucian Mureşan.

În după masa acelei zile, când cei cinci tineri studenți români[1] au pășit pragul ←Colegiului Pio Romeno, în biserica din incintă se celebra slujba de înmormântare a I.P.S. Arhiepiscopul greco-catolic român Traian Crișan[2].

Se încheia un capitol dureros de istorie și se puneau bazele unui nou început plin de speranță.

← Biserica Colegiului Pio Romeno, Roma – 08.11.1990 – înmormântarea I.P.S. Arhiepiscop Traian Crișan, de către Mons. Octavian Bârlea din München și Episcopul Stanislau Maruchin – Congregația Orientală.

După 50 de ani de așteptare, soseau la Roma primii studenți români greco-catolici.

În ziua în care Arhiepiscopul român greco-catolic din Roma pășea pragul veșniciei, zece tineri studenți pășeau pragul Colegiului care acum se numea Colegiul San Giovanni Damasceno și era ocupat de preoți indieni de rit malabarez și malankarez. După 1948, când Biserica Greco-catolică din România a fost desființată de către regimul Petru Groza, Colegiul Pio Romeno, din lipsă de studenți, va fi închis temporar și apoi dat Bisericii indiene din Malabar. Primii studenți români ajunși la Roma, vor locui aproape cinci ani împreună ↓ cu preoții indieni.

.

Prima generație de studenți români la Roma, Pio Romeno, 25.12.1990. De la stânga la dreapta: Cristian Sabău, Vasile Pop, P. Virgil Bercea, P. Sabin Făgăraș, P. Florentin Crihălmean, Lucian Periș, P. Ioan Mitrofan, P. Andrei Csabai, P. Felician Biriș, Ioan Bârle, jos Augustin Butica.

.

Colegiul Pontifical Pio Romeno își începea din nou rolul său. Aici Ioan a locuit şi s-a înscris la Universitatea Pontificală De Propaganda Fide – Urbariana ←Roma, în foto zona marcată Universitatea în care au studiat corifeii Școlii Ardelene.

Prima atracţie asupra tânărului student a avut-o arta Renaşterii. El a avut norocul să aibă nişte profesori care, înainte de pensionare, ajunsese la apogeul carierei lor[3] şi aveau ce le împărtăşi, celor ce voiau să-i asculte. Tânărul student, atât de cucerit de ei, şi-a acoperit cu stampe din perioada Renaşterii toţi pereţii din camera sa. Ba, mai mult, atunci când, în Postul Crăciunului 1991, părintele Sabin Făgăraş, masterand la Roma, i-a adus în cameră icoana Naşterii după Rubliov, atât el cât şi ceilalţi trei colegi de cameră au început a râde întrebându-se ironic: Ce-i asta? Bătălia de la Posada?! Zadarnic a încercat părintele Sabin să le explice valoarea icoanei lui Rubliov! Ei erau fascinaţi de arta Renaşterii, de oglinda tinereții și a frumuseții trecătoare, în care se puteau admira și regăsi.

.

P. Irineu – începuturile studenției la Roma

.

Fostul student, actualul ieromonah Irineu, sub cupola de har a Mănăstirii din Prislop se confesează: „Eram prea tineri, prea frumoşi, prea entuziaşti, ca să ne putem desprinde ochii de la superficialitatea unei oglinzi, în care ne vedeam, ca o splendoare trecătoare. Ne era aproape imposibil să privim şi să vedem ce este mai profund: a privi sau a vedea. Am privit, dar nu am văzut, profunzimea unei ferestre, care se deschidea înspre o lume pe care doar după ani de studii, am început să o întrevăd. După ani buni am reuşit să pătrund un pic în ea. O lume care, la prima vedere, pare să fie închisă, moartă, fără viaţă, înafara timpului, fără sens, dar, care, pe măsură ce intri în ea, se descoperă, ca o poartă, ca o punte, o trecere, ca un „prislop” înspre ceva minunat, sublim, cu adevărat dumnezeiesc.

Icoana nu este o fotografie a unui eveniment istoric, nu este nici măcar fotografia unui personaj istoric, ci este o cheie tainică de interpretare, de păstrare şi de transmitere a unei realităţi vii, care nu atrage dar îl ajută pe cel ce foloseşte această cheie. Icoana, cu limbajul ei simbolic, este o realitate poliedrică, pe care cu cât o priveşti mai mult, cu atât pătrunzi în ea şi puterea ei pătrunde în tine. Am putea face o comparaţie, ca să înţelegem acest fapt: Pictura Renaşterii contemplă frumuseţea creaţiei materiale a lui Dumnezeu, a chipului Său pus în materie, atinge simţurile şi dă senzaţii puternice, de bucurie, de plăcere, de frică, de entuziasm, de lumină, de întuneric, de umbră, de ascuns. Icoana este tot o oglindă dar în care, dacă priveşti, vezi dincolo de realitatea materială, vezi viaţa în profunzimea ei, cu legile ei tainice şi adânci, sădite în fire, vezi profunzimea fiinţei omeneşti, vezi marea taină a iubirii, a împlinirii, a mulţumirii, a fericirii, a desăvârşirii.

La fel cum un tânăr se uită la frumuseţea iubitei sale şi o admiră şi o doreşte, la fel este şi pictura Renaşterii. Iar icoana am putea spune că este la fel ca privirea unui tânăr, care se uită în adâncimea ochilor persoanei iubite și în ei descoperă frumusețea inefabilă a unei ființe minunate. În oglinda acelor ochi se vede pe el însuși, îşi vede împlinirea sa, vede împlinirea tainică a trăirilor celor mai profunde și mai sacre care pot exista, care se ascund dincolo de frumuseţea materiei chiar dacă prin ea se manifestă. Ar putea spune: Am găsit plinătatea, am găsit pacea, am găsit fericirea mea!.

După ce am terminat cinci ani de Teologie şi Filosofie, am început masteratul în «Liturgica bizantină şi limbajul simbolic». Am început să intru tot mai mult în lumea icoanei. Eram fascinat de frumuseţea acestei lumi, care se deschidea în faţa ochilor mei. Stăteam şi mă uitam la câte-o icoană minute, zile, luni, ani; şi de câte ori îmi lăsam privirea pe ea vedeam ceva nou, ceva mult mai adânc, mult mai profund, ceva ce vorbea tot mai convingător, tot mai tainic, tot mai pătrunzător, despre frumuseţea unei Fiinţe minunate – Dumnezeu, iar chipul Său şi asemănarea Sa începea să fie tot mai vie și mai clară, mai luminoasă și mai strălucitoare, nu numai în culoarea și materia scrisului iconografic, ci în semenul meu şi în mine însumi.

În anul 1994 am intrat în mănăstire la San Gregorio din Roma. Am primit o cameră micuţă, pe care am umplut-o cu icoane imprimate pe hârtie și am făcut în ea un mic altar de rugăciune.

.

P. Irineu în 1994 cu P. Iuvenalie în micuța cameră de la S Gregorio

.

Visam şi îmi doream o biserică frumos pictată, mai bine zis scrisă toată cu acest limbaj minunat al Icoanei. Dar atunci când mergeam prin Roma şi vedeam preţul unei singure icoane – înțelegeam cât de mic eram. Însă continuam să visez. Şi în visul meu eram aşa de fericit şi simţeam că se va împlini.

După intrarea mea în mănăstire, părinţii mei, tata Valer, mama Aurica, sora Adina, unchiul Mircea şi mătuşa Jeni, unchiul Todor şi mătuşa Lena, au hotărât, împreună cu bunica Măriuca (proprietara pământului din Dâmbu Popii), să construiască o mică bisericuţă, un schit, ca să pot fi hirotonit preot în satul meu, fără să creăm tensiuni sau conflicte cu comunitatea ortodoxă din sat”.

Firul povestirii trebuie dus puţin înapoi, pentru a intercala două fapte semnificative, de la înmormântarea bunicilor părintelui Irineu:

I.

„Miercuri, 3 aprilie 1985 a fost înmormântată bunica→ mea Terezia, o icoană înmiresmată a ceea ce înseamnă iubirea. Bunica se ruga tot timpul. Ea m-a învăţat să mă rog, culcându-mă în pat între bunica şi bunicul. După ce ziceam împreună Tatăl nostru, Născătoarea şi Îngeraşul, pe mine mă puneau în pat, să dorm. Bunica mai spunea o rugăciune scurtă. Eram curios să înţeleg ce rugăciune zice. Am auzit-o: «Doamne, ajută-mă să mă port pe picioarele mele, cât oi trăi; ca să nu pironesc pe nimeni la bătrâneţea mea. Şi dă-mi, Doamne, o moarte uşoară. Amin». După ce am înţeles rugăciunea, am întrebat-o: «Bunică, de ce nu mă înveţi rugăciunea?» – «Tu nu trebuie s-o zici, că eşti încă copil. Asta-i o rugăciune pe care am învăţat-o şi eu de la mama mea, pe care Dumnezeu a ascultat-o şi n-o pironit pe nimeni la bătrâneţe» (Nu a ţinut pe nimeni legat de patul ei de suferinţă, s-o îngrijească). Bunica a murit luni, 1 aprilie 1985, după ce a pus în grădină un strat de usturoi; apoi a venit la ea Onucu, nepotul cel mai mare, pe care-l iubea foarte mult, au mâncat împreună, s-a ridicat de la masă, s-a apropiat de pat şi s-a lăsat aşa într-o parte, ca şi cum ar cădea încet pe pat. Onucu a luat-o în braţe strigând: «Mămucă, mămucă!» Bunica s-a uitat la el, a închis ochii şi, din braţele nepotului drag, a trecut în braţele Părintelui Ceresc, împlinindu-i-se rugăciunea: fără să pironească pe nimeni.

Miercuri, 3 aprilie 1985, trupul i-a fost aşezat în cimitirul de sub Dâmbu Popii.

Până în clipa aceea, mie mi-a fost foarte frică de cimitir. Dar din momentul în care trupul bunicii a fost aşezat în mormânt, mi-a dispărut frica de cimitir şi am avut senzaţia că acolo sunt acasă. Exact în clipa aceea. Ca şi când cimitirul ar fi casa mea. Apoi, mai spre seară m-am întors la mormântul bunicii, unde am stat pentru prima dată singur în cimitir. După un timp, cu poza bunicii mele în mână (poză pe care o luasem de pe buletinul ei de identitate, când i-a făcut certificatul de deces) plângând am ieşit spre Dâmbu Popii. În faţa mea am văzut, parcă aievea, biserica, mănăstirea, exact aşa cum este ea acum, albă, mare, frumoasă, cu umbra ei, care venea spre mine, cu soarele ce cobora încet spre apusul său. Ţineam poza bunicii în mână, mă uitam la poză şi la biserică. Şi am zis: «Doamne, eu mi-am dorit de mic o capelă, dar asta-i o biserică prea mare, nu-i capelă!»

.

Nu ştiu cât timp m-am uitat la imaginea → aceasta. Ştiu că soarele era la asfinţit şi parcă umbra bisericii ajungea până la marginea cimitirului unde eram eu. Aveam 15 ani.

 

Acum, după ce biserica reală este gata, realizez ce am văzut atunci. Nu a fost vis! Eram în picioare, cu poza bunicii în mână şi, în timp ce se amesteca ziua cu noaptea, m-am uitat înapoi spre cimitir ca şi spre casa mea, pe care prezenţa trupului bunicii mele îl transformase dintr-un loc al fricii, într-o casă a mea, primitoare, în care nu ştiu când o să ajungă și haina trupului meu. M-am întors bucuros, trecând pe cărare peste Dâmbu Popii spre casă, fericit că nu-mi mai era frică de cimitir. Cu zece ani mai înainte de fi înălțată biserica (1985-1995)!

 

 

II

În 1995, marţi, 8 august, bunicul meu Ioan, soţul lui Terezia, a trecut şi el pragul vieţii acesteia, în vârstă de 87 ani, după doi ani de suferinţă la pat. Joi, 10 august ← trupul bunicului meu a fost aşezat în mormânt lângă bunica. Era o zi minunată. Părea că este nuntă, și nicidecum o înmormântare. A venit lume de pe toate satele din jur; pentru că erau curioşi să vadă ce se va întâmpla la acea înmormântare, deoarece peste cinci zile urma ca eu să fiu hirotonit preot greco-catolic, iar satul era ortodox. În multe sate era ceartă și vâlvătaie între catolici și ortodocși. Toți erau curioşi să vadă ce se va întâmpla la casa lui Valer Bârle, cu ce preoți o să îl ducă pe bunicu Ioan la groapă?

A sosit pentru înmormântare preotul ortodox din sat, p. Pop Radu. Din Baia Mare a venit preotul greco-catolic Raţa Ioan şi părintele Albu Cristian, protopop greco-catolic. I-am invitat pe toţi trei într-o cameră, să ne înţelegem. Părinte Raţa a zis: «Cum facem? Curtea e plină de oameni!». Părintele Radu a zis: «Bine. Ne îmbrăcăm şi slujim». Eu tocmai primisem două veşminte negre, identice, cu care i-am îmbrăcat pe cei doi preoţi greco-catolici. Aceştia l-au pus între ei pe preotul ortodox, în mijloc, şi a fost o slujbă a înmormântării de parcă era o cununie. Pace, soare, linişte și rugăciune.

Când i-am aşezat trupul bunicului în cimitir, am ieşit pe aceeaşi poartă, după zece ani de la moartea bunicii. M-am oprit exact în acelaşi loc. Şi am privit ↓ biserica. Acum reală! Strălucea în lumina soarelui. Şi nu-mi venea să cred că este reală.

.

.

Doamne Dumnezeul meu,

pe Tine Te voi înălţa, lăuda-voi numele Tău,

că Tu ai făcut lucruri minunate;

planurile Tale de mult întocmite,

sunt adevărate şi statornice.

Is. 25. 1.

Peste cinci zile, în faţa ei, de Sfânta Mărie Mare, 15 august 1995, în prezenţa părintelui stareţ Innocenzo Gargano de la Roma, prin punerea ←mâinilor Preasfințitului Episcop Ioan Şişeştean am fost hirotonit preot pentru Mănăstirea Prislop şi pentru Schitul Bizantin Român din Mănăstirea San Gregorio al Celio din Roma. Bunicul n-a ajuns la hirotonirea mea, dar mi-a pregătit-o, pentru că oamenii, care fusese la înmormântarea lui, au povestit, în satele lor, ce lucru frumos au văzut la Prislop, cum preoţii greco-catolici şi ortodocşi s-au rugat împreună. La slujbă, la hirotonire, în ziua de 15 august, au participat câteva mii de oameni. ↓

.

P. Stareț Innocenzo cu P. Irineu și grupul de oaspeți din străinătate

la Mănăstirea Agapia, 17.08.1995

.

„A doua zi după hirotonire, împreună cu părintele stareț Innocenzo și grupul de oaspeți din străinătate ne-am urcat până în țara de sus a Bucovinei, ca să vizităm vechile noastre mănăstiri și să ne întâlnim cu cel mai renumit duhovnic din vremea aceea, părintele Ilie Cleopa. Ajunși la Mănăstirea Sihăstria, părintele Cleopa ne-a primit cu bucurie în mijlocul mai multor credincioși. Părintelui stareț Innocenzo și nouă, Părintele Cleopa, ne vorbea cu mult drag despre Sf. Grigore Dialogul în casa căruia era mănăstirea noastră din Roma. Măicuța Maria, sora părintelui Ioanichie Bălan, stând lângă părintele Cleopa, îi tot atrăgea atenția în șoaptă: «sunt catolici». O dată, de două ori, a treia oară. Se întoarce Părintele Cleopa spre dânsa și-i zice tare, arătând cu mâinile spre cei de față: «Ce catolici-catolici, uită-te bine la toți de aicea, că în rai așa vom fi, toți împreună, ce catolici și ortodocși vezi mata?». Tăcere de mormânt. Doar eu traduceam italienilor cuvintele părintelui Cleopa, ce răsunau ca niște clopote tainice, care pătrundeau ființa celor ce-l ascultau. I-am vorbit despre ceea ce am început la Prislop. A ridicat amândouă mâinile spre cer și a zis: «Doamne, de așa ceva avem nevoie pe pământ, de locuri de rugăciune, care să ne adune și să ne unească, pentru că lucrurile astea sunt plăcute lui Dumnezeu. Dumnezeu să vă ajute, să vă blagoslovească și să vă păzească de încercările care or veni, că mare și bun lucru ați început». Apoi l-a îmbrățișat cu drag pe părintele stareț Innocenzo. M-a binecuvântat pe mine și m-a încurajat să merg înainte că «drumul e cel bun», repetând: «Aceste lucruri le vrea Dumnezeu», «Acestea le vrea Dumnezeu»…

.

Părintele Ilie Cleopa și P. Stareț Innocenzo, la Sihăstria (17.08.1995)

.

Ceea ce vedea Părintele Cleopa, la Prislop deja exista. Exista ca o realitate spirituală, ca o comunitate de rugăciune și speranță. Doar Bunul Dumnezeu știe dacă duhul proorocului local Ignatu Scurtoaii, este cel care menținea trează ideea zidirii unei biserici pe Dâmbu Popii, pentru ca acum, după un secol, să fie actuală „plinirea vremii” pentru înălțarea ei. Noi avem motive să credem că este o „lucrare de Sus”, nu atât pentru felul în care au decurs lucrările fizice de construire a zidurilor, ci mai ales pentru constituirea și consolidarea „bisericii vii”, pe care ușor s-au putut înălța apoi zidurile. Căci biserica spirituală, comunitatea de rugăciune și speranță s-a înfiripat, încă înainte de 1989, în casa părinților viitorului ei preot Irineu.

.

1982, Casa părintească din Prislop, tata Valer, viitorul preot monah Irineu, mama Aurica, bunicul Ioan, surioara Adina, bunica Terezia

.

Adina-Terezia Bârle, sora părintelui Irineu, îmi relatează faptele: „Eram elevă în clasa a IX-a la Liceul de Chimie Industrială din Baia Mare. Stăteam în chirie la o bătrânică în centrul vechi al orașului. În anul școlar 1989-1990, fratele Irineu, cu un an înainte de a pleca spre Roma, m-a dus, nu departe de gazda mea, la părintele greco-catolic Ioan Rața, în casa căruia, în fiecare seară, se celebra sfânta Liturghie, precedată de rugăciunea Rozariului[4]. Era toamna anului 1989.

Participau, clandestin, de ani de zile, mai mulți creștini din Baia Mare și împrejurimi. Era casa plină. Atunci, acolo, m-am îndrăgostit de Rozar. Ardea inima în mine și trebuia să mă duc în fiecare seară la capela părintelui Ioan Rața. Acolo eu am cunoscut Biserica din catacombe. Simțeam că cei ce vin acolo se roagă cu adevărat. Atmosfera era încărcată de ceva cu totul special, unic, inefabil, minunat.

Capela din casa părintelui Rața Ioan, 1993, p. Irineu, p. Rața, d. Meo

.

În casa părintească din Prislop, fratele meu Nelu, viitorul p. Irineu, care se pregătea să meargă la Seminar și apoi la Institutul de Teologie Ortodoxă din Sibiu, dar fără sorți de reușită, a împodobit toți pereții unei camere a casei părintești încă din anii 1982 cu icoanele primite de la unchiul Valer Cherebeț, fratele bunicii Terezia, preot pensionar la biserica Calvaria din Cluj Napoca. Camera era transformată într-o mică capelă. Era în plină perioadă comunistă, tata Valer avea deschisă în curte secția de tâmplărie cu peste douăzeci de angajați, iar reprezentanții de partid făceau presiuni mari asupra lui să intre în partid pentru a putea să continue conducerea acestei activități. Prezența unei capele în casă putea aduce asupra lui consecințe destul de grele în acea perioadă. Cu toate acestea fratele meu a fost ajutat să-și creeze, nestingherit de valurile timpului, lumea lui de rugăciune și de vis.

Începuturile Rozariului la Prislop, 1991

.

În noiembrie 1990 fratele meu pleacă la Roma. Eu de la liceu veneam săptămânal acasă, de vineri seara până luni dimineața. Împreună cu cea mai bună prietenă a mea, vecina Felicia, am început să facem Rozariul în micuța capelă din casa părintească. Ni s-au alăturat două-trei persoane. Era ceva nou pentru tot satul Prislop.

Când am venit în vacanța mare, auzindu-se în sat că noi în fiecare seară la ora 19,30 „avem întâlnire cu Maica Domnului”, ni s-au alăturat elevii veniți din oraș în vacanță la bunici, apoi, pe parcurs și familiile lor, bunici și chiar părinți. De la 5-6 persoane am ajuns la peste o sută.

.

.

Atmosfera era paradisiacă, veselă și inocentă. Capela era tot timpul plină de florile culese de copii din grădini și de pe câmp. ↑

Se desfășura de-a lungul ulițelor satului spre capela noastră, un adevărat spectacol religios, grupuri de copii purtători de flori creau o veselie biblică, amintind de întâmpinarea Chivotului Legii, a arhiereilor și a regelui David la Templul din Ierusalim. În fiecare seară la 19,30, în casa părintească începea Rozariul.

Era vara, era frumos, ziua era lungă, iar după Rozariu începea veselia și jocurile în curtea părintească.

După momente de joc și veselie, cu aparatul video, dăruit de părintele Ioan Rața vizionam filme religioase (Arătarea Sfintei Fecioare la Fatima, cu cei trei copilași păstori și altele), dar și filme artistice (episoadele serialului cu Piedone și cel cu Louis de Funés). Ne jucam, cântam, în curtea și în hala atelierului de tâmplăriei a lui tata Valer, devenită loc preferat. P. Irineu ne vorbea despre Roma și minunățiile ei, despre cele ce descoperea în studiile sale, despre profesorii săi și despre imensul patrimoniu al umanității ce era acolo.

.

La discuție în atelierul de tâmplărie

Părintele Irineu a organizat, în 15 august 1992, primul pelerinaj de la Prislop la Giulești, în Maramureșul istoric ↓.

.

.

În 1993, p. Irineu a organizat primul pelerinaj mixt, ortodox-catolic, la Roma. Atmosfera în România, între greco-catolici și ortodocși era tensionată până la stele. Sate întregi într-un adevărat vacarm și vrajbă confesională. Un pelerinaj mixt în acele vremuri era de neconceput. Apoi un pelerinaj la mormântul Sf. Petru. La audiența generală de miercuri 28.07.1993 din Aula Paolo VI, grupul de români a fost așezat în primele rânduri, între grupul de japonezi și americani. Când papa a venit s-a oprit de grupul nostru și arătând cu degetul spre Irineu l-a întrebat: «cum ai reușit să aduci împreună la Roma

.

ortodocși și greco-catolici?». Papa s-a adresat grupului în limba română iar canalele de televiziune din țară au transmis acest eveniment. Grupul a dăruit papei Ioan Paul II un car cu boi sculptat în lemn și o poartă maramureșeană în miniatură. Papa a adresat episcopului de Maramureș P. S. Lucian o frumoasă scrisoare de mulțumire pentru acest pelerinaj mixt organizat de un cleric din eparhia sa, atât de vitregită de conflictele interconfesionale.

Tot în 1993 la 15 august s-a organizat un alt pelerinaj la Giulești. Aici am mers, înghesuiți într-un autocar și un microbuz, peste 90 de persoane, punând scânduri între cele două rânduri de scaune. Acțiuni de pionierat în Biserica noastră ieșită din catacombe.

.

În timp ce în alte sate creștinii ortodocși și catolici se luptau între ei, împărțind averi, terenuri și amintiri dramatice, la Prislop lucrurile curgeau într-un alt sens. În casa părintească se recita rozariul zilnic. Arma nonviolenței aducea roadele sale. Preoți greco-catolici veneau nestingheriți și slujeau sfintele Taine pentru toți credincioșii din sat, care doreau să participe. Copii din toate familiile din sat veneau la rozariu, apoi mergeam cu toții la biserica din sat, ortodoxă, la paraclis.

Tot în 1993 Irineu a venit acasă de la Roma, însoțit de preotul italian Don Meo din Mondovi și de fratele acestuia cu familia sa. Au ajuns la noi într-o seară târziu, aproape de miezul nopții. Fiind un fapt deosebit, căci încă nu se văzuse pe la noi persoane străine, au venit să-i întâmpine nu numai grupul de copii, ci și mulți oameni din sat. Din uliță până la ușa casei noastre, pe două rânduri erau peste 100 de persoane cu flori în mână, cântând priceasna „O, Domnul meu, o, Domnul meu…”, iar pe masa din casă un tort uriaș avea înscrise cu mărgele albe, ca de argint, urarea : BEN VENUTI!

.

1993, Prislop, primirea părintelui don Meo

.

Duminica Don Meo s-a dus la biserica din sat, pe care o frecventam toată familia, iar eu cântam în cor. Preotul nostru de atunci nu l-a invitat la altar. Mulți au rămas surprinși neplăcut, neînțelegând acest fapt. Atunci părinții mei au zis: „Irineu, trebuie să facem o capelă mai mare aici, în casa noastră, în care să-i putem primi pe preoții care vor mai veni la noi. Când vei deveni și tu preot, dacă nu te vor primi în biserica din sat, unde te vei duce, cum te vei simții?”.

Serile de rugăciune au continuat, cu aceeași participare numeroasă și în următorii ani, cât timp am fost elevă la liceul băimărean, și veneam acasă la sfârșit de săptămână. Apoi eu mi-am continuat studiile în Italia, dar „biserica spirituală”, comunitatea de rugăciune fiind constituită și consolidată, a fost menținută vie de mama mea Aurica și vecinele: Anica, Marițica, Măriuca, bunica Măriuca, vecina Reghina, Marius și altele ↓.

.

.

În anul 1993, în timp ce se perindau evenimentele mai sus amintite, după întoarcerea din pelerinajul din Roma, mama Aurica mi-a povestit un vis minunat ce a avut: «Eram pe Vale mai jos de Gura văii. Eram într-o mulțime de oameni. Aveam un gând și o întrebare de mult timp în minte, cum poate fi Dumnezeu Tatăl, Fiul și Spiritul? Cum pot fi trei persoane și un singur Dumnezeu? Având gândul acesta în minte am văzut cum s-a deschis cerul deasupra Gurii văii. Toată lumea s-a îndreptat spre acea deschidere. În poarta cerului am văzut un Om îmbrăcat în alb cu un văl pe față. Am fugit cu toții spre acel loc. Încet acel om s-a făcut nevăzut iar în locul lui a apărut Iisus cu o altă persoană lângă El, cu o turmă de oi. Iisus era îmbrăcat în haină lungă de culoarea aurului strălucitor și oile aveau toate haină pe ele la fel ca Iisus. Pe cer deasupra Gurii văii, Iisus mergea cu turma spre Dâmbul Popii. Cerul înainte i se deschidea și în urma lui se închidea. Am rămas toți mirați așteptând să înțelegem vedenia. Dinspre Gura văii, o femeie în vârstă a venit printre lumea care-i făcea loc ca pe o cărare până la mine și mi-a zis: răspunsul este acesta: Dumnezeu a cercetat aceste locuri, în casa voastră ați rămas doar o mână de femei care vă rugați Lui cu credință în fiecare seară. Rugăciunea voastră a ajuns la cer și Bunul Dumnezeu a binecuvântat aceste locuri».

De acum, etapa fizică, materială, construirea bisericii din beton și cărămidă, a urmat firesc: Unchiul Mircea Căpâlna, soțul mătușii Eugenia sora mamei, a venit cu ideea și ne-a convins să nu facem etajarea casei pentru improvizarea unei capele familiale, ci să se construiască o capelă în Dâmbul Popii, teren pe care mămuca Măriuca l-a dat ca zestre mamei Aurica, mama părintelui Irineu. Așa s-a împlinit și proorocia lui Ignatu Surtoaii că se va face o biserică nouă aici, dar atunci noi nu știam de proorocie. Îndemnul unchiului Mircea, a fost confirmat și susținut. Documentația tehnică pentru construcție a făcut-o arhitectul dr. Emil Costin, preot greco-catolic, fără pretenții bănești, în schimbul serviciilor de contabilitate ale mătușii Jeni, pentru firma familiei părintelui arhitect.

De altfel, Mircea și Jeni, Lena și Teo, au fost prezenți pe tot parcursul lucrărilor și sunt în continuare familiile cele mai implicate în susținerea bisericii și comunității noastre”.

.

Mircea, Jeni, Lena, Teo

.

În 15 august 1994 s-a organizat ultimul pelerinaj din Prislop la Trip – Bixad, nu pentru că se termina ceva, ci pentru că din anul viitor pelerinajele și-au schimbat cursul: dinspre alte locuri înspre noi, înspre Mănăstirea din Prislop.

.

15.08.1994 – Pelerinajul din Prislop la Trip – Bixad

1994, P. Irineu și Ghiță, în spatele lor se vede locul unde în același an va începe construcția bisericii Mănăstirii Prislop, pe Dâmbul Popii

.

.

.

.

.

Prislop, Dâmbul Popii 1994-1995 ↑

.

La Roma în 15 octombrie 1995, în biserica mare a Mănăstirii San Andrea e Gregorio al Celio, Ioan este tuns ca rasofor primind numele de Gregorio. (← foto). Părintele Irineu rememorează:

← Părintele Ieromonah Olivier Raquez m-a dus sub mantia sa. Am primit de la părinții călugări camaldolezi Capela adiacentă bisericii mari, cu intrare și curte independentă, numită Capella Salviati, pictată de ucenicul lui Michelangelo, Giovanni Batista Ricci (1537-1627).

.

Cupola Capelei Salviati pictată de Giovanni Battista Ricci

Capela a fost construită de Cardinalul Salviati pentru a adăposti icoana Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus pe care Sf. Grigore a cerut să fie pictată pe peretele exterior al casei sale după întoarcerea sa de la Costantinopol în anul 586. Prin fața acestei icoane Grigore trecea zilnic și o saluta zicând «Bucură-te Marie cea plină de har, Domnul este cu tine». În una din zile Fecioara din icoană îi răspunde: «Bucură-te și tu Grigore pentru că Domnul te-a umplut de toate darurile Sale». Din acea clipă această icoană, pictată pe zidul exterior al casei, a devenit punct de atracție și de pelerinaj. Astfel în anul 590 după ce Papa Pelagiu II moare din cauza ciumei care mistuia Roma, Grigore este proclamat papă de popor și de senat. El organizează o procesiune cu copia acestei icoane (foto →) de la San Gregorio până la Sf. Petru, în timpul căreia mor peste 300 de persoane; iar când procesiunea ajunge la podul din fața Mausoleului lui Adrian pe el se arată tuturor Arhanghelul Mihail băgându-și spada în teacă – din acel moment încetează ciuma în Roma, iar mausoleul va fi numit Castel Sant Angelo.

În Capela Salviati ia naștere micuța comunitate monastică românească din Roma cu numele de Schitul Bizantin Român. Aici românii emigranți în Roma au găsit, pentru mai mulți ani, un loc de rugăciune și de mângâiere.

.

1995 – Începutul comunității românești de la S. Gregorio din Roma

.

Capela Salviati are o istorie specială și este un loc minunat. În ea a luat naștere Comunitatea San Egidio. Aici au început activitatea lor în Roma surorile Maicii Tereza de Calcuta. În fața acestei capele am întâlnit-o pentru prima dată pe Maia Tereza de Calcuta. Eram singur în grădina din față, a ieșit pe poarta casei surorilor la cinci metri de poarta capelei, nu-mi venea să cred că era real, m-am apropiat puțin, s-a apropiat de mine, mi-a luat mâna și mi-a pus în ea o mică medalie cu chipul Fecioarei Maria și mi-a zis: «Cere-i tot ce dorești și vei primi». A intrat în casă iar eu am rămas nemișcat, fără cuvinte, privind și încercând să înțeleg dacă visam sau nu, în mână aveam medalia. Era un alt început.

În luna august 1996 am plecat iar în Moldova împreună cu tata Valer, ajutat de maica Filoteia de la Agapia şi de părintele Ioan Antistescu de la Piatra Neamţ, în căutarea unui pictor bisericesc, cu care să discut o eventuală posibilitate de a picta biserica din Prislop. Înainte întâlnisem în Italia un pictor călugăr, care era foarte faimos, am discutat un pic cu dânsul despre limbajul icoanei, dar … deşi el copia foarte bine icoanele, nu înţelegea aproape nimic din cele ce exprimau. Mi-am dat seama că mi-ar fi foarte greu să picteze el biserica din Prislop. Era ca şi cum i-aş cere unui om talentat în ale copierii, dar care nu înţelege ce scrie, nici să scrie ceea ce eu îi dictez.

Am plecat cu maşina spre o biserică din Moldova, unde lucra un alt pictor. Pe drum, înainte de a ajunge la destinaţie, părintele protopop de Târgu Neamț, Ioan Antistescu mi-a spus: «Şi în biserica aceasta din Târpeşti este un pictor care lucrează frumos, dar îi tare butucănos cu preoţii, tare greu se înţelege cu preoţii, că nu lasă după ei. Nu are rost să ne oprim pe la el». I-am zis: «De ce nu, să mergem, totuşi, că-i aproape, să văd pictura». – «N-are rost părinte, că-i tare dificil om» mi-a răspuns părintele protopop. Am insistat: «Totuşi, să mergem».

Am intrat în biserica din Târpești județul Neamț, pictorul era sus pe schelă, nu l-am văzut. M-am uitat la pictură şi am văzut frumuseţea chipului şi a mâinilor. În momentul acela, o voce minunată mi-a spus: «Acesta-i omul!». Pictorul a venit jos, ne-a salutat, am schimbat câteva cuvinte. Mi-am dat seama că-i prima persoană care înţelege ce pictează, că are un har special. L-am întrebat dacă poate să picteze şi la noi. Urma să mai vorbim. Nu am apucat a ieşi din curtea bisericii, că a fugit după noi cu o nelămurire. Ulterior, după ani de zile, soţia lui, Doina, ne-a relatat de ce a venit Mihai după noi: Întorcându-se sus pe schelă, Doina i-a zis: «Mihai, îi ortodox călugărul ăsta?» La care Mihai răspunde: «Cum să nu fie ortodox?» Doina îi răspunde: «Ăsta nu-i ortodox, Mihai!» – «Du-te, fă, de-aici, că-i ortodox, nu mă bate la cap cu prostiile tale». – «Ăsta nu-i ortodox, Mihai, cât îi lumea! Uită-te la el, cum e de frumos îmbrăcat, cum îi de curat, uită-te că nu miroase după el, uită-te ce sandale are în picioare, uită-te cum păşeşte. Ăsta nu-i ortodox de-al nostru cât îi lumea! Ai mai văzut tu pe aici vreo unul ca el?» Atunci Mihai a fugit după noi în curtea bisericii şi m-a întrebat: «Părinte, sunteţi ortodox?» La care eu îi răspund liniştit: «Da, domnul Mihai, în comuniune cu Roma». Atunci Mihai şi-a ridicat mâinile sus şi a scuipat aşa spre stânga: «Ptui! Catolic. Nu mă duc la papistaşi. Nu mă duc la eretici! Eu nu pictez cum le place la catolici. Du-te, părinte, şi-ţi caută pictor, că nu viu în veci să-ţi pictez biserica. Eu sunt ortodox, nu lucrez pentru eretici». M-am uitat la dânsul liniştit ca și cum l-aș fi cunoscut de o veșnicie și i-am zis: «Domnu Mihai, staţi liniştit că eu nu mănânc ortodocşi şi nici nu voi cere să pictaţi nimic mai mult decât prevede canonul iconografic bizantin în materie de pictură. Că d-aia am venit pân-aici să vă caut». – «Nu vin!». Şi s-a întors în biserică.

Părintele protopop, satisfăcut: «V-am spus, părinte, că-i butucănos, că n-avea nici un rost să intrăm pe la el. Haideţi, să mergem acolo unde am vrut eu să vă duc de la început. Acolo-i un pictor aşa de bun, liniştit şi pictează foarte frumos!». La care i-am răspuns: «Nu, părinte, e de ajuns. Ne întoarcem acasă, că acesta-i pictorul care va picta biserica mănăstirii din Prislop». Părintele protopop şi tata Valer se uită la mine, să vadă dacă glumesc. Repet liniștit: «Nu vă preocupați, acesta-i omul pe care-l căutam, haideți să mergem acasă». Părintele protopop surprins îmi zice: «Totuși să mergem, părinte, să vedeţi și pe celălalt pictor, suntem doar la câţiva kilometri de biserica unde lucrează». Tata insistă și el: «Doamne măi copile, am făcut atâta drum până aici, hai să mergem să-l vedem şi pe acela. Mai sunt câţiva kilometri, hai! Ce te-o apucat?». Răspund: «Tată, nu mai are rost. Acesta-i omul care va picta biserica mănăstirii. Ne întoarcem la Prislop». Necăjit, tata s-a urcat în maşină. Părintele protopop îmi zice: «Părinte, omul acesta nu va veni niciodată la Prislop, că-i tare ciudat. N-aţi auzit ce v-a spus?» M-am uitat la dânsul şi-am zis: «Părinte, lăsaţi să treacă un pic de timp, şi-ţi veni cu el să vadă biserica din Prislop și totul va fi bine». Nimeni n-a mai spus un cuvânt pe drum din Târpeşti până în Târgu Neamţ, unde l-am lăsat pe părintele protopop. Noi am pornit spre Prislop, acasă.

Peste câteva zile, eu m-am reîntors la Roma. Pe 27 octombrie 1996 în ←Biserica Mare a Mănăstirii San Andrea e Gregorio în prezența Prefectului Congregației pentru Bisericile Orientale, Cardinalul Achille Silvestrini, a Ambasadorului României pe lângă Sfântul Scaun și a altor personalități am primit tunsura în monahism: Schima cea Mică, și numele de Irineu.

.

27.10.1996 Mănăstirea San Gregorio al Celio Roma, după înveșmântarea P. Irineu – de la stânga la dreapta: Fr. Gheorghe Neneștean, Fr. Ioan Petreuș, Vittorio Peri (istoric, profesor și studios de peste 40 de ani în Arhivele Vaticanului), P. Stareț Innocenzo Gargano, P. Irineu, S. E. Achile Silvestrini (Cardinalul Prefect al Congregației pentru Bisericile Orientale), Fr. Romeo Dragomir, Don. Bartolomeo Bessone (Vicarul general al Episcopiei din Mondovi și Rector al Sanctuarului Regina Monteregalis Vicoforte), P. Claudio Gugerotti (Subsecretarul Congregației pentru Bisericile Orientale și viitorul nunțiu apostolic în Armenia și Georgia)

Altarul Sfântului Grigore de unde au pornit slujbele pentru cei adormiți

.

În Biserica Mare a Mănăstirii San Andrea e Gregorio se află altarul vechi la care a slujit Sf. Grigore Dialogul. Aici Sf. Grigore a văzut deschizându-se sub el adâncurile cu abisurile suferinței sufletelor ce nu-și găsesc pacea lor după moarte. În mănăstire murise un tânăr călugăr. După înmormântarea lui, în timp ce Sf. Grigore celebra Sfânta Liturghie, vede iar deschizându-se sub altar adâncul întunericului cu suferința sufletelor neîmpăcate și printre ele vede și pe călugărul ce murise de puțin timp. Îndurerat, Sf. Grigore își propune ca atâta să se roage până când Bunul Dumnezeu îl va salva pe acest călugăr. Celebrează zilnic Sfânta Liturghie și cu lacrimi îi cere la Bunul Dumnezeu mila Sa și ajutorul Său. Începe să vadă cerurile care se deschid deasupra altarului și adâncurile dedesubt. Când ajunge la a treizecea Liturghie, în momentul în care ridică pâinea și vinul consacrat pentru a se împărtăși, vede cum îngerii ridică înspre cer sufletul călugărului pentru care s-a rugat. Tot la acest altar se zice că, prin rugăciune, Sf. Grigore a scos din suferință sufletul împăratului roman Traian.

Aici Sf. Grigore Papă al Romei a scris Liturghia Darurilor celor mai înainte Sfințite care se celebrează în Postul Sfintelor Paști numai în Bisericile Ortodoxe și cele Unite.

Din fața acestui sfânt altar a plecat spre Anglia Sf. Augustin de Canterbury, trimis de Sf. Grigore pentru a încreștina poporul anglilor. În 05.12.1996 Papa Ioan Paul II, la noi, împreună cu Arhiepiscopul de Canterbury a celebrat slujba de seară în amintirea acestui eveniment.

05.12.1996, Mănăstirea San Gregorio al Celio – Roma,

Papa Ioan Paul II, P. Stareț Innocenzo și P. Irineu și Ioan Petreuș

La Roma realitatea românească de la San Gregorio al Celio creștea tot mai mult. Fiind dorită de însuși Papa Ioan Paul II, ca germen viu al renașterii vechiului monahism unit, ea era prezentată aproape tuturor delegațiilor ortodoxe române la Roma și nu numai.

.

Capela Salviati, Roma – P. Stareț Innocenzo, Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun, P. Irineu, P. Chiorbegia starețul Mănăstirii Neamț

.

Roma , P. Irineu, P. Vartolomeu Androne – starețul Mănăstirii Cozia, I.P.S. Emilian Timiadis – reprezentantul Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol la CEC Geneva, P. Emilian F. starețul Mănăstirii Grottaferrata

I. P. S. Antonie Plămădeală Mitropolitul Ardealului a stat câteva zile la noi la mănăstire, timp în care am discutat mult împreună despre realitatea bisericilor din România. Din țară lucrurile nu se vedeau chiar așa iar susținerea era inexistentă. Dintre episcopii români singur P. S. Mihail al Americii susținea acest nou început.

.

Roma 1998, P. S. Mihail al Americii în mijlocul comunității Schitului Bizantin Român. De la stânga spre dreapta: Fr. Romeo, Fr. Ioan, P. Irineu, P. Vasile, Fr. Felician, Fr. Gheorghe, P. Serafim

.

Cei de la Roma priveau spre înflorirea realității de acolo, iar Prislopul rămânea ca o realitate îndepărtată în timp și spațiu. Evenimentele ce se perindau în schitul românesc roman aproape că ștergeau amintirea Prislopului, dar eu aveam inima acasă în micuța biserică de pe Dâmbul Popii ce aștepta împlinirea ei.

În noiembrie 1996 a venit la Prislop părintele protopop din Piatra Neamț, cu Mihai şi Maica Filoteia, să vadă biserica. În momentul în care a văzut-o, ceva ciudat s-a petrecut cu Mihai; a simţit că trebuie să vină să o picteze. S-au întors spre Moldova pe o ninsoare şi un viscol! Ajuns acasă i-a povestit soţiei, Doina, ce bisericuţă şi ce frumos loc. Ea începe a plânge: «Mihai, chiar te duci s-o pictezi? Ai zis că tu nu pictezi la catolici!» – «Doina, atâta-i de frumoasă biserica şi atât de frumos e locul unde e poziţionată! Trebuie s-o vezi și tu».

În martie 1997 de Bunavestire eu m-am întors în ţară. M-am dus să vorbesc cu Mihai cum vom putea începe lucrarea, eu neavând nici un ban. Mihai mi-a spus preţul. Era acceptabil. Îi convenea să-i aduc materiale din Italia, culori, care în România nu se găseau atunci sau erau foarte scumpe. Şi mie îmi convenea, că aveam prieteni în Italia care speram să mă ajute să le procur. În tot anul 1997 am cumpărat culori, cât am putut; am adunat o lădiţă de culori, pensule şi foiţe de aur, cu care m-a ajutat seminaristul Marc Millais, ←primul susținător al Mănăstirii Prislop

Între timp la Roma, împreună cu P. Innocenzo, m-am întâlnit de mai multe ori cu Maica Tereza de Calcuta și am avut împreună lungi discuții. Maica Tereza deținea cea mai mare parte a complexului de la San Gregorio.

.

29 iunie 1997 Cetatea Vaticanului, P. Irineu cu Maica Tereza de Calcuta

.

În 29 iunie 1997, cu două luni înainte de a pleca de pe tărâmul acestei lumi, m-am întâlnit cu dânsa în Vatican, după masa, după ce avuse ultima sa întâlnire cu Papa Ioan Paul II. Era în căruciorul cu rotile, se apropia de plecarea sa înspre alte tărâmuri, știa că va muri curând și de aceea a pregătit totul pentru ca să poate fi la Calcuta în acel moment. Maicile nu au vrut să mă lase să o întâlnesc deoarece era foarte slăbită și obosită. Le-am zis să-i spună doar că sunt acolo. Când i-au spus m-a chemat sus la dânsa. Am vorbit aproape o oră împreună. Mi-a repetat de mai multe ori: «Părinte, Roma nu este pentru tine, haide cu mine la Calcuta, la cei ce au nevoie de tine, Roma nu este pentru tine». Cu toate acestea în aceeași zi ne-a dăruit șase camere în mănăstirea San Gregorio al Celio din Roma. Maica Tereza a plecat apoi la Calcuta și de acolo în 5 septembrie 1997 a plecat spre patria cerească, de unde sunt sigur că și acum privește cu drag spre noi. Din brațele Maicii Tereza au plecat spre cer milioane de oameni, din brațele ei în brațele lui Iisus. Nimeni nu a văzut-o vreodată cu mănuși medicale în mână, cu mască de protecție pe nas. Bolnavi terminali, leproși, trupuri rănite ce noi europenii nu ni le putem nici măcar imagina, au găsit în brațele sale poarta spre veșnicie. Nu s-a contaminat, nu a murit de boli, ci de bătrânețe. Privindu-o, în timp ce-mi povestea de frumusețea lui Iisus, simțeam cât e de viu și de real Iisus în ea. Era adevărat: în logica lui Dumnezeu, mărul putred la atingerea de mărul sănătos devine sănătos și el. Aceasta este logica lui Iisus și exemplul real al vieții Sale. De câți bolnavi El s-a atins, toți s-au vindecat

.

Partea de mănăstire primită de la Maica Tereza de Calcuta

În ianuarie 1998 am fost invitat de Episcopul de Ortona-Lanciano, monseniorul Ezio d’Antona să celebrăm sfânta Liturghie în ritul bizantin, cu ocazia săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, în cele două catedrale episcopale. La masă am discutat cu Episcopul despre icoane, despre frumuseţea lor, despre biserica din Prislop şi despre dorinţa mea de a face pictura la biserică, şi că am găsit pictorul potrivit. M-a întrebat episcopul: «Ce aștepți, de ce nu începi lucrarea?» I-am răspuns: «Sigur o să începem aşa încet după pasul nostru, câte un metru pătrat, după cum vom putea».

.

Ianuarie 1997. P.S. Episcop Ezio d’Antona, în dreapta sa Tommaso Valentineti viitorul Mitropolit al Pescarei, Gheorhe Neneștan și P. Irineu, în stânga sa: Felician Cadar, Ioan Petreuș și P. Serafim în catedrala din Ortona

.

Ne-am întors la Roma. Apoi, aproape de Paşti, Preasfinţitul Ezio d’Antona a vizitat comunitatea noastră monahală din Roma şi a rămas cu noi la masa de amiază. Am discutat împreună despre diverse realități din biserică. A plecat împreună cu vicarul său general monseniorul Tomasso Valentineti, viitor Episcop de Termoli şi actual Mitropolit de Pescara.

Vara, am vorbit iar cu Mihai; i-am trimis câte culori am mai putut aduce de la Roma. În septembrie a venit pentru două săptămâni, ca într-o vacanţă, să picteze absida. A pictat Pantocratorul. Şi a plecat acasă. Eu, de la Roma, l-am sunat la telefon pe tata Valer, să văd ce s-a făcut, la care tata îmi spune: «Doamne, măi Irineu, o venit pictorul ăsta și o ţâpat un sfânt supărat pe tot peretele şi s-o dus! Nu știu cum o mai fi și când a mai veni înapoi».

În octombrie 1998 lucram în grădină la Roma. Sună la poartă Episcopul Ezio cu vicarul. Intră în grădină. Dintr-un plic scoate un cec şi-mi zice: «V-am adus ceva bani pentru pictura de la Prislop». Nu-mi venea să cred ceea ce vedeam. Număram zerourile, la lirele italiene de atunci, și l-am întrebat pe episcop: «E corect ce-aţi scris aici?» – «Da, potrivit pentru pictură». Mi-a dat să semnez o hârtie, că am primit cecul şi au plecat. Am rămas uimiţi, toţi. A doua zi am pus cecul în bancă, am transformat lirele în dolari: Era exact suma concordată cu Mihai, fără ca Episcopul să fi ştiut despre ea. Peste câteva zile lira italiană s-a devalorizat. Dacă nu schimbam atunci lirele, pierdeam aproape jumătate din valoarea lor. Aşa am primit exact suma necesară pentru pictarea bisericii şi a icoanelor de pe iconostas.

În timpul iernii, înainte de Crăciun 1998, domnul Mihai îl sună pe tata Valer şi-l întreabă: «Cum stă fresca pe perete? Nu i s-au schimbat culorile, la temperaturile polare de acolo?» – «Tătă-i bură!», zice tata (îi acoperită de burniţă). Mihai neînțelegând răspunsul repetă întrebarea «Stă bine pe perete?», la care tata îi răspunde «Nu ştiu, domnu Mihai, da acela atâta-i de necăjit şi plânge». – «Cine plânge?» – «Păi, sfântul acela care l-aţi ţâpat acolo singur pe perete și ați plecat!» – «Curge apă pe el? E gheaţă? Ce-i?» – «Nu, nu domnu Mihai. Tătu-i bură. Plânge că-i singur, că n-aţi mai venit să pictaţi alți sfinți lângă el».”

.

Pictorul Mihai Gabur, soția sa Doina, Părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, P. Irineu și verișorul său Emanoil

.

A treia zi de Crăciun, 1998, tânărul ieromonah Irineu-Ioan Bârle, după terminarea Sfintei Liturghii, grav bolnav, simte că nu mai reușește să stea în picioare; după slujbă, cade în faţa altarului bisericii din Roma. Amintirea acelei zile, acum îi opreşte o clipă naraţiunea, apoi continuă:

„Grav bolnav am plecat la Trento. Ne mai fiind în stare să stau pe picioare, să celebrez sfânta Liturghie, am fost dus la mănăstirea Fonte Avelana şi de acolo la Trento. În 2 februarie 1999, – ziua de naştere a surorii mele, Adina-Terezia, am intrat, pe poarta mănăstirii părinţilor Venturini din Trento via dei Giardini nr.36. Simțeam cum viața se scurge încet din mine. Eram ca și un vas spart, țăndări. O grămăjoară de cioburi cu puține speranțe de a mai fi om viu pe picioarele sale. Începea pentru mine o nouă epocă a vieţii mele.

Nu ştiam dacă la Prislop se continuă pictura sau nu. Starea sănătăţii mele era atât de gravă, încât nu ştiam dacă voi mai ajunge vreodată viu acasă. Mă cufundam încet în adâncuri, pierzând contactul cu realitatea şi cu lumea care mă înconjura. L-am sunat pe Preasfinţitul Ezio să-l întreb dacă să-i trimit înapoi banii primiţi, deoarece sănătatea mea era la pământ și eu mă apropiam cu pași mari spre poarta mormântului. Mi-a răspuns, ca un părinte: «Ceea ce am dat, ţi-am spus de ce. Lasă-i să meargă unde trebuie. Să nu opreşti pictarea chiar dacă eşti bolnav. Pictorul ştie ce are de făcut!»

În vara anului 1999 s-a pictat cupola → de sus: Înălţarea Domnului şi Liturghia Cerească. În timp ce picta pe Iisus purtat de îngeri în Liturghia Cerească, mă sună tata, care până atunci n-a zis nici un cuvânt de apreciere a picturii lui Mihai, şi-mi spune: «Aşa frumos a lucrat Mihai, că n-am văzut nicăieri pe unde am umblat aşa ceva, un Iisus frumos cum nu am mai văzut pe nicăieri». L-am simţit pe tata că era în sfârșit mulţumit şi pictura era pe drumul cel bun.

În septembrie 1999, după mai bine de șase luni de oscilare între viață și moarte, am venit acasă pentru trei zile. Eram în convalescenţă. Mama şi tata nu știau încă nimic despre starea sănătății mele. Am văzut ce frumos picta Mihai, după schema ce o stabilisem cu el de la început, deşi nu lucrase niciodată pe fond aurit, ci numai pe fond albastru închis, specific Moldovei.

În anul 2000 mă simţeam cu mult mai bine. I-am arătat Preasfinţitului Ezio poze cu pictura. Vicarul său don Tommaso, devenise episcop de Termoli Larino în Italia. I-am explicat dificultatea lui Mihai de a picta pe fond aurit. M-a întrebat: «Mihai a mai văzut undeva biserici cum vrei tu să picteze?» – «Nu, pentru că în România nu există. În Italia sunt la Roma, Ravena, Monreale, Palermo şi Veneţia». Atunci Preasfinţitul a plătit două săptămâni de studiu pentru mine, Mihai şi Doina, în Roma, unde am văzut toate bisericile paleocreştine, începând de la Catacombe. Apoi am mers la Ravena, unde am văzut mozaicul bizantin pre-iconoclast; apoi la Veneţia, unde am vizitat Torcello, Murano şi Catedrala Sfântul Marco; acolo părintele Franco Dezideri ne-a facilitat studiul mozaicului şi accesul la toate izvoarele documentare, ne-a cazat şi ne-a dăruit o mulțime de cărţi cu studii în materie. De la Veneţia am plecat cu avionul la Palermo şi am studiat Catedrala din Monreale, Catedala din Cefalu→, Capela Palatină şi Biserica Martorana – unicele vestigii ultra-milenare păstrate ca patrimoniu al umanităţii.

.

http://datastorage02.maggioli.it/data/docs/illuminazione.architetti.com/philips_monreale_03.jpg

Interiorul Catedralei din Monreale sec XII – Sicilia

Întorşi în ţară, pictura lui Mihai s-a schimbat. A înţeles cu adevărat ce am dorit să fac la Prislop. A continuat pictarea, elaborând tot ceea ce a văzut în proiectul iconografic, care pas cu pas se desăvârşea în micuţa biserică din Prislop. Acest locaș reunea în sine timpi, spaţii, oameni, istorii, trăiri, unite de o taină sublimă, inefabilă, mistagogică, ce te conduce, te călăuzeşte, te face să guşti, să simţi, să trăieşti Misterul, taina minunată a vieţii”.

.

.

P. Irineu, Doina și Mihai în timpul lucrărilor la Prislop

.

Confesarea părintelui Irineu s-a încheiat târziu, spre miezul nopţii. Luna, demult răsărită, şi-a găsit cale să se înalţe spre Zenit. De sus învăluie cu lumină livada din Dâmbu Popii. În mijlocul ei străluceşte bisericuţa, pe care regina nopţii blând o îmbrăţişează cu razele ei. Apoi îşi continuă astrala călătorie spre alte ţări şi mări, ducând cu ea chipul şi odiseea Mănăstirii din Prislop.

  1. Bârle Ioan, Butica Augustin, Periș Lucian, Pop Vasile și Sabău Cristian.

  2. Traian Crișan, născut la data de 21 mai 1918 în comuna Iara (astăzi în județul Cluj), a studiat la Colegiul Pontifical “Pio Romeno” din Roma și a fost hirotonit ca preot greco-catolic la Roma în data de 25 martie 1945, fiind încardinat în Eparhia de Cluj-Gherla. În perioada 1979-1981, Mons. Traian Crișan a îndeplinit funcția de subsecretar al Congregației pentru Cauza Sfinților din cadrul Curiei Romane. La data de 7 decembrie 1981 a fost numit în funcția de secretar al Congregației pentru Cauza Sfinților din cadrul Curiei Romane, primind cu această ocazie și titlul de arhiepiscop titular de Drivastum (Drivasto), pentru că acesta este rangul prevăzut de canoanele Bisericii Romane pentru demnitatea respectivă. A fost consacrat ca arhiepiscop la Roma în data de 6 ianuarie 1982 de către Papa Ioan Paul al II-lea, asistat de către arhiepiscopul titular de Thagora, Eduardo Martínez Somalo (oficial al Curiei Romane, viitor cardinal și Camerlengo) și de arhiepiscopul titular de Feradi Maius, Lucas Moreira Neves (secretar al Congregației pentru Episcopi din Curia Romană și viitor cardinal). Hirotonirea sa întru arhiereu și ridicarea la rangul de arhiepiscop a dus la o reacție vehementă din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care a considerat actul consacrării, săvârșit de însuși papa Ioan Paul al II-lea, drept un act de provocare la adresa Bisericii Ortodoxe Române, întrucât Biserica Română Unită cu Roma ar fi încetat să existe în anul 1948. Sfântul Sinod, în ședința sa din 10-11 ianuarie 1982 a redactat un protest energic și a semnalat conducerii de partid și de stat din România „abuzul” săvârșit de Roma papală. Patriarhul Iustin Moisescu a trimis o telegramă de protest către papa Ioan Paul al II-lea, telegramă publicată în ziarele centrale din 14 ianuarie 1982: „Reprezentanții clerului și credincioșilor ortodocși români, prezenți în mare număr și de pe tot cuprinsul țării (…) au protestat energic împotriva acestui act al Sanctității Voastre și au cerut ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să ia atitudine oficială față de această imixtiune în treburile interne ale Bisericii noastre autocefale și ale României, țară suverană și independentă.” Discursul pontifical din 6 ianuarie 1982, favorabil reconstituirii Bisericii Române Unite, a trezit din nou speranțe în rândul greco-catolicilor din România. Într-o cuvântare rostită ulterior în cadrul unei liturghii transmise din capela postului Radio Vatican, arhiepiscopul Traian Crișan a arătat că a fost înălțat la demnitatea de arhiepiscop pentru Curia Romană și nu pentru Biserica Română Unită din țară, fiind, deci, neavenit protestul Sfântului Sinod. Pentru credincioșii greco-catolici români, care nu puteau asculta în nici un fel duminica sau în sărbători o liturghie catolică, li s-a recomandat să asculte Liturghia în limba română transmisă de postul Radio Vatican, în cadrul căreia se rostea fie o omilie, fie o predică tematică instructivă. Această Liturghie a fost mult timp onorată de prezența ierarhilor români uniți din emigrație, episcopul Vasile Cristea și arhiepiscopul Traian Crișan. Arhiepiscopul Traian Crișan s-a retras la 24 februarie 1990 din funcția de Secretar al Congregației pentru Cauza Sfinților din cadrul Curiei Romane. A trecut la cele veșnice la Roma în ziua de 6 noiembrie 1990, la vârsta de doar 72 ani. A fost înmormântat în Cimitirul “Campo Verano” din Roma, unde sunt și episcopul Vasile Cristea, Mons. Aloisie Ludovic Tăutu și alții. emigranți români. Din însărcinarea Papei Ioan Paul al II-lea, arhiepiscopul Traian Crișan l-a consacrat la 26 iunie 1983 ca episcop pe Louis Vasile Pușcaș (Episcop pentru Greco-Catolicii Români din Statele Unite ale Americii).

    Extras din: http://ro.wikipedia.org/wiki/Traian_Crișan.

  3. P. Mario Erbeta, a publicat Apocrifele Noului Testament; Tommaso Federici – liturgist oriental, primul traducător al tăblițelor akadice de la Muzeul Barocco din Roma; P. Emmanuele Testa, arheolog și biblist.

  4. Razariul provine din cuvântul latin rosarium care înseamnă grădină de trandafiri. Primește semnificația religioasă de coroană de trandafiri, coroană de rugăciuni închinate Fecioarei Maria. Rugăciunea Rozariului a fost concepută de Sfântul Dominic (1170-1221) fondatorul Ordinului Dominican, pentru a cinsti cincisprezece din cele mai importante mistere ale vieții lui Iisus și ale Sfintei Fecioare. În anul 1212 Sfântul Dominic fiind la Tolosa are o viziune a Fecioarei Maria care-i dă în mână un rozar și îi cere să-l folosească ca și armă de luptă neviolentă în locul spadei. Rozariul intră în istoria Bisericii Catolice în perioada târzie medievală. Poporul simplu nu știa citi și nici nu înțelegea rugăciunea celor 150 de psalmi ai lui David, care se făcea în limba latină. Rozariul venea pentru a înlocui această carență cu repetarea celor 150 de „Ave Maria” din Evanghelia lui Luca. Rozariul a fost răspândit de Sfântul Petru de Verona (1205ca-1253) și a fost aprobat ca rugăciune devoțională, în numele papei Sixt al IV-lea de cardinalul Alexandru Nanni Malatesta în 1476, fără să devină element liturgic al Bisericii Catolice. Victoria creștinilor de la Lepanto din 1571 asupra invaziei islamice, a fost atribuită de Papa Pius V, rugăciunii Rozariului, de acea în 1572 instituie sărbătoarea Sfântului Rozariu în prima duminică din octombrie. Din 1913 sărbătoarea este mutată în dată fixă pe 07 octombrie. Rozariul este format dintr-un lanț de mărgele împărțite în cinci decade (zece boabe) separate de spațiu și mărgea intermediară. Pe cele zece mărgele dese se zice „Bucură-te Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul trupului tău Iisus. Preasfântă Marie Maica lui Dumnezeu roagă-te pentru noi păcătoșii, acum și-n ora morții noastre. Amin” Această rugăciune este formată din salutul adresat Fecioarei de Arhanghelul Gavriil și verișoara sa Elisabeta: Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Şi îngerul a plecat de la ea. … Şi în acele zile, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a seminţiei lui Iuda. Şi a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta. Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Lc. 1, 26-43. Pe mărgeaua rară se zice rugăciunea Tatăl nostru. Înainte de fiecare decadă se amintesc momente din viața Mântuitorului Iisus și a Fecioarei Maria după cum urmează: 1. Bunavestire, 2. Vizita Mariei la Elisabeta, 3. Nașterea lui Iisus, 4. Prezentarea Pruncului Iisus la Templu, 5. Pierderea lui Iisus la 12 ani în Templu (acestea formează Misterele de Bucurie); 6. Agonia lui Iisus în Ghetsimani, 7. Biciuirea lui Iisus, 8. Încununarea cu spini, 9. Drumul spre Calvar, 10. Răstignirea și moartea pe cruce (acestea formează Misterele de durere); 11. Învierea, 12, Înălțarea, 13. Pogorârea Sfântului Duh, 14. Adormirea Maicii Domnului, 15. Încoronarea Mariei ca Regină a cerului și a pământului; (acestea sunt Misterele de Mărire). În anul 2002, Papa Ioan Paul II a adăugat alte cinci mistere numite de lumină: 1. Botezul lui Iisus, 2. Nunta din Cana, 3. Începutul predicării lui Iisus, 4. Schimbarea la Față, 5. Cina cea de taină. Pe lângă cele cinci decade rozariul mai are o cruce și cinci mărgele, trei dese și două rari. Pe cruce se recită Crezul, iar pe mărgele rugăciunile, la fel ca pe cele din coroniță.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.