Cartea Manastirii Prislop,  Pr Romul POP

Prislopeni care au făcut istorie.

Nu ne propunem o abordare exhaustivă a celor care „au făcut istorie”, dar ne simţim obligaţi să rostim măcar câteva cuvinte, pomenind numele unor viteji înnobilaţi, şi să aprindem o mică lumânare la monumentul spiritual al eroilor.

Viteji înnobilaţi. O simplă înşiruire a datelor extrase din Cronica Maramureşului ne uimeşte cu numărul prislopenilor gratulaţi prin înnobilare pentru acte de vitejie, într-una din cele mai tulburi vremuri de interminabile războaie de apărare şi păstrare a teritoriilor străbune, ideal susţinut, implicit, de interesele politice ale stăpânitorilor vremelnici ai Transilvaniei, dar, în fapt, prin puterea braţelor bravilor români. Iată un extras lapidar din acest document: „1570 – se înnobilează familia Triff alias Vaida; 1579 – se confirmă înnobilarea definitivă a voievodului Marian din Prislop şi a urmaşilor lui; 1580 – se înnobilează familia Papp în Boiu Mare; 1591 – se întăresc în donaţii toţi voievozii din Prislop; 1602 – voievodul Ionaş din Prislop împrumută pe generalul Basta cu 4000 de florini; 1635 – se înnobilează familia Borbel din Beria în Prislop; 1665 – se înnobilează familia Urs din Prislop”.

De asemenea, în lucrarea Nobilimea Chioarului, Valer Hossu din Răstoci consemnează că în satul Prislop „erau următoarele familii de nobili: Demeter, Triff Ioan cu fiul Ştefan, Trif Costin cu fiii Ioan şi Samoilă, Bucşe Filip cu fiii Bălan şi Simion, Ursz cu fraţii Vasile şi Paul, Ursz Dan cu fiii Paul şi Martin, Horvath Gheorghe, Horvath Andrei, Bârle Luca cu fiii Ştefan, Simion şi Ioan, Perşe Tivadar cu fiul Simion”.

Nu este obiectul acestei cărţi o astfel de documentare, dar dacă cineva ar răsfoi filele cele prăfuite din arhive, despre faptele de vitejie ale românilor noştri s-ar putea scrie pagini de epopee.

Dezveliţi tot adevărul/ Şi le spuneţi tuturor,/ Cum luptară fraţii noştri/ Pentru Neam şi Ţara lor !

 

Eroi. Monografia satului Prislop înscrie, ca pe o pagină de letopiseţ, ca pe o placă de marmură, numele celor care şi-au vărsat sângele pe frontul de întregire şi apărare a Patriei: „În primul război mondial (1914-1918), 21 eroi: Bârle Gavril, Bârle Leon, Bârle Ştefan, Bescai Terenţie, Bodea Nicolae, Bucşă Vasile, Danciu Ioan, Dănuţ Nicolae, Dănuţ Vasile, Ile Onuc, Imbre Ioan, Marian Ioan, Marian Teodor, Micu Vasile, Mihali Ioan, Mihali Gheorghe, Nan Vasile, Satmari Ioan, Sava Gheorghe şi Sava Vasile. În al doilea război (1941-1945) alţii nouă eroi: Butuza Nicolae, Dănuţ Dumitru, Mihali Gheorghe, Mihali Gheorghe II, Nichita Ilisie, Petrişor Gheorghe, Sava Vasile, Trif Vasile şi Trif Vasile II”[1].

Pe altarul inimilor noastre trebuie să aprindem pentru fiecare din ei o lumânare şi să psalmodiem imnul de închinare:

 

Presăraţi pe-a lor morminte / Ale laurilor foi,

Spre a fi mai dulce somnul / Glorioşilor eroi !

 

Dar se cuvine să nu-i uităm nici pe aceia ale căror nume trebuie înscrise între martirii neamului, pe cei care, în faţa pericolului ateist şi torţionar, după instaurarea noului regim, „au luat calea codrului”, şi au suportat, ei şi familiile lor rămase în sat, prigoana celor fără lege şi fără Dumnezeu. Cunoscuţi în istorie sub numele generic de partizani, ei sunt o pildă a rezistenţei, prin credinţă şi iubire, în faţa opresorilor sadici şi a torturilor fizice şi morale inimaginabile. Ne referim mai ales la perioada 1948-1952, când Munţii Făgăraşului îi adăpostea pe camarazii lui Ion Gavrilă-Ogoranu şi fraţii Arnăuţoi[2], iar Munţii Ţibleşului şi satele împădurite ale Lăpuşului şi Chioarului îi ocroteau pe cei din ceata lui Nicolae Pop şi a preotului Atanasie Oniga (amândoi ucişi).

Aristina[3], fiica lui Nicolae Pop, supravieţuitoare condamnării la 20 ani muncă silnică, povesteşte, cu zâmbet amar, un episod din acel timp: „Securitatea a aflat că noi am fi prin regiune şi Pavel Moga a fost chemat la Securitate. Nu ştiu mai mult decât că acest om a murit în bătăi. Am trecut apoi în altă comună, în Libotin. Tata avea acolo un bun prieten, Ion Perhaiţa, care avusese un frate senator, cred că liberal. Acesta avea mulţi prieteni în Dobric. Ne-a pus în legătură cu ei, iar aceştia ne-au adăpostit în casă. Unul din ei era Alexa Moşuţ, care, la rândul lui ne-a pus în legătură cu un prieten de-al lui din comuna Costeni, secretar de partid. Acest om ne-a ţinut în podul casei lui, în timp ce jos veneau membrii de partid (așa-ziși comuniști) şi discutau politică. Până la urmă s-au îmbătat şi au încins o horă acolo, şi au început să cânte: Să trăiască partizanii, până vin americanii[4].

Venirea americanilor a fost o himeră, rod al disperării. A fost un elan spre eliberare, o speranţă spulberată atroce, căreia i-au căzut victime şi consăteni de-ai noştri din Prislop.

„În sat era o atmosferă pro-americană, întreţinută de partizanii de pe Prelucă şi Buteasa. Casa din pădure a lui Octavian de pe Cioroi era un loc unde aceştia veneau noaptea după provizii, supunându-se riscului; ca Mărcuţu din Finteuşu Mic, condamnat la 15 ani de temniţă grea”[5].

Ca victimă, nominalizată în mod cert, se cunoaşte cazul soldatului Todoru lui Lazăr. Actualul crâsnic al Mănăstirii Prislop, Pop Lucaciu, povesteşte: „Todoru lui Lazăr era frate cu mama mea, de la care am aflat apoi întâmplarea de pe vremea când eu aveam doar un an. Todor era soldat la marina militară. A venit acasă în permisie, îmbrăcat militar, cu armă şi muniţie. Tatăl meu, Iuonaşu lui Ioje, l-a condus la tren în Ileanda la gara CFR, să meargă înapoi la unitatea militară. După un timp s-a aflat că-i dat în urmărire. Familia anchetată, bătută, nu avea ce declara. Nu ştia nimic. S-a aflat apoi că ar fi fugit la partizani. Apoi, că ar fi fost împuşcat într-o poiană de lângă Tîrgu Lăpuş. După un timp, fratele lui Todor, Vasile Lazăr, fiind în târgul de animale din Lăpuş, cineva i l-a indicat pe omul ce dădea chitanţe (ţidule) celor ce intrau la târg. Vasile s-a dus la el şi i-a zis, privind crunt în ochii lui: «Tu l-ai împuşcat pe fratele meu, Todor, în poiană?» La care, ţâdularăşul s-a făcut nevăzut şi nu l-au mai întâlnit, nici în târg nici în oraş”.

Soţia crâsnicului, Anica, născută în satul vecin, ne spune că oameni din Buteasa povestesc şi azi că acolo pe un partizan l-au împuşcat în odorul casei lui Văsălica din Vale, în februarie 1951.

Eroi au fost, eroi sunt încă, Şi-or fi cât neamul românesc…

29.01.2012, Pop Lucaci cu soția Anica vorbind cu p. Romul

„Aceasta este poarta Cerului”

Pe lângă eroii pomeniţi, câţi din cei căzuţi în lupte au rămas necunoscuţi! Câţi, alţii, au pierit de nimeni ştiuţi prin cele străinătăţi, de a căror urmă nu se interesează nimeni! Şi n-au o cruce la căpătâi în cimitirul satului! Câţi au fost seceraţi de boli, de greșeli şi de fărădelegi, înainte de a-şi împlini „soarta”- numărul anilor ce trebuia să-i petreacă printre cei vii; şi, pentru că din vina lor au plecat prea devreme, nu-şi găsesc odihna sufletului. Şi mai bântuie printre cei vii şi le turbură liniştea lor! Şi de multe ori surpă temelia caselor lor. Da. Într-o perioadă de numai 54 de ani, din satul Prislop au dispărut 65 de case! Şi în ultimele două decenii au fost patru morţi năprasnice: trei spânzuraţi şi unul electrocutat!.

Pentru toţi aceştia, şi alţii nepomeniţi, nu avem altă cântare de prohodire, nici alt imn de pomenire, cu care să le fie redată liniştea şi pacea, decât încercând să deschidem şi pentru ei o „poartă a raiului”, prin rugăciune de dezlegare la un sfânt altar, la un jertfelnic bine-plăcut lui Dumnezeu. Să facem ceea ce a zidit şi patriarhul Iacob, cel invocat în cântarea de sfinţire a bisericilor: „Sculându-se Iacob dimineaţa şi luând piatra ce o pusese sieşi căpătâi, a ridicat-o stâlp şi a turnat deasupra ei untdelemn, şi a zis că: Domnul este în locul acesta, iar eu nu am ştiut; înfricoşat este locul acesta; nu este acesta alta decât casa lui Dumnezeu, şi aceasta este poarta cerului. Aleluia, Aleluia, Aleluia.”

Aceasta va fi marea bucurie şi împlinire pentru prislopeni, la cumpăna dintre cele două milenii, 1994-2004, o poartă a Cerului, un altar de rugăciune și de pomenire, o mănăstire în Dâmbu Popii.

[1] Colonel (r) Gheorghe Zah, Monografia satului Prislop, Editura ROPRINT Cluj-Napoca, 2005, p. 336.

[2] Ion Gavrilă-Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, editura Marineasa, Timişoara, 1993, p. 344.

[3] Aristina Pop-Săileanu, Să trăiască partizanii până vin Americanii, Fundaţia Academia Civică, 2008, p. 192.

[4] Id.ibid., p. 48-49.

[5] Relatare, în 24 ian. 2012, de Teodoru Măriţâchii, (Ile Todor), 79 ani, Prislop, uliţa Hărăscu nr. 147.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *