Biblioteca Virtuala,  Pr Romul POP

Vremea Secerișului

Argument:

Profeţia proorocului Amos, în jurul anului 740 î.Cr.:

Iată, vin zile – zice Domnul Dumnezeu – în care voi trimite foamete pe pământ, dar nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului”-8,11.

În vara anului 30:

„În vremea aceea umbla Iisus prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

Şi văzând El mulțimile, i s-a făcut milă de ele, că erau necăjite şi rătăcite ca niște oi care nu au păstor.

Atunci le-a zis ucenicilor Săi: Iată secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-L deci pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său”- Evanghelia după Matei, 9,35-38.

În anul 33, după învierea Sa din morți, Iisus le poruncește Apostolilor:

Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergeți și învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele  Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă. Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. – Evanghelia după Matei 28,18-20.

 

Prefață

Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru; că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi.” (2 Pet. 3, 8)

Parcurgând pagină cu pagină cartea părintelui Romul Pop, cititorul are numeroase prilejuri de reflecție, confruntat cu paliere multiple de înțelegere și cunoaștere, de la timp, în dimensiunile și relativitatea abordării lui, la devenirea omului antic și a celui modern, care se situează sau nu, sub umbra lui Dumnezeu.

Omul, în devenirea biologică, trupească, nu se poate sustrage construirii sale, care în nouă luni de pregătire se modelează, urmând alcătuiri, unele bizare, ce repetă în acest scurt interval, tot zbuciumul materiei vii în căutarea formei desăvârșite, în care Dumnezeu și-a trimis suflarea. Ca să ajungem trupuri desăvârșite, demne de ”anima” divină, creștem etapă cu etapă, evoluăm de la forme primare și primitive, spre armonia și minunea copilului născut. Parcurgem și ne forjăm după matricea materiei, căci suntem și trup și ”țărână”, și atâta timp cât suntem pe pământ, nu putem anula acest dat, de a locui în trupul nostru ca într-o haină, construită asemenea tuturor corpurilor vii.

Dar ordinea lumii și armonia ei, face ca prin simetrie, să fim ”obligați” ca și spiritual să urcăm pas cu pas, etapă cu etapă, spre desăvârșirea ființială, având ca unic model și reper, viața lui Isus. Aici, la acest nivel, cele nouă luni ale construirii trupului se transformă într-un an liturgic, jalonat de sărbători sau poate într-o viață, iar uneori, chiar o succesiune de generații, depinzând pentru fiecare, de „plinirea” vremii… În cele ale lui Dumnezeu, timpul are o nesfârșită ”răbdare” cu oamenii, nimic nu este prea grăbit, fiecăruia i se dăruiește clipa veșniciei, cu singura condiție, de a avea și darul priceperii ei. În fiecare an liturgic, biserica rememorează viața lui Isus, dându-ne mereu șansa unei gestații a ființei, la capătul căreia, urmând pasul Lui, ne putem apropia de El.

Paginile cărții ne ghidează în drumul de „creștere” pe care suntem chemați. Ghidul vorbește fiecăruia pe limba lui: găsim teme universale și de acum clasice, precum cele care pun înaintea noastră Neprihănita Zămislire și nașterea Sfintei Fecioare Maria, sfinții, marile sărbători; răspunsuri la întrebări aparent retorice precum: „de ce mă rog?”; ne instruiește purtându-ne prin secole de creștinism și aducând în actualitate istorii inedite pentru omul modern, din viețile sfinților; dar mai cu seamă, ne trezește din comoditatea gândului și din lenea firii, cu teme din viața cotidiană, care la prima vedere sunt detașate de implicarea credinței și a spiritualului, dar se dovedesc conectate, rezolvabile mereu prin intervenție divină, solicitând perpetuu, din partea noastră simțuri treze, inteligență vie și blândețe perenă. Ne regăsim: creștini, secerători, profesori și medici, …năzuitori și „candidați” la fericire puși față în față cu realități concrete ale vieții noastre, oferindu-ni-se, nu doar prilejul reflecției, dar de multe ori, chiar dacă nu soluția directă și rețeta infailibilă, ci posibile răspunsuri valide pe care, urmându-le în maniera lui Cristos, ne orientează spre „echilibrul crucii”.

Ontogenia credinței noastre, a fiecăruia, urmând pasul lui Isus, pentru a crește desăvârșit, trebuie să parcurgă an de an, viața lui și ai celor care l-au simțit și l-au înțeles în timp real: mama sa, câteodată ucenicii săi, sfinții care aproape, tot mai aproape ajung până lângă noi, iar ca ”năzuitori” spre fericire suntem chemați să întregim enumerarea.

Tot ce „spune” părintele Romul Pop în paginile acestei cărți, ne deschide spre înțelegere. Cuvintele, chiar dacă sunt scrise și citite, au vibrația rostirii, ecoul lor persistă în memorie, înlănțuindu-se și articulându-se cu consistență, dându-ne orientare și sens. Ele încep cu începutul, și ce început poate fi mai potrivit, decât cel al sărbătorii nașterii Maicii Domnului, care ne introduce didactic în miezul problemei. Suntem la începutul unui drum de pelerinaj virtual, în măsura în care îl facem citind,….pelerini la locuri mariane, găsind sens și motivație rugăciunii, căutând și „construind” locuri de rugăciune în case și în inimi.

Paginile cărții aduc în fața cititorului modele concrete de conduită, sfinții, și nu doar învățătura implicită desprinsă din viața acestora, ci îndemnuri directe spre atitudini în fața provocărilor contemporane: nimeni „să nu stea pasiv!”, oricine „să fie optimist!”, „să fim cu El”, „să fim fideli”, iată imperative clare, care nu îți lasă loc de interpretări sau de scuze că n-ai auzit, că n-ai știut sau că ai simțit frica. Părintele Romul „vorbește” și de acum „auzi” și „știi” și asta te obligă!

Părintele Romul Pop jonglează virtuos în registrul îndemnurilor împletite cu emoția. Citind capitolul „Noi și îngerii la sfânta liturghie”, am simțit cerul, nu doar aproape, ci pe noi în mijlocul lui. Am întrevăzut ceva din marea taină a liturghiei, când „cereștile netrupeștile puteri” sunt alături de noi, iar „Îngerii, îşi mobilizează toate puterile sufleteşti spre a-şi depăşi înrudirea cu lutul, vieţuirea în trupul supus asaltului patimilor cele potrivnice în cotidiana călătorie pe valurile cele sărate ale acestei vieţi.”; iar înțegerea acestor lucruri spulberă orice teamă existențială și orice singurătate.

Pasaje semnificative ale cărții se opresc asupra unor teme care preocupă oamenii tuturor vremurilor dar, fără a le spori încărcătura de mister și de angoasă. Paginile vorbesc despre exorcisme în termeni aproape tehnici, pentru ca fiecare dintre noi să înțeleagă ce se poate face, când se poate face și cât de puternic este numele lui Isus. Mai mult, prilejul temei este minunat valorificat și printr-un excurs despre viața și credința Sfântului Vasile cel Mare. Părintele Romul Pop conturează sub ochii noștri, chipul sfântului din secvențe de prietenie, de statornicie în credință, de neînfricare drămuite cu multă compasiune și cu mult umor. Prin citirea rândurilor, Vasile cel Mare e lângă noi, prieten și călăuzitor.

Fiecare sărbătoare, fiecare predică, fiece pagină de carte, nu e doar teologie, nu e doar învățătură, nu e doar istorie… Daca am spune ca din fiecare e câte puțin, am greși față de autor. Pentru că în doar câteva rânduri, în câteva pagini, părintele Pop îmbină mult din toate acestea, împlinind o minune: ca din cuvintele scrise, izvorul înțelesurilor să nu sece niciodată. La fiecare recitire a capitolului dedicat botezului se pot desluși noi înțelesuri… Acolo e Sfântul Ioan, de obicei atât de hotărât, dar descumpănit în a-L boteza chiar pe Domnul său…, e Nicodim cu revelația nașterii din apă și Spirit, e botezul sângelui prin cruce, dar și botezul martirilor și eroilor „pentru ca dihania comunistă să dispară”. Botezul transcede spații, vremuri și politici și împlinește destine.

Părintele Romul Pop e mereu atent la nevoia omului contemporan. Fiecare temă, fiece abordare, de la viața consacrată, la lupta cu sinele, la Bunavestire și la „cuvintele despre credință” sunt echilibrat și logic derulate pentru a susține „Omul de azi, obosit de promisiunile false de fericire; cu „nevoie disperată de mântuire”, „însetat şi înfometat de iubire, de prietenie, de înţelegere, având „nevoie de cineva, care să-l ajute să-şi depăşească fricile, angoasele, incertitudinile;” „de cineva care să dea sens absurdităţii aparente care-l înconjoară.” Unul dintre accentele grave, ce subliniază angajamentul și responsabilitatea părintelui Romul Pop în societate, este cel al ”stării națiunii”. Rânduri de mare curaj ne pun în adevărul nostru, ca națiune, suntem departe de ceea ce ne pretindem a fi: „popor născut creştin”.

Cu aceeași pondere și cu aceeași angajare contemporană din partea autorului, cartea reliefează însemnătatea omului, ca bărbat și femeie, contrapunând delicatețea și gândul Domnului din momentul zămislirii acestora și „răzvrătirea” noastră ca societate, cu toate derapajele și libertățile aducătoare de urmări nefaste.

Paginile cărții ne confruntă cu termeni ca „naționalitate”, „credință”, „confesiune” „lege” și ”misiune” făcându-ne atenți și responsabili, nu doar în a-i folosi, cât mai ales a-i simți și a-i trăi, în întreaga lor corectitudine și în afara oricăror ipocrizii.

Cu toate că se dezbat teme grave, că oferta societății pentru om, prezentată lapidar, nu ne încurajează mereu, porunca fundamentală a iubirii străbate întreaga lucrare, pas cu pas, culminând cu „iubirea vrășmașilor”, singura care distanțează esențial creștinismul de alte religii și ideologii.

Un capitol surpriză este evocarea papilor menționați în calendarul creștin ortodox?! Nu e nici o neatenție strecurată accidental, e doar încă o dovadă palpabilă a unei unități odinioară vii, care dincolo de voința și orgoliul uman, transcede timpul și dă speranța a ceea ce ar putea fi și deveni biserica. Portretele papilor sunt vii, descriu nu personaje de calendar, ci oameni devotați slujirii Domnului și semenilor.

Marile sărbători ale creștinătății își au importanța cuvenită în cartea părintelui Romul Pop. Fiecare predică, an după an, ne înnoiește. Predicile pot sta alături pentru că nu se repetă, fiecare își are profunzimea și originalitatea sa, descoperind înțelesuri și mistere.

Fiecare capitol se învrednicește deopotrivă de didactica învățătură, dar și de emoția și misterul care transced explicarea punctuală a evenimentelor, a lucrurilor, a ceea ce am putea numi „cum se face”. Temă cu temă, predică cu predică, scot din abisuri comori de înțelesuri și ne deschid ochii sufletului, dar și pe cei ai minții. Proză și versuri, polemici și argumentații, lucruri serioase tratate cu delicatețe și umor ne apropie de Dumnezeu, dându-ne imbold spre stăruința întru cele sfinte.

Se cuvin mulțumiri autorului, părintele Romul Vasile Pop, autentic „secerător” al Domnului prin slujire și cuvânt tipărit, dar și părintelui Irineu și familiei de la Mănăstirea Prislop, care ne ajută să rămânem cu „picioarele pe pământ și cu freza în ceruri”.

Associat. Prof. Dr. Monica Marian

Technical University of Cluj-Napoca România

 

 

Prefața autorului

Sacralitatea timpului

În teologie, timpul este considerat cadrul în care se desfăşoară istoria mântuirii neamului omenesc. De aceea, în paginile acestei cărți am înscris întâi câteva cuvinte la Evanghelii, ce se citesc în sărbătorile de peste an, nu, cum se obișnuiește, la cele din duminici. Căci, prin comemorările din sărbători, cultul divin creştin înscrie în calendar o adevărată cronologie soteriologică: Anul liturgic

Spre deosebire de Anul civil, care începe la 1 ianuarie, Anul liturgic începe la 1 septembrie, deoarece primul eveniment din istoria lui Iisus, pe care îl recapitulează fiecare an bisericesc, este Naşterea Preacuratei Fecioare Maria, la 8 septembrie, şi întregul ciclu al sărbătorilor se încheie la 15 august, cu Adormirea şi ridicarea la Cer a Maicii Domnului. Toate evenimentele Noului Testament se derulează între aceste două momente.

Acesta-i motivul pentru care prefaţăm cartea printr-un mic excurs despre sacralitatea timpului, accentuând faptul că timpul este cadrul în care se desfăşoară istoria mântuirii neamului omenesc:

***

Dumnezeu-Creatorul, „Cel ce Este” în afara timpului şi înaintea timpului din eternitate, El a determinat un început, momentul creaţiei, ca reper iniţial al timpului. Atunci, El, Cel nemărginit şi atemporal, prin propria Sa voinţă şi putere, a hotarât ca lumea să aibă un început. De atunci, timpul este măsura duratei terestre, concretizată „mai întâi ca o durată cosmică polarizată de apariţia omului, apoi ca o durată istorică, ritmată de generaţiile prin care omul îşi atinge scopul ultim” (Tertulian Langa, Dicţ. Cat., 265). Faptele care, din voia lui Dumnezeu, se produc spre mântuirea oamenilor au primit şi o determinare istorică şi geografică, spre a fi cognoscibile şi asimilabile. La „plinirea vremii” (Galateni 4,4), Dumnezeu a hotărât ca realitatea divină a planului Său mântuitor să devină realitate concretă. Astfel, „când a venit plinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din Femeie,… ca să dobândim înfierea. Şi pentru că suntem fii, Dumnezeu L-a trimis în inimile noastre pe Spiritul Fiului Său care strigă: Avva, Părinte !”.

De atunci, timpul sacralizat a devenit un mediu supranatural, în care trăim o legătură cu Dumnezeu, un instrument de sfinţenie prin Biserica întemeiată de Fiul Său pe Golgota şi inaugurată în Ierusalim la Rusaliile anului 33 de la minunea Betleemului.

În Biserică timpul a devenit un instrument liturgic, un permanent memorator, care ne aminteşte mereu de ceva legat de peregrinarea noastră spre eternitate. De aceea, peste calendarul astronomic, civil (de la 1 ianuarie la 31 decembrie), s-a altoit calendarul liturgic (de la 1 septembrie la 31 august), în care istoria creaţiei (în general) şi a mântuirii (în special) se condensează într-un an. Pe parcursul a 365 (366) de zile, credincioşii repetă în mod spiritual toate marile evenimente ce s-au petrecut până în timpul lor. Fiecare an nou înseamnă şi începerea sau re-crearea lumii. Astfel, timpul se înnobilează cu două calităţi: el devine nu numai reversibil (întrucât evenimentul petrecut în trecut se prezentifică, se contemporaneizează cu fiecare generaţie), ci devine şi sacralizat, prin toate „atingerile” lui Dumnezeu cu istoria şi mai ales cu evenimentele cruciale contemporaneizate prin cultul divin: Naşterea Preacuratei Fecioare Maria, Intrarea în Templu a copilei Maria, Bunavestire, Naşterea Domnului nostru Iisus Cristos, Tăierea-împejur a Pruncului Iisus, Botezarea în Iordan de către Ioan, Schimbarea la Faţă pe muntele Tabor, Patimile şi Învierea Domnului, Înălţarea la Cer, Coborârea Spiritului Sfânt, Adormirea şi ridicarea cu trupul la Cer a Maicii Domnului.

***

Prin aceste cuvinte, potrivite la unele din sărbătorile și duminicile de peste an, cu dragoste vă ofer câteva flori alese din grădina Sfintelor Scripturi şi din Tezaurul doctrinar al Sfintei Biserici, pe care să le puteţi aşeza pe altarul căminului dumneavoastră, spre a vă înmiresma atmosfera familială prin sacralizarea pelerinajului cotidian.

Preot Vasile-Romul Pop

Mănăstirea Prislop, martie 2015

 

LA SĂRBĂTORILE DE PESTE AN

Nașterea Maicii Domnului

1.Pelerini de 8 septembrie

Cu o jumătate de mileniu înaintea Naşterii lui Iisus Cristos, înţeleptul rege Solomon, luminat fiind de Spiritul Sfânt, a văzut apariţia, în istoria fiicelor Evei a Preacuratei Fecioare Maria şi, copleşit de această privelişte, a exclamat: „Cine-i Aceasta care se iveşte ca zorile, şi ca lumina-i de frumoasă, şi ca Soarele-i de luminoasă?” (Cântarea Cântărilor 6,10).

Cu acelaşi pios entuziasm, Biserica sărbătoreşte în fiecare an la 8 septembrie venirea pe lume a celei mai curate făpturi omeneşti născute din urmaşii lui Adam: Maria, fiica venerabililor descendenţi din spiţa regelui David, Ioachim şi Ana, fecioara din care Se va întrupa Mântuitorul lumii Iisus Cristos.

Sfintele ei sanctuare din întreaga lume, de la căsuţa Mariei din Nazaret (care-i strămutată-n Italia la Loretto) până la sfintele locuri ale recentelor apariţii miraculoase (Fatima, Lourdes, Medjugorje) şi la icoanele făcătoare de minuni din bisericile noastre – îşi aşteaptă şi în acest an, de 8 septembrie, pelerinii. Dar şi cei care, în aceste zile nu pornim la drum, putem gusta din bucuria pelerinilor realizând o sărbătoare în sufletul şi în casa noastră, răsfoind file de Acatist sau Paraclis, mângâind bobiţe de Rozar sau înălţând spre cer cântările Mariei.

Putem fi „pelerini de suflet”, împreună cu:

– Apostolii şi Biserica primară (cf. Faptele Apostolilor 1,13-14);

– împreună cu mulţimea contemporanilor Mariei, care o cinsteau ca pe o sfântă încă în timpul când era în viaţa aceasta (Luca 11,27-28);

– împreună cu Elisabeta mama sfântului Ioan Botezătorul, care a binecuvântat-o şi anumit-o Născătoare de Dumnezeu (Luca 1,43);

– împreună cu îngerul Gavriil care i s-a închinat (Luca 1,28);

– şi împreună cu Însuşi Dumnezeu, Care S-a întrupat din sânul ei feciorelnic.

Aşadar, să deschidem cărţile de rugăciuni ale părinţilor noştri, să citim şi să cântăm, împlinind astfel propria Ei dorinţă şi profeţie: „Iată, de acum mă vor ferici toate popoarele” (Luca l,48).

Pe tine, care ai născut pe Mântuitorul şi Dumnezeu, te rog, Fecioară, mântuieşte-mă din nevoi;că la tine, scăpând acum, ridic şi sufletul şi gândul meu.(Paraclis, cântarea I la „Mărire..”).

Naşterea ta, Preacurată, Maica Soarelui

Veseleşte lumea toată, Maica Soarelui.

Soarele Iisus Cristos străluceşte preafrumos,

Coborât să-Şi dea viaţa pentru păcătoşi.

La vederea ta, Marie, Maica Soarelui,

Ne-am umplut de bucurie, Maica Soarelui.

O, Marie, nume sfânt, azi când vii pe-acest pământ

Să ne-aduci şi haruri multe, de la Cel Preasfânt!

2. „Neprihănita Zămislire”

În noiembrie 1830, Maica Preacurată a apărut unei tinere călugăriţe, Caterina Labouré, ulterior canonizată, care aparţinea de Congregaţia Fiicelor Carităţii Sfântului Vincenţiu de Paul. În timpul acestei apariţii, Preacurata i-a spus vizionarei: „Să faci o medalie după acest model. Toţi cei care o vor purta la gât vor primi mari haruri.

Medalia descrisă de Preacurata şi apoi făcută de Caterina de Labouré are pe una din feţe chipul Sfintei Fecioare, stând în picioare pe un glob, cu palmele lăsate în jos, iar din ele ţâşnesc raze. Spre margini se află scris un text scurt care poate fi rostit cu uşurinţă: „Sfântă Marie, concepută fără păcat, roagă-te pentru noi care alergăm la Tine.

Pe verso medalia are douăsprezece stele, având în centru cele două inimi (Iisus şi Maria), iar deasupra lor un „M” împletit cu o cruce care se ridică din el.

Numeroasele minuni produse în urma devoţiunii pentru această medalie a Preacuratei au făcut să capete denumirea de „medalie miraculoasă”.

Devoţiunea a primit aprobarea şi binecuvântarea Papei Pius IX. Rapida răspândire a medaliei şi a devoţiunii legate de ea, faţă de „Neprihănita Zămislire”, au contribuit la promulgarea mai apropiată a acestei dogme mariane, care s-a petrecut în anul l854, după ce în l852 au avut loc apariţiile de la Lourdes, unde Sfânta Fecioară Maria s-a legitimat ca fiind „Imaculata Concepţie.

3. De ce mă rog?

1.Pentru a-mi proteja sufletul de influenţa Satanei asupra instinctelor dezordonate: Prin rugăciune pot zădărnici, cu harul lui Dumnezeu, asaltul duhurilor necurate asupra sufletului meu. Cel viclean nu are somn, nici pauză, el încontinuu „umblă, ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5,8). Haina rugăciunii, în care-mi îmbrac sufletul, este platoşa în care se frâng săgeţile Ispititorului. Dezbrăcat de puterea rugăciunii continue, sufletul ar fi vulnerabil, anemic, slab, trestie bătută de vânturile patimilor.

2.Pentru a-mi menţine sufletul în contact permanent cu Dumnezeu: Prin rugăciune respir aer supranatural, sunt în compania Creatorului, Răscumpărătorului şi a Sfinţitorului meu. Prin omagiul (de adorare, de mulţumire şi de recunoştinţă), pe care i-l datorez în fiecare clipă, mă pot ruga încontinuu: Mă rog şi scriind, sau făcând calcule de birou; când rezolv problemele altora, când construiesc sau repar ceva, când dau o mână de ajutor celui nevoit sau când vizitez un bolnav. Mă rog, mai ales dacă toate acestea le fac cu convingerea că prin ele împlinesc voia lui Dumnezeu; dacă toate aceste neînsemnate fapte le înalţ ca un imn Creatorului şi Răscumpărătorului nostru.

Mă pot ruga şi dacă primesc, ca expresie a voinţei lui Dumnezeu şi din iubire pentru El: o boală ce m-ar lega de pat, o muncă neplăcută, o întâmplare năpraznică sau incomodarea unui oaspete nepoftit; dovedind că „toate le pot în Cristos, Cel ce mă îmbracă întru putere” (Filipeni 4,13).

4. Locuri favorabile rugăciunii:

-„Cămara” inimii tale (Matei 6,6) pentru rugăciunea personală, pentru convorbirea de taină cu „Tatăl tău” Cel din ceruri, Care „vede” cele ascunse ale inimii şi „îţi va răsplăti la arătare”.

– Oratoriul familial, „colţul de rugăciune” al casei, icoana împodobită cu flori şi busuioc, lumânare şi candelă cu untdelemn; în faţa cărora familia deschide zilnic Sfânta Scriptură şi cărţile de rugăciuni.

– Biserica parohială, „casa lui Dumnezeu”, locul propriu al rugăciunii liturgice, locul privilegiat al adorării prezenţei reale a lui Cristos în Sfânta Cuminecătură.

– Mânăstirile, locaşuri sfinte în care credincioşii se pot împărtăşi de rugăciunea în comun a tuturor celor şapte laude, dar şi de „singurătatea necesară pentru o rugăciune personală mai intensă” (Perfectae caritatis, 7).

– Sanctuarele de pelerinaj, locuri de excepţie pentru a trăi „ca Biserică” formele rugăciunii creştine (CBC 2691), de către cei care caută drumul de pe pământ către cer. Iată, doar câteva cuvinte despre rugăciune, pentru cei ce vor să audă îndemnul regelui-psalmist: „Căutaţi-L pe Domnul şi vă întăriţi. Pururi căutaţi-I faţa”(104,4).

La Înălțarea Sfintei Cruci – 14 septembrie:

A suferi din iubire

Iov, principele ţinutului Uz, celebrul personaj biblic al cărui nume este asociat, aproape sinonim, cu suferinţa, n-a primit răspuns la chinuitoarea întrebare: „Pentru ce trebuie să sufere omul nevinovat ?”. El a acceptat suferinţa fizică şi s-a resemnat, deoarece s-a revelat atotputernicia discreţionară a Celui ce-l copleşeşte cu puterea şi măreţia Sa; dar a rămas chinuit de absurdul suferinţei morale a omului nevinovat. La-ntrebarea „De ce ?”, Iahve nu-i răspunde. La urletul de durere al credinciosului Iov, Dumnezeu tace… Poate că, pentru vârsta de-atunci a înţelegerii umane, răspunsul ar fi fost destul de complicat. Peste şase sute de ani, Iisus Nazarineanul coboară din ceruri către adâncul sufletului omenesc şi dă acest răspuns. La întrebarea pusă de ucenici asupra orbului din naştere, „Cine a păcătuit, el sau părinţii lui, de s-a născut orb?”, Domnul răspunde fără echivoc: „Nici el, nici părinţii lui, ci pentru ca întru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9,2-3). Aşadar: în spatele oricărei suferinţe inexplicabile şi care, aparent, cade sub incidenţa absurdului, se află raţiunea ascunsă a lui Dumnezeu, Care întotdeauna ştie ce face. Înţeleasă sau nu, justificată sau nu, suferinţa este şansa oferită omului spre a pătrunde în propria sa interioritate, spre a se descoperi în forul său lăuntric, acolo unde se ard, ca în foc, aparenţele şi raţiunile superficiale, spre a lumina calea spre Dumnezeu, spre împlinirea voii Lui. Acest răspuns Iisus îl va ilustra prin toate cuvintele şi faptele vieţii Sale pământeşti ducându-l, peste trei ani, până la expresia supremă prin Jertfa de pe crucea Golgotei, de la înălţimea căreia strigă peste veacuri: Pe lângă suferinţa născută din păcat, există încă una: suferinţa născută din iubire! Poate avea cineva iubire mai mare decât aceasta, ca să-şi asume suferinţa izbăvitoare, dusă până la sacrificiu, doar din iubire?, inclusiv pentru cei care-l detestă sau îl prigonesc.În aceasta constă valoarea Crucii: fără Golgota, n-ar fi fost Paștile. La înviere se ajunge prin Cruce. La fericire, prin suferinţă. Dacă tragedia lui Iov a pus întrebări, Jertfa lui Cristos a dat răspunsuri. Una din ecuaţiile rezolvate ale vieţii este: a iubi + a suferi = fericire. Iubirea e mai tare decât suferinţa. Iubirea depăşeşte moartea. Îmbiem cu drag aceste câteva cuvinte din „teologia crucii”, spre a le fi călăuză celor ce vor să răzbată prin misterul pătimirii celui neprihănit. Tuturor ostenitorilor le dorim să se lumineze cu rosturile Jertfei celei mântuitoare a Domnului şi să mărturisească speranţa învierii, pe care profetic a întrezărit-o şi Iov, prinţul din ţinutul Uz (19,25.27): „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua din urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă… Pe El îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi… De dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine”.

La Sf.Dumitru izvorâtorul de mir, 26 octombrie:

1.Trecut-a vremea sfinţilor?

Categoric nu! Oameni sfinţi pot fi şi în timpul nostru. Da, pentru că în acest timp „mizerabil”, al nostru, există aceleaşi realităţi ca „pe vremea sfinţilor”:

Domnul Dumnezeu este „Cel ce Este” (Exod 3,14), deci: acelaşi, ieri şi azi şi în vecii vecilor. Nu este astăzi mai puţin sau mai mult decât pe vremea sfinţilor Petru, Dimitrie, Nicolae, Cassian, Nichita de Remesiana, Anton de Padova, Francisc de Assisi sau Ieremia Valahul. El este acelaşi Dumnezeu, Tată Ceresc, la fel de Sfânt, Atotputernic, Bun şi Iubitor ieri şi azi şi în veci: „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel-ce-Este, Cel-ce-Era şi Cel-ce-Vine, Atotţiitorul” (Apocalipsă1,8).

Aşadar, cu referire la Dumnezeu, nu se poate spune că timpul rachetelor interplanetare şi al internetului ar fi mai puţin „timp al sfinţilor” decât vremea carului tras de boi şi a comunicării prin poştalion.

Biserica şi harul.Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1,29) a devenit om pentru ca „toţi oamenii să fie mântuiţi” (I Timotei 2,4), prin jertfa Sa pe lemnul Crucii întemeind „corabia mântuirii”- Biserica, în care această jertfă mântuitoare se repetă perpetuu, împlinind porunca şi promisiunea lui Iisus: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22,19) căci, „iată, Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28,20). Aşadar, pentru creştinii tuturor veacurilor, prin Biserica lui Iisus Cristos, se revarsă, ca şapte fluvii cu apă harică, cele şapte daruri ale Spiritului Sfânt, în cele şapte Sfinte Sacramente. În casa temnicerului din Filipi, a lui Anania din Damasc sau în biserica Sfântului Mormânt, în catacombele Romei, în domul din Milano sau în primul habitaclu al unui staţionar interstelar – ieri, astăzi şi până în veac – Iisus Cristos, prin Biserica Sa, este o prezenţă vie, izvorâtoare de „har peste har” (Ioan 1,16).

Deci, nici cu referire la Biserica întemeiată de Iisus Cristos, nu se poate spune că astăzi sau mâine lipseşte din lume harul sfinţitor, darul lui Dumnezeu.

Omul. Iată nodul gordian la întrebarea din titlu. Omul. De el depinde, de colaborarea lui cu harul dumnezeiesc, dacă timpul vieţuirii sale pe pământ se populează cu „fii ai luminii” sau cu „fii ai întunericului”. Este opţiunea liberă a fiecărui creştin, ca numele lui să fie scris pe talpa iadului sau în calendarul sfinţilor. Opţiunea o confirmă faptele; calea desăvârşirii trece prin cruce; fără asceză şi mortificare nu există progres spiritual, care să ducă, treptat, la o viaţă în pacea şi bucuria Fericirilor; fără luptă spirituală cu „vrăjmaşii – văzuţi şi nevăzuţi” nu se ajunge la sfinţenie.

Fraţii mei, ca nişte piscuri de munte, ce se înalţă spre cer peste câmpiile vieţii mizerabile, sunt sfinţii. Ei radiază aer curat şi raze de lumină întru care ni se arată perspectiva vieţii eroice. Şi erou nu este numai cel care săvârşeşte o dată un act extraordinar, ci şi acela care, în fiecare zi, consecvent, săvârşeşte câte o faptă bună. Cât de mică, ea este o petală ce se adaugă zilnic ramurilor care, la poarta eternităţii, vor fi un copac cu flori.

Pentru sănătatea trupească, omului îi place să urce pe munţi, fiindcă ştie că acolo e aer curat şi soare puternic, fără de care devine anemic.

Pentru anemia simţului nostru religios, să urcăm spre piscurile măreţe din calendarul creştin; citind şi cunoscând vieţile sfinţilor, prin ei să ne apropiem de Exemplarul Unic al tuturor sfinţilor, Iisus Cristos, şi prin faptele noastre zilnice să mărturisim că El este Soarele şi Lumina şi Bucuria şi Mântuitorul nostru. Al creştinilor din mileniul trei, care dorim sfinţenia.

2.Câteva cuvinte despre cinstirea sfinţilor

Sintetizând un capitol al Teologiei, putem spune, pe scurt, că cinstirea sfinţilor are următoarele trei moduri de manifestare: cinstirea propriu-zisă, invocarea lor în rugăciuni spre a mijloci la Dumnezeu şi urmarea pildei vieţii lor.

1.Cinstirea propriu-zisă se săvârşeşte prin serbarea, în mod deosebit, a zilei închinate sfântului respectiv, având un caracter comemorativ, drept aducere-aminte şi preamărire a marilor sale virtuţi. La aceste slujbe se rostesc rugăciuni speciale însoţite de cântări de laudă, în care sunt puse în evidenţă viaţa şi lucrarea lui deosebită, virtuţile cu care şi-a împodobit viaţa şi faptele minunate săvârşite. Prăznuirea este sporită prin citirea sinaxarului (viaţa sfântului ) şi închinarea la sfintele moaşte (relicve) şi la icoane.

De menţionat că sfinţii sunt cinstiţi nu pentru ei înşişi, ci pentru harul, darurile şi puterile divine care au lucrat prin ei. De aceea, şi cinstirea lor se îndreaptă în esenţă tot spre Dumnezeu, obiectul şi ţelul ultim şi suprem al întregului cult creştin, după cum afirmă şi Psalmistul: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” (67,35); Lăudaţi-L pe Dumnezeu întru sfinţii Lui, lăudaţi-L întru tăria puterii Lui” (150,1).

2. Rugăciunea. Cea mai vie expresie a cinstirii sfinţilor este rugăciunea pe care o face preotul la pregătirea cinstitelor daruri pentru Liturghie, când la masa proscomidiarului scoate şi aşează lângă Agneţ (care la Prefacere va fi trasformat în Trupul lui Cristos), fămâme de prescură (miride) pentru cinstea şi pomenirea: sf. Fecioare Maria, sf. Ioan Botezătorul, sf. Prooroci, sf. Apostoli, sf. Ierarhi, sf. mucenici şi muceniţe, preacuvioşii părinţi şi cuvioase, sfinţii doctori fără de arginţi, sfinţii Ioachim şi Ana, sfântul zilei şi sf. Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare, a cărui sfântă Liturghie urmează a se săvârşi în ziua respectivă.

Această rânduială liturgică este şi o mărturie evidentă că sfinţii sunt în comuniune cu Cristos Dumnezeul nostru, şi pot mijloci pentru mântuirea celor credincioşi.

În mod particular sau în grupuri de rugăciune, credincioşii au datoria de a-i cinsti după cuviinţă şi a le cere, în rugăciuni, ajutorul spre mântuire. În acest scop Sfânta Biserică a şi întocmit rugăciuni speciale: Paraclise, Acatiste, Novene şi alte rugăciuni la îndemâna creştinilor.

3. Prin credinţa şi viaţa lor, sfinţii sunt exemple şi modele vrednice de urmat. Sfântul este tipul creştinului desăvârşit, care prin conlucrarea dintre harul divin şi lucrarea personală a ajuns la cel mai înalt grad de perfecţiune, la starea de sfinţenie, împlinind astfel porunca Tatălui („Fiindcă Eu, Domnul, Eu sunt Dumnezeul vostru; voi vă veţi sfinţi, şi sfinţi veţi fi, fiindcă sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostruLeviticul 11,44) şi a Mântuitorului (Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit esteMatei 5,48); având drept pildă persoana modelului desăvârşit, pe Iisus Cristos, după cum remarcă Apostolul Pavel („Fiţi următori ai mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos I Corinteni 11,1).

Omenirea are întotdeauna nevoie de puncte de reper în viaţă, de idealuri înalte. Bunul Dumnezeu este milostiv: Din când în când, din mulţimea creştinilor, face să apară pe arena istoriei câţiva sfinţi, ca nişte uriaşi smeriţi şi apropiaţi, care sunt tot atâtea lumini, făclii, pentru lume şi pentru fiecare din noi: Sf. Maria Egipteanca, Sf. Nicolae, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Niceta de Remesiana, Sf. Francisc de Assisi, Sf. Tereza de Pruncul Iisus, Sf. Maria Goretii, Sf. Padre Pio… Acestor „fraţi şi surori” le putem cere lumină şi îndrumare sufletească, fiindcă îi admirăm şi îi simţim aproape de noi, şi ei ne vor ajuta să-L iubim mai mult pe Dumnezeu.

3.Biruiţi răutatea lumii !

Noul Babilon, ce se instalează nu numai în marile oraşe colcăind în desfrâu şi opulenţă, lux şi corupţie, ci se năpusteşte şi asupra satelor şi cătunelor, prin emisiunile televizate, asaltându-le non-stop cu imagini şi cuvinte perverse şi mizerabile, spurcate şi smintitoare – acest nou Babilon este încă o provocare a societăţii creştine, indiferent de confesiune, este încă o încercare pusă în faţa „poporului lui Dumnezeu”. O încercare grea. Pentru că Sodoma şi Gomora acestor zile este o construcţie diabolică, la care lucrează cu tenacitate monştri zişi sacri, staruri „sexi” şi o armată de profitori, regizori cu suflete putregăite, adevăraţi îngeri negri, şi sponsori murdari, specializaţi în inginerii financiare profitabile.

Toată această adunătură, „leghion” este numele ei (Luca 8,30), îţi prezintă demonul în haină de înger, îţi fascinează privirea cu personaje strălucitoare şi-ţi bombardează simţurile cu imagini şi melodii seducătoare. Este un asalt al demonicului împotriva ostenitorilor pe calea mântuirii, este un război anti-cristic.

Creştinul din mileniul trei ce face? Ce trebuie să facă creştinul?

Unu: Să nu stea pasiv, indiferent, nepăsător, ci să iasă în arenă gata de luptă. Deci să se înarmeze împotriva perfidului duşman. Cum? Cu ce? Unul din marii biruitori ai răului, Sf. Pavel ne dă acest răspuns: „Pentru aceea luaţi armura [totalitatea armelor ofensive şi defensive ale] lui Dumnezeu[…]:Aşadar, staţi în picioare [în poziţia omului treaz] avându-vă mijlocul încins cu adevărul şi îmbrăcaţi fiind în platoşa dreptăţii şi cu picioarele încălţate-n starea de a fi gata pregătiţi pentru [a propovădui şi a trăi] Evanghelia păcii; mai presus de toate luând pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile înflăcărate ale Celui Rău. Luaţi coiful mântuirii şi sabia Spiritului, care este cuvântul lui Dumnezeu, în toată vremea rugându-vă…”(Efeseni 6,13-17).

Acesta-i „arsenalul” spiritual de luptă al creştinului, arsenal care trebuie să fie tot timpul în stare de funcţionare, activat şi conştientizat.

Doi: Să fie optimist, încrezător în biruinţa binelui asupra răului, bineştiind că el, creştinul, este cel puternic pentru că pe el îl ajută însuşi Domnul Puterilor. Iar „Dumnezeu este credincios!”, îi asigura şi Sf. Pavel pe greu-încercaţii creştini din Corint, „El nu va îngădui [nu va permite] să fiţi ispitiţi [încercaţi] mai mult decât vă stă în putere, ci odată cu ispita [încercarea] va aduce şi calea de a ieşi din ea, ca s-o puteţi răbda” (I Corinteni 10,13).

Că nu-s mai mari durerile ca darul,

ce l-ai primit, ca să le poţi rabda:

Că nu se cere întâi să urci Calvarul;

întâi primeşti puterea de a-l urca”-

(Vasile Militaru).

Deci, să nu-ţi fie frică, frate creştine. Mântuitorul Iisus Cristos a prevăzut atât slăbiciunea, cât şi alunecarea ta. De aceea a lăsat în Biserică sacramentul vindecării, spovedania, pentru a te reîntrema; precum ne-a lăsat şi focul divin ce se pogoară din cer pe sfânta masă a altarului la fiecare Liturghie. Focul întăritor fiind El însuşi!

Aşadar, dacă El este cu noi, cine mai poate sta împotriva noastră? (Romani 8,31).

Trei: Dacă El este cu noi şi noi trebuie să fim cu El, adică să fim fideli învăţăturii lui Cristos. Unul din principiile cristice este „Nu te lăsa biruit de rău, ci răul cu binele biruieşte-l” (Romani 12,21). Învinge ura cu iubirea. Sfinţii aşa au făcut şi au învins. „Toate le pot în Cristos, Cel ce mă întăreşte” (Filipeni 4,13). Noi, ce facem?

La Sărbătoarea Sf. Arh. Mihail şi Gavriil, 8 noiembrie:

Noi şi Îngerii la Sfânta Liturghie

I. Tabloul ierarhiilor cereşti

Numele îngerilor în limba vechilor cazanii este sfintele, cereştile, netrupeştile puteri. Raţiunea existenţei şi misiunea lor principală este de a adora, de a-L preamări prin laude pe Dumnezeu, şi de a sluji în lucrarea providenţei divine. Numărul lor „nenumărat” este grupat în nouă Cete (după sfântul Dionisie Areopagitul, în ordine descrescătoare importanţei şi atribuţiilor):

  1. SERAFIMI (Isaia 6,2-7;14,29; 30,6; Numeri 21,6; Deuteronom 8,15; Psalm 104,4);
  2. HERUVIMI (Geneză 3,24; Exod 25,18; 2 Samuel 6,22; 2,11; Psalm 18,10; 80,1; 99,1; Isaia 37,16; Ezechiel 10);
  3. TRONURI sau SCAUNE (Coloseni 1,16);
  4. DOMNII sau DREGĂTORII (Efeseni 1,21; Coloseni 1,16);
  5. PUTERI (Romani 8,38; Efeseni 1,21);
  6. STĂPÂNII sau STĂPÂNIRI (Efeseni 1,21; Coloseni 1,16; 2,10);
  7. CĂPETENII sau ÎNCEPĂTORII (Romani 8,38; Efeseni 1,21);
  8. ARHANGHELI (I Tesalonicieni 4,16; Iuda 9);
  9. ÎNGERI (în nenumărate texte biblice).

Cu nume individuale, din Biblie, nu cunoaştem decât trei: MihaiL (Daniel 10,13), Gavriil (Luca 1,19) şi Rafael (Tobie 3,16).

Făpturi spirituale, care slujesc necontenit lui Dumnezeu (Efeseni 1,20-21) şi văd pururea faţa Lui (Matei 18,10), îngerii, în virtutea sfinţeniei şi a impecabilităţii depline, sunt în desăvârşită comuniune cu Dumnezeu, iar acestei comuniuni îi corespunde o negrăită stare de fericire, pentru care Sfânta Scriptură îi numeşte pe îngeri aleşii lui Dumnezeu (I Timotei 5,21), cetăţeni ai Ierusalimului ceresc (Evrei 12,22). Fiind fiinţe fără trup, îngerii sunt invizibili (Coloseni 1,16), dar după voia lui Dumnezeu şi pentru îndeplinirea slujbei lor, îngerii pot lua formă omenească, de bărbat sau tânăr (Geneză 32,25;I Regi 6,17), pot să vorbească omeneşte sau să mănânce, apar îmbrăcaţi în veşminte sau uneori purtând aripi (Matei 28,3; Luca 24,4; Isaia 6,2 etc). Îngerii intervin în istorie să aducă oamenilor înştiinţări din partea lui Dumnezeu, dezvăluind prin aceasta existenţa lumii spirituale şi prezenţa lui Dumnezeu în lume. Ca mesageri ai Cerului, îngerii au păzit porţile Edenului (Geneză 3,24), au anunţat lui Lot pieirea Sodomei şi Gomorei (Geneză 19), au vestit naşterea lui Ioan Botezătorul şi a Copilului Iisus (Luca 1,11-37), l-au eliberat pe Apostolul Petru din temniţă (Fapte 5,19) etc. Ei duc rugăciunile sfinţilor la tronul Tatălui Ceresc (Apocalipsă 8,3), sunt ocrotitori ai popoarelor (Daniel 10,13-31) şi-L vor însoţi pe Dreptul Judecător în Ziua Judecăţii de Apoi (Matei 24,31). Este important să ştim că, potrivit cuvântului Domnului consemnat de Evanghelistul Matei (18,10), îngerii păzitori ai ”celor micuţi. văd pururi în ceruri faţa Tatălui Meu; să fim conştienţi de existenţa lor în imediata noastră apropiere, că stau în jurul nostru când ne rugăm, unind pământul cu cerul; că ei sunt garanţia că noi nu suntem singuri în strădaniile de a-L experimenta pe Dumnezeu în rugăciune.

Sfânta noastră Biserică ne ajută să le dăm atenţia cuvenită şi să ne adresăm lor. Pe lângă prescripţia liturgică prin care fiecare zi de luni „este consfinţită Puterilor cereşti celor fără de trupuri”, mineele prevăd instituirea unor zile speciale de prăznuire: în 8 noiembrie, sărbătoarea arhanghelilor Mihail şi Gavriil; în 26 martie şi 13 iulie, serbarea sfântului arhanghel Gavriil; în 6 septembrie, amintirea minunii ce s-a făcut în Colose de sf. arhanghel Mihail. Ridicându-ne privirea ochilor sufletului spre Tabloul ierarhiilor cereşti, încercăm să vă transmitem şoapta Îngerului păzitor care ne îndeamnă să parafrazăm versul eminescian transformându-l în urare: Fie-vă îngerii aproape!

II.Teologumen:

1) Dacă mărturisim că Iisus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, Domnul Savaot, Cel veşnic înconjurat de cetele îngereşti;

2) Dacă credem şi mărturisim că în Sf.Euharistie Cristos însuşi, viu şi glorios, este prezent în mod adevărat, real şi substanţial, Trupul şi Sângele Său, cu sufletul şi Dumnezeirea Sa;

3) Atunci trebuie şi să afirmăm că acolo unde este prezent Dumnezeu, este prezentă şi toată slava de care este înconjurat permanent: deci, serafimii şi heruvimii sunt cu noi în sfântul altar, la Sf. Liturghie.

III. Câteva momente liturgice ilustrative

1) Rugăciunea intratului (vohodului) mic

După ce la strană se recită „Fericirile”, (acel minunat fragment din „Predica de pe munte”, acea primă mare cuvântare rostită de Mântuitorul în zorile lucrării Sale publice, adică începutul propovăduirii Evangheliei), preotul, precedat de un purtător de făclie, face „ieşire mică” din Altar până în faţa Iconostasului, purtând în mâinile sale Sf. Evanghelie. Ceremonialul simbolizează Arătarea („Epifania”) lui Iisus în lume şi începerea activităţii publice prin vestirea Evangheliei. Făclia aprinsă simbolizează lumina spirituală adusă de Mântuitorul prin Evanghelia Sa, iar Evangheliarul purtat de preot şi înălţat în faţa credincioşilor, Carte cuprinzând cuvintele Domnului şi istoria Lui pe pământ, îl întruchipează pe însuşi Cristos. De aceea, atât preotul cât şi credincioşii se închină înaintea ei, ca înaintea Domnului în persoană, zicând: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Cristos...”, iar preotul o şi sărută în semn de respect, ca şi cum ar săruta mâna sau picioarele Domnului însuşi.

Acestea sunt acte vizibile. Dar momentul de sfânt mister îl realizează şi trăieşte preotul în momentul în care purtând Evanghelia spre locul obişnuit din faţa Altarului, înainte de a o înălţa (pentru exclamaţia „Înţelepciune, drepţi”), îşi pleacă puţin capul şi se roagă în taină:

Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor, spre slujirea măririi Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună măresc bunătatea Ta. Că Ţie se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Spirit şi acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin”.

Din acest moment liturgic preotul şi credincioşii nu mai sunt singuri în biserică: Cetele îngerilor şi ale arhanghelilor se coboară din Ceruri şi intră, împreună cu preotul purtător al Evangheliei, în altarul pe care se aşează Sfânta Carte şi unde urmează a coborî, la momentul transsubstanţierii, însuşi Cristos Euharisticul, Fiul lui Dumnezeu.

Este o datorie catehetică importantă a păstorului de suflete şi a profesorilor de religie să explice, clar şi răspicat, cât de important este şi acest moment de la începutul Liturghiei, la care creştinii trebuie să fie prezenţi şi să conştientizeze prezenţa inefabilelor Puteri Cereşti cu fâlfâiri de aripi albe, care împreună cu ei se roagă şi împreună măresc bunătatea lui Dumnezeu.

2. Trisaghionul liturgic (Sfinte Dumnezeule)

După ce Sf. Evanghelie a fost arătată şi apoi dusă în Altar, cântăm imnul acesta cu glas tare în cinstea Celui ce s-a sălăşluit între noi şi ne-a aşezat împreună cu îngerii, făcându-ne loc în ceata lor. Cuvântul Sfinte, cântat de trei ori în cinstea celor trei Persoane al sfintei Treimi, îşi are originea în imnul Serafimilor (Isaia 6,1-3), iar cuvintele „Dumnezeule tare,…fără de moarte” provin din psalmul regelui David (41,2) în care se spune: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel tare, cel viu”, la care Biserica a adăugat cererea ”Îndură -Te spre noi”.

Aşadar Trisaghionul sugerează prezenţa mistică şi participarea nevăzută a sfinţilor îngeri la slujba de preamărire pe care o înălţăm lui Dumnezeu, căci în timpul cântării preotul aşa se roagă în taină: „Dumnezeule cel Sfânt, Care întru cei sfinţi Te odihneşti, Cel ce cu glas întreit-sfânt eşti lăudat de Serafimi şi mărit de Heruvimi şi de toată Puterea cerească închinat […] însuţi Stăpâne, primeşte şi din gurile noastre, ale păcătoşilor, întreit-sfânta cântare şi ne cercetează pe noi cu bunătatea Ta…

3. Heruvicul şi intratul mare

Imnul Heruvic este o cântare în care participanţii la Liturghie sunt asemănaţi cu ceata Heruvimilor, care înconjoară tronul ceresc. Asemenea acestora şi împreună cu ei, înconjurăm şi noi Sf. Altar, aducând cântare Sfintei Treimi celei făcătoare de viaţă şi obligându-ne a alunga din sufletele noastre orice grijă deşartă şi orice gând rău: „Noi, care pe Heruvimi cu taină-i închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm”; după care preotul rosteşte în taină rugăciunea de oferire a cinstitelor daruri de pâine şi vin (din care spicuim câteva cuvinte): […]„Doamne, Dumnezeul nostru […] care Te porţi pe scaunul Heruvimilor, Domnul Serafimilor […] pe Tine Te rog [..] învredniceşte-mă […] să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia, să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge…” În timpul cântării se înmiresmează biserica întreagă şi apoi se repetă cuvintele şi gesturile Mântuitorului de la Cina cea de Taină; prin acestea amintindu-ne că Sfânta Liturghie este identică cu sacrificiul de la ultima Cină: „Cu aceste fericite Puteri [îngereşti] şi noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Spiritul Tău cel Sfânt; Sfânt eşti şi Preasfânt şi gloria Ta este plină de măreţie. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult, încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Şi Acesta venind şi toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea întru care a fost vândut şi Însuşi pe Sine s-a dat pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfintele şi preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând a dat Sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli zicând: Luaţi mâncaţi… Beţi dintru acesta toţi…

Biserica de la Roma se roagă în anafora sa astfel: „Te rugăm cu umilinţă, Dumnezeule Atotputernic, să porunceşti ca jertfa aceasta să fie adusă prin mâinile sfântului Tău înger, pe altarul Tău ceresc, în faţa majestăţii Tale dumnezeieşti, pentru ca toţi cei care vom primi prin împărtăşire din acest altar preasfântul Trup şi Sânge al Fiului Tău să ne umplem de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul.

Prin celebrarea euharistică, noi ne unim deja cu liturghia din cer şi anticipăm viaţa veşnică, atunci „când va veni Fiul Omului întru gloria Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, şi va şedea pe tronul măririi Sale. Şi se vor aduna în faţa Lui toate neamurile”(Matei 25,31); atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi (cf I Cor 15,28). „O, Iisuse Doamne, tainic Dumnezeu,/ Împlineşte-mi dorul sufletului meu: /Fă să cadă vălul de pe faţa Ta / Şi-n vecia-ntreagă să Te pot vedea!

Preotul conştient de prezenţa împrejurul Altarului, la care liturghiseşte, a „cereştilor netrupeşti Puteri”, oficiază ca împreună-lucrător cu Îngerii, îşi mobilizează toate puterile sufleteşti spre a-şi depăşi înrudirea cu lutul, vieţuirea în trupul supus asaltului patimilor cele potrivnice în cotidiana călătorie pe valurile cele sărate ale acestei vieţi. Şi această stare de har o transmite tuturor creştinilor veniţi la Ospăţul Euharistic. Şi toţi, preot şi popor, împreună cu Sf. Ignaţiu imploră: „Sufletul lui Cristos sfinţeşte-mă. Trupul lui Cristos mântuieşte-mă. Sângele lui Cristos aprinde-mă de iubire. Apa coastei lui Cristos spală-mă. Patima lui Cristos întăreşte-mă. O, bune Iisuse ascultă-mă. În rănile Tale ascunde-mă. Nu lăsa să mă despart de Tine. De vrăjmaşul cel rău apără-mă. În ora morţii mele cheamă-mă, şi-mi porunceşte să vin la Tine ca să Te laud cu sfinţii Tăi în vecii vecilor. Iisuse, din Sfântul Sacrament şi din inima mea, fii binecuvântat în veci!

1 ianuarie – Anul Nou, Tăierea împrejur cea după trup a Domnului. Sfântul Vasile cel Mare.

Tăierea împrejur- conform Evangheliei, Luca 2,21-40:

Când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece. Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului. Precum este scris în Legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului. Şi să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu; şi când părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, El L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel. Iar Iosif şi mama Lui se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc. Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. Şi era şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa. Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim. După ce au săvârşit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret. Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui”.

Despre exorcisme

În ziua de Anul Nou, la Liturghie şi la Maslu, se citesc și rugăciunile de exorcizare pe care le avem în Biserică din zorii creştinismului, numite în cărţile noastre vechi ”molitvele, adică exorcisimii marelui Vasile la toată neputinţa şi pentru cei ce pătimesc de la diavol.

Cuvintui biblic „exorkizo” însemnează: a conjura, a lega prin jurământ. Prin exorcism se înţelege o conjurare a forţelor malefice, demofiice, pentru a părăsi o persoană, un loc sau un lucru şi pentru a le lăsa pe acestea libere din influenţa nefastă.

Învăţătura despre exorcism stă în legătură cu doctrina despre urmările păcatului strămoşesc precum şi cu influenţa şi stăpânirea pe care Cel Rău a avut-o şi o are asupra oamenilor şi lucrurilor în urma căderii omului în păcat.

Forţele malefice, demonice, exercită asupra omului şi a naturii o anumită influenţă, creând stări de obsesie, de chinuire şi chiar de posedare. De aceea, oamenii din toate timpurile au căutat eliberarea de sub această stăpânire. Practicile magice din religiile păgâne pre-creştine nu căutau, în esenţă, altceva decât eliberarea omului din ghearele forţei malefice. Aceste practici, însă, nu aveau un izvor real al puterii de alungare a spiritului rău, de aceea erau iluzorii şi înşelătoare. Doar prin întruparea Logosului divin, prin venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl, Creatorul omului şi al universului, lupta cu Satana a devenit reală, efectivă şi cu sorţi de izbândă. Iisus Cristos a biruit ispitirile Satanei în pustia Carantaniei (Matei 4,1-11) şi a eliberat suflete damnate; sfintele evanghelii consemnează câteva cazuri concrete: demonizatul din Capernaum (Marcu 1,21-28), un posedat orb şi mut (Matei 12, 22-23), demonizatul din Gadara (Matei 8,28-34), posedatul mut (Matei 9,32-34), fiica unei cananience (Matei 15,21-28), tânărul lunatec (Luca 9,37-44) şi femeea gârbovă (Luca 13,10-17).

Iisus Cristos a dat şi celor 12 Apostoli, puterea de a alunga spiritele rele din oameni: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăm” (Luca 10,19). Constatând această putere în lucrarea lor, la întoarcerea dintr-o misiune, apostolii îi spun cu bucurie: „Doamne, şi dracii ni se supun în numele Tău. Puterea exorcizării dată de Iisus apostolilor aceştia au exercitat-o şi după înălţarea Domnului la Ceruri, în comunităţile întemeiate în Ierusalim (Fap.5,12.16), în Samaria (Fap. 8,7), în Efes (Fap.19,12) etc.

În perioada post-apostolică, exorcizarea se practica, la început, public, atât de către clerici, cât şi de către laici sub formă de harismă sau dar al Spiritului Sfânt. Despre existenţa acestei efuziuni excepţionale a Spiritului Sfânt – o adevărată ploaie cerească a darurilor supranaturale, care se făceau prin apostoli, profeţi, dascăli, taumaturgi, vorbitori în limbi şi exorcişti- şi despre lucrarea ce se săvârşea prin persoanele harismatice aflăm mărturii atât în Sfânta Scriptură, cât şi în scrierile creştine din primele veacuri. Cel mai de seamă apologet creştin al secolului II, Iustin Martirul, zice, în Dialogul cu Trifon cap.XXX, că exorcismele „se întemeiază pe puterea Numelui lui Iisus, de care şi demonii tremură, ei care sunt blestemaţi cu Numele lui Iisus Cristos, Cel răstignit sub Pilat din Pont… iar din aceasta tuturor le este vădit că Părintele I-a dat Lui o putere atât de mare încât şi demonii să se supună numelui Lui. Despre puterea numelui lui Iisus şi despre invocarea acestui Nume în acţiunea de alungare a spiritelor necurate din oameni, au lăsat mărturii, în secolele următoare: Origen (Contra Celsus 1,6), Ioan Gură-de aur (De laudibus Pauli, horn. 4), Ciril al Ierusalimului (P.G. XXIII, 773-776), Ipolit (Canon arab, 10, 19) şi Augustin (cf..Van-Espen, Jus EccI. Univ., 11,14) care confirmă că, paralel cu dezvoltarea catehumenatului, exorcismele se rosteau tuturor celor ce veneau spre botez, nu numai celor posedaţi de spiritele rele.

De la ei avem şi consemnarea părţilor componente ale exorcismelor: rugăciunea, invocarea Numelui lui Iisus, suflarea, conjurarea demonului şi însemnarea cu semnul sfintei cruci.

De asemenea, găsim consemnate şi rugăciuni pentru sfinţirea lucrurilor din natură, ca: apa, sarea şi untdelemnul, pentru scoaterea lor de sub stăpânirea duhurilor rele, înainte de a se da oamenilor spre folosinţă.

Perpetuându-se până în zilele noastre, în Biserică, exorcizarea se practică:

1.Asupra tuturor celor ce vin la Botez, adulţi sau copii, pentru alungarea din sufletul celui nebotezat (născut cu povara păcatului strămoşesc), a „tot spiritul rău şi necurat, care se ascunde şi se încuibează în inima lui: spiritul înşelăciunii şi al răutăţii, spiritul slujirii idoleşti şi a toată lăcomia, spiritul minciunii şi a toată necurăţia, ce se lucrează după îndemnurile diavolului…

2.Asupra lucrurilor şi locurilor infestate de forţe malefice. După rânduielile consemnate în cărţile de ritual.

3.Asupra bolnavilor stăpâniţi de duhuri necurate, practic, se procedează aşa:

După ce medicul opinează că este vorba de caz ce iese de sub competenţa ştiinţei medicale, sau manifestările bolnavului sunt evident specifice, toţi cei care vor să ajute la salvarea acelui suflet, după zile de post, rugăciune şi milostenii, spovedanie şi cuminecare, participă, cu el, la Liturghie şi la Maslu, apoi, episcopul sau preotul citeşte, cu crucea în mână, rugăciunile de exorcizare pe care le avem în Biserică din zorii creştinismului, numite în cărţile noastre vechi „molitvele, adică exorcisimii marelui Vasile la toată neputinţa şi pentru cei ce pătimesc de la diavol

În Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, „preoţii numai cu permisiunea specială obţinută în scris de la Episcopul diecezan sunt îndreptăţiţi a citi exorcismele asupra persoanelor infestate de diavolul… ca nu cumva preoţi neprevăzători ori neexperţi citind exorcisme asupra persoanelor ori lucrurilor neinfestate de spiritul necurat, ori în timp, loc şi alte împrejurări nepotrivite, să dea prilej la scandal şi să întreţină superstiţii între credincioşi” (dr. Izidor Marcu, Teologia pastorală, II, 539).

În Biserica Romano-Catolică sunt exorcişti numiţi (actualmente în dieceza de Roma funcţionând şase exorcişti numiţi de cardinalul vicar), aceştia formând „Asociaţia Internaţională a Exorciştilor”. Preşedintele onorific al A.I.E., părintele Gabrielle Amorth, se destăinuie: „Eu vorbesc cu diavolul în fiecare zi. Îi vorbesc în latină, iar el răspunde în italiană. Mă lupt cu el, zi de zi, de 14 ani. Eu am făcut numeroase exorcisme. Uneori acestea durează câteva minute, alteori mai multe ore. Este o muncă foarte dură. Există numeroase forme de posesie. Diavolului nu-i place să fie descoperit; astfel că există oameni posedaţi care reuşesc să ascundă asta. Esenţialul este să nu se confunde posesia diabolică cu o boală obişnuită. Ceea ce manifestă posesia este aversiunea faţă de Sfântul Sacrament şi de toate lucrurile sfinte. Când sunt binecuvântaţi, posedaţii devin furioşi. În faţa crucifixului, sunt supuşi. Părerea mea este că trebuie să-i primim şi să-i exorcizăm pe toţi cei care ne solicită, căci pot spune din experienţa mea, că cei care erau posedaţi se vindecau, iar cei care erau bolnavi, rămâneau bolnavi, deci se adresau în continuare doctorilor”.(Feu et Lumiere” nr. 219; cf. Regina Pacis, 60/2003, p. 4).

Raţiunea existenţei exorcismului şi a săvârşitorilor lor stă, pe de o parte, în necesitatea eliberării sufletelor de sub stăpânirea duhului rău, care a primit putere asupra lumii prin neascultarea protopărinţilor şi, pe de altă parte, în darul şi puterea pe care Mântuitorul Iisus Cristos a dat-o Apostolilor şi celor ce cred în El, exorcismul fiind o metodă terapeutică supranaturală.

***

Reproducem lucrarea „spre înțelesul tuturor” „Sfântul Vasile cel Mare (329-379)” de A. Mic., aprobată de Dr.Valeriu-Traian Frenţiu, episcopul Orăzii, 1928:

„S-a născut în Cesarea din Capadocia, în Asia Mică. Sfinţenia era ca o moştenire în familia sa. De fapt şi tatăl său, Vasile, avocat şi profesor şi mama-sa, Emilia şi bunică-sa Macrina cea bătrână şi soru-sa, Macrina cea tânără şi fraţii săi: Grigorie episcopul din Nissa şi Petru episcopul din Sebaste, au fost recunoscuţi şi cinstiţi ca sfinţi.”

Anii copilăriei

Încă de mititel a fost încredinţat grijii şi iubirii bunicii sale, Sf. Macrina cea bătrână. Această nobilă femeie a fusese exilată şi prigonită pentru credinţă, împreună cu bărbatul său, bun creştin şi el, pe timpul împăratului păgân Galeriu, un crud prigotor al creştinilor. Ea trăia în provincia Pont (în partea nordică a Capadociei, pe Malul sudic al Mării-Negre). Acolo s-a dus micuţul Vasile şi mai târziu s-a bucurat că învăţase elementele legii creştine, de la nobila femeie, care avusese dascăl pe Sfântul Grigorie, făcătorul de minuni.(apostolul Armenilor din nord-vestul Asiei Mici). „N-am uitat niciodată, spunea sfântul mai târziu, impresiile roditoare, ce au produs în sufietul meu, de copil docil şi impresionabil, vorbele şi pildele frumoase ale bunicii mele.

La moartea tatălui său, băiatul a fost trimis pentru studii în Cesarea, iar mai târziu la Constantinopol.

Doi prieteni adevăraţi

De la Constantinopol se duse la Atena, care era încă metropola ştiinţelor şi artelor. Acolo se întâlni cu tânărul Grigorie din Nazianz, descendent tot dintr-o familie de sfinţi, care avea să fie şi el sfânt şi un luceafăr al Bisericii Răsăritene. Aceste două suflete, cu aceleaşi sentimente şi aspiraţii nobile, legară în curând o prietenie sinceră şi adevărată. Trăiau într-o locuinţă, la aceeaşi masă, împărţindu-şi timpul între rugăciuni şi studiu. „Amândoi aveam acelaşi scop”, spunea mai târziu Sf. Grigorie (în panegiricul de la înmormântarea Sfântului său prieten). „Amândoi căutam aceeaşi comoară: virtutea. Eram ca un suflet în două trupuri. Nu cunoşteam decât două căi: Calea şcolii şi a bisericii”. În mijlocul destrăbălărilor, în mediul unor tovarăşi de studii fără seriozitate, îşi păstrară amândoi neatinsă întreaga comoară a curăţeniei sfinte. Ei se despărţeau de colegii lor uşuratici şi stricaţi, şi adunau tinerimea silitoare şi cinstită, afirmându-se, încă de pe aceea vreme, ca doi mari îndrumători. Iulian, nepotul împăratului Constantin, care era să fie mai târziu împăratul „apostat” (s-a lepădat de credinţa sa creştinească) şi care era pe atunci student acolo cu ei, Iulian îşi dădu seama de trecerea pe care o aveau cei doi tineri şi căută societatea lor. După ce sfârşiră studiile, se întoarseră în patria lor. Ascultând de cererea concetăţenilor săi, Vasile deschide o şcoală de oratorie în Cesarea, la anul 355; era atunci de 26 de ani.

Vasile în deşert. Cu toate succesele sale strălucite, el dă lumii exemplul unei adevărate jertfe, într-adevăr evanghelică. Fugind de aplauzele oamenilor şi de bogăţiile şi de gloria trecătoare, Vasile închide şcoala sa, îşi vinde averile, le împarte săracilor şi se retrage într-un loc pustiu din împrejurime. Înainte de a se fixa definitiv în statul călugăresc, a voit să studieze marile exemple date de pustnicii de atunci, ca: Sf. Efrem în Mesopotamia, sf. Ilarion în Palestina şi nenumăraţii învăţăcei ai sfântului Antonie în deşerturile din Egipt. Întors din călătoriile intreprinse în ţări îndepărtate, Vasile se stabili în provincia Pontului, pe marginea unui râu numit Iris. În scurta vreme, se adunară o mulţime de învăţăcei împrejurul său. Vasile întemeiă o mănăstire, în vreme ce pe celălalt mal al râului, se stabilea o mănăstire de călugăriţe sub conducerea mamei sale, Sf. Emilia şi a surorii sale Sf. Macrina cea tânără.

Vasile ales episcop. În 370, la moartea lui Eusebie, mitropolitul Cesareei din Capadocia, episcopii provinciei se adunară să aleagă un nou păstor sufletesc pentru capitală. Preoţii şi poporul cereau cu insistenţă alegerea lui Vasile, preot de opt ani şi sfetnic intim al răposatului episcop timp de cinci ani, distins prin operele sale de mare valoare şi prin ştiinţa şi rara sa înţelepciune. Intrigile episcopilor ariani nu putură împiedeca alegerea sa, care a fost primită cu mare bucurie de Sf. Atanasie, veteranul luptător pentru credinţa cea adevărată.

De mult era Vasile îngrijorat şi neliniştit, văzând progresele eresului arian (credinţa greşită a lui Arie, care spunea, că Isus Cristos nu e Dumnezeu) susţinut de împăratul Valens. Ajuns episcop Vasile, îşi dădu toată silinţa, cu Sf. Atanasie, patriarhul Alexandriei, pentru a stăvili năvala ariană. Împreună cerură sfaturile papei, sfântul Damasus. Primind îndrumările Pontificelui Romei, ca pe un oracol ceresc, le promulgă în vasta sa eparhie (toată Capadocia). Dar toate încercările sale de împăcare cu arianii, găsiră în persoana împăratului prigonitor Valens o piedecă greu de învins.

Vasile şi Modest ministrul împăratului. Valens era iute la fire şi brutal. Pentru a verifica şi controla îndeplimrea poruncilor sale duşmănoase faţă de episcopii credincioşi, a vizitat personal oraşele Asiei mici. Pentru a fi ferit de întâlniri supărătoare, împăratul trimitea pretutindeni înaintea sa pe Modest, prefectul palatului. Valens se îngrijea mai ales de primirea ce-i va face mitropolitul Vasile, căci atragerea sfântului la credinţa ariană, era pentru împăratul eretic de mare importanţă. Tot aşa de îngrijorat ca şi Valens de primirea ce li se va face de către Sf. Vasile, prefectul Modest îşi trimise şi el înaintea sa un grup de episcopi ariani. Mitropolitul îi excomunică (îi afurisi). Cele mai nobile matroane din Capadocia veniră la sf. Vasile să-1 roage să nu refuze alipirea sa la credinţa ariană a împăratului. Cererile lor au rămas fără răsunet. Prefectul Modest trimise şi pe un alt mare funcţionar (pretectul bucătăriilor împărăteşti), numit Demostene, ca cel mai mare orator al Grecilor. Şi acela se întoarse ruşinat şi învins de elocvenţa mitropolitului. Soseşte atunci şi prefectul la Cesarea şi cheamă numaidecât pe Vasile la judecată. Încercă în felurite chipuri să-l atragă la credinţa greşită a împăratului arian. Sfântul se arătă atât de hotarît, încât prefectul mâniat începu să-1 înfricoşeze că-i va lua averile bisericeşti, ba chiar că-1 va chinui până la moarte. Toate au fost în zadar, sf. Vasile declară că nu se teme de acestea. „Cum se poate una ca aceasta”, zicea prefectul. „E foarte uşor de înţeles – răspunse episcopul- Nu se poate lua nimic de la acela care nu are nimic. Afară de pânza aceasta, veche şi ruptă, care acopere trupul meu şi de câteva cărţi, cari sunt bogăţia mea, nu veţi găsi la mine nimic de luat. Nici exilul n-ar putea să mă lovească mai mult: nu-mi pasă care este ţinutul în care trăesc. Mă simt străin în ţara în care locuiesc acum. Aş primi ca patrie oricare ţinut, unde aş fi alungat, pentru că lumea întreagă e proprietatea lui Dumnezeu şi pe pământ suntem numai călători, oaspeţi de o zi! Vorbiţi de chinuri, dar nici nu veţi putea să le prelungiţi împotriva trupului meu aşa de slab, care dintr-o lovitură ar muri”.(Sfântul era slăbit de ajunuri, muncă neîntreruptă şi privegheri lungi). „De fapt puteţi numai să mă omorîţi. Ar fi chiar o mare binefacere pentru de mine, – adăugă sfântul, arătând pieptul său slab şi bolnav– dacă mă sloboziţi de locul acesta tot mai stricat! Moartea m-ar conduce la Domnul ceresc, căruia îi slujesc, la Domnul pentru care trăiesc sau mai bine zis pentru care-mi târăsc trupul acesta, care piere pe zi ce trece, la Domnul pe care-L doresc din toate puterile sufletului meu”.

Vrând, nevrând, prefectul Modest se minună de un curaj aşa de senin. Ridică şedinţa, lăsându-i o zi de gândire.

Răsăritul întreg era preocupat de lupta aceasta începută între conştiinţa eroică a mitropolitului şi puterea absolută a împăratului. Sf. Grigorie din Nazianz alergase la prietenul său hotărît să împărtăşească chinurile şi chiar moartea cu dânsul. Tot sf. Grigorie de Nazianz ne-a lăsat procesul verbal al interogatoriului prietenului său Vasile cu prefectul.

Impăratul Valens se apropia. Prefectul pregătise făţiş uneltele de tortură, în caz că împăratul ar porunci chinuirea mitropolitului. Totuşi prefectul era neliniştit de felul cum va privi Valens lucrurile. Crezu de bine să-l înştiinţeze pe împărat de încăpăţânarea episcopului: „Impărate, zise el, suntem învinşi de Vasile; e un om neînfricat faţă de ameninţări, superior desmierdărilor, un om neclintit înaintea tuturor ademenirilor. Trebue să ne descotorosim de el cu sila, căci altfel nu se va supune niciodată.

Faţă în faţă cu împăratul Valens. Valens nu voi să fie crud şi nu aprobă cererea prefectului Modest. Vitejia lui Vasile îl puse în mirare şi aceasta înlocui cruzimea în sufletul său. Căută chiar o ocazie potrivită, ca să se pună în relaţii bune cu sfântul episcop. Şi crezu de ocazie binevenită ziua Bobotezei.

În dimineaţa sărbătorii se duse la biserică cu o gardă de soldaţi, neştiind ce primire li se va face. Intră. Multimea numeroasă, cântarea psalmilor în două coruri dulce şi armonioasă, slujba întreagă, aveau o înfăţişare de cuviinţă şi ordine, aşa precum se pricepea Vasile să o întocmească. Îndărătul altarului, pe scaunul arhieresc, împăratul zări pe mitropolit stând drept, cu o înfăţişare plină de teamă sfântă şi de respect faţă de maiestatea lui Oumnezea prezent pe sfântul altar. Clericii îşi înconjurau păstorul. Rânduiala aceasta sfântă produse o impresie aşa de mare în Valens, încât simţi un fel de ameţeală şi rămase câtva timp zăpăcit. Când sosi momentul să se ofere darurile, merse şi împăratul, dar nici un cleric nu cuteză să i le primească. Doar când Vasile făcu un semn, darurile au fost primite.

Valens a venit şi a doua oră să-l vadă pe episcop slujind şi atras de purtarea sfântului, vru să aibă o întâlnire cu el. Sfântul Origorie, care fusese de faţă, ne povesteşte această întâlnire. „Auzii cuvintele care ieşiră din gura lui Vasile. Ele ni se părură inspirate de cătră înţelepciunea Dumnezeiască. De fapt, Vasile îi arătă lămurit şi cu convingere credinţa adevărată, despre divinitatea lui Cristos. Toţi ascultătorii se minunau, singur Demostene (prefectul bucătăriilor împărăteşti şi solul cel fără succes de odinioară) îşi arătă nemulţumirea. Când i se dădu voie să vorbească, nefericitul, departe de a se asemăna cu oratorul grec, al cărui glorios nume îl purta, îşi începu discursul cu o mare greşală gramaticală ‹‹Lucru ciudat, zice Vasile, iată Demostene, care nu ştie greceşte››. Această glumă mâniă foarte pe prefectul bucătariilor împărăteşti, dar atrase totodată şi ura tuturor împotriva lui. Împăratul binevoi să râdă, ca şi ceilalţi de întâmplarea hazlie. Îşi arătă în public admiraţiunea pentru sfântul episcop şi-i dărui pe seama azilului (adăpost cu masă pentru săraci şi neputincioşi), pe care 1-a fost ridicat Vasile în oraşul său, o moşie mare şi bogată, pe care o avea statul în Cesarea.

Se nădăjduia ca cruzimea împăratului să fie potolită pentru totdeauna. Sfaturile curtenilor însă biruiră în curând şovăirea şi nehotărârea sa. În urma calomniilor şi învinuirilor lor, Valens dădu un ordin de prigonire împotriva lui Vasile. Carul care avea să-l ducă în surghiun pe sfântul Vasile, însoţit de prietenul său sf. Grigorie, stătea gata să plece, când veni o solie împărătească, care îl chema pe Vasile cu strigăte mari. Unicul prunc al împăratului se îmbolnăvise rău tocmai atunci. Valens, deznădăjduit, trimise să vină sfântul. Vasile întră în locuinţa împărătească, unde frământarea, groaza şi părerea de rău, înlocuiseră ura şi violenţa. „Dacă credinţa ta e adevărată, roagă-te lui Dumnezeu, ca să se îndure a mântui viaţa pruncului meu!” ‹‹Impărate — răspunse Vasile — „dacă voieşti să îmbrăţişezi credinţa cea adevărată, dacă dai pace bisericii, dacă promiţi că pruncul va fi crescut în credinţa adevărată şi că va fi botezat de creştin adevărat, atunci pruncul va trăi››”. Valens făgădui. Vasile începu a se ruga şi numaidecât se produse o îmbunătăţire simţitoare. Tânărul principe se făcu sănătos. Sfântul se retrase, dar Valens îşi uită repede făgăduiala

În ziua următoare episcopi ariani se grabiră la palatul împărătesc şi prin şiretenie, căpătară voie de la Valens să-i boteze copilul, care se îmbolnăvi din nou, numaidecât, şi după o oră muri.

Împăratul înţelese că aceasta era pedeapsa necredinţei sale faţă de legea lui Vasile, dar, slab şi îndemnat de episcopii ariani, se pregătea să iscălească o nouă lege de prigonire împotriva lui Vasile. Penele i se rupeau una după alta în mâini, fără ca să-şi poată scrie numele. Încercă a treia oră; pana se făcu bucăţi. În sfârşit, crezând că e o adevărată minune, rupse decretul de osândire, apoi părăsi Cesarea presimţind multe şi mari nenorociri. De acum însă ceru sfântului, pentru totdeauna, ajutorul rugăciunilor sale. Şi prefectul Modest, îmbolnăvindu-se rău, se vindecă tot prin rugăciunile sfântului, aşa că din duşmanul cel mai înverşunat, se făcu prietenul lui cel mai bun.

O nouă primejdie însă ameninţă pe servitorul lui Dumnezeu: o văduvă bogată, hotărîtă să se dedice închinării lui Dumnezeu, respingea cererile stăruitoare ale unui ajutor de judecător. Pentru ca să scape de silnicia lui, văduva creştină, veni să se refugieze la sfântul altar, unde mitropolitul împărtăşea credincioşilor sfânta Cuminecătură. Vasile întinse mâna, arătând prin aceasta, că o ia sub ocrotirea sa bisericească. Sprijinul acesta îl mânie mult pe funcţionarul vinovat. Prefectul provinciei (nu al palatului), susţinând pe ajutorul de judecător, chemă pe mitropolit în judecată. Vasile stătea în picioare înaintea nedemnului prefect, care-1 înjură grozav, ca la uşa cortului. „Să i se sfâşie pieptul cu unghii de fier”, spuse prefectul în mânia sa. Episcopul răspunse surâzând: „Va fi un leac potrivit, pentru că, după cum se poate bine observa, azi mă chinueşte boala de ficat”. Dar în clipa aceasta, tribunalul fu înconjurat deja de poporul credincios. Oraşul întreg alerga să-şi slobozească păstorul iubit din mâinile călăilor. „Jos cu prefectul, să moară prefectul, să fie sugrumat aici!”, strigau mii de glasuri. Înfricoşat şi zăpăcit, judecătorul îşi lăsă scaunul, pentru a se închina înaintea lui Vasile, rugându-1 să-1 scape de moarte. Sfântul se duse numaidecât la poarta tribunalului, şi ivirea sa a fost salutată cu o pornire plină de însufleţire iubitoare. Mitropolitul putu obţine uşor libertatea prefectului, care părăsi repede Cesarea şi provincia, făcându-se nevăzut pentru totdeauna.

Legislatorul vieţii călugăreşti. Ceea ce-l deosebea mai mult pe Vasile de oamenii mari din epoca sa, a fost simţul său adânc în ale vieţii sufleteşti şi practicarea neîncetata a virtuţilor călugăreşti. Călugării se înmulţiseră, dar încetul cu încetul se iviră şi şi neorânduieli. Câţiva dintre ei, numiţi „girovagi” (rătăcitori sau pribegi) erau fără ocupaţii, fără şef, fără regulă. Vasile cel practic şi intreprinzător, găsi leacul acestor neorânduieli: El însuşi cutreeră pustietăţile ţinuturilor vecine, adunând în diferite mănăstiri pe călugării izolaţi, dându-le o regulă amănunţită, împărţind timpul între rugăciune, recitarea psalmilor, muncă manuală şi ajutorarea săracilor. În grija sa de bun păstor sufletesc nu uită nici pe fecioarele doritoare de viaţă desăvârşită, construindu-le multe mănăstiri.

Răsăritul nu era de aceeaşi părere, că oare care dintre felul de viaţă călugărească e mai bună ? cea izolată (eremitică), ori cea cenobitică (cu casă şi masă comună)? Sfântul nu şovăi şi declară viaţa în comun a cenobiţilor ca superioară vieţii izolate a pustnicilor, socotind că nu-i aşa primejdioasă. În fapt, permite practicarea nu numai a aceloraşi jertfe, ci şi a câtorva virtuţi mai grele de câştigat. Pare că scopul său a fost îmbinarea muncii cu rugăciunea. Recunoştea negreşit superioritatea vieţii pur con-templative, pe lângă viaţa activă, dar îmbinându-le pe amândouă armonios se potriveau mai bine nevoilor sufletelor şi cerinţelor Bisericii din acea epocă.

De fapt, îi trebuiau soldaţi viteji lui Cristos. De aceea înaintea voturilor călugăreşti fixează un timp de pregătire. În felul acesta preîntâmpină hotărâri pripite şi înrâuriri nejustificate, evitând scandalurile lumii şi asigurând totodată, vocaţii solide. Regula sfântului Vasile este practicată şi acum. Ea e aproape singura în vigoare în mănăstirile răsăritene.

Doctor, apostol şi administrator. Am văzut, că Vasile în timpul prigonirii ariane a lui Valens, era sufletul tuturor bisericilor creştine. Din timpul acesta ne-a rămas corespondenţa sa pentru apărarea credinţei şi sprijinirea sufletelor. E un autor de scrisori model. Vasile, lăpădându-se de lume şi de onorurile ei, nu dispreţuise harurile care le primise de la Dumnezeu. El făcu din elocvenţă servitoarea adevărului. Predica des. Ştia să însufleţească orice subiect, să lumineze orice orizont şi să clarifice orice discurs sau convorbire. În cartea sa „Hexaemeron” sau „Explicările creaţiunii în şase zile”, ne dă un model de predicare populară, unde poezia, ştiinţa, filozofia se îmbină armonios pentru a ne ridica de la priveliştea naturii până la realităţile supranaturale. În omiliile, predicile şi discursurile sale, găsim o satiră puternică împotriva viciilor, o gingăşie de mamă pentru săraci şi orfani, explicaţii potrivite, lecţii morale şi catehizări teologice de mare valoare. Şi biserica apuseană dă multe extrase în Orologiul său.

Cesarea îl văzuse pe Vasile în timp de ciumă înfruntând boala şi dăruindu-se cu totul victimelor ei. ÎI văzuse în timp de foamete ajutând, adăpostind, îmbrăcând şi hrănind pe săraci. Pe moşia pe care i-o dăduse împăratul Valens, ridică o casă mare pentru săraci, un adevărat palat al carităţii creştine. Casa aceasta a fost numită „Vasiliada”. Pe lângă ea, erau şi spitale pentru bolnavi, azile pentru bătrâni, neputincioşi sau oameni de nevindecat, hanuri pentru străini şi şcoli pentru copii şi tineri. În centru se ridica biserica cu casa episcopului şi alte case rezervate preoţilor. Grădini felurite despărţeau instituţiile acestea unele de altele. În colţul cel mai retras, sfântul ridicase şi o leprozerie (spital pentru leproşi). Aici venea adeseori şi cu mare plăcere, dând semne de iubire creştinească din belşug, îi săruta chiar şi pe leproşi.

Instituţiile acestea cereau bani. Banii şi comoara lui Vasile erau numai încrederea şi jertfirea sa, iar creditul îi era pomana sufletelor bune A fost propovăduitorul milosteniei. Ştiu să deştepte mila în inima bogaţilor pentru soarta săracilor.

Râvna sa apostolică era fără margini: el cerceta toate parohiile, oprea pretutindeni abuzurile, se îngrijea într-un mod special de alegerea preoţilor şi călugărilor, mijlocea micşorarea impozitelor în favoarea săracilor şi se interesa de construirea podurilor şi drumurilor.

Ştia să se coboare de la cele mai înalte cugetări sufleteşti, la realizarea trebuinţelor practice ale poporului său şi pentru toate interesele instituţiilor sale.

Moartea sfântului Vasile. Sleit de atâta muncă şi jertfe, distrus cu încetul de o boală de piept; Vasile îşi simţea puterile micşorându-i-se. La 49 de ani părea ca un moşneag. În boala sa, care-1 pironise pe pe patul de moarte, se sculă pentru hirotonirea câtorva preoţi şi diaconi şi într-un alt rând pentru botezarea unui evreu cu întreaga sa familie.

Oraşul întreg plângea despărţirea de Păstorul său. Fiecare ar fi voit să-i reţină sufletul, smulgându-l chiar din mâinile lui Dumnezeu. Dar oricât de mare era Vasile, trebuia să moara şi el. Spuse încă o dată încet şi rar: „În mâinile Tale, Doamne, îţi încredinţez sufletul meu”, şi-şi dădu sufletul Tatălui ceresc în ziua de 1 ianuarie anul 379. Înmormântarea sa a fost un adevarat triumf. Niciodată Cesarea, metropola Capadociei, nu văzuse atâta lume şi aşa de reculeasă. Cântarea psalmilor era întreruptă (şi totodată tălmăcită) de suspinele credincioşilor.

Biserica apuseană îl serbează la 14 iunie, ziua hirotonirei sale de arhiereu, iar Biserica răsăriteană la 1 ianuarie a fiecărui an

Este unul dintre cei patru mari doctori ai Bisericii răsăritene, împreună cu sfinţii Atanasie, Grigorie de Nazianz şi Ioan „Gură de Aur”.

La Botezul Domnului

Câteva cuvinte despre Botez

În prima săptămână a fiecărui An Nou, la 6 ianuarie, Biserica sărbătoreşte cu solemnitate Boboteaza, zi în care, pe lângă celebrarea Sfintei Liturghii, se oficiază şi „sfinţirea cea mare a apei”. Cu această apă sacralizată (aghiasmă) se stropesc creştinii şi biserica, apoi toate casele credincioşilor, grădinile şi ţarina. Împărtăşindu-se de darurile Bobotezii, bunii creştini au ocazia să mediteze asupra cuprinsului cuvântului „botez” şi să cunoască cele trei sensuri adânci ale sale:

1 Botezul lui Ioan sau ritualul precreştin de la Iordan, căruia I se supune şi Iisus Cristos înainte de a începe vestirea Evangheliei.

2 Botezul ca sacrament creştin, Sfânta Taină instituită de Mântuitorul Iisus Cristos şi

3 Botezul sângelui, ca jertfă totală pe altarul credinţei în Dumnezeu.

1. Botezul lui Ioan.

În timp ce tânărul Iisus, mai mânuia tesla, dalta şi colţarul dulgherului din Nazaret, un Glas începe a răsuna peste pustiul dintre Ierusalim, Ierihon, Tecoa şi râul Iordan. Peste toată pustia Betabara răsună ca un bucium glas puternic de prorooc. Locul în care trăieşte şi propovăduieşte (pustiul), noutatea predicii sale (Cel vestit de prooroci că va veni a venit!), felul în care era îmbrăcat (cu o haină din păr de cămilă încins cu o curea peste mijloc), componenţa meniului zilnic (aguride – boabe acre ce cresc pe spini – şi miere sălbatică), nu numai că au stârnit curiozitatea, ci s-au adresat ca un imperativ: „alergaţi degrabă la Iordan, să vedeţi această nouă arătare!

Ultimul prooroc consemnat de istoria biblică fusese Neemia. De patru sute de ani profet nu s-a arătat în Israel. Şi iată că celor ce au alergat în Betabara li s-a arătat chip de profet: glasul lui ca tunetul, vorbele lui – flăcări de foc! „Înaintemergătorul” îşi împlineşte misiunea, mustră, ceartă, converteşte, aduce la pocăinţă. În sufletele indiferente, firave sau împietrite de patimi, ca stânca de durere, taie cu dalta cuvântului său aspru cale netedă, presărată cu ghioceii smereniei şi crinii neprihănirii. Sfântul Ioan curăţă spinii şi pălămida pentru că, în curând, pe calea către Iordan va coborî Mesia, Cel aşteptat. „pocăiţi-vă!” – strigă Ioan. Şi cei care-l ascultă intră în apele Iordanului şi se botează, semn văzut al îndreptării sufleteşti a celor care păşesc pe calea pocăinţei, pentru a-L aştepta şi primi pe Mesia: „Eu nu sunt nici Ilie nici Proorocul, nici nu vă iert păcatele, ci vă botez, spre iertarea păcatelor”(Lc 3,3), pe care o va face Cel ce vine după mine – mărturiseşte Ioan însuşi despre sine trimişilor din Ierusalim.

Peste câteva zile, Fiul Preacuratei din Nazaret coboară şi El la Iordan. Apele se înfioară. Undele se învolburează. Firea apelor se cutremură. Însuşi proorocul cu glas de tunet păleşte bâlbâindu-se de emoţie: Nu,…pe tine nu te pot boteza… eu. Nici cureaua încălţămintelor Tale nu sunt vrednic să o dezleg. Cum să boteze făptura pe Ziditorul ei! Conştient de rostul acestui ritual, Iisus porunceşte blând: Lasă…, Ioane, că aşa se cuvine! Şi Ioan lasă să se împlinească Scripturile:

1.Să se arate lumii Sfânta Treime, să aibă loc Epifania! Pentru că I s-a revelat că pe Cel ce „va boteza cu Spirit Sfânt şi cu foc” (Mt 3,11) aşa îl va recunoaşte: când El va coborî în apă – Spiritul va coborî din ceruri peste El. Şi aşa s-a întâmplat: după ce Ioan picură apă peste capul Fiului, Spiritul planează ca un porumbel deasupra Lui, iar glasul Tatălui din cer confirmă: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care bine am voi!”. „În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat….”(troparul Bobotezii).

2. „Să se împlinească toată dreptatea lui Dumnezeu” (Mt 3,15) care Fiul Său a „rânduit dinainte de întemeierea lumii” (I Petru 1,18-20) să ia asupra Lui păcatele lumii. Când l-a zărit în Betabara, Ioan aşa îl recunoaşte şi îl recomandă: „Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii” (I 1,29). Iisus nu primeşte botezul pocăinţei, „spre iertarea păcatelor”, ci Nevinovatul coboară în undele limpezi ale Iordanului spre a se acoperi cu zgura tuturor sufletelor păcătoase. Şi cu această povară va urca Golgota, o va ţintui pe Cruce şi o va spăla cu scump Sângele Său. Atunci, şi de atunci până în veac, prin jertfirea pe altarul liturgic.

3.Să se resfinţească însuşi natura – să se reechilibreze prin sacralizare însăşi firea zguduită de pe temeliile armoniei paradisiace de neascultarea protopărinţilor lumii, Adam şi Eva. Căci aşa mărturisesc părinţii: „Suferit-ai încă şi a Te boteza de mâna robului în Iordan, pentru ca sfinţind firea apelor, Cela ce eşti fără de păcat, să ne faci nouă cale la naşterea cea de a doua prin apă şi prin Spirit, şi să ne întorci pe noi la slobozirea cea dintâi” (Molitefnic, Sfinţirea apei la Bobotează).

La râul Iordanului preaminunate fapte petrecutu-s-au. Dar acestea sunt numai înaintemergătoarele minunilor ce se vor descoperi prin Cel ce în Iordan de la Ioan a binevoit a Se boteza pentru a noastră mântuire.

2. Botezul creştin.

Preaminunatele fapte petrecute la Iordan au stârnit în capitala ţării poporului ales uimire, curiozitate, nedumerire, aversiune.

Un veritabil cărturar de la templu, asiduu scormonitor al tainelor Torei, Nicodim, intuieşte că la Iordan e posibil să se ivit chiar Mântuitorul. Se apropie discret de grupul de iudei care-I ascultau cu nesaţ vorba blândă. Se convinge că este martor al Zilei proorocite, care începe să intre în tiparele istoriei: în iconomia Fiului Mariei din Nazaret, începe să se contureze chipul mesianic al lui Cristos! Pe furiş, îl urmează spre locul de înnoptare. Doreşte să audă din gura Lui: Cum se va realiza „naşterea cea de-a doua”, din apă şi din Spirit?

La Iordan forfota s-a stins. Malurile redevin pustii. Ioan a adormit ostenit pe-un braţ de crengi de palmieri: Luna aruncă umbre lungi peste undele-oglindă. Într-o colibă, vocea lui Iisus, cu inflexiuni domoale, calde, pătrunzătoare… copleşeşte toată ştiinţa talmudică a lui rabi Nicodim: nu ritualul proorocului Ioan, ci botezul lui Cristos va înfăptui naşterea a doua a făpturii! Botezul creştin este un Sacrament, o Taină, şi este un botez al Sfintei Treimi. Este poarta de intrare în Biserică şi condiţie a intrării în Împărăţia cerească.

În convorbirea cu Nicodim, Iisus spune: „De nu se va naşte cineva de sus… din apă şi din Spirit… nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (In 3,3-5). Mântuitorul Cristos a instituit, însă, acest nou botez (despre care a vorbit cu Nicodim într-o noapte în vara anului 30), ca Sacrament care avea să fie dătător de har şi iertător de păcate, numai înainte de Înălţarea Sa la cer (în vara anului 33), pentru că botezul creştin îşi trage harul şi puterea iertătoare din sângele jertfei Lui de pe Cruce. De aceea, abia după învierea Sa dă putere şi poruncă Apostolilor să boteze: „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit” (Mt 28,19) şi prezice că: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede (şi nu se va boteza) se va osândi” (Mc 16,16; I Petru 3,21). Botezul ca Sacrament este unic şi nu se repetă, căci „este un Domn, o credinţă, un Botez” (Efeseni 4,5). Acest Botez este primul din cele şapte sfinte Sacramente ale bisericii. El dă numele lui Cristos fiecărui botezat şi îl introduce în Biserică – Trup al lui Cristos, îl încorporează Ei. Botezul este necesar pentru toţi oamenii chiar din copilărie, fiindcă el spală păcatul strămoşesc (Romani 5,12), pe care-l au şi copii, iar la cei mari spală şi păcatele personale. Copiii nu pot fi lipsiţi de harul botezului, care curăţeşte, sfinţeşte şi înfiază ajutând la creşterea lor spirituală şi întărirea în Spirit. Botezul creştin a fost prefigurat de „tăierea împrejur” a copiilor evrei, la opt zile de la naştere, rit căruia I s-a supus şi Pruncul Iisus (Lc 2,21). Mântuitorul cheamă copiii la Sine şi-i binecuvintează (Mt 19 13-15), fiind cei dintâi preferaţi pentru nevinovăţia lor, la intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu (Mt 18 2-5). De aceea ei nu pot fi lipsiţi de haina botezului şi de „îmbrăcarea” în Cristos (Gal 3,27). Nimeni din cei ce se botezau nu-şi lăsau copiii nebotezaţi, ci toţi se botezau „cu toată casa lor”, în care se înţeleg fireşte şi copiii. Aşa de pildă, temnicerul din Filipi „s-a botezat şi el şi toţi ai lui” (Faptele 16,33), toţi din casa lui Corneliu sutaşul, precum s-au botezat şi toţi din casa lui Ştefanas (I. Mircea, Dicţionar).

Din paginile Sfintei Scripturi înţelegem că apostolii şi ucenicii nu încep a săvârşi Botezul în numele Sfintei Treimi sau „în numele Domnului Iisus” (Fapte 19,5) decât după Cincizecime, de la Pogorârea Spiritului Sfânt, şi sunt încredinţaţi că prin botez creştinii se îmbracă în Cristos: „Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi şi îmbrăcat” (Gal 3,27).

Peste încă trei ani de la tainica întrevedere de pe malul Iordanului, Nicodim intervine – în Sinedriul din Ierusalim – în favoarea divinului Inculpat (I 7,50-51); iar vineri seara, 14 nissan 33, împreună cu Iosif din Arimateea, aşează cu evlavie în mormânt trupul Domnului Iisus (I 19,38-42). Deci rabi Nicodim era… convertit. Aştepta învierea lui Cristos şi propria naşterea a doua: să fie printre primii botezaţi într-u Cristos şi – după numele Lui – să fie numit creştin!

3. Botezul sângelui.

În calendarul creştin, la 29 decembrie al fiecărui an, Biserica înscrie, spre prăznuire, ca sfinţi, pe copiii ucişi de Irod în Bethleem. Dacă Biserica îi cinsteşte ca sfinţi, înseamnă că îi consideră creştini botezaţi. Greşeşte, oare Biserica? A învăţat aşa ceva Cristos? Are temei biblic înscrierea lor în calendar?

Da. Pentru că însuşi Domnul zice: „Pe cel ce mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu care este în Ceruri” (Mt 10,32). Şi „cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine o va afla” (Mt 16,25).

A-şi pierde viaţa pentru Domnul, mărturisindu-l înaintea oamenilor, înseamnă a suferi voluntar şi din iubire moarte martirică pentru El. Efectul acestei morţi, după cum rezultă din textele biblice, este iertarea tuturor păcatelor. Este mântuirea. Deci, un efect identic cu efectul Botezului. Efectul fiind identic, şi cauza – adică moartea martirică – trebuie să fie identică cu Botezul. Ea a şi fost numită „Botezul sângelui”.

Această identificarea a martiriului cu Botezul a făcut-o însuşi Iisus când a zis către fiii lui Zevedei: „Puteţi oare să beţi paharul pe care îl voi bea Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care eu mă botez? Iar ei I-au zis: Putem: Şi El le-a zis: Paharul meu îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu mă botez, vă veţi boteza…” (Mt 20,22-23). „Botezul” despre care se vorbeşte aici nu poate fi botezul pe care l-a primit Iisus de la Ioan în Iordan, căci acesta era un fapt petrecut cu trei ani în urmă, ci este vorba despre apropiata Sa moarte pe Cruce. Aşadar, Domnul însuşi numeşte Botez şi echivalează cu Botezul – moartea martirică.

Copiii mici, deşi nu au credinţa în Cristos, dacă însă sunt ucişi pentru El, şi ei sunt consideraţi botezaţi cu Botezul sângelui. Ei îşi pierd viaţa pentru Iisus. Iar Mântuitorul spune că cine îşi pierde viaţa pentru el o va afla într-o formulă superioară, adică se va mântui (cf. Mt 10,39;16,25).

Sfânta Tradiţie conţine foarte multe dovezi, din care se vede că în Biserica primară moartea martirică era considerată egală cu Botezul; că este un Botez al sângelui. Astfel, Tertulian scrie: „Noi avem un al doilea Botez , pe cel al sângelui…” (P.L. 1,1326). Iar Ciprian spune că acei catehumeni care mor ca mucenici, nu sunt lipsiţi de Botez. Ei sunt, în acest caz, botezaţi cu Botezul sângelui, care este superior Botezului cu apă, pentru că Domnul însuşi a zis că cei botezaţi cu propriul lor sânge ajung la desăvârşire şi primesc harul făgăduinţei divine (P.L. 3,1170).

Mărturiile biblice şi patristice conferă autoritate de adevăr revelat, doctrinei ecleziastice: că, pe lângă ritualul de la Iordan (botezul pocăinţei practicat de Ioan Înaintemergătorul, a cărui rost a încetat odată cu Botezul), şi Sfânta Taină a Botezului (Sacrament instituit de Cristos şi practicat peren de Apostoli şi urmaşii lor până astăzi în Sfânta Sa Biserică), – are valoare de Sacrament creştin jertfirea vieţii, de către cei neîncreştinaţi sau păcătoşi, pentru idealul evanghelic propovăduit de Cristos, Botezul sângelui. Totalitarismul contemporan a fost, în esenţa sa doctrinară, eminamente ateu, anticrist. Pe martirii şi eroii, care şi-au oferit ca jertfă propriul sânge, pentru ca dihania comunistă să dispară, – se cuvine să-i înscriem în calendar şi să le aprindem candelă pe iconostasul inimilor noastre şi ale copiilor noştri!

După ce am cunoscut şi am aprofundat aceste trei înţelesuri ale cuvîntului BOTEZ, acum, la-nceput de An Nou, pe Cel ce pentru noi şi pentru a noastră mântuire în Iordan de la Ioan s-a botezat , să îl rugăm să binecuvinteze cununa anului nou şi să sfinţească viaţa noastră şi a familiilor noastre în toate zilele ce vin. Amin.

Ziua botezării mele

Rod al iubirii părinţilor este copilul nou-născut. De bucurie că s-a născut om pe lume, mama uită şi durerile naşterii (Ioan 16, 21), iar tatăl se împlineşte ca om primind „titlul” patern prin participarea sa la actul de creaţie a unei noi fiinţe. Dar cununa regală a acestei mari bucurii este „naşterea cea de a doua” (Ioan 3, 3): încreştinarea copilului, primirea Botezului.

Când am fost botezat, eram mic de tot. Dar, de atunci încoace încercat-am vreodată să înţeleg mărirea acelei zile, căutat-am să înţeleg „titlurile” mele de creştin? Încerc să înţeleg, acum, la vârsta senectuţii, cât este de importantă aniversarea, nu a naşterii, ci a botezării mele: Când am venit pe lume, eram doar un copil omenesc, copilul părinţilor mei; o fiinţă vie, dar lipsită de supranatural, dac-aş fi murit între naştere şi Botez, n-aş fi văzut niciodată faţa lui Dumnezeu; eram copil al „mâniei” Creatorului pentru neascultarea protopărinţilor. Deplângând această stare, se tânguise cu jale şi regele-psalmist David: „Întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalm 50, 6).

Prin Botez am fost făcut fiu dumnezeiesc; am devenit, prin încorporarea mea în Biserica Mântuitorului Iisus Cristos, parte întregitoare, membru al acestui Fiu „întru Care Tatăl a binevoit” (Luca 3, 22); am devenit capabil de har aici pe pământ şi de mărire după moarte: om al pământului, dar şi prezumtiv cetăţean al Cerului. Căci, în ziua Botezului meu, Dumnezeu Şi-a făcut din mine un „templu” al Său (I Cor 3, 16), biserica Sa vie. În ziua aceea Sfânta Treime şi-a inaugurat în mine o „locuinţă” a Sa. Revelaţia divină, prin cuvântul Sfântului Pavel, confirmă şi mă asigură: „Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni 3, 27). Îmbrăcatu-m-am în luminata haina iubirii lui Cristos…

Dar, prin şi peste ani, cum arată „haina” imaculată din Ziua Botezului meu? Vai, mie! … Vai, mie… Însă, nu voi cădea în deznădejde, pentru că ştiu că Iisus, Care mă iubeşte, este Salvatorul meu. Ştiu de la El că, dacă iubirea care a rămas curată, are în sine ceva de nepreţuit, în schimb, iubirea pocăinţei are un parfum deosebit, încât El însuşi a zis: „Mai multă bucurie va fi în ceruri pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru 99 de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7). Este un cuvânt ciudat şi greu de înţeles, dar îl cred, trebuie să-l cred, pentru că este cuvântul Fiului lui Dumnezeu. Adică, vrea să spună Mântuitorul că, nevinovăţia păstrată imaculată este foarte frumoasă, dar nevinovăţia recâştigată cu generozitate are ceva mai înduioşător, mai puternic. Mai ales, dacă este recâştigată pentru totdeauna!

Aşadar, cuvine-se a-mi aniversa nu atât ziua naşterii, cât ziua Botezului, cea mai mare zi din întreagă viaţa mea. Printr-o doxologie de laudă, printr-o rugăciune de mulţumire. Pentru că este ziua în care am primit cel mai înalt, cel mai mare „titlu”: numele, calitatea de „creştin”, adică „al lui Cristos”, preasfântul Nume al lui Iisus, Mântuitorul sufletului meu.

La Întâmpinarea Domnului (2 februarie):

Ziua vieţii consacrate

În fiecare an, în 2 februarie, ziua în care Biserica serbează prezentarea Pruncului Sfânt Iisus la templul din Ierusalim, sărbătorim şi „Ziua vieţii consacrate”– celebrare propusă de Sfântul Părinte papa Ioan-Paul al II-lea, ca îndemn post-sinodal, Vita Consecrata” (prescurtare – VC), la Decretul conciliului Vatican II privind reînnoirea vieţii călugăreşti Perfectae caritatis din 28 octombrie 1965. Prilej cu care reamintim câteva idei din acest document:

Toţi am fost chemaţi din veşnicie „în” şi „prin” Cristos să fim „sfinţi”, adică să participăm la „viaţa sfântă” a lui Dumnezeu, la infinita sa transcendenţă. Aceasta constituie „consacrarea” oricărei persoane botezate; mai mult, se poate spune că în planul lui Dumnezeu orice fiinţă raţională are această vocaţie. Consacrarea se identifică cu divinizarea omului, iar aceasta cu cristificarea sa care se realizează prin revărsarea Spiritului Sfânt.

Vocaţia celui consacrat (celei consacrate) este aceea de a face şi mai vizibilă această „consacrare”. Viaţa consacrată este o „existenţă cristoformă” care poate fi realizată numai ”pe baza unei vocaţii speciale şi prin puterea unui dar deosebit al Spiritului Sfânt. În ea într-adevăr consacrarea de la botez este condusă spre un răspuns radical în urmarea lui Cristos, prin trăirea sfaturilor evanghelice”(VC, 14). În acest fel, consacratul este chemat să devină, chiar în umanitatea sa slabă, o transparenţă vie a misterului lui Cristos. De fapt, „în viaţa consacrată nu este vorba numai de a-L urma pe Cristos cu toată inima, iubindu-L mai mult decât pe tatăl sau mama, mai mult decât fiul sau fiica” (cf Mt 10,37), aşa cum se cere oricărui ucenic, dar de a şi exprima aceasta prin adeziuneaconformativăfaţă de Cristos a întregii existenţe, într-o tensiune totalizată ce anticipă, pe cât posibil în timp şi conform diferitelor harizme, perfecţiunea eshatologică”(VC, 16).

Astăzi, în Biserică, se simte tot mai mult exigenţa de a uni activitatea de evanghelizare cu aceea a „noii evanghelizări” şi de a deveni conştienţi de rolul decisiv pe care trebuie să-l aibă în ea persoanele consacrate. Această exigenţă atât de importantă cere, mai înainte de un efort organizator sau strategic, o mai mare docilitate la acţiunea Spiritului Sfânt, fără de care se riscă de „a lucra în zadar”.

Evanghelizarea, deci, nu este altceva decât răspândirea printre oameni din partea celui consacrat a acelei vieţi a lui Cristos pe care deja El o experimentează în Spiritul Sfânt. Cea mai mare operă de evanghelizare pe care cel consacrat ar putea să o realizeze este cea de a trăi cu seriozitate faptul de a fi Biserică, acel „a fi în comuniune”care-i revine, realitate care constituie dovada definitivă a prezenţei şi activităţii Spiritului în interiorul său.

Dacă vrem să vedem reînnoite propriile comunităţi consacrate şi ca vocaţiile să reînflorească, este necesar ca Spiritul să devină cu adevărat protagonist, la nivel personal şi comunitar al vieţii consacrate, într-o autentică dinamică misionară. Viaţa consacrată trebuie să devină într-adevăr „viaţă în Spirit”. Aceasta înseamnă convertirea de la „eu” (inclusiv eu-l propriei congregaţii sau provincii) la „noi” al comuniunii şi misiunii eccleziale; înseamnă depăşirea forţelor care conduc către moarte şi deschiderea faţă de viaţă, depăşirea unei false ataşări faţă de trecut şi deschiderea profetică, hrăniţi de adevărata Tradiţie, către un viitor în căutarea voinţei lui Dumnezeu; o depăşire a micului nostru provincialism şi deschiderea la logica Evangheliei şi a misterului pascal, care este logica crucii şi a învierii.

Omul contemporan are nevoie de a vedea că promisiunile lui Dumnezeu, ce s-au realizat în persoana lui Cristos acum 2000 de ani, se împlinesc şi azi pentru el. Omul contemporan, sufocat de mii de mesaje, de o infinitate de cuvinte, mai mult ca niciodată, are nevoie de „vestea de bucurie”, de „cuvântul” care se face carne din carnea sa.

Omul de azi e obosit de promisiunile false de fericire; el are nevoie de împlinirea promisiunilor, are nevoie disperată de mântuire. Omul de azi e însetat şi înfometat de iubire, de prietenie, de înţelegere; el are nevoie de tine, care să-l ajuţi să-şi depăşească fricile, angoasele, incertitudinile; are nevoie de cineva care să dea sens absurdităţii aparente care-l înconjoară.

Cel consacrat, în mod radical, este chemat, în mod mai evident, să devină „icoana” vie a lui Cristos: „consacrarea Sa specială”(VC, 30). Cei consacraţi „lăsându-se conduşi de Spiritul Sfânt pe un drum continuu de purificare, devin –zi de zi- persoane cristoforme, prelungire în istorie a unei prezenţe speciale a Domnului înviat”(VC, 19). Consacrarea lor nu este altceva decât chemarea la o progresivă cristificare: ei sunt chemaţi să fie ca un sacrament viu al prezenţei lui Cristos în mijlocul oamenilor.

***

Îndemnându-vă să participaţi, toţi care citiţi aceste file de calendar, la sărbătorirea vieţii consacrate, în Ziua Întâmpinării Domnului în templu, vă reamintim cuvânt din Sfânta Evanghelie (Matei 9,35-38):În vremea aceea umbla Iisus prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor şi predincând Evanghelia Împărăţiei, şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

Şi văzând popoarele, i s-a făcut milă de ele, căci erau necăjite şi risipite ca şi oile care nu au păstor.

Atunci a zis ucenicilor Săi: Iată secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini. Deci rugaţi-L pe Domnul secerişului ca să scoată lucrători la secerişul Său.

Câteva cuvinte despre VIAŢA CONSACRATĂ

Argument

Omul contemporan are nevoie de a vedea că promisiunile lui Dumnezeu, ce s-au realizat în persoana lui Cristos acum 2000 de ani, se împlinesc şi azi pentru el. Sufocat de mii de mesaje, de o infinitate de cuvinte, mai mult ca niciodată el are nevoie de „vestea de bucurie”, de „cuvântul” care se face carne din carnea sa.

Omul de azi, obosit de promisiunile false de fericire; are nevoie de împlinirea promisiunilor, are nevoie disperată de mântuire. El este însetat şi înfometat de iubire, de prietenie, de înţelegere, şi are nevoie de cineva, care să-l ajute să-şi depăşească fricile, angoasele, incertitudinile; are nevoie de cineva care să dea sens absurdităţii aparente care-l înconjoară. Acest „cineva” poate fi exemplul de viaţă al creştinilor practicanţi şi mai ales a persoanelor consacrate. „Exempla trahunt” ziceau latinii – exemplele atrag. Pilda vieţii celor care s-au dăruit slujirii lui Dumnezeu este mai convingătoare decât o mie de sfaturi şi îndrumări.

Chemarea tuturor creştinilor

Chemarea lui Iisus „Fiţi sfinţi, …”, se adresează tuturor celor poartă numele lui Cristos, tuturor creştinilor. Toţi sunt „chemaţi”. Toţi am fost chemaţi din veşnicie „în” şi „prin” Cristos să fim „sfinţi”, adică să participăm la „viaţa sfântă” a lui Dumnezeu, la infinita sa transcendenţă. Aceasta constituie „consacrarea” oricărei persoane botezate; mai mult, se poate spune că în planul lui Dumnezeu orice fiinţă raţională are această vocaţie. Consacrarea se identifică cu divinizarea omului, iar aceasta cu cristificarea sa care se realizează prin revărsarea Spiritului Sfânt.

Apostolii înfăţişează viaţa creştină ca pe o liturghie, o participare la preoţia unicului Preot Iisus Cristos. Sfântul Pavel consideră credinţa credincioşilor ca pe o „jertfă şi o ofrandă”(Fil 2,17). Pentru el întreaga viaţă a creştinilor este un act sacerdotal şi îi îndeamnă să-şi ofere trupurile „ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul spiritual pe care trebuie să-l aduceţi” (Rom 12,1; cf Fil 3,3;Evr 9,14; 12,28). Acest cult constă deopotrivă, în preamărirea Domnului, ca şi în actele de binefacere (Evr 13,15). Epistola lui Iacob enumeră în detaliu gesturile concrete ce constituie adevăratul cult: înfrânarea limbii, vizitarea orfanilor şi a văduvelor, ferirea de întinarea lumii (1,26). Prima Epistolă a lui Petru (2,5.9) şi Apocalipsa (1,6;5,10,20,6; cf Exod 19,6) sunt explicite: ele atribuie poporului creştin „preoţia regală” a lui Israel. Prin acest titlu, profeţii din Vechiul Testament vesteau că Israel trebuia să ducă popoarelor păgâne cuvântul adevăratului Dumnezeu şi să-i asigure cultul. Poporul creştin îşi asumă de acum încolo această misiune. Poate să o facă datorită lui Iisus Cristos, care îl face părtaş demnităţii sale mesianice de Rege şi Preot.

Misiunea specială a celor „consacraţi” – clerul bisericesc: episcopi, preoţi, diaconi şi, în mod deosebit, călugării şi călugăriţele. Vocaţia celui consacrat (celei consacrate) sintetizată şi promulgată prin Decretul conciliului Vatican II privind reînnoirea vieţii călugăreşti Perfectae caritatis din 28 octombrie 1965, (cu celebrarea anuală în 2 februarie, propusă de Sfântul Părinte papa Ioan-Paul al II-lea, ca îndemn post-sinodal, „Vita Consecrata” – prescurtare: VC), este aceea de a face şi mai vizibilă această „consacrare”.

Viaţa consacrată este o „existenţă cristoformă” care poate fi realizată numai ”pe baza unei vocaţii speciale şi prin puterea unui dar deosebit al Spiritului Sfânt. În ea într-adevăr consacrarea de la botez este condusă spre un răspuns radical în urmarea lui Cristos, prin trăirea sfaturilor evanghelice”(VC, 14). În acest fel, consacratul este chemat să devină, chiar în umanitatea sa slabă, o transparenţă vie a misterului lui Cristos.

De fapt, „în viaţa consacrată nu este vorba numai de a-L urma pe Cristos cu toată inima, iubindu-L mai mult decât pe tatăl sau mama, mai mult decât fiul sau fiica (cf Mt 10,37), aşa cum se cere oricărui ucenic, dar de a şi exprima aceasta prin adeziunea „conformativă” faţă de Cristos a întregii existenţe, într-o tensiune totalizată ce anticipă, pe cât posibil în timp şi conform diferitelor harisme, perfecţiunea eshatologică” (VC, 16).

Astăzi, în Biserică se simte tot mai mult exigenţa de a uni activitatea de evanghelizare cu aceea a „noii evanghelizări” şi de a deveni conştienţi de rolul decisiv pe care trebuie să-l aibă în ea persoanele consacrate. Această exigenţă atât de importantă cere, mai înainte de un efort organizator sau strategic, o mai mare docilitate la acţiunea Spiritului Sfânt, fără de care riscul este de „a lucra în zadar”. Evanghelizarea, deci, nu este altceva decât răspândirea printre oameni din partea celui consacrat a acelei vieţi a lui Cristos, pe care deja El o experimentează în Spiritul Sfânt.

Cea mai mare operă de evanghelizare, pe care cel consacrat ar putea să o realizeze, este cea de a trăi cu seriozitate faptul de a fi Biserică, acel „a-fi-în comuniune” care-i revine, realitate care constituie dovada definitivă a prezenţei şi activităţii Spiritului în interiorul său. Dacă vrem să vedem reînnoite propriile comunităţi consacrate şi ca vocaţiile să reînflorească, este necesar ca Spiritul să devină cu adevărat protagonist la nivel personal şi comunitar al vieţii consacrate într-o autentică dinamică misionară. Viaţa consacrată trebuie să devină într-adevăr „viaţă în Spirit”. Aceasta înseamnă convertirea de la „eu” (inclusiv eu-l propriei congregaţii sau provincii) la „noi” al comuniunii şi misiunii eccleziale; înseamnă depăşirea forţelor care conduc către moarte şi deschiderea faţă de viaţă, depăşirea unei false ataşări faţă de trecut şi deschiderea profetică, hrăniţi de adevărata Tradiţie, către un viitor în căutarea voinţei lui Dumnezeu; o depăşire a micului nostru provincialism şi deschiderea la logica Evangheliei şi a misterului pascal, care este logica crucii şi a învierii.

Cel consacrat în mod radical este chemat, în mod mai evident, să devină icoana vie a lui Cristos: „consacrarea Sa specială”(VC, 30). Cei consacraţi „lăsându-se conduşi de Spiritul Sfânt pe un drum continuu de purificare, devin –zi de zi- „persoane cristoforme, prelungire în istorie a unei prezenţe speciale a Domnului înviat”(VC, 19). Consacrarea lor nu este altceva decât chemarea la o progresivă cristificare: ei sunt chemaţi să fie ca un sacrament viu al prezenţei lui Cristos în mijlocul oamenilor.

Să adăugăm la acest document pontifical şi apoftegma de la Sfântul Macarie cel Mare citire, unul din cei care a crezut, a experimentat şi a fost înălţat între sfinţii din calendar: „Când un om a părăsit lumea şi toate dulceţile ei de dragul lui Cristos, dar nu a fost în stare s-o înlocuiască cu lumea duhovnicească şi nepieritoarele ei dulceţi, atunci el devine ca o sare fără gust, cea mai mizerabilă dintre fiinţele omeneşti; pentru că, pe de o parte, a pierdut, şi, pe de alta, nu a câştigat: Dacă el nu a izbutit ca, prin Spiritul Sfânt, să intre într-o nouă vârstă, atunci devine un om mort; fiindcă în afară de moartea văzută există şi o alta, nevăzută, după cum, în afara vieţii care se vede, există şi o alta, care nu se vede, a celor cu adevărat vii, a celor ce pururi Îl laudă pe Domnul.

Cum îi recunoaştem pe adevăraţii discipoli ai lui Cristos

Încercăm a răspunde prin câteva cuvinte culese din textele sfinte ale Scripturii:

Discipolii lui Iisus Cristos au, ca şi El misiunea de a anunţa venirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi de a contribui la înfăptuirea ei; cf Luca 9,1-6:

Şi chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stăpânire peste toţi demonii şi să vindece bolile. Şi i-a trimis să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece pe cei bolnavi. Şi a zis către ei: Să nu luaţi nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două haine. Şi în orice casă veţi intra, acolo să rămâneţi şi de acolo să plecaţi. Şi câţi nu vă vor primi, ieşind din acea cetate scuturaţi praful de pe picioarele voastre, spre mărturie împotriva lor. Iar ei, plecând, mergeau prin sate binevestind şi vindecând pretutindeni” (comp. Matei 10,1-14;Marcu 6,7-13).

Ei trebuie să fie gata de a părăsi orice alte preocupări ale vieţii cf.Marcu 1,18.20; 2,14:

Şi umblând pe lângă Marea Galileii, a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând mrejele în mare, căci ei erau pescari. Şi le-a zis Iisus: Veniţi după Mine şi vă voi face să fiţi pescari de oameni. Şi îndată, lăsând mrejele, au mers după El. Şi mergând puţin mai înainte, a văzut pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui. Şi ei erau în corabie, dregându-şi mrejele. Şi i-a chemat pe ei îndată. Iar ei, lăsând pe tatăl lor Zevedeu în corabie, cu lucrătorii, s-au dus după El. Şi trecând, a văzut pe Levi al lui Alfeu, şezând la vamă, şi i-a zis: Urmează-Mi! Iar el, sculându-se, I-a urmat.” (Comp. Matei 4,20.22; 9,9)

Să rupă orice legătură afectivă cu lumea cf. Matei 10,37:

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” (Comp.Luca 9,59-62).

Să renunţe la toate şi să-şi ia crucea, cf. Marcu 8,34u;10,21:

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.[…]. Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie. ” (Comp.Matei 10,38u; Luca14,26u.33).

Ei nu mai aparţin acestei lumi, căci se împotrivesc tendinţei sale păcătoase, cf. Ioan 15,19; 17,14:

Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte… Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume.

Întrucât au renunţat la toate, vor fi răsplătiţi însutit, vor avea viaţa veşnică cf. Marcu 10,28u:

Şi a început Petru a-I zice: Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat. Iisus i-a răspuns: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie, Şi să nu ia însutit – acum, în vremea aceasta, de prigoniri – case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică”. (Comp. Matei, 19,29).

Vor domni în cer cf. Luca 22,28-30:

Şi voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele. Şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu. Ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea şi să şedeţi pe tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.

Ei sunt prietenii intimi ai lui Iisus Cristos cf. Ioan 15,15:

De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute;

dar trebuie să se facă servitorii aproapelui cf. Matei 20,25-28:

Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. (Comp.Marcu 10,43-45; Luca 22,26u).

Lumea îi tratează aşa cum L-au tratat pe El, cf: Matei 10,17-25 :

Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine, spre mărturie lor şi păgânilor. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Spiritul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi. Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui. Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă; adevărat grăiesc vouă: nu veţi sfârşi cetăţile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului. Nu este ucenic mai presus de învăţătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său. Destul este ucenicului să fie ca învăţătorul şi slugii ca stăpânul. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui.

Lumea îi persecută, cf. Matei 24,9: ”Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu”. (Comp.Ioan 15,18-21; 16,2; I Ioan 3,13).

Dar Iisus Cristos şi Spiritul Sfânt rămân mereu cu ei cf. Ioan 14,18u:

Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi. Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.”.

Lor le este promisă pacea sufletească cf.Matei 11,28u:

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” Îndemnându-vă să aprofundaţi aceste cuvinte, vă reamintim şi un alt cuvânt din Sfânta Evanghelie (Matei 9,35-38):

În vremea aceea umbla Iisus prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor şi predicând Evanghelia Împărăţiei, şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. Şi văzând popoarele, i s-a făcut milă de ele, căci erau necăjite şi risipite ca şi oile care nu au păstor. Atunci a zis ucenicilor Săi: Iată secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini. Deci rugaţi-L pe Domnul secerişului ca să scoată lucrători la secerişul Său”.

Aşa cum ne învaţă şi Sfânta Biserică să ne rugăm: „Iisuse al meu, Tu ai dat Bisericii Tale păstori sufleteşti care să-i conducă pe credincioşi pe cărările mântuirii; dă-le darul Tău sfânt, ca să împlinească cu zel şi cu însufleţire dregătoria Ta sfântă, ca să fie mijlocitori la Tine pentru noi; şi cu rugăciunile lor şi cu viaţa lor evlavioasă să abată mânia Ta de la noi; să strălucească în mijlocul nostru cu podoaba tuturor virtuţilor, şi noi să-i urmăm pe ei pe calea cea bună. Binecuvântează însutit şi răsplăteşte ostenelile lor, ca în ziua răsplătirilor să dăruieşti lor şi nouă bucuria şi fericirea aleşilor Tăi. Amin.”.

 

Bunavestire

Troparul Buneivestiri:

Astăzi este începutul mântuirii noastre, şi arătarea tainei celei din veac: Fiul lui Dumnezeu fiu al Fecioarei Se face, şi Gavriil bine-vesteşte harul. Pentru aceasta împreună cu dânsul să strigăm: Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine!

Plinirea vremii

Atunci aquilele romane erau stăpâne pe o bună parte din lume, de la piramidele îndepărtatului Egipt, până la Coloanele lui Hercule, din îndepărtata Spanie, impunând, prin forţa armelor şi prin civilizaţie, vestita „pax romana”, care asigura atât deplasările armatei şi ale negustorilor, cât şi circulaţia oamenilor şi ale ideilor, din Orient spre Occident, sau invers.

Atunci o singură limbă, aproape universală, latina (secondată de greaca oamenilor de cultură), asigura o rapidă vehiculare a ideilor pretutindeni.

Dar această situaţie era bună numai la suprafaţa lucrurilor, căci în cele esenţiale starea lumii de atunci era dezastruoasă, în toate cele trei planuri: civilizaţia romană, lumea elenistică şi evreii ca popor ales. Istoria universală ajunsese la acel moment în care toate ideile care guvernau omenirea s-au dovedit insuficiente, toate erau în declin:

Ideea romană” a apus în virtuţile republicane. Cu cuţitul pe care Brutus îl împlântase în pieptul lui Cezar, zvâcnea în sânge sterp însăşi viaţa de măreţie a Romei virtuţilor creatoare. Pe vremea lui Octavian Augustus, Imperiul Roman devine o construcţie a păgânătăţii antice, în care forţa virtuţii este înlocuită cu forţa fără nici o virtute!

Ideea elină” nu putea ţine la infinit omenirea în extazul apolinic. Pieirea lumii eline creştea chiar dinlăuntrul său, dospind din mulţimea păcatelor, a contradicţiilor, a problemelor pe care Apollo şi Afrodita nu le puteau soluţiona…

Ideea iudaică” se epuizase în scolastica stearpă a exegeţilor lui Israel. În chiar templul din Ierusalim, însuşi Iisus va face, peste 33 de ani, un sever rechizitoriu păzitorilor Legii mozaice:

Pe scaunul lui Moise s-au aşezat cărturarii şi fariseii, …făţarnici, …şerpi, pui de vipere, …morminte văruite, …călăuze oarbe…” (Ev. Matei cap. 23).

Păcatul, degradarea, fărădelegea au golit din viaţa omului sensul vieţii lui, au pustiit omenirea de ideal.

Acesta este momentul numit de Sfintele Scripturi „plinirea vremii”, timpul când Dumnezeu, hotărât să salveze omenirea din non-sens, a trimis în lume pe Fiul Său, Iisus Cristos, care: legii iudaice, scrisă pe table de piatră, îi va aduce „împlinirea” prin Legea scrisă „pe tablele din carne ale inimii”; legii eline – „extazul” cunoaşterii lui Dumnezeu; iar ideii romane – invincibila putere, universală şi eternă, iubirea! „Când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său” (Galateni 4,4).

Atunci… „a fost trimis de la Dumnezeu îngerul Gavriil într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif , din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la dânsa, i-a zis:”Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!”. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta: Ce fel de închinare poate fi aceasta?…

Şi îngerul i-a zis:” Nu te teme, Marie, fiindcă ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată în pântece vei zămisli şi vei naşte Fiu şi numele Lui îl vei chema Iisus. Acesta mare va fi şi Fiul Celui-Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”

Şi răspunzând, îngerul i-a zis:Spiritul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui-Preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema”…

Iar Maria a zis:Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”. Şi îngerul a plecat de la dânsa”(Ev.Luca 1,26-36).

Sfinţii Împărăţi Constantin şi Elena

(21 mai)

Condacul sărbătorii: „Constantin astăzi, cu mama sa Elena, Crucea au arătat-o, lemnul cel preacinstit, care este ruşinarea tuturor iudeilor şi arma credincioşilor împăraţi, asupra celor potrivnici; că pentru noi ea s-a arătat semn mare şi în războaie înfricoşat

Câteva cuvinte despre Cruce

Altarul şi obiectele din templul Vechiului Testament au devenit de „mare sfinţenie” prin ungerea cu Mir (Exod 30,25-29) şi stropirea cu sângele animalelor jertfite (Evrei 9,19-22) de către Moise, alesul Domnului Dumnezeului lui Israel. „Să sfinţeşti aceste lucruri, şi ele vor fi preasfinte: tot cel ce se va atinge de ele, se va sfinţi” (Exod 30,29).

Altarul Jertfei de pe Golgota – lemnul Crucii – l-a sfinţit însuşi Dumnezeu-Fiul prin însuşi preasfânt sângele trupului Său răstignit. De aceea din momentul jertfirii lui Cristos, „Crucea” devine una cu El şi se numeşte ”Crucea Domnului” (Galateni 6,14), „Crucea lui Iisus” (Ioan 19,25) sau „Crucea lui Cristos” (I Cor. 1,17; Gal. 6,12; Fil. 3,18). De aceea, opera de răscumpărare şi împăcare, săvârşită de Cristos, este atribuită şi Crucii (Efeseni 2,16; Coloseni 1,20). Astfel, Crucea devine „mijlocul” de răscumpărare şi de împăcare a oamenilor cu Dumnezeu şi al înfrăţirii oamenilor între ei (Efeseni 2,14-16), căci „Cristos, pacea noastră – zice Sfântul Apostol Pavel – a surpat peretele despărţitor al vrajbei dintre cei doi (iudei şi neamuri), ca să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un singur trup prin Cruce, omorând prin ea vrăjmăşia”. Crucea lui Cristos şi-a dat roadele şi în propovăduirea apostolilor (I Cor. 1,17), întemeietori de Biserici; dar ea nu este privită şi cinstită de toţi la fel, căci unii se comportă ca „vrăjmaşi” ai ei. „Căci mulţi despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Cristos. Sfârşitul acestora este pieirea” (Filipeni 3,17-19). Aceştia sunt de două feluri: unii se închină, dar înjură şi hulesc, tăgăduind-o cu faptele; alţii, eretici, o socot idol şi o batjocoresc…„Căci cuvântul crucii – zice el – este nebunie pentru cei ce pier; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1,18). Şi nu numai „cuvântul Crucii”, ci însăşi Crucea materială şi semnul ei, cu care se înseamnă creştinii adevăraţi, săvârşesc aceeaşi lucrare

Românii – creştini din veacurile primare – şi-au sacralizat şi ţarina şi locurile vieţuirii cu numele sau cu semnul Crucii, pretutindeni păstrându-se, peste vremuri, toponimice arhaice: „La troiţă”, „La troiţa din deal”, „La troiţa de lemn, La troiţa din ogoare”; satul „Troiţa” (Jud. Mureş), cătunele „Cruceni” (Arad) sau „Crucişor” (Satu-Mare); Movila „Crucea Corbului” (Brăila), ”Piscul Crucii” (Prahova), etc., etc., fiecare din aceste toponime având „povestea lor etimologică” (R. Vulcănescu, Mit. rom.)

Câteva cuvinte despre credinţă

I. Ca virtute, credinţa creştină este o condiţie esenţială pentru mântuire; calea pe care, primind ajutorul divin (harul), conlucrăm cu Dumnezeu prin faptele bune (Evrei 11).

Sintetic, credinţă = răspunsul omului la chemarea Domnului; dar, un răspuns ce incumbă efort permanent şi voinţă neclintită spre desăvârşire; aceasta confirmând „puterea sufletească de a accepta, ca adevărate, datele învăţăturii de credinţă, care, uneori, nu pot fi înţelese raţional, sau nu pot fi văzute cu ochii”.

Cu o astfel de credinţă, devenită virtute, creştinul răzbeşte, învinge orice obstacol în calea mântuirii; este puterea care „mută şi munţii”(Matei 17,20). „E scurtă viaţa noastră, dar alesul / Cu fapte mari umplându-i înţelesul / O prelungeşte în eternitate

II. Credinţa moartă. Demagogie intrată pe terenul mântuirii: crede şi eşti mântuit!; n-are importanţă ce faci, cum răzbeşti, pe cine striveşti – ţine sus lozinca „cred” şi Domnul este cu tine!

Boala-i veche. Încă în deceniul trei după Înviere, „fratele” Domnului, Iacob, primul episcop al Ierusalimului, trebuia să admonesteze cele 12 seminţii ebraice din diaspora încreştinată: „Ce folos, fraţilor, dacă spune cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa [singură] poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: ‹‹Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi”, dar fără să le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?›› Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacob 2, 14-17). De la răzmeriţa „reformatoare” din secolul 16, boala are pacienţi cronici: „Sola fide” (mântuirea exclusiv prin credinţă) este, în protestantism, dogmă!

III. Credinţă drăcească. Paradox? Nu, ci crudă realitate: dracii cred în Dumnezeu (Iacob 2,19), îl recunosc pe Cristos ca Fiu şi ca Drept Judecător (Marcu 1,24; 5,7; Fapte 19,15), numai că, deşi se cutremură de puterea Lui (Iacob 2,19), lucrează împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii rânduite de El.

Astfel este şi credinţa acelora care o afirmă zgomotos, cu trufie, ca pe o reclamă comercială, făcând (uneori, chiar pe stadioane!) paradă de cuvinte, fără fapte vrednice a păşi spre eternitate. Înţeleptul Anton Pann a adunat şi această vorbă de la lume: „Nu te-ncredinţa vreodată/Celora ce se arată/Cu vorbe linguşitoare/Dulci şi înduplecătoare”, parafrazând Sfânta Scriptură (II Corinteni 11, 13-14), care zice că „satana se preface în înger al luminii”, numai să te poată amăgi!

Este o temeritate neroadă” (Gala Galaction, Z.D.) din partea celor străini de adevăr şi plini de păcate să provoace discuţii asupra preacuratelor Taine creştine; dar este o crimă împotriva Spiritului Sfânt să te prefaci soldat al lui Cristos, când tu eşti rob al „stăpânului acestei lumi” (Ioan 14,30).

De ce o nouă evanghelizare ?

Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru corifeul Apostolilor Mântuitorului, a predicat la populaţia ce locuia în cetăţile greceşti de pe litoralul dobrogean, teritoriu intrat sub stăpânirea Romei începând cu anul 46 d.Cr. Printre soldaţii şi coloniştii romani puteau fi şi creştini. Sfântul Pavel, în a doua şi a treia călătorie misionară, a vestit Evanghelia şi la popoare din sudul Dunării; în anul 57 fiind în Macedonia. Legiunile împăratului Traian au cucerit Dacia, în anii 105-106, şi apoi au impus celor cuceriţi nu numai civilizaţia, ci şi religia cuceritorilor, între care unii erau creştini. După aproape două secole (271) când împăratul Aurelian îşi retrage trupele şi administraţia la sud de Danubiu‚ pe teritoriul fostei Dacii rămân familiile unui nou popor, parţial încreştinat, dar ameninţat de năvăliri barbare. Papa de la Roma, urmaşul Sfântului Petru, trimite în teritoriu Episcopi misionari. Cel înscris în calendar la data de 7 ianuarie, numit „Sfântul Niceta de Remesiana, apostolul dacoromânilor” a realizat încreştinarea decisivă, în masă, a locuitorilor din Dacia Regală, deci până în Moldova carpilor, Maramureşul costobocilor şi în Crişana dacilor liberi, fapt confirmat de sf.Paulin din Nolla (Carmen XVII): „Prin tine toţi barbarii din acele ţinuturi tăcute

Învaţă să laude pe Cristos

Cu inimi romane şi să trăiască în curăţie

Şi plăcută pace.

Laudă ţie, Niceta, bună slugă a lui Cristos…

Tu eşti părintele întregului ţinut,

La un semn al voinţei tale

Scitul se îmblânzeşte.

Si chiar sălbatecul neconsecvent,

După învăţătura ta îşi pune pieptul în faţa primejdiei.

Geţii aleargă/la tine/şi amândouă neamurile Dacilor

Istorici de toate confesiunile recunosc că sf. Niceta a săvârşit oficiile divine în limba latină, a scris şi a cântat imnuri în limba latină, din care „Pe Tine Te lăudăm…”se cântă şi azi în bisericile ortodoxe şi greco-catolice.

Aşa s-a născut creştin poporul român! Aşa latinitatea catolică, etnolingvistică şi spirituală, a dat poporului român acea identitate viguroasă pe care n-au putut-o frânge şi anihila toţi năvălitorii şi asupritorii vremelnici ai Patriei.

La cele două recensăminte ale populaţiei României efectuate după anul l989, un procentaj de aproape 100% s-au declarat creştini (de diferite confesiuni). În acest caz mai este nevoie, la noi în ţară, de NOUA EVANGHELIZARE, ca misiune a Bisericii, lansată de Papa Ioan-Paul al II-lea, prin Scrisoarea Enciclică „Redemptoris missio” din 7 decembrie 1990? Aceasta-i întrebarea, la care răspundem:

A) Tot românul de bună credinţă poate constata realitatea din România, atât din imediata apropiere, familială sau concitadină, precum şi cea la scară naţională, căci nu numai ziarele şi revistele, ci şi emisiunile de ştiri ale tuturor posturilor de televiziune sunt o oglindă zilnică a „stării naţiunii. E adevărat că acestea prezintă cu precădere ştirile rele: certuri, bătăi, furturi, înşelăciuni, crime, violuri, tâlhării, sinucideri etc; dar acestea prea sunt frecvente, pe tot cuprinsul Patriei, în toate mediile şi la toate nivelele. Ce dovedesc toate acestea?

1) Că, deşi suntem „popor născut creştin, grupuri întregi de oameni botezaţi (indiferent de apartenenţa confesională) au pierdut sensul viu al credinţei, sau pur şi simplu nu se mai recunosc ca membrii ai Bisericii, ducând o existenţă departe de Cristos şi de perceptele Evangheliei Sale.

2) Că există mulţi botezaţi care, deşi menţin legătură cu credinţa (participă la anumite slujbe festive, se declară creştini, ţin la obiceiurile de sărbători, se angajează in dispute interconfesionale etc), ei, de fapt, trăiesc în indiferentism religios şi moral; ei sunt, practic, departe de Cuvântul revelat şi de Sacramentele sfinţitoare, cele două izvoare principale ale vieţii creştine; deci: nu citesc, nu cunosc, nu ascultă Evanghelia, nu se cuminecă, nu se spovedesc; nu se împărtăşesc de darurile Spiritului Sfânt oferite prin şi în Biserică; adică: nu vieţuiesc creştineşte.

3) Că sunt şi multe alte persoane, născute din părinţi creştini şi poate chiar botezate, care nu au primit nici în familie, nici în şcoală, elementele de bază ale credinţei, şi care duc o existenţă practic atee.

Tuturor acestora Biserica le este mamă. Tocmai de aceea reevanghelizarea sau noua evenghelizare din mileniul al treilea este, înainte de toate, o reacţie maternă a Bisericii în faţa slăbirii credinţei şi a întunecării exigenţelor morale ale vieţii creştine în conştiinţele multor fii ai săi. Spre toţi aceştia Biserica priveşte cu iubire, simţind într-un chip cu totul special datoria stringentă de a-i atrage la comuniunea ecclezială unde vor găsi, cu ajutorul harului Spiritului Sfânt, pe Iisus Cristos şi pe Tatăl Ceresc.

4) Dar şi creştinii practicanţi, care sunt mulţi, au nevoie şi ei de o încurajare, iubitoare şi continuă, în căutarea sfinţeniei proprii, la care sunt chemaţi de Dumnezeu şi de Biserică.

B. În ce priveşte Biserica Universală, aceasta are dreptul-datorie de a vesti Evanghelia la toţi oamenii care nu-L cunosc încă pe Cristos şi nu participă la darurile Sale mântuitoare, de aceea Biserica Catolică simte responsabilitatea misiunii sale continui „ad gentes” – la toate popoarele.

Această misiune trebuie conştientizată de către toţi creştinii, ca „popor al lui Dumnezeu”, dar în chip deosebit de către preoţi, ca mesageri şi reprezentanţi autentici ai lui Cristos, ca cei care trebuie să reaprindă în multe conştiinţe creştine lumina credinţei şi să facă să răsune în societatea românească de astăzi, şi în întreaga lume, Vestea cea bună a mântuirii, comunicată oarecând lumii de către îngerul Domnului: „Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Cristos Domnul.”(Ev.Luca 2,11-12).

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

(24 iunie)

Troparul Naşterii Sf.Ioan Botezătorul: „Proorocule şi Înaintemergătorule al venirii lui Cristos, după vrednicie a te lăuda nu ne pricepem, cei ce cu dragoste te cinstim; că nerodirea celeia ce te-a născut şi amuţirea părintelui s-au dezlegat, întru preamărită şi cinstită naşterea ta, şi întruparea Lui Dumnezeu lumii bine se vesteşte.

Bărbat şi femeie în concepţia divină

După planurile minunate ale Creatorului, „om” – aşa în abstract – nu există pe pământ, ci este „bărbat şi femeie”. Cuplu.

Atât bărbatul, cât şi femeia sunt avizaţi unul către altul, se întregesc reciproc. Forţa bărbatului are nevoie de gingăşia femeii, voinţa lui fermă, de delicateţea ei. Numai împreună realizează integral conceptul divin al omului.

Ce sublimă este această idee a lui Dumnezeu şi ce mare încredere a arătat El cuplului uman, când, pentru completarea locurilor rămase goale în urma morţii, L-a înzestrat pe om cu putere generatoare de viaţă, şi – dintre multele posibilităţi de creare – a ales-o pe aceasta: conlucrarea creatoare a bărbatului şi a femeii, uniţi în taina căsătoriei.

Dumnezeu putea crea şi pe ceilalţi oameni nemijlocit El însuşi, aşa cum zidise pe cei dintâi, pe Adam şi Eva. În cazul acesta, dacă naşterea nu s-ar întâmpla cum se întâmplă, cât de străină, rece şi goală ar fi viaţa omului pe pământ: n-ar fi pe lume copiii, fiecare ar fi om mare sau femeie în vârstă, n-ar fi fost adolescenţi, tineri şi îndrăgostiţi; n-ar fi fost iubire paternă şi dragoste de copii, iubire de fraţi şi de rudenii. Tocmai de aceea, planul lui Dumnezeu este sublim, pentru că El a creat nemijlocit numai pe cei dintâi oameni, iar prin ei a dăruit tuturor urmaşilor o scânteie din puterea generatoare, prin care să dea urmaşilor viaţă pământească, rezervându-şi Tatăl Ceresc numai crearea sufletului.

În felul acesta, prin puterea creatoare dăruită omului, în fiecare generaţie pulsează curentul de sânge al celei dintâi perechi de oameni – realizându-se, astfel, solidaritatea tuturor oamenilor, împărat şi cerşetor, puternic sau slab, aristocrat sau proletar, învăţat sau analfabet.

Dăruind omului puterea generatoare, Dumnezeu a manifestat faţă de el şi o încredere supremă: că omul va folosi această putere exclusiv în scopul sacru destinat şi în cadrul fixat de la început – în legătura sfântă, indisolubilă a căsătoriei, între un bărbat şi o femeie.

Dacă viaţa trupească de procreare se manifestă fără o spiritualizare conştientă, reactualizând planul sublim al Creatorului şi încrederea acordată cuplului, uman, – relaţia dintre bărbat şi femeie este o activitate animalică.

Soluţia întregii probleme sexuale este căsătoria legitimă, monogamică şi indisolubilă. Viaţa de căsătorie nu numai că nu este păcat, ci este de-a dreptul ideea sfântă, sublimă a lui Dumnezeu, iar restricţiile impuse de poruncile „să nu faci desfrânare” şi „să nu pofteşti femeia aproapelui tău” au tocmai rostul de a proteja ca ideea divină să nu fie deturnată de la scopul său originar, şi să nu permită omului a-şi bate joc de intenţiile sublime ale lui Dumnezeu.

Răzvrătirea omului. Dacă planul lui Dumnezeu este limpede (unirea dintre un bărbat şi o femeie, în viaţa de căsătorie indisolubilă, în scopul desăvârşirii comuniunii şi naşterii copiilor), tabloul vieţii intime de astăzi este tulburat de demonul sexualităţii, care preamăreşte plăcerea păcătoasă, perfid numită „dragoste” sau „bucurie a vieţii”.

Etichetând-o ca „eliberatoare” din legăturile religiei, toxina amăgitoarei „bucurii libere” este inoculată ca un stupefiant încă din fragedă tinereţe.

Starea de plăcere creează iluzia bucuriei. Dar cei care se înfruptă din ea, sunt asemenea celor drogaţi: dependenţi de narcotic, robi ai plăcerii efemere şi răzvrătiţi împotriva oricui le-ar arăta oglinda cu chipul lor adevărat. În numele unui fals nonconformism, demonul sexualităţii emite înşelătoare lozinci:

Nu mai putem trăi ca oarecând! Lumea a progresat! Avem altă tehnică, ne trebuie altă etică! Libertinajul este semn al emancipării! Viaţa morală este anacronism, făţărnicie, fariseism! Bucuria este un drept al trupului, nu un păcat!

Ce tristă realitate! Şi revoltătoare, pentru orice fiinţă morală, pentru că:

Răzvrătirea omului atentează la planul sublim al lui Dumnezeu, care a dăruit puterea generatoare ca izvor al unor vieţi noi, pentru chemarea la viaţă a altor oameni.

Împotrivindu-se voinţei divine, omul înjoseşte această menire, degradând-o în obiect de plăcere; din unealtă minunată în mâna lui Dumnezeu, trupul devine o jucărie fragilă şi maculată în mâna Satanei!

Urmările răzvrătirii nu pot fi decât:

– îmbătrânirea prematură a tinerilor;

-sporirea numărului mizantropilor, burlacilor, bolnavilor de SIDA, sinucigaşilor şi alienaţilor mintali;

-poluarea şi infectarea vieţii familiale, sociale şi naţionale, prin înmulţirea avorturilor, divorţurilor şi uciderilor;

– etc. etc. etc.

În capitolul 18 al Genezei se spune că atunci când Dumnezeu a comunicat lui Avraam că va nimici Sodoma şi Gomora pentru fărădelegile strigătoare la cer, Avraam începe să se târguiască:

-Doamne, dacă vei afla şi numai 50 de drepţi în oraş, nu-l pedepsi!

Domnul se învoieşte. Avraam însă se sperie, venindu-i în minte că poate nu se vor afla atâţia drepţi. Se târguieşte în continuare:

-Doamne, mulţumeşte-te cu 40, …cu 30, …cu 20, …Doamne, dacă vor fi numai 10 – cruţă oraşele!

Şi Domnul se învoieşte. Dar n-au aflat nici 10 oameni drepţi, cu inima curată.

Este adevărat că aceia nu au fost creştini. Dar, vai!, dacă astăzi ar trebui să ne târguim cu Dumnezeu aici, într-un oraş creştin, oare problema ar fi mai uşoară ca a lui Avraam? Dacă ar trebui să-L aducem pe Dumnezeu prin localuri, saloane, discoteci, cinematografe, sau dacă ar intra în locuinţele noastre şi ar vedea cărţile pe care le citesc tinerii, sau faptele ce se săvârşesc, ce ar zice Domnul?

Dumnezeule Bun, deschide ochii noştri şi ne întăreşte inimile, ca în cumplitul dezmăţ moral, cel puţin credincioşii Tăi să fie acei zece, pentru ale căror suflete curate să ai milă de lumea dată stricăciunii!

Să ne rugăm cu smerenie: Dumnezeule, eu vreau să fiu între cei zece, …între cei zece. Amin!

Cum consideră Dumnezeu desfrâul?

Să căutăm răspuns în Sfânta Scriptură:

1) Regele Babiloniei, Belşaţar, a dat un banchet de o mie de tacâmuri pentru fruntaşii ţării. Ce s-a mâncat şi ce s-a băut acolo – la masa regelui Babiloniei! – nu e nevoie să o spun detaliat. Nici Sfânta Scriptură nu consemnează. Ne spune, însă, un amănunt îngrozitor:

Când Belşaţar s-a îmbătat, îi veni un gând straniu – să se aducă vasele sfinte, jefuite de către tatăl său, Nabucodonosor, din templul din Ierusalim, când cucerise oraşul sfânt al iudeilor. Se aduc. Se umplu cu vin. Vasele sfinte dedicate lui Dumnezeu. Apoi, regele şi concubinele lui, curtenii şi toţi mesenii, ca scoşi din minţi, băură din vasele sfinte de aur şi de argint, lăudând cu vorbe fără şir pe idolii păgâni… Cheful ajunse la culme, când, deodată, faţa regelui deveni palidă ca ceara… îi tremurau genunchii, pentru că, în faţa lui, pe perete, o mână misterioasă scrise trei cuvinte: mene, tekel, peres – numărat, cântărit, împărţit.

Sfânta Scriptură adaugă, apoi, cu simplitate dramatică, doar o scurtă propoziţie: „În noaptea aceea a fost omorât regele Belşaţar” (Daniel 5,30).

Istoria confirmă că în aceeaşi noapte la porţile cetăţii au zăngănit armele lui Darius Medul, regele perşilor…

Dacă Dumnezeu a pedepsit cu moartea profanarea de către Belşaţar a vaselor sfinte ale templului iudaic, ce va simţi El atunci când păcatul desfrâului târăşte în noroi trupul omului – templul cel viu al lui Dumnezeu (I Corinteni 3,16)!

2) Cartea întâi a lui Moise ne spune că atunci când oamenii s-au înmulţit pe pământ, s-au înmulţit şi fărădelegile desfrânării. În legătură cu aceasta, Biblia consemnează un fapt cu totul neobişnuit: Văzând Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate spre rău, „I-a părut rău” că a creat pe om pe pământ (Geneză 6, 5 – 6). Nicăieri în Sfânta Scriptură nu mai aflăm această expresie: „I-a părut rău…” Când Cain l-a ucis pe fratele său Abel, Domnul l-a pedepsit; pe fiul lipsit de pudoare al lui Noe l-a blestemat; dar, numai când a văzut că omul, pe care L-a creat după chipul Său, şi-a tăvălit demnitatea în noroiul desfrânării, numai atunci a declarat Dumnezeu că „I-a părut rău că a creat pe om”. Şi a trimis potopul nimicitor. Diluviul.

3) În Sodoma, Gomora şi încă trei oraşe desfrâul nu cunoştea limite. Oamenii îmbuibaţi se bălăceau în toate plăcerile păcătoase, până când…s-a umplut măsura. Atunci, s-a deschis cerul asupra lor şi a căzut foc şi pucioasă, care au ars totul.

Astăzi, pe locul acelor cetăţi înfloritoare e Marea Moartă. Şi în apa ei, nici azi, nu trăieşte nici o vietate. Gaze otrăvitoare planează peste apele moarte… Cât de greu poate fi acest păcat, dacă Dumnezeu astfel îl pedepseşte!

4) După aceste fapte înspăimântătoare, să cităm şi explicaţia limpede a Mântuitorului: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu fii desfrânat! Eu însă vă zic că tot cel ce se uită la o femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28). Clare sunt şi cuvintele apostolului: „Aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat sau necurat… nu are moştenire în împărăţia lui Cristos” (Efeseni, 5, 5).

Cunoscând acestea, mai poate cineva spune că desfrâul este un lucru firesc, şi că libertinajul nu este un păcat? Se poate să nu vedem cu ce ochi priveşte Dumnezeu pe nefericiţii care abuzează de cel mai mare semn al încrederii Sale, puterea generatoare ce le-a dăruit-o? Şi cum îi va privi Iisus, care a suferit pentru ei vărsându-şi sângele pe Cruce?

Să recitim, cu bună luare-aminte, cuvintele Sfântului Apostol Pavel scrise Corintenilor (I Cor. 6, 15-20):

Nu ştiţi oare că trupurile noastre sunt mădulare ale lui Cristos? Voi lua deci mădularele lui Cristos ca să fac din ele mădularele unei desfrânate? Să nu fie!

Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un trup cu ea? Că vor fi – zice Scriptura – cei doi un trup.

Iar cel ce se lipeşte de Domnul este un spirit cu El.

Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va face omul este în afară de trup; dar cel ce se desfrânează, păcătuieşte în trupul său.

Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Spiritului Sfânt Cel Ce este întru voi, Cel pe Care de la Dumnezeu îl aveţi?; şi că voi nu sunteţi ai voştri?: căci cu preţ aţi fost cumpăraţi! [Cu preţul sângelui lui Cristos]. Preamăriţi-L dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în Spiritul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu!.

Sfinţii apostoli Petru şi Pavel

(29 iunie)

I. „Puterea cheilor”

Puterea este capacitatea, însuşirea, posibilitatea (fizică, morală, intelectuală) de a acţiona, de a realiza ceva.

Într-un Stat, societate sau familie, raţiunea de a fi şi rolul puterii este de a asigura, în numele şi din dreptul lui Dumnezeu, ordinea şi armonia în schimburile de energii ce condiţionează comunitatea, solidaritatea şi interdependenţa fraternă. Multiplicitatea intereselor şi acţiunilor materiale trebuie ordonată de logica spiritului, prin ascultarea faţă de un şef, care să fie inspirat de iubire şi de conştiinţa datoriei.

În Biserică, puterea eclezială nu are numai rolul de a evidenţia ordinea în scara de valori, ci şi rolul de a favoriza înţelegerea condiţiilor necesare dezvoltării credinţei.

Puterea cheilor este o sintagmă străveche folosită pentru a semnifica autoritatea deplină: stăpânul unei cetăţi era cel care deţinea cheile cetăţii. Această expresie a folosit-o şi Iisus Cristos când, în Cezareea lui Filip, i-a încredinţat Apostolului Petru autoritatea supremă, fapt consemnat de un martor direct al evenimentului – evanghelistul Matei, unul din cei 12. Din relatările biblice (Matei 18, 18; loan 20, 22 – 23), rezultă că Iisus a dat tuturor Apostolilor puterea de „a lega şi a dezlega”, dar şi că autoritatea supremă a dat-o numai lui Petru, pentru că numai lui i-a spus Domnul: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi-ţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri. (Matei 16,18-19).

Distincţia dintre puterea de a reconcilia şi puterea unică a autorităţii a făcut-o, deci, însuşi Mântuitorul Cristos, atunci când tuturor Apostolilor le-a conferit puterea legării şi a dezlegării, dar numai lui Petru i-a conferit cheile autorităţii.

Statutul excepţional al Sfântului Apostol Petru rezultă din mai multe texte evanghelice, în care este consemnat că:

-Iisus îl alege pe Simon Petru să fie în fruntea Apostolilor,

-îi promite că îl va pune de temelie Bisericii Sale,

-îi cere să întărească pe fraţii săi, căci Iisus se roagă pentru el;

-apoi îi încredinţează turma şi îi dă cheile.

Astfel de cuvinte Iisus nu adresează nici unuia dintre Apostoli, nici chiar lui Ioan, „ucenicul pe care îl iubea” (Ioan 21,2o).

Iată de ce putea spune papa Gelasius (382) în decretul său: „Glasul Evangheliei face ca Biserica Romei să prezideze asupra celorlalte Biserici”.

Primatul lui Petru s-a afirmat din primele zile ale Bisericii creştine (Faptele Apostolilor 2,14.38; 3,6; 4, 8; 5,15; 12,3; etc.), iar cele două Bisericii primare: din Antiohia, unde „întâia oară ucenicii s-au numit creştini” (- F.A. 11, 26) şi din Roma, întemeiate de Petru, precum şi cea din Alexandria întemeiată de colaboratorul său, Marcu – au avut un rol specific, perpetuat şi în perioada post-apostolică, fapt ilustrat de intervenţiile Romei în numeroase dispute dintre Bisericile locale (papa Clement, în conflictul din Corint; papa Victor în problema serbării Paştilor).

Această tradiţie care îl îndreptăţeşte pe Sf. Irineu (130-200) să declare: „Având în vedere vechimea Bisericii Romei şi autoritatea ei mai mare, după ea trebuie să se conformeze în mod necesar toate Bisericile, adică toţi credincioşii din întreaga lume.

De la Simon, numit Petru, până la Karol Wojtyla, numit Ioan Paul II, în galeriile de la Vatican sunt 264 de papi. Acest „nor de mărturii” (Evrei 12,1), ilustrat prin chipurile celor 264 de episcopi ai Romei, confirmă şi aduce în planul actualităţii doctrina Bisericii Catolice (CBC 882): „Papa, episcopul Romei şi urmaşul sfântului Petru, este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii, atât al episcopilor, cât şi al credincioşilor. Pontiful roman, în virtutea funcţiei sale de Vicar al lui Cristos şi Păstor al întregii Biserici, are în Biserică puterea deplină, supremă şi universală, pe care o poate exercita totdeauna în mod liber” – puterea cheilor.

II. Papi sfinţi în Calendarul Ortodox

Parcurgând lista numelor celor 264 de papi, constatăm că, peste o treime din urmaşii Sfântului Petru, au fost înscrişi în sinaxare ca sfinţi, martiri sau fericiţi, atât în mileniul prim, cât şi în cel de-al doilea.

Astăzi, dacă lecturăm „SINAXARUL PESTE TOT ANUL” de la sfârşitul diferitelor cărţi de cult ortodoxe (lista sfinţilor, care se pomenesc la slujbe, în fiecare zi a anului liturgic) sau calendarul anual al Bisericii Ortodoxe, vom găsi şi următoarele nume: în 24 noiembrie – „Sf. Mucenici Clement, papa Romei şi Petru al Alexandriei, în 2 ianuarie –”cei între sfinţi Părintele nostru Silvestru, papa Romei, şi Serghei”; în 18 februarie – „Sfântul Părintele nostru Leon, papa Romei”; în 13 aprilie –„Cel între sfinţi Părintele nostru Martin Mărturisitorul, papa Romei”.

Câteva cuvinte despre aceştia:

1. Sfântul CLEMENT I, de origine romană, a fost ales în anul 88, ca al treilea urmaş al Sf. Petru(+67), după Linus (+76) şi Anacletus (+88). În anul 97 a fost exilat de către împăratul Traian, în Pont, unde a fost aruncat în Marea Neagră, după ce în prealabil i-a fost atârnată de gât o greutate. În anul 896 corpul Sf. Clement a fost adus la Roma de către sfinţii Chiril şi Metodiu, prin grija papei Nicolae I, şi depus în biserica sa. Scrisoarea lui către Biserica din Corint (în anul 96) este primul document care transpune în practică superioritatea papei de la Roma asupra tuturor Bisericilor din lume.

Istoricii consemnează şi comentează:

Primatul lui Petru a fost transmis urmaşilor săi, episcopilor Romei, deoarece Petru a rămas Păstorul Bisericii când s-a dus la Roma şi deoarece aceste funcţiuni ale sale (Matei 16, 13-19; Luca 22,31s; Ioan 21,15s) urmau să asigure statornicia Bisericii” până la sfârşitul veacurilor.

Faptul că Petru a părăsit Ierusalimul şi s-a dus la Roma se datorează atât propriei sale hotărâri, cât şi imboldului Spiritului Sfânt. Creştinismul trebuia să-şi facă intrarea în lume nu ca o sectă iudaică, ci ca o religie universală, de sine stătătoare. Desprinderea de Ierusalim, începută încă de la Conciliul Apostolic şi ajunsă definitivă odată cu dărâmarea completă a acestui oraş în anul 70, a fost necesară pentru a asigura universalitatea mântuirii. Pasul în ecumenism pe care l-a făcut întreaga lume culturală de atunci ducea în mod necesar la Roma, la centrul Imperiului Roman universal. A fost un act ingenios şi totodată, de mare importanţă în istoria mântuirii, faptul că Petru s-a dus la Roma şi a preluat conducerea comunităţii creştine de acolo.

Celelalte Biserici au acceptat fără obiecţiuni pasul acesta. Poziţia deosebită a comunităţii romane iese de la bun început în plină lumină. Încă din cel mai vechi document ce ne-a parvenit din perioada postapostolică, din Scrisoarea lui Clement I, scrisă cam prin anul 96, ni se dezvăluie această poziţie cu totul aparte. Scrisoarea se vrea o rugăminte, un îndemn al comunităţii romane către comunitatea din Corint, de a renunţa la conflictele izbucnite în sânul ei şi de a restaura buna înţelegere. Tonul este fratern, rugător. Dar Epistola vrea totuşi să fie mai mult decât o obişnuită „correctio fraterna. Discursul ia câteodată un ton hotărât, aproape ameninţător, care acordă importanţă faptului de a fi ascultat” (K. Baus). Şi astfel, ”putem găsi aici deja proclamate spiritul, puterea şi pretenţia Romei asupra unei poziţii deosebite printre comunităţi” (J. A. Fischer).

Corintenii şi-au însuşit cu veneraţie această Scrisoare venită de la Roma, deşi ei nu o ceruseră nicidecum. În curând, Scrisoarea s-a bucurat şi în alte comunităţi de o asemenea veneraţie încât, a ajuns să fie considerată aproape ca o scriere inspirată, fiind citită în timpul serviciilor divine.

În Siria şi în Egipt ea a fost numărată în repetate rânduri printre scrierile canonice ale Noului Testament. „Aici se arată – după cum conchide K.Baus – în conştiinţa creştinilor din afara Romei, o deosebită preţuire a comunităţii romane, o preţuire care îi acordă acesteia o poziţie privilegiată”. Autorul acestei Scrisori a fost Clement, pe care cea mai veche tradiţie romană îl arată ca al treilea urmaş al lui Petru (August Franzen – Remigius Baumer, Istoria Papilor, Ed. A.R.C., Bucureşti, 1996, pg. 26-28), care a păstorit Biserica între anii 88-97, după Sfântul Linus (67-76) şi Sfântul Anacletus (76-88).

2. Sântul SILVESTRU I. născut la Roma, ales papă la 31 ianuarie 314, mort la 31 decembrie 335. A fost primul pontif care a purtat tiara (mitra papală cu trei coroane), podoabă capilară inspirată din ornamentul regilor. Din cauza vârstei înaintate nu a putut merge la Niceea, lângă Constantinopol, în anul 325, dar a delegat doi presbiteri romani la primul Conciliu ecumenic, organizat de împăratul Constantin cel Mare, conciliu la care s-a formulat ”Credeul” şi a fost condamnată erezia episcopului Arie. Papa Silvestru a stabilit ca în toată Biserica să fie comemorată învierea lui Iisus în ziua de Duminică, nu a treia zi după 14 Nissan, cum se ţinea în Grecia şi Antiohia, sau la dată fixă (25 sau 28 Nissan), cum ţineau cei din Galileea, indiferent de ziua săptămânii.

Conciliul I ecumenic de la Niceea a întărit hotărârea Papei Silvestru, fixând şi următoarele repere:

  • Sf. Paşti se vor ţine numai în zi de Duminică;
  • în prima Duminică de după lună plină, de după echinocţiu de primăvară (care în acel an cădea în 21 martie);
  • dacă ar coincide cu Pastile evreilor, se amână cu o săptămână.

3. Sfântul LEON cel Mare a fost pontif roman peste două decenii (440-461). El a formulat limpede sintagma „locţiitor al lui Petru”, din care deduce responsabilitatea sa pentru întreaga Biserică.

După cum Iisus i-a transmis lui Petru plena potestas, la fel şi Papa trebuie să se bucure de o astfel de plenitudo potestatis. Leon vedea în aceasta o responsabilitate supraregională totală pentru Biserica universală, pe care nu intenţiona nicidecum să o dezlege de puterea locală a episcopilor diecezani sau de mitropoliţii şi patriarhii regionali, ci pe care avea a o conduce ca pe una singură. Era un fel de conducere superioară: „După cum, în întreaga lume, numai Petru a fost ales să fie capul tuturor Apostolilor şi al părinţilor (episcopilor) Bisericii, tot aşa în pofida faptului că există atâţia preoţi şi atâţia păstori în poporul lui Dumnezeu, Petru este acela care este conducătorul propriu-zis al tuturor acelor peste care în primul rând (principaliter) domneşte Iisus. De aici el a ajuns la concluzia că “nu fără motiv, ceea ce urmau să împărtăşească toţi i-a fost încredinţat unuia singur. Această deplină putere i-a fost încredinţată celui dintâi dintre Apostoli, tocmai pentru că persoana lui Petru se află deasupra tuturor conducătorilor Bisericii. Primatul Sfântului Petru e valabil şi pentru urmaşii săi, ori de câte ori aceştia, plini de spiritul dreptăţii sale (a lui Petru) rostesc o sentinţă” (Sermo 4,3; 83, 2).

O hotărâtoare însemnătate pentru evoluţia ulterioară a avut-o faptul că Leon a reuşit, în mare măsură, să transpună în practică teoria sa asupra primatului.

Atenţia sa specială se îndrepta înspre combaterea ereziei… El l-a îndrumat pe Ioan Cassian să redacteze o scriere împotriva lui Nestorie. De asemenea, el a reuşit să împiedice reaşezarea în episcopat a pelagianului Iulian din Eclanum… O luptă aprigă a dus şi împotriva maniheenilor. El vedea o strânsă legătură între maniheism şi priscialinismul spaniol, pe care, într-o scrisoare de răspuns către episcopul Turibius de Astorga (cca 447), l-a osândit categoric. El a orânduit sinoadele pentru combaterea învăţăturilor greşite (Ep. 15; PL 54, 367)…

La al IV-lea Conciliu Ecumenic (451, Calcedon), Părinţii conciliari au aderat pe deplin la scrisoarea dogmatică a lui Leon, care, după ce a fost citită, a fost acceptată şi aclamată cu entuziasm de cei peste 600 de episcopi care erau de faţă: „Aceasta este credinţa Părinţilor; Apostolul Petru a vorbit prin Leon; aşa este învăţătura Apostolilor!”…

Când, în 451, în nordul Italiei au năvălit hunii, jefuind şi omorând, neputinciosul împărat Valentin al II-lea (425-455) n-a fost în stare să li se opună. Roma s-a văzut abandonată unei sorţi înfricoşătoare. Atunci Papa Leon I s-a hotărât să-l înfrunte cu curaj pe regele hunilor, Attila. În anul 452, numai cu puterea personalităţii sale, a reuşit să-l determine pe Attila să renunţe la pustiirea Italiei şi să promită a încheia pace cu Imperiul. Roma era salvată…

Câţiva ani mai târziu se află în faţa Romei vandalii conduşi de regele Genscrich şi nici o armată romană nu venea într-ajutor. Din nou toate privirile se îndreaptă spre papă, iar Leon se duce iarăşi cu curaj în tabăra vrăjmaşilor. Chiar dacă, de data aceasta, el nu a putut împiedica total jefuirea oraşului, totuşi a obţinut ca vieţile cetăţenilor să fie cruţate, iar oraşul să nu fie făcut cenuşă. Nu este de mirare că populaţia Romei a atribuit mântuirea ei de la moarte intervenţiei directe a lui Dumnezeu, prin marele Său pontif, Leon, salvatorul Italiei… Posteritatea l-a cinstit cu epitetul „cel Mare”.

Scrisorile semnate de el, atâtea câte s-au păstrat, precum şi cele aproximativ o sută de predici, ni-l prezintă ca o puternică personalitate religioasă, care poseda o privire deschisă spre realităţile vieţii, (A. Franzen – R. Baumer, o.c, p.70). Efortul lui pentru menţinerea unităţii Bisericii şi a credinţei a rămas un reper până astăzi, la fel ca şi curajul lui de a se prezenta singur şi dezarmat în faţa înfricoşătorului Attila, supranumit „Biciul lui Dumnezeu”.

4.Sfântul MARTIN I (papă între 5 iulie 649 şi 16 septembrie 655), i-a condamnat pe episcopii eretici din Orient, protejaţi de împăratul bizantin Constans al II-lea. Acesta, prin exarhul său din Italia, Theodorus Kalliopas, l-a arestat pe Papă în Bazilica laterană (în 17 iunie 653), l-au târât la Constantinopol, unde l-au condamnat la moarte, apoi surghiunit pe viaţă în insula Kerson din Crimeea; acolo a murit înfometat. A fost victima despotismului imperial bizantin, un „martir al libertăţii Bisericii apusene” (K. Rahner). Sub pontificatul său a intrat în tradiţia bisericească sărbătoarea Preacuratei Fecioare Maria – Bunavestire – la 25 martie a fiecărui an.

Evocarea acestor patru sfinţi Părinţi ai Bisericii, papi înscrişi şi în calendarele ortodoxe, dorim să fie o motivaţie în plus celor angajaţi într-un sincer dialog ecumenic.

III.Naţionalitate şi confesiune

Sunt doi termeni care, ontologic, nu pot forma o sintagmă, nu se pot asocia.

Apartenenţa unei persoane la o anumită naţiune, cetăţenia, naţionalitatea este un atribut care nu reclamă şi apartenenţa la un anumit cult religios, confesiunea. Român, grec, italian sau polonez te naşti. Ţara în care te naşti este patria ta, fiii patriei sunt conaţionalii tăi. Cetăţean al altei ţări poţi deveni, prin adopţiune, dar noua ţară nu este patria ta, fiii acesteia îţi sunt doar concetăţeni, nu conaţionali. Iar acelora trebuie să le respecţi, ca noţiuni sacrosancte: ţara, naţiunea şi limba de stat.

Însuşirea acestor adevăruri omeneşti nu împiedică adeziunea la adevărurile eterne – credinţa, religia, confesiunea. Fără a renunţa la patrie, la naţionalitate, fără a impieta identitatea de neam, cetăţeanul unei ţări poate opta pentru o anume confesiune religioasă. La-nceput de mileniu trei, este timpul să nu acceptăm că a fost normală impunerea cu forţa armelor a crezului religios, indiferent că ne amintim de conchistadori, de ieniceri, de fraţii Asan, de Henric al VIII-lea sau de regimul comunist, care în plin secol XX, a declarat inexistentă o Biserică din ţările satelit, i-a lichidat Episcopii şi i-a confiscat bunurile. Normal este ca fiecare om să poată opta liber pentru confesiunea în care crede că îşi poate realiza idealul său religios.

Rămâi la fel de patriot, indiferent sub care cupolă te rogi. Căci în religie, fără a subestima apartenenţa la patria pământească, importanţă are aspiraţia către Patria cerească.

Asumarea apartenenţei etnice conduce la patriotism, la iubirea gliei strămoşeşti, la părinţii părinţilor, la valorile perene ale etniei.

Aspiraţia către Patria eternă, fără a leza „naţionalul”, conduce la Părintele tuturor, la conştiinţa frăţiei dintre toţi fiii lui Dumnezeu, la soteriologic, la eshaton.

Pluralitatea naţiunilor (cărora Providenţa divină le asigură, fiecăruia, „paza îngerilor” – cf. Daniel 10, 13-21) este destinată să limiteze orgoliul unei omeniri decăzute prin păcătuire (Geneză 11,4-9), până în Ziua când „vremile neamurilor se vor plini” (Luca 21, 24).

Raportul dintre naţionalitate şi confesiune consider că poate fi luminat prin sintagma teologică din Epistola întâia a sfântului apostol Petru cap. 2 versetul 10, „Poporul lui Dumnezeu”, pe care aş dori s-o reamintesc celor dornici de adevăr:

Dumnezeu nu este proprietatea nici unui popor. Dumnezeu a binevoit, prin Iisus Cristos, să facă din oameni un Popor care să-L cunoască în adevăr şi să-L slujească în sfinţenie. Acest Popor se află în starea demnităţii şi libertăţii fiilor lui Dumnezeu.

Se devine membru al acestui Popor nu prin naştere fizică, ci prin „naşterea de sus”, din apă şi din Spirit (Ioan, 3, 3-5), adică prin credinţa în Cristos şi prin Botez. Acest Popor are drept Cap pe Iisus Cristos, Cel Uns, Mesia; şi întrucât aceeaşi ungere, prin Spiritul Sfânt, se răspândeşte din Cap în Trup el este „Popor mesianic”.

Condiţia acestui Popor este demnitatea libertăţii fiilor lui Dumnezeu: în inimile lor, ca într-un templu, se află Spiritul Sfânt.

Legea acestui Popor este de a iubi, aşa cum Cristos Însuşi ne-a iubit (cf. Ioan, 13,34). Aceasta este legea „nouă”, a Spiritului Sfânt (cf. Romani, 8,2; Galateni 5,25).

Misiunea sa este de a fi sarea pământului şi lumina lumii (cf. Matei 5, 13-16). Acest popor mesianic este pentru întreg neamul omenesc un germen puternic de unitate, speranţă şi mântuire, Biserica fiind, pentru fiecare ins, sacramentul vizibil al acestei unităţi mântuitoare.

În toate neamurile pământului există un singur Popor al lui Dumnezeu, pentru că El îşi ia cetăţeni din toate neamurile. La această unitate catolică, universală, a Poporului lui Dumnezeu, unitate care prefigurează şi promovează pacea universală, sunt chemaţi toţi oamenii; cu ea se află în relaţie, în diferite feluri, şi pentru ea sunt meniţi atât credincioşii catolici, ortodocşi, reformaţi, neoprotestanţi, cât şi ceilalţi care cred în Cristos, precum şi absolut toţi oamenii, chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu, pentru ca orice sămânţă bună aflată în mintea şi inima oamenilor sau în religiile şi culturile popoarelor să nu piară, ci, dimpotrivă, să fie împrospătată, înălţată şi desăvârşită, spre gloria lui Dumnezeu, spre ruşinarea diavolului şi fericirea omului.

Destinul Poporului lui Dumnezeu este împărăţia lui Dumnezeu, începută pe pământ de El însuşi, prin Iisus Cristos şi care trebuie să se răspândească neîncetat, până când, la sfârşitul veacurilor, va fi desăvârşită de El însuşi (apud Lumen Gentium c.II).

A introduce în realitatea contemporană şi a legifera sintagma (ontologic imposibilă) – „confesiune naţională” însemnează:

1. A nesocoti aspiraţia la Patria cerească a celor denumiţi prin noţiunea sacră de „Popor al lui Dumnezeu” şi

2. A-i umili pe fiii buni, patrioţi, ai unei naţiuni care nu aparţin „confesiunii naţionale”, majoritară sau minoritară.

Sfântul Ilie Proorocul

(20 iulie)

Proorocule şi înaintevăzătorule al măreţelor lucrări ale Dumnezeului nostru, Ilie cel cu nume mare, care cu cuvântul tău ai oprit norii cei vărsători de apă, roagă pentru noi pe Unul iubitorul de oameni.

Cel ce a fost înger în trup, temeiul proorocilor, al doilea Înintemergător al venirii lui Cristos, Ilie preamăritul, trimiţând de sus lui Elisei harul, bolile alungă şi pe leproşi curăţeşte; pentru aceasta, şi celor ce îl cinstesc, le izvorăşte vindecări Condacul şi Troparul proorocului.

De ce ne îmbolnăvim

Sub largul necuprinsei firi se nasc copii şi mor bătrâni – perpetua curgere a izvorului vieţii, din zorii Creaţiei până în aurora Cerurilor noi şi a Pământului nou (II Petru 2,13). Doar că umbra omului pe pământ s-a micşorat în timp: de la 930 de ani ai lui Adam, 912 ai lui Set, 950 ai lui Noe şi 600 ai lui Sem, la 170 ai lui Avraam, 147 ai lui Iacob şi 120 ai lui Moise; iar de pe vremea regelui David încoace „zilele anilor noştri sunt 70 de ani, iar de vor fi în putere 80 de ani, şi ce este mai mult decât aceştia – osteneală şi durere” (Psalm 89,10).

Ci, în grădina vieţii, mai bat şi vânturi pustiitoare, epidemii sau boli incurabile, tornade ce smulg din rădăcină copaci tineri, fulgere ce prefac în scrum şi pulbere şi pomul de-abia-nflorit spre rodire, este moartea care seceră cu coasa feluritelor boli trupurile tinere spre a le coborî sub glie.

Feluritele boli, plutonul de execuţie al Stăpânei cu coasa în mână, de ce le-a lăsat Dumnezeu, de ce le îngăduie? Iată, aceasta-i întrebarea: De ce ne îmbolnăvim?, iar dintre răspunsurile care se-mbulzesc la poarta adevărului, consemnăm, pe scurt, două:

1) Pentru că păcătuim.

În lumea noastră secularizată şi intoxicată cu noţiunile pseudoştiinţifice ale materialismului dialectic şi ale concepţiei ateiste despre om şi univers, care ne-au ţinut departe de realităţile supranaturale, trebuie să purcedem de la redescoperirea şi învăţarea noţiunilor elementare şi de la cunoaşterea adevărurilor primordiale revelate. Aşadar, să luăm aminte; Scriptura spune : „Cel ce păcătuieşte împotriva Ziditorului său, să cadă în mâinile doctorului” (cartea lui Iisus Sirah 38,15), iar Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte că pricina îmbolnăvirilor este „de cele mai multe ori, păcatul.

Păcatul este o încălcare conştientă şi voită a voinţei lui Dumnezeu, voinţă rezumată în porunca şi virtutea iubirii. Prin păcat ne lepădăm, temporar sau definitiv, de Dumnezeu, izvorul vieţii noastre, preferând în locul Lui un bine sau o plăcere amăgitoare, dezordonată, trecătoare şi potrivnică destinului nostru final. Păcatul este o sinucidere morală. Chiar săvârşind numai păcate uşoare, veniale, devenim mai puţin receptivi; iar când acestea sunt făcute în mod deliberat, devin o piedică împotriva progresului spiritual şi aduc cele mai mari rele omului, pentru că ele duc, apoi, la păcate grave, care ruinează vocaţia naturală a omului spre împlinire, desăvârşire şi fericire.

2) Să ne reconsiderăm comportamentul.

Adică, să interpretăm viaţa dintr-un alt punct de vedere. Iată câteva cazuri concrete (Apud: Chirilă – Valică ”Meditaţie la medicina biblică”, 1992):

– Unui vizitator întristat, cel bolnav i-a zis: Ştii de ce ne lasă Dumnezeu, uneori, să cădem la pat, la orizontală? Ca să privim puţin şi spre cer; precum, deseori, zis-a Psalmistul: „În ziua necazului meu, L-am căutat pe Dumnezeu” (76,2; 49,16 ş.a.). Odată cu tratamentul medical pentru însănătoşirea trupului, în spitale, mulţi se căiesc de păcatele lor şi devin alţi oameni.

– Un tânăr scria din Sanatoriu: „Aici, între feţele triste şi îndurerate ale bolnavilor împreună-pătimitori, am înţeles, din prima zi, inutilitatea bogăţiei; a doua zi, m-am eliberat de egoism; a treia zi, am plâns; iar a patra zi, pentru prima dată în viaţă, m-am rugat fierbinte şi am chemat un preot să mă confesez şi să-L primesc pe Dumnezeu în Sfânta Cuminecătură.

– O femeie a mărturisit: „Pe patul de spital am citit prima dată Evanghelia. Trăisem în întuneric, şi deodată am văzut Lumina. Fascinaţiile de care am beneficiat până acum, sunt nimic faţă de bucuriile vieţii curate.

– Un muncitor scrie dintr-un sanatoriu de departe familiei sale: „Draga mea soţie şi copiii mei, odată cu boala am pus capăt păcatelor mele grele. Vă iubesc şi mă gândesc la voi în fiecare clipă. Rugaţi pe Dumnezeu să mă fac bine şi să mă reîntorc între voi. Nu voi mai fi niciodată dur cu voi.

Un funcţionar mărturiseşte: „După boala suferită mi-am schimbat complet comportamentul: din mizantrop şi egoist ce-am fost, acum nu trece o săptămână în care să nu vizitez un bolnav sau să încerc a alina vreo suferinţă. Când am avut ochii înlăcrimaţi de durere, L-am văzut prima dată pe Dumnezeu,am înţeles că El este Tatăl şi că toţi oamenii au dreptul să fie copiii Lui. De atunci nu mai pot trece indiferent pe lângă semenii mei îndureraţi.

Iubire de pus pe rană

În Templul din Ierusalim exista acel loc numit „Scăldătoarea Bethezda”, în care periodic Dumnezeu tămăduia în chip miraculos pe câte un bolnav. Odată cu distrugerea Templului, în anul 70 d.Cr., a dispărut şi scăldătoarea.

Această apă şi minunile ce se revelau acolo, erau o prefigurare a Bisericii Creştine şi a Sacramentului Pocăinţei, locul şi taina tămăduirii tuturor celor care vor dori să-şi salveze sufletul; nu prin apă tulburată de aripa Îngerului, din când în când, ci, oricând, prin „Iubirea bună de pus pe rană”.

Ştiu, fraţilor, că despre Biserică aţi auzit atâtea rele: că-i o instituţie perimată, că are legi rigide, că-i închistată-n formalism, că nu ţine pas cu vremurile…

Ba, aţi mai văzut şi soboare care se dau în spectacol, preoţi ce cântă ca pe scenă, pomeni şi botezuri cu tămbălău, câte-un popă beţiv şi câte-o preoteasă rea de gură. Apoi, mai ştiţi că biserica este o clădire cu turle, clopote şi icoane, unde oamenii se roagă, femeile aprind lumânări şi, uneori, chiar şi în timpul slujbei, se mai şi bârfesc una pe alta.

Nu vă supăraţi: nu ştiţi bine! Aceasta nu-i BISERICA.

Biserica este locul preasfânt în care, la fiecare Liturghie, Iisus Cristos Se oferă cu iubire, prin euharisticul Trup şi Sânge de pe altar, ca nutremânt sufletului şi ca forţă spirituală izvorâtoare de viaţă eternă. Pentru cei copleşiţi de poverile cotidiene, pentru cei „paralizaţi” de mizeriile morale ale tranziţiei, de azi şi dintotdeauna, Biserica este o permanentă Bethezdă salvatoare. Ea oferă un confesional de spovedanie, în care să spui unui om hirotonit durerile şi tristeţile tale, şi acesta să te mângâie şi să te ajute, cu ajutorul Acelei fiinţe în care crede, şi Care este Atotputernicul Dumnezeu.

Biserica este acea instituţie care îţi oferă un climat de pace, de armonie şi de iubire, în care să te simţi mai om, în comuniune cu oamenii care se iubesc şi se ajută reciproc, prin rugăciune, caritate şi trăire spirituală înaltă.

Aceasta este Biserica. O comunitate de iubire vie, de căldură maternă, de reconfortare pentru tineri şi bătrâni, în care toţi doresc propriul progres spiritual, propria împlinire prin cunoaşterea realităţilor divine, prin cultură şi educaţie religioasă, hrănindu-şi sufletele despovărate de păcat cu Pâinea care S-a coborât din cer – Iisus Cristos din sfântul Sacrament.

Această Biserică poate şi chiar dă omului iubirea, de care omul are totdeauna nevoie. Această Biserică nu-i perimată, nu se demodează, căci iubirea nu se demodează; iar Ea, Biserica este iubire de pus pe rană.

 

La Adormirea şi Ridicarea la Cer a Maicii Domnului

(15 august)

Rolul Preacuratei Fecioare Maria în iconomia mântuirii neamului omenesc

Generaţiile de oameni de la Adam şi Eva încoace, fiii şi fiicele păcatului, ar fi decăzut din treaptă în treaptă către bezna animalităţii, dacă Tatăl Ceresc nu i-ar fi purtat de grijă omului, dacă El, Pronietorul, nu ar fi conceput planul de mântuire a omului căzut în mocirlă şi readucerea lui în starea de graţie.

Rolul principal în opera de mântuire a neamului omenesc l-a luat însuşi Dumnezeu, prin Fiul Său, Cel ce se va întrupa în chip de om şi Se va aduce pe Sine jertfă pentru împăcarea acestuia cu Cerul.

Dar un rol deosebit în mântuirea neamului omenesc, şi al fiecărui suflet în parte, a fost destinat Aceleia pentru care Biserica a rânduit luminosul mare praznic de astăzi: Preacuratei Fecioare Măria. Sfânta Biserică învaţă că Acesteia Dumnezeu i-a dăruit un rost deosebit în iconomia mântuirii pentru cel puţin următoarele trei motive:

1) Pentru că a fost aleasă a fi Născătoare de Dumnezeu. Ea, cea mai aleasă dintre femei a primit să-L conceapă prin Spiritul Sfânt, să-L nască, să-L crească, să-L ocrotească şi să-L urmeze pe Iisus de la Cana Galileii până pe Golgota.

2) Pentru că Fiul său a desemnat-o ca Mamă a neamului omenesc reabilitat, atunci când, acolo pe Golgota, a arătat-o apostolului Ioan zicându-i: „fiule, iată Mama ta!. Dacă neamul omenesc a primit păcatul printr-o femeie, Eva, tot printr-o femeie a primit şi posibilitatea mântuirii din păcat, prin Maria.

3) Pentru că a fost, este şi va fi cea mai puternică mijlocitoare între pământ şi Cer, între oameni şi Dumnezeu. Când, în familie, copiii greşesc şi nu îndrăznesc să-i spună tatălui lor, de obicei, îi cer mamei lor să fie mijlocitoare; acest rol, la nivel superior, pe planul mântuirii neamului omenesc, îl are Maica Domnului; când un suflet împovărat nu-ndrăzneşte a se adresa lui Dumnezeu, îngenunchează la icoana Mariei, şi este ajutat. Că Preacurata ajută, ascultă rugăciunile şi împlineşte dorinţele, o dovedesc milioanele de oameni care îi respectă sărbătorile, îi înalţă chipul pe altare, zidesc în cinstea Ei catedrale, aduc flori la icoana Ei şi îi închină tot ce poate crea mai frumos geniul omenesc: pictorii au creat capodopere de culori, sculptorii de forme delicate, poeţii de cuvinte alese, compozitorii de tonuri armonioase, iar cântăreţii cu glasuri sonore au închinat şi vor închina imnuri de preacinstire Aceleia pe care creştinii din Carpaţi, copii inocenţi, tineri şi bătrâni, îngenunchind la icoana Ei o agrăiesc cu duioşia pe care-i în stare s-o exprime dulcele grai românesc, zicându-i „Măicuţă Sfântă!

Pentru acest rol important al Maicii Domnului în iconomia mântuirii noastre, ca Născătoare de Dumnezeu, ca Mamă a noului neam omenesc şi ca Mijlocitoare la Tronul ceresc, icoana Preacuratei Fecioare Măria cu Copilul în braţe constituie o statornică mângâiere şi întărire pentru mame şi soţii, un îndemn bărbaţilor la respectul ce-l datorează femeii pentru înalta ei menire în lume, iar tinerelor fecioare, un model de viaţă curată şi neprihănită. Pentru acest rol important în iconomia mântuirii, închinătorii Maicii Domnului şi astăzi, cu suflete aprinse de iubire şi veneraţie, încing întreg pământul cu o Cale Lactee spirituală. Pentru ca să fie aprinsă şi bine primită şi constelaţia sufletelor noastre, „Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-Te pentru noi păcătoşii, acum şi-n ora morţii noastre. Amin.

Către Născătoarea de Dumnezeu

acum cu grăbire s-alergăm noi, păcătoşii şi umiliţii

şi să cădem cu pocăinţă strigând din adâncul sufletului:

Stăpână, ajută-ne milostivindu-te spre noi;

grăbeşte, că pierim de mulţimea păcatelor,

nu întoarce pe robii tăi deşerţi, că pe tine una singură nădejde te-am câştigat” (Paraclis, tropar I)

La Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

29 august

Câteva cuvinte despre relicvele sfinte

A. Argument

Totdeauna Biserica şi-a manifestat practic învăţătura despre cinstirea deosebită a sfintelor moaşte, a relicvelor sfinte. Astfel:

– a zidit altare şi a înălţat biserici pe mormintele sfinţilor martiri încă din primele secole: pe moaştele Sf. Ignaţie (104), ale Sf. Policarp (166) etc;

– a rânduit zile de sărbătoare în amintirea aflării ori a strămutării unor relicve sfinte: 17 ianuarie – „Cinstirea lanţului sfântului, măritului şi întru tot lăudatului Apostol Petru”; 27 ianuarie –„Aducerea moaştelor Sf. Ioan Gură de Aur” (380); 29 ianuarie – „Aducerea moaştelor Sf. Ignaţiu al Antiohiei” (445); 24 februarie – „Prima şi a doua aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul” (453); 2 mai – „Aducerea moaştelor Sf. Atanasie cel Mare”; 25 mai – „A treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul” ( 853); 2 iulie – „Aşezarea veşmântului Sf. Fecioare Maria în biserica Vlaherne” (458); 2 august – „Aducerea moaştelor Sf. Arhidiacon Ştefan la Ierusalim” (415); 25 august – „Aducerea moaştelor Sf. Ap. Bartolomeu la Veneţia” (830); 31 august – „Aşezarea în raclă a Brâului Maicii Domnului”(sec. IX), etc;

– a organizat pelerinaje, călătorii pioase, la locurile unde se aflau moaştele diferiţilor sfinţi;

– i-a învăţat pe credincioşi temeiurile cinstirii relicvelor sfinte şi a apărat această învăţătură de rătăcirile ereticilor.

Încercând să fim prezenţi în misiunea de azi a Bisericii, „noua evanghelizare” promovată de sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea pentru creştinii mileniului al treilea, readucem în planul actualităţii cinstirea datorată sfintelor moaşte şi folosul sufletesc ce-l putem avea prin contactul direct cu această „materie purtătoare de Spirit sfinţitor”. Începem cu un scurt dicţionar: adoraţie, altar, antimis, corpuri neputrezite. Apoi: temeiuri ale cinstirii relicvelor.

B. Dicţionar

I. Adoraţia este temelia şi cadrul oricărei rugăciuni; printr-un act de iubire curată, adorăm perfecţiunile (în totalitate sau una specifică) ale Sfintei Treimi şi ale fiecăreia dintre Persoanele Trinitare. Acordând acest omagiu de contemplare, iubire, admiraţie, laudă şi recunoştinţă Autorului tuturor lucrurilor, Îl facem să ne asculte cu bunăvoinţă şi să-Şi reverse harurile asupra noastră” (T. Langa, Dicţ. Cat. p.13). Adorarea se cuvine numai Sfintei Treimi, lui Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt. Omul este chemat să aducă lui Dumnezeu cult de adorare prin care îi recunoaştem atotputernicia de Creator a tot ce există, îi mărturisim recunoştinţă şi iubire pentru opera Sa de răscumpărare a omenirii; îi aducem laudă, închinare şi mulţumire; ne rugăm pentru iertarea păcatelor şi mântuirea sufletelor.

Deosebit de cultul de adorare, rezervat numai Persoanelor Sfintei Treimi, Dumnezeu a lăsat Bisericii căi şi mijloace ajutătoare pentru întărirea credinţei şi mântuirea sufletelor: cinstirea sau venerarea îngerilor şi a sfinţilor (între care Preacuratei Fecioare Maria i se cuvine supravenerare – hiperdulie – ca aceleia ce este Născătoare de Dumnezeu); apoi cinstirea sau venerarea Sfintei Cruci, a sfintelor icoane, precum şi a unor obiecte sau veşminte prin care Dumnezeu arată în minuni atotputernicia Sa: omoforul şi brâul maicii Domnului, lanţul Sf. Petru şi altele.

N.B.: Adoraţia – latria – şi veneraţia – dulia -, sunt esenţial diferite de condamnabila idolatrie, de cultul zeilor.

II. Altar sau jertfelnic, sau locul prezenţei lui Dumnezeu, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Sfânta Masă din altarul bisericilor creştine, încăperea de după catapeteasmă, înlocuind Sfânta Sfintelor din templul Vechiului Testament, reprezintă Sfânta Cruce pe care S-a jertfit Cristos, şi pe ea se aduce mereu jertfa nesângeroasă a Sfintei Euharistii. Perdeaua brodată cu heruvimi care despărţea în templul Legii Vechi „sfânta”, de „sfânta sfintelor” este realizată în templul Legii Noi de iconostas, care uneşte cele două spaţii, pentru că: prin această punte, se dau binecuvântări, se vesteşte Cuvântul şi se împărtăşeşte Euharistia.

Spaţiul de dincolo de iconostas, altarul, în care se oficiază jertfa liturgică, este copleşit de prezenţa Celui ce i S-a arătat lui Moise în rugul arzând (Exod 3,5). De aceea, la procesiunea cu Evanghelia, înainte de a intra în Altar, cutremuraţi de sfânt fior, preoţii liturghisitori se roagă în taină: „Doamne, Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor, spre slujba măriri Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră aici să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri, care împreună cu noi slujesc şi împreună măresc bunătatea Ta!.

Pentru ca masa din lemn, piatră, marmoră sau alt material, din altarul unei biserici noi să devină Sfânta Masă – altar al jertfei Euharistice, ea trebuie sfinţită pentru această sacrosanctă destinaţie de către Episcop, printr-un ritual special, în cadrul căruia tot clerul cântă şi stihira: „Sculându-se Iacob dimineaţa şi punând piatra pe care o pusese sieşi căpătâi, a ridicat-o şi a turnat asupra ei untdelemn şi a zis: ‹‹Domnul este în locul acesta, iar eu nu am ştiut; înfricoşător este locul acesta; nu este el altceva decât casa lui Dumnezeu, şi aceasta este poarta cerului. Aleluia, aleluia, aleluia››”; iar Episcopul, cu mâna lui pune în piciorul mesei (într-o cavitate anume pregătită) o cutiuţă cu sfintele moaşte; peste ea se aşează tabla mesei, pe care se lipesc, în cele patru colţuri, icoanele celor patru evanghelişti: Matei Marcu, Luca şi Ioan; apoi se îmbracă în giulgiu alb. Astfel, masa din noul altar devine Sfânta Masă, prin rugăciunea Episcopului şi aşezarea sfintelor moaşte şi a icoanelor Evangheliştilor.

III. Antimis.

Preotul este trimisul Episcopului diecezan într-o parohie, cu întreită misiune: învăţător al Cuvântului, ministru al Sacramentelor şi păstor al comunităţii. Odată cu jurisdicţia primeşte şi antimisul: o bucată de pânză de mătase sau de in, pe care este reprodusă icoana înmormântării Domnului nostru Iisus Cristos (înconjurată de textul „Iosif, cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu miresme în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”), deasupra căruia tronează Dumnezeu Tatăl şi Spiritul Sfânt înconjuraţi de cetele îngereşti ce cântă: „Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot. Plin e cerul şi pământul de mărirea Lui. Osana, întru cele de sus. Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului. Osana, întru cele de sus”. În cele patru colţuri ale pânzei sunt reproduse icoanele celor patru evanghelişti; pe părţile laterale sunt uneltele de tortură de pe Golgota, iar în partea de jos, la mijloc, consemnarea consacrării: numele, data, locul şi semnătura Episcopului care a sfinţit această pânză şi a cusut în ea moaşte de-ale sfinţilor, astfel pânza devenind antimis.

Întreaga minune euharistică, de transformare a speciilor naturale (pâine şi vin) în Sfânt Sacrament (Trup şi Sânge a lui Cristos), are loc pe sfântul antimis, pe care preotul îl desface pe altar înainte de intrarea cu cinstitele daruri de pâine şi vin (la cântarea „Noi, care pe heruvimi cu taină-i închipuim…”) şi îl împătură numai după ce toţi cei chemaţi s-au cuminecat şi, ridicându-se poporul din genunchi, preotul înalţă ectenia: „Drepţi împărtăşindu-ne cu dumnezeieştile, sfintele, înfricoşătoarele lui Cristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului.

IV. Corpuri neputrezite.

Prin creaţie omul era destinat nestricăciunii, fiinţă cu suflet şi trup nemuritor. Păcatul neascultării de Dumnezeu, ruperea sufletească şi înstrăinarea omului de Creatorul său i-au atras moartea şi stricăciunea; iar prin moarte trupul devenea (din cauza păcatului) şi întinător, considerând că s-a spurcat oricine se atingea de un om mort sau de cadavrul lui (Numeri 19,11-13). De la Adam încoace asupra tuturor oamenilor planează, ca un blestem, această urmare a păcatului protopărinţilor şi sunt supuşi stricăciunii şi descompunerii trupului în cele din care au fost alcătuiţi, adică în pământul în care se îngroapă (Geneză 3,19).

Cunoaştem doar câteva excepţii de la această „lege a firii”: Enoh, care n-a văzut moartea, fiind luat la cer (Geneză 5,24; Evrei 11,5) şi profetul Ilie Tezviteanul, care a fost răpit la cer într-un car cu foc (IV Regi 2,11); iar alţii, deşi îngropaţi în pământ n-au putrezit, cum se spune de Moise (care, la venirea Mântuitorului Cristos apare, împreună cu profetul Ilie, pe muntele Tabor, când are loc Schimbarea la Faţă – Matei 17,3-5) şi de sfinţii care au ieşit din morminte, după învierea Domnului, şi s-au arătat multora în Ierusalim (Matei 27,52-53).

Cu venirea lui Iisus Cristos în lume se creează o nouă situaţie, căci (prin jertfa, moartea, învierea, înălţarea la cer şi coborârea Spiritului Sfânt) El a adus lumii harul răscumpărător, sfinţitor şi îndumnezeitor, prin care oamenii se sfinţesc (Ioan 17,19: „Pentru ei Eu mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr”), din clipa încreştinării (prin Botez, Euharistie, Mir) devenind „vase de cinste… potrivite pentru tot lucrul bun” (cf.II Timotei 2,21), trupurile lor fiind, prin harul Spiritului Sfânt, temple (lăcaşuri, biserici) vii ale lui Dumnezeu (Ioan 14,23; 15,4; I Corinteni 3,16-17; 6,19-20).

Prin împărtăşirea Sfintelor Sacramente cu vrednicie, creştinii sunt înfiaţi, devenind „fii ai lui Dumnezeu” prin har (Ioan 1,12; Romani 8,14-17; Galateni 4,56), iar cei care se menţin permanent în această stare de har, sporind în virtuţi şi avându-L pe Cristos sălăşluind în ei (Galateni 2,20) – viaţa lor fiind Cristos (Filipeni 1,21) – se fac prin aceasta şi „părtaşi ai dumnezeieştii firi” (II Petru 1,4).

De aceea, unii s-au şi învrednicit de o seamă de daruri (putând săvârşi minuni), iar trupurile unor sfinţi au devenit şi nestricăcioase, făcând, deci, excepţie de la legea generală a putrezirii şi descompunerii: se păstrează intacte sau răspândesc miros de bună mireasmă, unele fiind chiar „izvorâtoare de mir”.

C. Temeiuri ale cinstirii relicvelor sfinte

I. Sfânta Scriptură dă mărturie că Dumnezeu a înzestrat trupurile unor sfinţi cu puterea de a face minuni încă din timpul vieţii:

Ev. Luca 8,43.44: „o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi-şi cheltuise toată averea cu doctorii şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, s-a apropiat de Iisus prin spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată i s-a oprit scurgerea sângelui.

Ev. Matei 14,34-36: „Şi, trecând marea, au venit pe uscat în Ghenizaret. Şi cunoscându-L (pe Iisus) oamenii locului, au trimis veste în tot ţinutul acela şi au adus la El pe toţi bolnavii. Şi-L rugau ca ei să se atingă doar de poala hainei Lui; şi câţi se atingeau se vindecau.

Faptele Apostolilor 5,15-15: „…(În Ierusalim) scoteau pe cei pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi pentru ca, atunci când vine Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul din ei. Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate, şi toţi se vindecau.

Faptele Apostolilor 19,11-12: „Şi Dumnezeu făcea prin mâinile lui Pavel minuni puţin obişnuite, până acolo încât basmale sau şorţuri de pe trupul său erau aduse peste cei bolnavi şi bolile se îndepărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau dintr-înşii.

II. Sfânta Scriptură atestă că trupurile unor sfinţi şi-au păstrat şi după moarte puterea de a face minuni:

4 Regi 13,20-21: „Şi a murit Elisei; şi l-au îngropat. Iar la începutul acelui an au intrat în ţară pâlcurile tâlhăreşti ale lui Moab. Şi-a fost că-n timp ce unii îngropau un om, iată că au dat cu ochii de tâlhari şi l-au aruncat pe om în mormântul lui Elisei; şi de-ndată ce acela s-a atins de oasele lui Elisei, a înviat şi a stat pe picioarele lui.

III. Sfânta Scriptură arată că rămăşiţelor trupeşti ale celor drepţi li se dădea o cinstire deosebită:

Geneză 50,1-14 relatează că trupul mort al patriarhului Iacob a fost scos din Egipt şi dus cu mare cinste în Canaan.

Exod 13,19: „Atunci a luat Moise cu sine osemintele lui Iosif, căci cu jurământ îi legase Iosif pe fii lui Israel: ”Cu adevărat vă va cerceta Domnul; atunci să luaţi cu voi şi osemintele mele de aici.

4 Regi 23,17-19: Regele Iosia dă poruncă oamenilor din Betel să respecte mormântul „omului lui Dumnezeu: Nimeni să nu se atingă de oasele lui! Aşa că osemintele lui au fost cruţate, împreună cu osemintele profetului care venise din Samaria.

IV. Sfânta Tradiţie atestă că în practica Bisericii a existat totdeauna cultul relicvelor:

Sf. Ambrozie (397): „Voi singuri aţi văzut pe mulţi care numai s-au atins cu mâinile lor de veşmintele Sfinţilor şi s-au vindecat în acel ceas de neputinţa lor” – Epistulae 22, 9 – cuvântare la aflarea moaştelor Sf. Gervasiu.

Sf. Ioan Gură de Aur (407): „Un om ca toţi oamenii nu poate să facă minuni după moarte; mucenicul însă poate săvârşi multe şi mari minuni. Nu te uita, dar, la aceea că trupul mucenicului zace înainte gol şi lipsit de activitate sufletească, ci uită-te la aceea că în el sălăşluieşte o altă putere mai mare decât însuşi sufletul, adică harul Sfântului Spirit, care prin lucrările sale cele minunate ne încredinţează pe noi despre adevărul Învierii prin minunile pe care le face” – Cuvântare la amintirea Sf. Mucenic Vavila, P.G., L 529 (cit. apud. I Mircea, Îndr. Mis.,849)

Sf. Augustin (430) relatează despre mai multe minuni săvârşite, în faţa multor martori, prin moaştele Sf. Martir Ştefan – De civitate Dei, XXII,8.

Sf. Ieronim (430): „Eu nu zic că noi adorăm moaştele martirilor, pentru ca să nu slujim creaturii mai mult decât Creatorului. Ci noi cinstim moaştele martirilor, ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela ai cărui martiri sunt ei, noi cinstim pe servitorii, aşa ca cinstirea lor să treacă la Stăpânul, care a zis: ”Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte” – Ep. Către presbiterul Ruperiu, 37,1 (cit. apud. P. Deheleanu, Sectologie, p. 173).

Sf. Ioan Damaschin (749): „Stăpânul Cristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaştele sfinţilor, care izvorăsc în multe chipuri faceri de minuni şi dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios. Căci prin voinţa lui Dumnezeu a izvorât în pustiu apă din piatră tare (Exod 17,5; Numeri 20,7-11) şi din falca măgarului apă pentru Solomon, căruia îi era sete (Jud. 15,19), este de necrezut ca să izvorască mir binemirositor din moaştele mucenicilor? Cu nici un chip, pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu” (cit. apud. D. Fecioru, Dogmatica, 1938, p. 278)

Conciliul al VII-lea ecumenic (787) a hotărât excomunicarea şi depunerea (din preoţie) a celor ce nu cinstesc sfintele moaşte sigur autentice.

Concluzie

Aşadar, Biserica are un cult al relicvelor sfinte (adică ale acelor trupuri neputrezite ale sfinţilor, sau rămăşiţelor din trupurile lor, sau oaselor lor, sau îmbrăcămintei, sau obiectelor rămase de la ei), prin care Dumnezeu şi-a arătat şi îşi arată atotputernicia Sa în săvârşirea minunilor văzute.

Acest cult este instituit pentru preamărirea lui Dumnezeu şi cinstirea sfinţilor Săi, pentru ajutorarea creştinilor în necazurile lor sufleteşti şi trupeşti şi pentru întărirea lor în credinţă.

Veneraţia relicvelor are ca singură justificare cinstirea minunilor pe care Cristos le săvârşeşte prin slujitorii Săi, sfinţii, pentru a-i îndemna pe credincioşi să le urmeze exemplul” (T. Langa, Dicţ. Cat. 222).

Sfinţilor prooroci – purtători de cuvânt ai Spiritului Sfânt, sfinţilor apostoli – intimi şi prieteni ai Domnului, sfinţilor ierarhi – stâlpi şi întăriri ai Bisericii, sfinţilor cuvioşi – vase curate şi luminoase a lui Cristos şi voi sfinţilor martiri – izvoare ale bunei credinţe,– pe voi pe toţi vă rugăm, cinstind şi închinându-ne la moaştele voastre din relicvariile bisericilor şi mânăstirilor noastre, să imploraţi cu rugăciunile voastre pe Bunul Dumnezeu să împlinească şi smeritele noastre rugăciuni.

Cu pilda vieţilor voastre sunteţi îndrumătorii sufletelor noastre pe calea sfinţeniei. Cu mijlocirea puternică a Preacuratei Fecioare Maria, ajutaţi-ne să fim vrednici de făgăduinţele lui Cristos, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru!

 

Perioada penticostarului

Data corectă a serbării Sfintelor Paşti

Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Ziua Învierii Domnului, nu este sărbătorită în aceeaşi zi de către toate Bisericile, umbrind multora bucuria praznicului, cu întrebări ca acestea: Nu o dată a înviat Cristos? Bisericile, care se numesc ale Lui, au fiecare alt înviat?

Iisus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi fiul Fecioarei Maria din Nazaret-ul Iudeii, a înviat din morţi în ziua de Duminică, anul 33 de la naşterea Sa în Bethleem, luna ebraică Nissan, ziua 16, care în acel an a căzut în prima Duminică după luna plină, de după echinocţiul de primăvară.

Contemporanii evenimentului, unic în istoria mântuirii, au început să aniverseze această Zi în anii următori, atât în Biserica din Ierusalim (unde s-a întemeiat prima comunitate creştină, cu peste trei mii de persoane, la Rusalii, a cincizecea zi de la Paşti, în urma predicii apostolului Petru), cât şi în diferitele Biserici înfiripate prin misiunile Apostolilor.

Să ne amintim, însă, că asupra proaspăt-înfiripatei Biserici creştine se năpusteşte cu furie puterea dominantă, atât pe plan local, iudaic, cât şi universal, roman. La numai nouă ani de la învierea lui Iisus, Irod Agripa I, adept al principiului talmudic „bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”, dispune arestarea apostolilor Răstignitului; reuşeşte să-1 prindă doar pe bătrânul Iacob al lui Zevedei, pe care-1 decapitează în cetatea Ierusalim[1]. În anii următori, când celor 12 discipoli li s-a adăugat, prin vrere de Sus, iluminatul din drumul Damascului, Pavel, misiunile apostolice ajung în principalele cetăţi ale Asiei-Minor şi împrejurul Mediteranei[2], până în inima imperiului – Roma. Reacţiunea păgânităţii se manifestă prin cezarul nebun – Nero, care în anul 61 inaugurează era catacombelor decretând: „Non licet esse christianos!” şi pornind sălbateca prigonire a adepţilor noii religii, al căror sânge va înroşi arenele circurilor şi crucile de la marginile drumurilor Imperiului – încă 252 de ani[3].

Când au serbat creştinii catacombelor Ziua învierii?

Când şi cum au putut! Unii ţineau prima Duminică după 14 Nissan (Vinerea răstignirii din anul 33), „în strânsă dependenţă de Pastile iudeilor, sărbătoare care amintea de fapt de ieşirea evreilor din robia egipteană sau sărbătoarea azimelor. Alţii le serbau chiar în aceeaşi zi, indiferent când ar fi căzut. Alţii le-au ţinut cu stricteţe a treia zi după 14 Nissan, în Grecia şi Antiohia se ţineau Pastile în prima vineri de după lună plină (după 14 Nissan”[4].), în părţile Galileii se ţineau la dată fixă, de către unii la 25 Nissan, de către alţii la 28 Nissan”.

În anul 313, la Milano, împăratul Constantin cel Mare decretează ieşirea din catacombe a creştinilor – „Edictul de toleranţă”. În aceste condiţii de libertate se poate organiza, peste 12 ani, primul „sinod ecumenic” – soborul sau conciliul tuturor episcopilor Bisericii creştine universale. Cei 318 Părinţi s-au întrunit în orăşelul Niceea de lângă noua capitală a Cezarilor – Constantinopole, promulgând primele articole de doctrină creştină („dogme”) şi primele reguli de disciplină („canoane”). În legătură cu data serbării Paştilor, Părinţii niceeni au pus capăt controverselor pascale[5], hotărând că: „Paştile creştine se serbează în prima Duminică după luna plină, de după echinoţiul de primăvară, iar dacă coincid cu Paştile evreilor, se amână o Duminică. Aceasta a rămas regula, valabilă şi azi, după care se stabileşte data ţinerii Sfintelor Paşti[6].

Dacă regula este bună şi dacă a fost respectată, de unde, dar, provine deosebirea serbării?

De la „unitatea de măsură a timpului” – de la calendar. Primul calendarolog creştin a fost unul de-al nostru, pe numele de călugăr Dionisie, la care el şi-a adăugat, din smerenie, cuvântul „Exiguus” = „cel mic”, „smeritul” (470 – 555); el este savantul[7] care a fixat pe calendar „anul zero” la 25 decembrie 753 ab Urbe Condita, pentru ca omenirea creştină să nu mai însemneze curgerea anilor de la întemeierea Romei prin Romulus şi Remus, ci de la data naşterii Fiului lui Dumnezeu, Iisus, în Bethleemul Iudeii, punând piatră de începere erei creştine, calculând, apoi, şi data serbării Paştilor pentru următorii 94 de ani („tabela pascală” a anilor 532 – 626 p. Chr.). Numai că, Dionisie Exiguus a fixat data Paştilor pe calendarul din vremea sa, „calendarul iulian”, introdus în imperiu de Caius Iulius Caesar, după calculele filosofului Iulian Sosigene din Alexandria, la anul 44 a. Chr., care a socotit timpul necesar rotirii pământului în jurul soarelui („anul astronomic”) la 365 zile şi 6 ore, care 6 ore, din 4 în 4 ani formând o zi, aceasta se adăuga la luna februarie (în „anul bisect”). Dar anul astronomic real este de numai 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 45 secunde. Diferenţa de 11 minute şi 15 secunde (neglijate de Sosistene, prin rotunjirea la 6 ore), după 128 de ani formează 1440 minute: 60 = 24 ore, o zi în minus, deci rămânerea în urmă a calendarului civil faţă de cel de pe cer.

După un mileniu, diferenţa ajunge la 10 zile.

De aceea, pe baza calculelor mai multor savanţi[8], „Papa Grigorie al XIII-lea (1572 -1585) a anunţat la 24 februarie 1582, prin bula Inter gravissimas, reforma calendarului iulian prin suprimarea a 10 zile (5-14 octombrie) şi readucerea echinocţiului de primăvară la data de 21 martie, cum era şi pe vremea sfinţilor părinţi de la Niceea”[9]. Calendarul gregorian avea o diferenţă de numai 26,02 secunde faţă de cel astronomic, deci 24 de ore se vor cumula în 3.500 de ani. Dar bula papală s-a aplicat doar în lumea catolică, răsăritul ortodox rămânând la calendarul iulian, deci cu zece zile în urmă.

Acestor 10 zile li s-au adăugat încă trei până la începutul secolului XX. Multe personalităţi ale lumii ortodoxe sesizează problema pascaliei învechite, între care o lucrare de referinţă aparţine eminentului profesor de la Teologia din Cernăuţi, Dr. Vasile Gheorghiu[10]. În calendarul propus „diferenţa dintre anul solar şi cel civil este redusă prin modul de bi-sectare până la un minim de 2,02 secunde, ceea ce face ca diferenţa de o zi şi o noapte să ajungă de abia după 42.772 ani[11].

În anul 1923 s-au adunat la Constantinopol, într-un sinod, reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe (…) (şi) au hotărât cu toţii să îndrepte calendarul iulian şi să aducă echinocţiul de la 8 martie la 21 martie, aşa cum îl aşezaseră cei 318 sfinţi şi dumnezeeşti părinţi de la Niceea, pe vremea sfântului şi marelui împărat Constantin. Hotărârea a fost primită de către toate Bisericile Ortodoxe care au luat parte la sinod (…) urmând ca fiecare să facă îndreptarea calendarului când va găsi vreme potrivită. Astfel, în anul 1924, la 10 martie, a îndreptat calendarul Patriarhia ecumenică de Constantinopol şi Biserica Greciei. Apoi, pe rând, Patriarhia Alexandriei, Biserica Serbiei, Patriarhia Antiohiei şi în anul 1924, în octombrie, a îndreptat calendarul şi Biserica noastră Ortodoxă Română, socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sărind peste cele 13 zile cu care rămăsese în urmă calendarul iulian.”[12] Biserica Ortodoxă din Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice zice: „niet!”. Deci toată lumea: pe loc repaus.

Totuşi, suntem în secolul XX şi Rusia este membră în Liga Naţiunilor! Lumea ortodoxă se confruntă cu o problemă gravă: serbăm Paștile de două ori pe an, sau la două date diferite în cadrul Ortodoxiei?

Problema se soluţionează la Moscova, în anul 1948, în cadrul unui sinod Panortodox, aşa:

I. Prăznuirea Paştilor trebuie săvârşită pretutindeni la aceeaşi dată, în zi de Duminică, dar nu odată cu Paştile iudaic.

II. Consfătuirea consideră obligatoriu pentru toată lumea ortodoxă a sărbători praznicul Sfintelor Paşti numai după stilul vechi.

III. Pentru sărbătorile stabile, fiecare Biserică autocefală se poate folosi de calendarul întrebuinţat actualmente.

IV. Este obligatoriu pentru clerici şi credincioşi să respecte stilul Bisericii locale pe teritoriul căreia se găsesc.

Iată deci cum reprezentanţii a toată Biserica Ortodoxă s-au înţeles la sinodul de la Moscova din anul 1948 şi au iscălit ca pentru unitatea (?!) şi pacea Bisericii să facem Pastile după stilul vechi, iar toate celelalte sărbători după stilul nou îndreptat până se va face un calendar desăvârşit”[13].

Concluzii:

I. În Biserica creştină universală, în funcţie de concordanţa calendarelor şi de amestecul politicului (laic şi ecleziastic), serbarea Duminecii Învierii Domnului s-a ţinut astfel:

1. La începutul primului mileniu creştin (33 – 325), sub prigoană iudaică şi păgână – când şi cum s-a putut într-o epocă dominată de religia oficială idolatră.

2. De la 325 până la începutul secolului VI – conform hotărârii Sinodului întâi ecumenic de la Niceea, fără a se putea vorbi de o generalizare imediată în toate Bisericile locale[14].

3. De la Dionisie Exiguus (532) până în 1582 „toată creştinătatea serbează Pastile în aceeaşi zi[15].

4. De la corectarea calendarului prin Papa Gregorie XIII, până la începutul secolului XX, Apusul (catolic şi protestant) respectă calendarul gregorian, iar răsăritul ortodox „tradiţionalist” rămâne la calendarul necorectat (cu 10 zile în urmă faţă de calendarul astronomic).

5. La sfârşitul mileniului doi (din 1924 până azi), lumea creştină vest-europeană şi transoceanică serbează Pastile după calendarul corect, iar ruso-greco-româno-sârbo-creştinitatea rămâne la calendarul iulian (44 a. Chr.), deci cu 13 zile în urmă; care 13 zile pot fi mult mai multe: căci, dacă luna plină se arată chiar înaintea echinocţiului, trebuie să se aştepte până la ivirea pe cer a lunii pline de după echinocţiu şi – astfel – diferenţa între data Paştilor apusene şi a celor răsăritene poate fi de până la cinci săptămâni!

II. În România, corect, salutar şi creştineşte ar fi fost ca, după Decembrie 1989, să ne fi apropiat de surorile de gintă latină şi prin serbarea, deodată cu ele, a celei mai mari Zile de praznic creştin – Sfintele Paşti. Dar n-a fost să fie aşa nici de data aceasta, căci:

1. Biserica Ortodoxă Română nu vrea să fie acuzată de celelalte Biserici Autocefale că se desparte de tradiţia orientală şi

2. Biserica Română Unită, greco-catolică, nu poate avea curajul să serbeze Paştile decât deodată cu toţi românii (căci sloganul „nu ne vindem… ungurilor” stă ca o sabie a lui Damocles peste gâtul ei firav). Este, certamente, o ironie a sorţii şi/sau un blestem balcanic că, deşi cele două mari îndreptări calendaristice universale au paternitate românească (Dionisie Exiguus – sec. VI şi Vasile Gheorghiu – sec. XX), românii nu serbează sfânta zi a Învierii Domnului după „calendarul românesc”, ci după cel… străin. Doi calendarologi români spun lumii întregi care-i calculul pascal corect, dar ambele Biserici româneşti (şi, după ele, toate cultele neoprotestante) îl scriu în calendarele lor… incorect; dând ocazie şi unui preacuvios şi învăţat călugăr ortodox, arhimandritul Ştefan Guşă, să scrie în foaia mitropolitană de la Sibiu: „Cei care ţin corect (Paştile), conform hotărârii sinodului I ecumenic sunt catolicii, nu noi, tocmai datorită îndărătniciei stiliştilor (pentru a nu se serba de două ori Paştile de către aceeaşi Biserică Ortodoxă)”[16].

Întrebarea retorică: Va trebui să se nască al III-lea „calendarolog român”, pentru a se fixa o zi în care toată creştinătatea să prăznuiască, împreună, Paştile? – nu ştim când va avea un răspuns.

Propunerea fericitului mutat la ceruri Papa Ioan Paul al II-lea de a serba Sfintele Paşti, indiferent de calendar, în prima sau a doua Duminică din luna aprilie a rămas fără răspuns. Noi continuăm a cânta cu speranţă: „Ziua învierii, popoare, să ne luminăm…!

Mesaje de sfintele Paşti[17]

În anul 1998:

Căci, iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea

Dangătele clopotelor bisericilor noastre, în care noi încă nu putem intra, au vestit, la miezul nopţii trecute, sărbătoarea Sfintelor Paşti – Învierea lui Iisus din mormânt; actul glorios prin care se încheie marea dramă a împăcării pământului cu Cerul; ziua în care ia fiinţă lumea creştină; cea mai aleasă şi mai sfântă Zi a acelor oameni care se numesc fiii Învierii Domnului.

Fii şi fiice ale Învierii,

În aceste clipe de sfântă sărbătoare a sufletelor noastre, Vă invit să gustăm din înţelesul rugăciunii de la Înviere: „Prin Cruce a venit bucurie la toată lumea. Crucea este semnul mântuirii noastre. Pentru creştini crucea semnifică atotputernicia iubirii salvatoare a lui Dumnezeu, în Iisus Cristos care, murind pe Cruce în locul nostru, ne cheamă să răstignim împreună cu El omul cel vechi din noi, omul păcatului, pentru ca prin Spiritul Sfânt, care locuieşte în noi, „să umblăm întru înnoirea vieţii” (Romani 6,4). Legătura dintre noi şi Dumnezeu, ruptă prin păcat, nu se poate restabili decât prin moarte. Aşadar, moartea nu-i o finalitate, un sfârşit, ci este un început al vieţii. Iisus a murit pe Cruce din iubire. Moartea din iubire nu dă moarte, ci dă viaţă. Culmea bucuriei creştine este de a participa la misterul suferinţelor lui Cristos, cu aceeaşi iubire care I-a inspirat Jertfa, ca aceasta să se împlinească în Trupul Său, care este Biserica. În centrul misterului lui Cristos se înalţă Crucea: prin suferinţa Crucii El a intrat în glorie! În acest sens suferinţele prin care trece o persoană sau Biserica sunt semnul unei alegeri din partea lui Dumnezeu; atât persoana în suferinţă, cât şi Biserica, sunt chemate să se unească cu Cristos şi cu intenţiile Jertfei Sale, prin ispăşirea păcatelor şi pentru câştigarea de noi graţii necesare mântuirii oamenilor, colaborând cu Cristos.

Fii şi fiice ale Învierii,

Învierea lui Iisus ne dă şi nouă încrederea supremă în Cel care transformă moartea în viaţă. Trăind acest adevăr, înţelegem că noi suntem un semn al prezenţei Sale în lume, pentru că El este în noi, Cristos este în noi, în mod individual, în credinţă, în rugăciune, în Euharistie, în suferinţă. Aşadar, şi Biserica în persecuţie face dovada că este a lui Cristos. Adică, tocmai pentru că este persecutată, Biserica noastră dovedeşte că aparţine Celui persecutat până la martirajul pe lemnul Crucii de pe Golgota. Iar dacă Cristos a murit pe Cruce spre a ne da speranţa în mântuire, înseamnă că şi noi trebuie să primim cu iubire suferinţele acestor vremuri postdecembriste de prigonire diabolică a Bisericii Greco-Catolice. În sufletele noastre, în viaţa noastră zilnică, să fie curăţie, cinste , bunătate, pace, iertare şi să avem încredere în prezenţa lui Iisus Cristos la cârma Bisericii Sale. Căci El este lumină, viaţă, libertate. Şi numai El, prin lumina iubirii, cu care noi trebuie să comunicăm, ne va conduce la finalitatea Sa, aşa cum El crede că-i bine. Noi nu trebuie decât să rămânem ai Lui, sub umbra Crucii Sale, să comunicăm cu El, să trăim în El. Spre aceasta să-i îndemnăm şi pe cei neştiutori, pe cei care încă nu-l cunosc aşa pe Iisus Cristos şi adevărata Sa Biserică. O preocupare deosebită să avem pentru tinerii şi copiii noştri, ale căror suflete imaculate sunt ferestrele prin care privim în grădinile raiului. Să le spunem că noi suntem catolici pentru că părinţii şi bunicii noştri au fost catolici şi că regimul comunist i-a obligat să treacă la ortodocşi în 1948; noi suntem catolici pentru că

Biserica noastră Greco-Catolică a condus lupta pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unirea Ardealului cu România la 1 Decembrie 1918; suntem catolici pentru că noi, românii, suntem popor latin şi, prin urmare, este normal să avem aceeaşi religie cu fraţii noştri: italienii, francezii, spaniolii, portughezii şi popoarele din America Latină; suntem catolici pentru că Biserica Catolică este Biserica lui Cristos, întemeiată de El pe Apostolul Petru şi condusă de urmaşul său, Papa de la Roma.

Fii şi fiice ale Învierii,

În aceste clipe de sfântă sărbătoare, să călătorim sufleteşte spre cetatea Ierusalimului şi spre acea dimineaţă a zilei de 16 Aprilie a anului 33, descrise de sfântul Luca în capitolul 24 al Evangheliei:

Deşi era a doua zi de Pesah – sărbătoarea marii bucurii a mântuirii israeliţilor din robia babilonică – cine să se bucure cu adevărat în acest an? Rabinilor templului le ţiuie în urechi sunetul arginţilor restituiţi de Iuda Iscarioteanul. Uşile prăvăliilor sunt zăvorâte. Pe uliţe mărşăluieşte teroarea. Împotriva oricui s-ar încumeta să comenteze sentinţa de-alaltăieri… Cleopa şi Luca, doi din discipolii Răstignitului, nu pot suporta decepţia produsă de absenţa lui Iisus şi având o treabă a lor, poate vreo neguţătorie, la Emaus, preferă să părăsească Ierusalimul. Cât mai repede. Vestea adusă de femeile care văzuseră mormântul gol, „i-a înspăimântat. Se strecoară discret prin poarta Efraim. Singuri pe drum. Rareori rostesc câte o frază frântă. Nu-şi pot reveni din şocul de pe Golgota. Vorbele li se opresc în gât. Între pleoape frâng lacrimi… Abia observă că, de la o vreme, li s-a adăugat, pe cale, un al treilea Călător. Deşi era de-al lor, ochii le erau ţinuţi să nu-l cunoască. El intră în vorbă cu ei. După ce află de ce sunt trişti, îi mustră:

O, nepricepuţilor şi târzii cu inima, să credeţi toate câte au spus profeţii! Nu trebuia, oare, să pătimească acestea Cristos, şi să intre apoi în gloria Sa?

Lui Luca şi Cleopa li s-a risipit negura dintre pleoape doar după ce, simţind că nu sunt în stare să se despartă de tainicul lor camarad, L-au rugat, cât putură mai bine, să rămână cu ei, iar Oaspetele, întrând cu ei în casă, „a luat pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor”. În clipa aceea li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut pe Iisus. N-au mai stat nici o clipă în Emaus. Deşi afară era întuneric şi evreii nu călătoreau noaptea, de frica tâlharilor şi de spaima şacalilor, câinii sălbatici ai pustiei. Ei un lucru ştiu: Cristos li s-a arătat, Cristos a înviat. De aceea, îndată şi cu mare bucurie se reîntorc la Ierusalim vestind şi, apoi, trăind până la martiraj, Învierea! Noi, ce mai zăbovim? Nu urcăm?

În aceste zile nedrepte pentru Biserica noastră, să nu scadă credinţa voastră. Chiar dacă dangătele clopotelor bisericilor noastre nu bat pentru noi, încă, noi toţi trebuie să auzim, în adâncul inimii noastre, imnul de biruinţă: Cristos a înviat!

În anul 1999:

Cristos a înviat din morţi. Ziua învierii – să ne luminăm, popoare: Paştile Domnului, Paştile; căci din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Cristos ne-a trecut, pe noi cei ce cântăm cântare de biruinţă (Catavasia I-a a Învierii).

Întreaga credinţă a apostolilor, a tuturor sfinţilor şi martirilor, precum şi mărturia de douăzeci de secole a Bisericii, este zidită pe temelia de nezdruncinat a Învierii, pe mormântul gol din care a ţâşnit viaţa lumii. Iar adevărurile ce decurg din această realitate sunt măreţe şi transfigurante: Cristos a înviat – înseamnă că Dumnezeu există. Cristos a înviat – înseamnă că există viaţa veşnică şi că Cristos este pârga, începutul învierii noastre la această viaţă. Cristos a înviat – înseamnă că toate profeţiile şi minunile biblice sunt adevărate. Cristos a înviat – înseamnă că toate speranţele omenirii sunt îndreptăţite, toate problemele vieţii au o rezolvare. Cristos a înviat – înseamnă că toate Sfintele Sacramente, încredinţate Bisericii Sale, sunt mântuitoare; înseamnă că ea, Biserica, este vestitoarea infailibilă a Evangheliei printre oameni şi continuatoarea lucrării divine a lui Iisus, de sfinţire şi de mântuire a omenirii, până la sfârşitul veacului: „… mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Spiritului Sfânt; învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit eu vouă. Şi, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. (Matei 28, 19).

Iată de ce, Învierea Mântuitorului este pentru toţi creştinii un prilej de bucurie, de mângâiere şi de speranţă. Ea ne susţine voinţa de a trăi, deoarece Învierea dă sens şi valoare autentică, supranaturală, tuturor amănuntelor, în aparenţă banale, ale vieţii noastre de fiecare zi. Trăite în lumina Învierii, faptele noastre cotidiene se transfigurează în tot atâtea nestemate, care ne vor încununa fruntea în eternitate. Fără Înviere, zadarnică este toată filosofia, toată ştiinţa şi arta, toată osteneala şi toate năzuinţele spre un ideal; zadarnic spiritul de sacrificiu, zadarnică orice renunţare, pentru că fără înviere totul sfârşeşte odată cu moartea! Numai în lumina Învierii, toate acestea îşi primesc sens şi împlinire. Pentru înviere jertfim instinctele şi patimile dezordonate, pentru înviere ne ducem greul crucii pe urmele Crucificatului Înviat, pentru înviere trăim şi pentru ea murim, convinşi că, dacă trăim şi murim cu Cristos, adică dacă vieţuim după învăţătura Sa, omorând omul cel vechi, al păcatului, atunci, împreună cu Iisus, vom şi învia, întru mărire.

***

Aşadar, aceasta este motivaţia teologică pentru care părinteşte vă îndemn să ne identificăm crucea, adică să ne cunoaştem fiecare crucea şi să o purtăm spre mântuire. Deci, care ne este crucea? Crucea noastră suntem, mai întâi, noi înşine, cu defectele noastre fizice şi morale, care ne produc suferinţe şi umiliri în relaţiile cu semenii: o infirmitate corporală ori spirituală, ignoranţa, pornirea promptă spre mânie, spre judecăţi pripite, o boală cronică ce ne pune zilnic la grea încercare. Apoi, cruce poate fi un eşec ce ne face să suferim o viaţă întreagă. Cruce este trăirea în comun cu firi diametral opuse, care ne cer o continuă îngăduinţă şi stăpânire de sine. Cruce este nedreapta apreciere, răstălmăcirea celor mai curate intenţii şi denigrările venite mai ales din partea acelora cărora nu le-am făcut nici un rău. Cruce este sărăcia, cu toate neajunsurile ei. Cruce sunt intemperiile, calamităţile, cu un cuvânt, tot ceea ce Pronia, în insondabila ei înţelepciune, permite să se abată asupra noastră.

Fii şi fiice ale Învierii,

După ce ne-am identificat crucea, după ce ne-am cunoscut-o, să luăm aminte cum trebuie să purtăm această cruce: cu acea răbdare şi deplină conformare cu voinţa Părintelui ceresc, arătată de Iisus, începând din Ghetsemani şi până pe Golgota. Să luăm aminte că suferinţa ne este necesară nu numai pentru ispăşire, pentru redobândirea purităţii, ci şi pentru păstrarea ei, adică pentru a ne feri de păcate. Căci adeseori cel căruia toate îi merg din plin, uşor uită de cele ale lui Dumnezeu. Crucea ne trezeşte din iluzia că Pământul este totul şi ne înalţă ochii spre adevărata Patrie. „Am plâns şi am crezut”, zicea Chateaubriand. Aşa cum pentru a vedea stelele de pe cer, este necesar ca întunericul nopţii să învăluie pământul, tot aşa ca să-L zărim pe Dumnezeu, trebuie să fim învăluiţi, câteodată, în zăbranicul negru al suferinţei. Să luăm aminte că purtarea crucii cu vrednicie nu numai că ne păstrează curaţi, ci, prin focul incandescent al durerii, ne transfigurează sufletul, imprimându-i asemănarea cu Cristos, Omul Durerilor, unindu-ne cu El în mod intim precum două bucăţi de metal se contopesc prin sudare, după ce şi-au lepădat zgura în foc. Aşadar, să ne îmbrăţişăm crucea, ca pe instrumentul sfinţirii noastre şi să urcăm cu ea pe urmele lui Iisus. De la El, în clipa supremă, vom auzi sentinţa mângâietoare: „Astăzi vei fi, cu Mine, în Rai”.

***

Trecând prin Cruce la Înviere, Cristos Domnul nostru ne asigură de prezenţa Sa în călătoria noastră spre Ierusalimul cel Nou. Să ne bucurăm împreună de această divină companie. Să ştiţi că eu, Episcopul vostru, mă rog necontenit pentru voi toţi, cu intenţia ca, în aceste zile nedrepte pentru Biserica noastră, să nu scadă credinţa voastră, ci să pătrundă în adâncul tuturor inimilor noastre cântarea cea de biruinţă: „Cristos a înviat din morţi. Ziua Învierii – să ne luminăm popoare: Paştile Domnului, Paştile; căci din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Cristos ne-a trecut pe noi.

Sărbători sfinte şi luminate!

În anul 2001:

Cristos a înviat !

Iubiţi fraţi în Cristos,

Răspunsu1 vostru : Adevărat c-a înviat!, la salutarea îngerească de Sfinte1e Paşti, mărturiseşte bucuria care v-a cuprins inimile în Ziua Învierii Domnului, vădeşte lumina care v-a inundat sufletele împăcate cu Cristos, şi arată credinţa voastră în eternitate. Răspunsu1 clar: „Adevărat c-a înviat!” este bucurie ancorată în nemurire, bucurie care mărturiseşte: Iisus a înviat cu adevărat, nu numai atunci, o dată, cu 1968 de ani în urmă, la Ierusalim, ci şi acum, în sufletul meu, în mod mistic, prin harul care-mi luminează cărările vieţii; iar trupul meu care, la moarte, va coborî în ţărână, şi el va învia, spre a se întâlni cu Iisus, Domnul şi Stăpânul sufletului meu !

Aşa am înţeles răspunsul vostru, care mie îmi aduce mare şi sfântă bucurie de Sfintele Paşti.

Fraţi creştini, fii şi fiice ale Învierii,

Inima mea, de părinte sufletesc al vostru, doreşte să Vă ofere, la primele Paşti din noul mileniu, reamintirea a lor trei adevăruri, care decurg din realitatea Învierii Domnului.

Primul: Dacă Cristos a înviat, şi noi vom învia; aşadar, Învierea Domnului înseamnă şi o atenţionare:

Nu puteţi trăi oricum, nu puteţi trăi ca şi când n-aţi învia!; ca şi când la cimitir s-ar termina totul. Nu! Somnul nu durează mult. Urmează… învierea, apoi… judecata. Spre fericirea eternă, în rai, sau spre osânda veşnică, în iad !”

Noi, creştinii, ştim că spre calea raiului putem porni, fiecare dintre noi, întrucât Iisus Cristos, prin Întruparea, Jertfa, Învierea şi Înă1ţarea Sa la cer, – tuturor ne-a dat învăţătura Sa mântuitoare, pilda vieţii Sale preacurate, şi darurile cele sfinţitoare. Doar trebuie să vrem. Să vrem să realizăm o schimbare autentică a vieţii noastre, o convertire radicală. Să ne deschidem inimile faţa de mesaje1e Sfintelor Liturghii, să ne confruntăm faptele cotidiene cu adevărul Sfintelor Evanghelii. În rugăciune şi fapte bune, să experimentăm mereu îndurarea lui Dumnezeu, într-o mereu crescândă bucurie sufletească, generată de iubirea lui Cristos; de acea trăire, de acel sentiment, de acea atitudine care îndelung rabdă, este plină de bunătate, nu invidiază, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu-şi caută pe ale sale, nu se aprinde de mânie, nu ţine minte răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură; pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă (1 Corinteni 13,4—7). Această provocare pozitivă, pentru o convertire radicală, îi priveşte nu numai pe indivizi, ci şi pe comunităţi. Ea se adresează în mod special familiilor, dar şi întregii omeniri, proclamând o nouă formă de relaţie între oameni: iertarea. Căci iertarea este dimensiunea care a coborât din Cer în patrimoniul spiritual al umanităţii. Din ea izvorăsc pacea şi speranţa. Evenimentele zilnice ale vieţii noastre ne arată câtă iertare şi împăcare sunt necesare pentru a înfăptui o înnoire personală şi socială. Aşadar, o convertire radica1ă, la care ne îndeamnă adevăru1 că dacă Cristos a înviat, după moarte urmează înviere şi, după înviere, judecată!

Al doilea adevăr: Prin învierea lui Cristos a început, s-a inaugurat o nouă creaţie, umană şi cosmică. Aşadar, „cerurile noi şi pământul nou, de care ne asigură Iisus, încep aici, în sufletul nostru primenit prin har, în casa noastră binecuvântată, şi în lumea convertită. De aici începe raiul. „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” zice Scriptura în Evanghelia după Luca (17,20), iar Sfântul Petru ne prezintă noua creaţie ca pe o floare care înfloreşte din cenuşa istoriei lumii (II Petru 3,11—13); ea este ca un virtual fir de aur în mijlocul slăbiciunii, mizeriei, violenţei şi nedreptăţii din istoria umană, conducând spre o ţintă mesianică de eliberare şi de pace. Sfinţii Părinţi spun că însuşi Dumnezeu vrea să refacă, în Cristos, lumea întreagă, transformând-o într-o făptură nouă, începând de aici, de pe pământ, pentru a o împlini desăvârşit în Ziua cea de Apoi.

De aceea Catehismul Bisericii Catolice învaţă că „universul vizibil este destinat şi el să fie transformat, pentru ca lumea însăşi, refăcută în starea de la început, să fie, fără nici o piedică, în s1ujba celor drepţi, participând la glorificarea lor în Iisus Cristos cel înviat”. Iar Sfântul Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea, în Mesaju1 pentru Postul Paştilor din acest an, ne întăreşte în această perspectivă optimistă, zicând: Chiar dacă oamenii de azi trăiesc sub apăsarea rău1ui, a contradicţiilor şi a morţii, nu trebuie să ne lăsăm tentaţi a ne îndoi de această perspectivă de credinţă; căci „lacrimile vărsate în acest secol, care a trecut, au pregătit terenul pentru o nouă primăvară a spiritului uman. Nu trebuie să ne fie teamă de viitor. Suntem capabili de înţelepciune şi de virtute. Cu astfel de daruri, şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu, noi vom putea construi în secolul care este pe cale să vină, precum şi în mileniul următor, o civi1izaţie demnă de persoana umană, o cultură reală a libertăţii. Putem şi trebuie să o facem.

Al treilea adevăr din care izvorăşte bucuria ce o cântăm la Paşti este certitudinea învierii trupurilor. Aşadar, Învierea Domnului ne-a adus nu numai învierea sufletului din moartea păcatului, ci şi garanţia că ace1aşi Spirit Sfânt, care L-a înviat pe Cristos, va învia şi trupul nostru întru mărire, la a doua a Sa Venire, spre a se bucura împreună cu sufletul de răsplata faptelor bune, împreună săvârşite în scurta-i peregrinare pe pământ.

Acest adevăr, Domnu1 Dumnezeu l-a anunţat încă prin glasul vechilor profeţi, descoperindu-i lui Isaia că: „Morţii vor trăi şi trupurile vor învia… căci pământul îi va naşte din nou pe cei adormiţi”(26,19). De asemenea, fraţii Macabei cântau în faţa călăului: Aşadar, tu, nelegiuitule, ne ucizi, însă Împăratul lumii, pe noi, cei ce murim pentru Legile Lui, iarăşi ne va învia pentru o viaţă veşnică” (II Macabei 7,9). Iar dreptul Iov mărturiseşte şi mai clar: „Ştiu că Mântuitoru1 meu este viu şi că E1, în Ziua de pe Urmă, mă va învia iarăşi din pulbere; voi fi îmbrăcat din nou în această piele şi îl voi vedea pe Dumnezeu în trupul meu. Îl voi vedea eu însumi, cu proprii mei ochi, eu şi nu altul”(19,25-27). Apoi, însuşi Fiul lui Dumnezeu, întrupat în Iisus Cristos, ca un preludiu şi ca dovadă faptică a acestui adevăr, săvârşeşte cele trei învieri, relatate de Evanghelie: a fiicei lui Iair, a tânăru1ui din Nain şi a prietenului Său, Lazăr din Betania.

Prin înviere, omul întreg, trup şi suflet, va redeveni aşa cum era primul om în momentul creării. Fericirea sa, sus în paradisul ceresc, va corespunde măsurii în care a împlinit, aici pe pământ, sfânta voinţă a Creatorului şi Răscumpărătorului său, exprimată în poruncile divine şi în cele bisericeşti. De această fericire se va împărtăşi ochiul, care aici, jos, L-a căutat pe Dumnezeu în minunăţiile naturii: în zorii şi în apusul zilei, în mugurii ce se deschid sub razele soarelui primăvăratec, în florile ce îmbracă livezile şi câmpiile, în freamătul codrilor şi murmurul izvoarelor, în talazurile mării şi în bolta înstelată. Se va împărtăşi limba şi urechea, cu care a ascultat şi a cântat, aici pe pământ, cuvântu1 şi laudele Domnului; mâna, cu care a trudit pentru pâinea de fiecare zi, şi cu care a venit în sprijinul şi ajutorul celui lipsit şi năpăstuit; picioarele, care 1-au purtat spre altarele de închinare, dar şi la patul celui bolnav, ca să-i picure în suflet un strop de alinare şi speranţă. Se va împărtăşi omul întreg care, aici, în această scurtă peregrinare, s-a luptat să rămână, în ciuda tuturor încercărilor şi prigoanei, un tabernacol viu al Sfintei Treimi, conştient că cei ce pătimesc împreună cu Iisus, împreună cu El vor fi şi preamăriţi.

Aşadar, iată, iubiţi fraţi în Cristos, cât de multe motive ne impun nouă un sfânt respect faţă de propriul trup, care este sacru, pentru că este creat de Dumnezeu şi, apoi, pentru că prin Botez el a primit o nouă consacrare spre slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, precum zice şi dumnezeiescul apostol Pavel când scrie Corintenilor (I Cor. 6,15.19—20):

Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos?…Oare nu ştiţi că trupul vostru este biserica Spiritului Sfânt, Care locuieşte în voi, Cel pe Care de la Dumnezeu îl aveţi?; şi că voi nu sunteţi ai voştri?: căci cu preţ aţi fost cumpăraţi! (cu preţul sângelui lui Cristos). Aşadar, preamăriţi-L pe Dumnezeu în trupul vostru şi în sufletul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu!.

Fii şi fiice ale Învierii,

Reamintindu-vă aceste trei adevăruri, care decurg din realitatea Învierii Domnului (nevoia convertirii radicale, raiul din sufletul nostru şi învierea trupurilor glorificate), doresc să particip la bucuria pascală a fiecăruia dintre voi, pentru ca, uniţi în aceeaşi trăire sfântă, împreună să mărturisim, şi cu bucurie să cântăm: „Cristos a înviat din morţi/Cu moartea pe moarte călcând,/Şi celor din morminte,/ viaţă dăruindu-le!.

Sărbători sfinte şi luminate!

În anul 2002:

Cristos a înviat!

El trăieşte, este viu. Aceasta este o realitate ce a umplut inimile martorilor oculari ai Învierii lui Cristos de o bucurie şi speranţă, care le-a dat tăria să-l mărturisească pe Cristos cel înviat cu preţul vieţii lor. Marea veste împărtăşită de înger femeilor ce veniseră la mormântul pe care îl găsesc gol, că „a înviat”, s-a transformat într-un strigăt de biruinţă, ce răsună până în zilele noastre; de lumină, care a inundat veacurile, luminând calea ce duce la Cristos, Mântuitorul neamului omenesc; de speranţă, ce depăşeşte orice aşteptare; de transfigurare a unui trup chinuit de slăbiciuni, de tortură şi de moarte. Trupul lui Iisus „Cel ce scuipări şi biciuiri, şi palme, şi cruce şi moarte a răbdat …” – cum zicem în dezlegarea de la slujba Sfintelor Paşti – datorită învierii devine glorificat, nemuritor, liber de orice necesitate, capabil de a pătrunde alte corpuri, datorită unei legi superioare a inter-penetrabilităţii, cu care trebuia să fie înzestrat şi trupul lui Adam, dacă n-ar fi păcătuit, şi cu care vor fi înzestraţi toţi cei mântuiţi, după învierea cea de apoi. Cristos a înviat şi s-a arătat apostolilor, le-a arătat mâinile şi picioarele stigmatizate în patima Sa, a cerut să fie pipăit pentru a se convinge că este El şi nu un duh, care nu are carne şi oase, a mâncat împreună cu ucenicii, deşi nu mai era supus foamei şi le-a dovedit cum că El este, cel mort şi înviat. A voit să-i convingă pe toţi că are acelaşi trup cu care a pătimit şi pe care i l-a dăruit Maria, Preacurata Sa Mamă, în peştera din Betleem; a petrecut cu ucenicii Săi pe pământ atât timp cât era necesar să-i convingă pe toţi că este El, cel înviat din morţi.

Dar, învierea a venit prin moarte. Moartea Celui nevinovat în cel mai oribil mod. „Moartea celui blestemat” după cum este scris: „Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” (Deut. 21; Gal. 3, 13).

De ce-i capabilă dragostea lui Dumnezeu făcut om! Acest abis de înjosiri şi dureri, în care Domnul a voit să coboare, este abisul dragostei ce a meritat de la Tatăl toate harurile de sfinţire şi mântuire pentru noi.

Trădat de unul dintre ucenici, pentru 30 de arginţi, Iuda Iscariotul, pe care îl nutreşte cu Trupul şi Sângele Său – Sacrament al iubirii – şi pe care mila dumnezeiască caută să-l reabiliteze; părăsit de apostolii care, fugind, se ascund de frică; renegat de Petru, care mai înainte, iluminat de revelaţia Tatălui ceresc, îl mărturiseşte de „Fiul lui Dumnezeu”, dar, „plângând cu amar”, a fost iertat; poporul, pe care îl satură cu pâine în pustiu; toţi beneficiarii bunătăţii Sale dumnezeieşti îi cer lui Pilat moartea prin răstignire pe cruce; Iisus rămâne liniştit în patima şi moartea Sa, fidel în împlinirea voinţei preasfinte a Tatălui ceresc şi în iubirea nemărginită faţă de noi. Doar femeile evlavioase şi ucenicul iubit îl conduc pe calea crucii, iar la mormânt vin şi cei ce-l iubeau în ascuns, pentru a-L aşeza în locul de odihnă. Totul pare a fi sfârşit prin sigilarea pietrei de pe uşa mormântului şi întărirea cu pază din partea celor ce-i purtau frica, chiar şi în mormânt fiind.

Cristos a înviat. El este viu cu adevărat. Moartea este învinsă, „nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6, 9). A înviat „ca un Atotputernic” şi ne pregăteşte şi învierea noastră prin unirea cu El în rugăciune şi Sfintele Taine, pe care le-a lăsat Bisericii Sale, întemeiată pe Simon Petru. Aceasta este calea învierii pentru noi. Dar aşa cum în toată viaţa Sa, Iisus a fost un model pentru noi, a rămas şi după înviere modelul vieţii noastre. Cristos înviat din morţi trăieşte „numai pentru Dumnezeu”. Chiar dacă mai calcă cu picioarele acest pământ, chiar dacă mai mănâncă, deşi nu mai era supus foamei, viaţa Lui, acum, nu mai e pământească, ci e cerească, „trăieşte pentru Dumnezeu”, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel. Numai în cer vom putea cunoaşte, întrucâtva, cum Iisus Cristos, în totalitate, în plinătatea Sa, este pentru Tatăl ceresc: îi mulţumeşte, îl adoră în mod infinit, devenind sursa infinită de mijlocitor pentru noi. „Iisus pururea viu, ca să mijlocească pentru noi” (Ev. 7, 25).

Cristos a suferit, a murit şi a înviat, obţinând acel har pentru noi ca, în viaţă fiind, înainte de a muri, să beneficiem de acel mare dar al învierii; de a trăi pentru Dumnezeu. Aceasta se întâmplă în Taina Botezului. De atunci noi avem parte de darul învierii: „Prin botez am fost îngropaţi cu Cristos în moarte; ca urmare, după cum Cristos a înviat din morţi prin puterea Tatălui, tot aşa trebuie să umblăm şi noi într-o adevărată viaţă nouă” (Rom. 6, 4). Aşadar, Cristos este învierea noastră şi aşa noi am înviat în Cristos la o nouă viaţă, la viaţa harului prin Botez. Lucrarea începută în Taina Botezului trebuie să continue în noi zi de zi, „să murim” în fiecare zi, dezlipindu-ne inima de orice creatură iubită pentru ea însăşi, să ne eliberăm de tot ce e pământesc, trăind pentru Dumnezeu. Cu alte cuvinte – urmându-l pe Sf. Ap. Pavel – „de acum nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Gândurile noastre vor fi ale lui Cristos, toate acţiunile noastre îl vor oglindi pe Cristos în viaţa noastră. Iar urmarea va fi că „în ziua cea de pe urmă, când Cristos, care este Viaţa noastră, se va arăta, atunci şi voi vă veţi arăta în glorie, împreună cu El” (I cor. 3, 4).

Să petrecem şi aceste Sfinte Paşti ale anului 2002 în unire cu Cristos cel înviat din morţi, împăcaţi cu Dumnezeu şi semenii noştri, iubind pe toată lumea, chiar şi pe cei mai înverşunaţi duşmani ai noştri, iertând tuturor toate pentru înviere, cultivând spiritul de înţelegere şi toleranţă faţă de cei ce nu ne înţeleg, faţă de cei ce se dau înapoi în mărturisirea adevărului şi apărarea principiilor dreptăţii. Să înţelegem slăbiciunea firii omeneşti aşa cum se manifestă astăzi în lume şi mai cu seamă la noi, cu încredere în Cristos, speranţa şi pacea noastră. Să ne rugăm neîncetat pentru pacea şi liniştea din această lume pentru a putea avea parte de minunea lucrării harului, care singură dă fecunditate întregii noastre vieţi! Să nu ne pierdem încrederea în ziua mare a bucuriei Învierii Domnului, ci s-o cultivăm mereu în inimile noastre.

Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în Scrisoarea Apostolică „Novo millennio ineunte” (n. 28), ne invită să contemplăm Chipul lui Iisus-Răstignit şi Chipul lui Iisus-Înviat, pentru a trăi cu credinţă şi speranţă: „La două mii de ani distanţă de aceste evenimente, Biserica le reînnoieşte ca şi cum ele s-ar întâmpla astăzi. În chipul lui Iisus, ea, mireasa, Biserica, contemplă comoara sa, bucuria sa … cât este de dulce amintirea lui Iisus, izvorul adevăratei bucurii a inimii. Întărită de această experienţă, Biserica reia astăzi drumul său, pentru a-L vesti pe Cristos lumii, la-nceputul celui de-al treilea mileniu” – „El este Acelaşi şi rămâne Acelaşi (Evrei 13, 8).

Aşadar, El trăieşte, este viu, glorificat. El este pacea şi speranţa noastră. Uniţi cu Cristos, vom deveni asemenea Lui, glorificaţi în viaţa de veci.

Această bucurie a Învierii lui Cristos, să Vă copleşească întreaga fiinţă şi să Vă fericească peste măsură în aceste Zile Sfinte.

În anul 2003:

Cel ce L-a înviat pe Iisus Cristos din morţi, va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Spiritul Său, care locuieşte în voi(Epistola către Romani 8,11).

Trăim încă o dată nemărginita bucurie a ÎNVIERII DOMNULUI, Sfânta Sărbătoare a Paştilor, şi ne aducem aminte de PROPRIA NOASTRĂ ÎNVIERE.

De bucurie cântăm astăzi imnul de certitudine şi de biruinţă al lui Iisus, al Sfinţilor Apostoli, al Bisericii Primare şi al Bisericii Eterne: „Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Ne bucurăm că moartea a fost învinsă, că iadul a fost prădat, că Adam a fost mântuit. Ne bucurăm că asupra istoriei omenirii a căzut binefăcătoare, nu numai lumina stelei Betleemului, ci şi fulgerul mântuitor al Învierii Domnului. Astăzi, împreună cu toţi martorii Învierii, mărturisim bucuroşi: „Adevărat c-a înviat!” Astfel, retrăim în sufletele noastre dumnezeiescul eveniment petrecut cu 1970 de ani în urmă în grădina lui Iosif Arimateeanul din Ierusalim, unde vineri seara fusese aşezat în mormânt, cu giulgiuri înfăşurat, Trupul Preasfânt al Răstignitului de pe Golgota.

Lectura atentă a textului Evangheliei Sfântului Matei (28,1-10) ne ajută să cunoaştem cum s-au petrecut faptele atunci, în acea „primă zi a săptămânii” (Dies Domini), numită de atunci Duminică – Ziua Învierii: „Şi iată, cutremur mare s-a făcut; că îngerul Domnului, pogorându-se din Cer şi venind, a răsturnat piatra de la uşă, şi şedea deasupra ei… Şi de frica lui, s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca nişte morţi…. Deci, când îngerul Domnului vine şi rostogoleşte piatra, Mântuitorul nu mai era în mormânt! El înviase, ca un Dumnezeu Atotputernic!

Prăvălind piatra de la uşa mormântului, îngerul trimis vine doar să dovedească adevărul că Împăratul Împăraţilor nu mai este acolo: „Nu este aici, căci s-a sculat precum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde fusese pus….. Străjerii se înspăimântă şi se prăbuşesc la vederea îngerului de lumină. Ei nu văd gloria Celui Înviat; căci ei erau nevrednici. Aşadar, Iisus Cristos înviază şi se ridică din mormânt mai înainte ca piatra să fie rostogolită şi mai înainte ca peceţile mormântului să fie rupte.

Cu sfântă emoţie, cu inima subjugată şi iubitoare, trebuie să facem din acest fapt, tangibil în Evanghelie, chipul şi dovada naşterii din Fecioară: căci Iisus înviază şi se ridică din mormânt lăsându-i neatinse sigiliile, întocmai aşa precum odinioară, la Naştere, nu numai că lasă neatins şi virginal sânul care îl purtase, ci îl şi sfinţeşte, ca Dumnezeu Atotputernic!

***

Trăind bucuria Învierii lui Cristos fiecare creştin îşi poate anticipa şi arvuni bucuria propriei sale Învieri. Adevărul ce-l mărturisim în Crez – Iisus Cristos, Cel ce „s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat… a înviat a treia zi după Scripturi” – este evenimentul care prezidează minunata întemeiere şi răspândire a Creştinismului. Dacă Cristos n-ar fi înviat, Petru s-ar fi întors la năvodul lui de pescar, Pavel ar fi rămas Saul şi n-ar fi cunoscut Drumul Damascului, Nero n-ar mai fi trimis la ceruri primele cohorte de martiri… şi toată istoria lumii, de două mii de ani încoace, ar fi fost cu totul alta. Dar nu numai istoria lumii, ci şi destinul fiecărui suflet: Dacă Cristos a înviat, şi fiecare din noi vom învia! Aşadar, sărbătoarea Sfintelor Paşti trebuie să ne aducă aminte şi de propria noastră înviere: Înviere din moartea păcatului, spre a fi părtaşi la fericita Înviere în Ziua cea de Apoi.

Deci, să ne reamintim că, după Înviere, prima lucrare a lui Iisus a fost instituirea Sacramentului mântuitor de suflete, iertarea păcatelor în taina Sfintei Spovedanii. Ioan Evanghelistul (20, 19-23) a consemnat această minunată întemeiere care umple văile inimilor noastre cu Iordanul mântuirii: „În acea zi de-ntâi a săptămânii… acolo unde erau Apostolii… a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: «Pace vouă!»… şi zicând acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: «primiţi Spirit Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi».

În lumea haotică de astăzi, în care ne petrecem zilele, adesea ne gândim mai întâi la lucruri foarte diferite, chiar şi cu referire la venirea lui Iisus pe acest pământ. Vorbim, înainte de toate, de vindecare, de eliberare, de dreptate, de respect pentru fiecare persoană umană, de iubire reciprocă. Dar, în primul rând, Iisus a venit să ierte păcatele, să asigure învierea spre fericirea veşnică; acesta este primul lucru pe care Spiritul Sfânt l-a realizat după Învierea Domnului. Acest lucru era, dealtfel, conţinut, în mod discret, în însuşi numele Lui: El se numeşte „Iisus”, cuvânt care se tâlcuieşte etimologic „Dumnezeu mântuieşte”; căci, chiar aşa i-a spus dreptului Iosif din Nazaret îngerul Domnului: „Îi vei pune numele Iisus, căci El va mântui pe poporul său de păcatele lor” (Matei 1,21).

În ziua Învierii Mântuitorului, Sfânta Biserică se bucură de Învierea sufletească a fiilor săi. Şi mare este bucuria acestei Mame Sfinte, care îşi vede copiii smulgându-se din mormântul păcatelor şi reînviind, prin vrednicii şi merite călăuzitoare spre Paştile cele veşnice întru Împărăţia Cerurilor.

Instaurând pacea în sufletele noastre reînviate pentru Cristos, aceasta trebuie să se reverse din noi înşine spre lume. De aceea, înainte de a încheia această Pastorală, doresc să vă reamintesc şi cuvântul Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, adresat nu numai conducătorilor popoarelor în conflict, ci şi tuturor oamenilor: „Nu există justificare morală pentru distrugerea vieţii umane de pe faţa acestei Planete! Nici un război nu are justificare! Toţi avem obligaţia morală de a reinstaura pacea. Cel care atentează asupra vieţii cuiva, comite un atentat împotriva lui Dumnezeu – Dătătorul de viaţă!

Împreună cu întregul magisteriu al Bisericii Catolice, vă îndemn ca, împreună, cler şi popor, să nu contenim a ne ruga, cu încredere şi speranţă, pentru încetarea războiului şi pentru ca „pe pământ să fie pace şi între oameni bună voire”; căci numai „făcătorii de pace, vor fi fiii lui Dumnezeu”.

Cu aceste gânduri, Vă doresc tuturor Sărbători Sfinte şi Luminate, adresându-vă din toată inima salutul de bucurie al Sfintelor Paşti: „Cristos a Înviat!

În anul 2004:

Îngerul a strigat Celei pline de dar: Curată Fecioară, bucură-Te! Şi iarăşi zic: bucură-Te!

Că Fiul Tău a înviat a treia zi din mormânt!

(stih la Cântarea IX din Canonul Învierii)

Această aleasă şi sfântă Zi, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor (cum o numeşte catavasia), este sărbătoare a sărbătorilor, bucuria Bisericii de pe pământ şi a celei din ceruri. Este sărbătoarea Fiului lui Dumnezeu glorificat şi al Preacuratei Sale Mame, bucuria îngerilor şi a sfinţilor, sărbătoarea preoţilor şi a tuturor creştinilor. „Veniţi toţi credincioşii, să ne închinăm sfintei Învierii lui Cristos. Că iată a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat”.

***

Cel între sfinţi Părintele nostru arhiepiscopul Ioan, supranumit Gură de Aur, predica în sfânta şi luminata Zi a Învierii: „De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest Praznic frumos şi luminat. De este cineva slujitor înţelept, să intre, bucurându-se, în bucuria Domnului său.

… Intraţi toţi în bucuria Domnului nostru… Bogaţii şi săracii, împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat, şi cei leneşi, cinstiţi Ziua. Cei ce aţi postit, şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi… Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii… Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului… Sculatu-s-a Cristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Cristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Cristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Cristos şi nici un mort nu va rămâne în groapă; căci Cristos, sculându-se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut. Lui se cuvine mărirea şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

***

Întreaga credinţă a apostolilor, a tuturor sfinţilor şi martirilor, precum şi mărturia de douăzeci de secole a Bisericii, este zidită pe temelia de nezdruncinat a Învierii, pe mormântul gol din care a ţâşnit viaţa lumii. Iar adevărurile ce decurg din această realitate sunt măreţe şi transfigurante: Cristos a înviat – înseamnă că Dumnezeu există. Cristos a înviat – înseamnă că există viaţa veşnică şi că Cristos este pârga, începutul învierii noastre la acea viaţă. Cristos a înviat – înseamnă că toate profeţiile şi minunile biblice sunt adevărate. Cristos a înviat – înseamnă că toate speranţele omenirii sunt îndreptăţite, toate problemele vieţii au o rezolvare. Cristos a înviat – înseamnă că toate Sfintele Sacramente, încredinţate Bisericii Sale, sunt mântuitoare; înseamnă că ea, Biserica, este vestitoarea infailibilă a Evangheliei printre oameni şi continuatoarea lucrării divine a lui Iisus, de sfinţire şi de mântuire a omenirii până la sfârşitul veacului: „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit; învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă. Şi, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 19).

Iată de ce, Învierea Mântuitorului este pentru toţi creştinii un prilej de bucurie, de mângâiere şi de speranţă. Ea ne susţine voinţa de a trăi, deoarece Învierea dă sens şi valoare autentică, supranaturală, tuturor amănuntelor, în aparenţă banale, ale vieţii noastre de fiecare zi. Trăite în lumina Învierii, faptele noastre cotidiene se transfigurează în tot atâtea nestemate, care ne vor încununa fruntea în eternitate. Fără Înviere, zadarnică este toată filosofia, toată ştiinţa şi arta, toată osteneala şi toate năzuinţele spre un ideal; zadarnic spiritul de sacrificiu, zadarnică orice renunţare, pentru că fără înviere totul sfârşeşte odată cu moartea!

Numai în lumina Învierii, toate acestea îşi primesc sens şi împlinire. De asemenea, pentru înviere jertfim instinctele şi patimile dezordonate, pentru înviere ne ducem greul vieţii noastre de fiecare zi, pe urmele Crucificatului Înviat. Pentru înviere trăim şi pentru ea murim, convinşi că, dacă trăim şi murim cu Cristos, adică dacă vieţuim după învăţătura şi pilda Sa, omorând în mădularele noastre omul cel vechi al păcatului, atunci, împreună cu Iisus vom şi învia, întru mărire.

Trecând prin Cruce la Înviere, Cristos Domnul nostru ne asigură de prezenţa Sa în călătoria noastră spre Ierusalimul cel Nou. Să ne bucurăm împreună de această divină companie! Să ştiţi că eu, Episcopul vostru, mă rog necontenit pentru voi toţi, cu intenţia ca, în aceste zile nedrepte pentru Biserica noastră, să nu scadă credinţa voastră, ci să pătrundă în adâncul tuturor inimilor noastre cântarea cea de biruinţă a Bisericii: „Luminează-Te, luminează-Te, noule Ierusalime, că mărirea Domnului peste Tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane! Iar Tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-Te întru Învierea Celui născut la Tău!” Sărbători sfinte şi luminate!

În anul 2005:

A treia oară când Iisus li S-a arătat ucenicilor după ce S-a sculat din morţi… i-a zis lui Simon Petru: Simone, fiu al lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis lui: Paşte mieluşeii Mei!… Păstoreşte oile Mele… Paşte oile Mele…” (In 21,14.15.16.17).

Preafericitul mutat de la noi la ceruri, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, a fost al 264-lea urmaş al Apostolului Petru, căruia Iisus i-a adresat cuvintele consemnate de Sfântul Ioan Evanghelistul, martor al acelei întâlniri a Apostolilor cu Iisus Cristos Cel înviat din morţi. Episcopul cărturar Dr. Ioan Bălan explica aceste cuvinte ale evangheliei, în ediţia românească a Noului Testament de la 1938 aşa: „Iisus avea să-l pună pe Petru cap văzut peste toată Biserica Sa, deci mai mare şi peste apostoli: era deci cu dreptate să ceară de la el ca să-L iubească mai mult decât toţi ceilalţi. Mieluşeii lui Iisus sunt toţi credincioşii, care doresc să fie hrăniţi cu laptele învăţăturii şi cu mâncarea darului lui Dumnezeu, câştigate de Iisus prin moartea de pe cruce. Oile lui Iisus sunt episcopii şi preoţii, care învaţă pe oameni cuvântul lui Dumnezeu, şi-i hrănesc prin Sfintele Taine. Prin cuvintele din versetul 15 şi 16, Iisus l-a pus pe Petru cap văzut al Bisericii Sale, care e şi necesar după ce Domnul S-a înălţat la cer. Biserica fiind pentru toţi oamenii din toate timpurile, trebuie să aibă şi cap văzut totdeauna. Acesta e episcopul sau Papa de la Roma, unde a murit Petru ca episcop.

***

Comoara darurilor negrăite ale lui Iisus Cristos cel înviat din morţi este propria Sa prezenţă cu noi „până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28,20). Această încredinţare a Domnului a fost totdeauna înţeleasă de Biserică într-un chip deosebit, care trebuie predicat de-a pururi tuturor celor ce primesc şi iubesc împărăţia lui Iisus Cristos. El va fi cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului. Ca Logosul etern, ca Persoana a doua din Sfânta Treime, ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, El este cu noi şi cu toată făptura Sa, clipă cu clipă. Ca Dumnezeu – Om, Iisus Cristos este cu noi din clipa zămislirii Lui, celei mai presus de fire şi de minte, până la Înălţarea Sa la cer. Dar, cum este El cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului? Răspunsul este preafericit şi categoric: Iisus Cristos Dumnezeu şi Om este cu noi în toate zilele glorioasei Sfinte Liturghii pe care o vom sluji zilnic, la altarele noastre, până la a doua Sa venire. Permanenţa Lui lângă noi este în misterul Sfintei Liturghii şi negrăita fericire a celor ce văd, prin credinţă, dincolo de vălurile euharistice.

Mântuitorul este cu noi, lângă noi, una cu noi, ori de câte ori, umili, în statul harului sfinţitor, primim sublima taină a Trupului şi a Sângelui Lui. Acesta este diamantul de preţ infinit al învăţăturii, al credinţei şi al conştiinţei creştine. Nu există pe lumea pământească nimic care să întreacă în valoare, în putere şi în fericire unirea noastră euharistică cu Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Cristos!

Urmaşul Sfântului Petru, Ioan Paul al II-lea, exercitându-i misiunea încredinţată „Paşte mieluşeii Mei, păstoreşte oile Mele, paşte oile Mele”, cu scopul de a promova cultul public şi privat faţă de Sfântul Sacrament, a stabilit, prin Scrisoarea Apostolică „Mane nobiscum, Domine” (Rămâi cu noi, Doamne) din 7 octombrie 2004, să fie celebrat în toată Biserica un an special, numit „Anul Euharistic”. Apoi, în 17 decembrie 2004, cu scopul de a pregăti credincioşii, în cursul acestui an, la o cunoaştere mai profundă şi la dragoste mai vie faţă de nepătrunsul „Mister de credinţă”, şi pentru ca ei să obţină roade mai bogate, Sfântul Părinte a decretat:

1.Se acordă Indulgenţa plenară la toţi credincioşii şi la fiecare în parte, în condiţiile obişnuite (mărturisire sacramentală, împărtăşire euharistică şi rugăciune la intenţia Suveranului Pontif, cu sufletul total detaşat de înclinaţiile spre orice păcat) de fiecare dată când ei participă cu atenţie şi pietate la o sfântă slujbă sau la un serviciu pios îndeplinit în cinstea Preasfântului Sacrament expus în mod solemn pe altar şi păstrat în Tabernacol.

2. Se acordă apoi, în condiţiile mai sus arătate, Indulgenţa plenară clerului, membrilor Institutelor de viaţă consacrată şi Societăţilor de viaţă apostolică şi altor credincioşi obligaţi de regulament să recite Liturghia orelor canonice, ca şi acelora care au obiceiul să spună oficiul divin din pură devoţiune, de fiecare dată când, la încheierea zilei, ei recită în faţa Domnului prezent în Tabernacol, în comun sau privat, Vecernia şi Dupăcinarul.

***

Trăind misterul pascal în lumina Anului Euharistic, să ne luminăm cu lumina învierii lui Cristos, care pe toate le-a umplut de lumină: pe cele cereşti, pe cele pământeşti şi pe cele dedesubt, iar prin viaţa noastră trăită, să-l mărturisim pe Cristos cel înviat din morţi.

Cu aceste gânduri, Vă doresc tuturor sărbători fericite şi luminate, adresându-Vă din toată inima salutul de bucurie al Sfintelor Paşti: Cristos a înviat!

În anul 2006:

Ziua învierii, să ne luminăm, popoare! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Cristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă (Catavasii, cântarea I).

Adevărată cântare de biruinţă este imnul şi salutarea sfintelor Paşti. Biruinţa lui Cristos asupra morţii, sfărâmarea încuietorilor cele veşnice care-i ţineau pe cei legaţi în iad, salvarea lui Adam şi a drepţilor celor de dinaintea Întrupării lui Iisus. Biruinţa crucii asupra suferinţei, deschiderea porţilor raiului pentru tâlharul pocăit, şi pentru toţi care ne ridicăm din moartea provocată de păcat, la practicarea virtuţilor, care ne vor încununa fruntea în eternitatea fericită. Acolo unde, prin Jertfa şi Învierea Sa, „Cristos ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă” şi trăim întru lumina sfintelor Paşti.

Dar pentru a ajunge acolo, trebuie să înţelegem şi să trăim adevăratul mesaj al Paştilor, mesajul Iubirii care S-a jertfit pe Sine pentru noi: La Înviere nu se ajunge decât prin Cruce, la fericire numai prin acceptarea suferinţei!

***

Nu există înviere fără moarte. Învierea lui Cristos din Duminica Paştilor, a fost precedată de Vinerea Mare, de crucea, patima şi moartea Sa. Fiul Omului, cel „împodobit cu frumuseţe mai mult decât fiii oamenilor” (Psalm 44,3), devine „Omul Durerilor, omul în faţa căruia să-ţi acoperi faţa” (Isaia 53,3). Această frumuseţe dumnezeiască, infinită prin natura Sa, devine omul durerilor. Pe Cristos Cel înafara oricărui păcat L-a trimis Dumnezeu-Tatăl să-Şi asume chipul omului păcătos şi să Se aducă pe Sine jertfă pentru păcatele tuturor. Aşa învăţa Sf. Apostol Pavel când scria Corintelor (I Cor 5,21): „De dragul nostru L-a făcut El păcat pe Cel ce n-a cunoscut păcatul, pentru ca-ntru El să devenim noi dreptate lui Dumnezeu. El, iubirea, adevărul, sfinţenia, dreptatea, nevinovăţia – devine pentru noi păcatul, necurăţia, minciuna, orgoliul… Iisus Cristos răstignit pe Cruce cuprinde în Sine toate durerile şi mizeriile omenirii, toate nedreptăţile şi lipsurile zilelor noastre, toate disensiunile dintre oameni şi naţiuni, dintre culturi şi convingeri religioase. El moare pentru mântuirea tuturor. Moartea Sa de bunăvoie pe lemnul Crucii este singura salvare a omului şi a omenirii, pentru că este singura şi sigura dătătoare de viaţă pentru toţi cei ce-L primesc şi cred în numele Lui. Acestora, Cristos Domnul, şi numai El, le asigură eliberarea din robia păcatului, a patimilor şi a morţii veşnice. El, Cristos Domnul, ne dă adevărata libertate. El, prin jertfa de pe Cruce ne înfiază, ne face părtaşi ai împărăţiei Sale, ca fii ai lui Dumnezeu prin har. Aşa scria Sf. Apostol Pavel creştinilor din Roma antică: „Suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Cristos”(8,16-17).

***

În zilele noastre, constatăm cu întristare că moartea lui Cristos, aducătoare de libertate, este atât de greu şi rău înţeleasă şi, drept consecinţă, roadele ei atât de uşor zădărnicite. Căci:

– în numele libertăţii greşit înţeleasă se violează cele mai sfinte precepte morale, principii naturale privind omul, familia şi societatea;

– în numele acestei libertăţi, se promulgă legi împotriva dreptului la viaţă, pentru practicarea avortului;

– împotriva familiei, prin legiferarea divorţului, cu urmările lui nefaste: familii dezorganizate, înrobite de patimi, copii lipsiţi de protecţia şi căldura maternă, copii ajunşi în stradă, cu premise pentru delicvenţă;

– în unele ţări din Comunitatea Europeană se promulgă legi în favoarea homosexualităţii, contrară legii firii, după care Dumnezeu a creat bărbat şi femeie, şi a binecuvântat unirea bărbatului cu femeia lui în vederea naşterii de fii;

– în numele dreptului la libera exprimare, se aduc grave atingeri bunului simţ, grave jigniri adresate celor care nu împărtăşesc aceleaşi convingeri.

Toate acestea se întâmplă celor care nu cunosc adevăratul mesaj al Iubirii care S-a jertfit pe Sine pentru noi, deşi mesajul Învierii Lui este atât de clar: Pe urmele Crucificatului înviat, avem libertatea şi puterea să jertfim instinctele şi patimile dezordonate; pentru înviere să ne ducem cu demnitate greul vieţii noastre de fiecare zi; pentru înviere să omorâm în mădularele noastre omul cel vechi al păcatului şi să trăim după învăţătura şi pilda vieţii lui Cristos, căci aşa vom şi învia cu El întru mărire. Acceptând crucea suferinţelor şi morţii noastre, după modelul divin, Cristos ne va face părtaşi chipului învierii Sale.

Aşadar, în faţa Celui răstignit să ne alăturăm femeilor îndurerate, având-o ca mamă pe Mama Durerilor şi să contemplăm nemărginita iubire a lui Dumnezeu faţă de noi. Să pătrundem adânc, după cât ne este cu putinţă, în misterul răscumpărării, împărtăşindu-ne din roadele morţii Sale.

***

După înviere Iisus se arată ucenicilor Săi, împărtăşindu-le pacea Sa şi transformându-i în martori neînfricaţi ai învierii Sale. Bucuria de a-L vedea pe Domnul înviat i-a marcat atât de profund, încât această stare sufletească a pus stăpânire pe întreaga lor fiinţă şi pentru întreaga lor viaţă, toţi mărturisindu-L chiar cu preţul vieţii lor. Dacă în Ghetsimani şi pe Golgota, în patima şi moartea Sa, ucenicii L-au părăsit şi s-au lepădat de El, după învierea din morţi nimeni şi nimic nu-i va mai putea despărţi de Învăţătorul lor iubit! Aşa le va scrie mai târziu, Sf. Pavel, celor din Roma (8,35-39): „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos?: Oare necazul? sau strâmtorarea? sau prigoana?sau foametea? sau golătatea?sau primejdia? sau sabia?!..Precum este scris [în proorocia lui Zaharia 2,8]: De dragul Tău suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de-njunghiere. Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela Care ne-a iubit. Fiindcă sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Iisus Cristos, Domnul nostru”.

Iubiţi fii ai învierii,

Suferinţa nu-i ceva rău; este un dar prin care ne unim cu Cristos. Voi, care nu L-aţi văzut pe Cristos, toţi sunteţi martorii învierii, prin prezenţa voastră aici. Salutul pascal „Cristos a înviat”, „Adevărat c-a înviat” este dovada mărturiei voastre, adică prin aceasta vă faceţi părtaşi martorilor învierii Lui. În virtutea acestei bucurii pascale, să-L mărturisim cu bucurie.

În ziua sfintelor Paşti, Biserica se bucură de învierea sufletească a fiilor săi. Şi mare este bucuria acestei mame sfinte, care îşi vede copiii smulgându-se din mormântul păcatelor şi reînviind prin vrednicii şi merite călăuzitoare spre Paştile cele veşnice.

Pentru aceasta o rugăm pe Preacurata Fecioară Maria, Mama lui Iisus şi Mama noastră, să ne ajute a pricepe adevăratul mesaj al Paştilor şi să fie puternică şi neîncetată Mijlocitoare între noi şi Fiul său Cel înviat şi preamărit.

Cu aceste gânduri, Vă doresc tuturor sărbători sfinte şi luminate, adresându-vă din toată inima salutul de biruinţă şi de bucurie al sfintelor Paşti: „Cristos a înviat!

În anul 2007:

Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu (Epistola către Coloseni 3,1).

Retrăim în sufletele noastre dumnezeiescul eveniment petrecut, cu 1974 de ani în urmă, în grădina lui Iosif Aritmateeanul din Ierusalim, unde Trupul Preasfânt al Răstignitului de pe Golgota, aşezat vineri seara în mormânt şi cu giulgiuri înfăşurat, biruind moartea, ca un Stăpân al vieţii, a înviat glorios din morţi. Din nemărginita bucurie adusă nouă tuturor de Ziua învierii Domnului, de sfânta sărbătoare a Paştilor, Vă adresăm din inimă creştinescul salut „Cristos a înviat!”.

Ne bucurăm că moartea a fost învinsă, că iadul a fost prădat, că Adam a fost mântuit. Ne bucurăm că asupra istoriei omenirii a căzut binefăcătoare, nu numai lumina stelei Betleemului, ci şi fulgerul mântuitor al Învierii Domnului. Astăzi, împreună cu toţi martorii Învierii, mărturisim bucuroşi: „Adevărat c-a înviat!

***

În „Mesajul pentru Postul Mare 2007” sfântul părinte Papa Benedict al XVI-lea a îndemnat pe toţi creştinii la „o reînnoită experienţă a iubirii lui Dumnezeu dăruită nouă în Cristos”. Pornind de la cuvintele Scripturii „Vor privi la Cel pe Care L-au străpuns” (Ioan 19,37), să ne îndreptăm privirea cu mai multă intensitate, scrie Sfântul Părinte, la jertfa lui Cristos, „împreună cu Maria şi Ioan, discipolul iubit”.

Să redescoperim şi noi valoarea Cuvântului revelat al Sfintelor Scripturi, izvorul cel preasfânt şi preacurat şi demn de crezare şi de respect al revelaţiei dumnezeieşti.

Întreaga Sfântă Scriptură este o descoperire, o revelaţie. Prin Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Dumnezeu spune lumii post-adamitice: Mesia-Cristos va veni! Prin Sfânta Scriptură a Noului Testament, Dumnezeu spune omului: Logosul S-a întrupat şi S-a jertfit pentru tine şi pentru întreaga lume, pentru îndumnezeirea ta şi pentru transfigurarea lumii!

Pentru a ilustra acest adevăr, autorii sacri, fiecare cu talentul său, au folosit genuri literare diferite (poeme, istorisiri, proverbe, parabole, imagini din viaţa zilnică), exprimându-se în stilul epocii în care au trăit şi la nivelul ştiinţific de atunci, neavând ca scop să facă ştiinţă, ci simplamente să povestească istoria Creaţiei şi a Mântuirii oamenilor – planul lui Dumnezeu asupra omenirii şi iubirea Lui nemărginită prin Iisus.

Scopul principal al Bibliei este să transmită un mesaj religios, spiritual, din partea lui Dumnezeu. Este Marea Carte a familiei creştine, în care numele lui Dumnezeu e prezent în inima omenirii în mers spre El, prin încercările suferinţei, iubirii şi ale morţii.

Pământenii au şi tradus până acum Biblia în 2029 de limbi, considerând-o Cartea de căpătâi a omenirii, Cartea Vieţii (Apoc. 3,5).

Sfântul Tezaur al cuvintelor sacre Dumnezeu l-a aşezat, spre curată păstrare şi mântuitoare folosire, în Biserică,.cu dispoziţie expresă: „De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta” (Apoc. 22,18). Totuşi, în locul Bibliei, tradusă cu acribie după ediţiile canonice verificate de Biserică (Septuaginta, Vulgata), se editează multe, foarte multe „biblii” de către „societăţi” care, ori sunt indiferente faţă de textul sacru şi îl traduc arbitrar, ori sunt interesate să producă dezbinări în Biserică şi falsifică textul original. Ca să nu mai pomenim, de satanicele apucături ale unor pretinşi oameni de ştiinţă, ce aruncă pe piaţă tot felul de aşa zise evanghelii sau descoperiri arheologice prin care atacă sfântul Adevăr descoperit nouă prin Fiul, de către Tatăl şi Spiritul Sfânt. Feriţi-vă sufletele de aceste unelte şi uneltiri ale Satanei!

***

Protejaţi-vă sufletele cu sfântul cuvânt al Scripturii, prin care Dumnezeu spune creştinilor:

Tuturor celor ce L-au primit pe Cristos, celor ce cred în numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 1,12).

Sunteţi fii, căci Dumnezeu a trimis în inimile voastre Spiritul Fiului Său, care strigă: Avva, Părinte! În felul acesta tu nu mai eşti rob, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Cristos” (Epistola către Galateni 4,6-7).

Prin Botez aţi fost înmormântaţi odată cu Cristos şi totodată cu El aţi înviat, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi. …Viaţa voastră este împreună cu Cristos ascunsă-n Dumnezeu. Când Cristos, viaţa voastră, se va arăta, atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta întru mărire” (Epistola către Coloseni 2,12 şi 3,3-4).

Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” – (Evanghelia după Ioan 6,53).

***

Dacă Cristos a înviat, şi fiecare din noi vom învia! Aşadar, sărbătoarea Sfintelor Paşti trebuie să ne aducă aminte şi de propria noastră înviere: Înviere din moartea păcatului, spre a fi părtaşi la fericita înviere din Ziua cea de Apoi.

În ziua Învierii Mântuitorului, Sfânta Biserică se bucură de învierea sufletească a fiilor săi. Şi mare este bucuria acestei Mame Sfinte, care îşi vede copiii smulgându-se din mormântul păcatelor şi reînviind, prin vrednicii şi merite călăuzitoare, spre Paştile cele veşnice întru Împărăţia Cerurilor.

Dorim să sporească tot mai mult numărul fiilor, vii sufleteşte, ai Bisericii noastre. Pentru aceasta o rugăm pe Preacurata Fecioară Maria, Mama lui Iisus şi Mama noastră, să fie puternică şi neîncetată Mijlocitoare între noi şi Fiul Său Cel înviat şi preamărit. „Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, pe cele de sus căutaţi-le,acolo unde este Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Epistola către Coloseni 3,1).

Permanentizarea Paştilor

Triumfător asupra morţii, Dumnezeul-Om Iisus Cristos ne-a dăruit posibilitatea perpetuă de a fi şi noi biruitori asupra morţii spirituale cauzată de păcate, dar şi de a trăi de pe acum în lumina cea pururi fiitoare de dincolo de hotarele Zilei celei de Apoi. Învierea lui Cristos este dovada de netăgăduit că această strălucire există dincolo, dar şi că poate fi, acum şi aici, o stare de fericire a sufletelor noastre, plantate în ţărână dar aspirante la rostul luminos al condiţiei umane în eternitate.

Cristos-Înviat ne dăruieşte posibilitatea comuniunii permanente cu El într-o stare de fericire autentică. Acolo unde raţiunea omenească este insuficientă şi neputincioasă de a desluşi cauza întristărilor, neajunsurilor şi disperărilor noastre, determinate de poftele, de strălucirile îmbătătoare ale acestei lumi, de ancorările iluzorii şi de alergările într-un circuit pământesc de moment, obsedant şi golit de valori, – acolo Dumnezeu Atototputernicul ni-L oferă pe însuşi Fiul Său să salveze, să întreţină şi să înfieze existenţial fiinţa noastră. Se dă pe Sine nouă, să fim cu El, să trăim în El. Acesta-i rolul şi rodul Euharistiei – garantul implicării noastre în acţiunea de unitate cu Dumnezeu, Paştile noastre permanente, Paştile noastre cele veşnice. „Frângerea pâinii” – cum era numită la începuturi Euharistia – este dintotdeauna în centrul vieţii Bisericii. Prin intermediul ei Cristos face prezent, în scurgerea timpului, misterul morţii şi învierii Sale. În ea, El în persoană este primit ca „pâinea cea vie care S-a coborât din cer” (In 6,51) şi împreună cu El ne este dată garanţia vieţii veşnice, graţie căreia se pregustă ospăţul veşnic din Ierusalimul ceresc (Ioan-Paul II, Mane nobiscum, Domine-3).

99% dintre români afirmă că sunt credincioşii unei confesiuni, din care 83 % declară că sunt religioşi şi aparţin unei Biserici. De unde, dar, în România de astăzi atâta mizerie morală şi materială? amintind jalea poetului pătimirii noastre, care nu se mai termină, ci parcă se amplifică: „La noi sunt codrii verzi de brad/Şi câmpuri de mătasă/La noi atâtea lacrimi sunt/Şi-atâta jale-n casă !”.

Datele statistice de ultimă oră, furnizate de sociologie, deşi nu pot cuantifica fără greş intensitatea credinţei, pot spune ceva despre consistenţa asumării doctrinei, imixtiunea unor elemente pseudo-religioase în credinţă, practicarea credinţei, angajarea reală în comuniune etc. Pretenţia triumfalistă a românilor de a fi un popor creştin nu îşi găseşte acoperire în fapte. În realitate 34% merg la biserică doar de Crăciun şi de Paşti, 12 % merg o dată pe săptămână, 11% postesc doar în Vinerea Mare. Unii din cei care, totuşi, apelează la Biserică, o fac doar în momente festive, din considerente tradiţionale sau sociale: se întâmplă că persoane indiferente faţă de credinţa religioasă cer cununie sau botezarea copiilor sau prima împărtăşanie, doar pentru a face pe placul familiei, pentru a împlini o tradiţie sau pentru a conferi strălucire evenimentului.

Aşadar, sondajele sociologice arată că românii trăiesc în mare parte un creştinism convenţional, conformist, comod, neangajat şi neangajant, or acestea nu sunt în nici un caz trăsături ale celor ce se pretind discipoli ai lui Cristos. Iar cât despre acei creştini care „se cuminecă cu vrednicie” nu poate exista o statistică! Dar aceştia, câţi sunt, sigur că, trăind în comuniune cu Cristos cel glorificat prin Înviere şi împărtăşit prin Euharistie, L-au găsit pe împlinitorul tuturor aspiraţiilor lor. Căci Euharistia este culmea relaţiei omului cu Dumnezeu, pentru că prin ea Cristos este plenar în noi, şi noi suntem în El, în comuniunea şi unitatea iubirii, a vieţii în plenitudinea ei. „Aşa cum hrana trupească serveşte la refacerea puterilor consumate, tot astfel Euharistia întăreşte iubirea care, în viaţa zilnică, tinde să slăbească. Dându-ni-se, Cristos însufleţeşte iubirea noastră şi ne face capabili să rupem legăturile dezordonate cu creaturile şi să ne înrădăcinăm în El… Prin însăşi iubirea care o aprinde în noi, Euharistia ne apără de păcate, ne uneşte într-un singur Trup: Biserica. Participarea la Sfânta Jertfă ne identifică cu Inima Lui, susţine puterile noastre de-a lungul peregrinării acestei vieţi, ne face să dorim viaţa veşnică şi ne uneşte deja cu Biserica din Cer, cu Sfânta Fecioară Maria şi cu toţi Sfinţii” (v.CBC, 1394-1419).

La Duminica a II-a după Paşti, a Tomii:

1.GLASUL RĂNILOR DOMNULUI

Duminică seară, în ziua de 16 Nissan a anului 33, intrând în casa lui Ioan Marcu din Ierusalim, unde Apostolii, speriaţi şi tulburaţi peste măsură, stăteau cu uşile încuiate, Iisus Cel înviat din morţi îi agrăieşte cu blândeţe: „Pace vouă!”. Ei se înspăimântă, ca de o fantasmă; nu pot accepta ca reală prezenţa, aici, a Celui pironit pe crucea de pe Golgota, în vinerea trecută. De aceea, Iisus îi invită: „Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt”; îi cheamă să-I examineze rănile de la mâini şi de la picioare, să se convingă că El stă în faţa lor cu trupul cel adevărat. „Şi s-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul” – consemnează evanghelistul Ioan (20,20).

Peste 7 zile Iisus îl invită pe apostolul Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile Mele; şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!

Biruitorul morţii foarte uşor putea şterge orice urmă a dureroasei şi crâncenei pătimiri a Răstignitului. Dar Înviatul păstrează rănile Crucii şi le va înălţa la ceruri. De ce? De ce nu a şters de pe trupul Său stigmatele crucificării? Care este semnificaţia rămânerii lor în trupul înviat?

Linişte. Înaintea oricărei explicaţii se află momentul de linişte cutremurată care stă la temelia înţelegerii. Linişte totală! Să auzim glasul rănilor Domnului:

Cântul I (către Dumnezeu Tatăl). Întru slava cea de-a dreapta Tatălui, rănile trupului preamărit, ca cinci guri rugătoare, cer harul de convertire şi răgaz de pocăinţă; arătându-Şi rănile, Iisus realizează slujirea Sa de Mijlocitor (I Timotei 2, 5 – 6): „Părintele Meu, primeşte căinţa păcătoşilor care se întorc! Ei sunt fraţii Mei, prin întrupare M-am înfrăţit cu ei, am pătimit pentru izbăvirea lor – ei sunt fiii durerii Mele. Să nu se piardă! Răscumpărarea lor am plătit-o scump, am plătit-o cu sângele ieşit din aceste răni. Rogu-Te, Părinte, ajută şi pe cei împietriţi să se pocăiască – dacă ei se pierd, sângele şi rănile Mele rămân pentru ei zadarnice, nefolositoare, rămân neroditoare. Părintele Meu, să nu fie!. Acest glas al rănilor marelui Arhiereu Iisus Cristos (Evrei 5,5) se înalţă perpetuu către Părintele Ceresc.

Cântul II (către lume). Cele cinci stigmate ale Răstignitului înviat grăiesc şi către noi, şi ne cer să le privim, şi ne îndeamnă să înţelegem că:

Cicatricele din palme sunt rănile acelor braţe care stau întinse spre ocrotirea tuturor: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni!” (Matei 11,28).

Tălpile rănite sunt tocmai picioarele Păstorului cel Bun, care străbate drumurile destinului nostru în căutarea oii celei pierdute; ele amintesc mereu dragostea Celui pornit să predice vestea cea bună a împărăţiei şi „să vindece toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 8,34).

Iar rana din inimă, făcută de ostaşul care „cu suliţa coasta Lui a împuns” (Ioan 19,34) este gura cea mare care strigă tare: Are cineva pe lume mai mare dragoste decât aceasta, ca „viaţa să şi-o pună pentru prietenii Săi?” Iubirea cere iubire: „Fiule, dă-mi (şi tu) inima ta!” (Pilde 23,36).

Cinci răni, cinci voci, cinci glasuri care, pe acelaşi portativ, intonează neîncetat: Iată cât v-am iubit!

2. PURTĂTORI AI RĂNILOR DOMNULUI

Înviind glorios din mormânt, Iisus, ca un Dumnezeu Atotputernic, îşi putea vindeca şi rănile provocate de piroane, dar El păstrează urmele cuielor pe trupul Său cel înviat, şi le oferă aleşilor Săi. Cele cinci răni ale Crucificatului de pe Golgota – urmele piroanelor din tălpi şi din palme şi ale suliţei înfipte în inimă – s-au perpetuat în Biserica Catolică, din zorii Mormântului gol, până în aurora crepusculară a acestui sfârşit de mileniu doi. Ele au primit, în teologie, numele de „stigmatele Domnului”.

Primul sfânt despre care ştim că s-a învrednicit să le poarte pe trupul său este apostolul Pavel. El însuşi mărturiseşte despre sine, când scrie Galatenilor (6,17): „De acum înainte nimeni să nu-mi facă supărare, căci eu port semnele Domnului Iisus pe trupul meu”. Din istoria Bisericii, care consemnează peste 350 de creştini catolici sfinţi purtători ai rănilor Domnului, amintim pe:

Francisc de Assisi, care a primit stigmatele în chiar Ziua Crucii – 14 septembrie, în anul 1224;

Therese Neumann, ale cărei răni sângerau în zilele de vineri (ziua răstignirii lui Iisus) în timpul postului Paştilor. Atunci trăia şi un extaz dureros: vedea biciuirea, maltratarea, încununarea cu spini. În vinerea Mare din anul 1926 a avut o sângerare abundentă, dar de Ziua învierii rănile s-au acoperit cu o crustă, oprindu-se, ca de obicei, hemoragia lor.

Padre Pio a purtat stigmatele 50 de ani; diametrul rănilor din palme era de cca 2 centimetri; orificiul de pe faţa palmară era mai mare decât cel de pe faţa dorsală (acest aspect mărturisind penetrarea cuielor); rana de la piept era în spaţiul cinci intercostal, sub formă de cruce, şi îmbiba un pansament în circa zece ore. În raportul medical din 8 octombrie 1919 dr. Giorgio Festa afirma, în concluzii, că leziunile şi hemoragia rănilor lui Padre Pio sunt „evenimente pe care ştiinţa noastră nu le poate explica” şi că „mult mai înaltă decât ştiinţa omenească este raţiunea existenţei lor”. Doctorul Festa revede stigmatele în 5 octombrie 1925, după şapte ani de la apariţia lor, cu ocazia unei operaţii de hernie inghinală la care îl supune pe Padre Pio, şi constată că leziunile prezentau „caracteristici identice” cu cele descrise în primele relatări. Constatând că rănile deschise ale lui Padre Pio au sângerat, miraculos, ani de zile fără a se infecta, dr. Festa s-a convertit la creştinism, devenind un catolic practicant.

Dacă pe trupul Domnului Iisus, stigmatele au fost mărturie despre misterul morţii şi al învierii (apostolii şi-au risipit îndoiala văzându-le, cf. Luca 24, 35-48), pe trupurile creştinilor stigmatizaţi ele sunt „însemne exterioare ale răstignirii interioare” (C.Ursi), însemne ale sfinţeniei. Stigmatele sunt nu numai mărturii că firea salvată prin jertfa lui Iisus este capabilă să sufere, ci şi argumente că Iisus Cristos se manifestă în trupurile sfinţilor Bisericii Lui: Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, pentru a ne reaminti de întruparea Lui. Ele apar mereu în lumea creştină şi pentru a ne spulbera îndoiala şi somnul, care ne închid pleoapele spre cerurile veşnice, convingându-ne să mărturisim ca Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

La Duminica Mironosiţelor

Darul primit la Paşti

Am retrăit în Săptămâna Mare acele clipe de durere, adâncă şi sfâşietoare, care a produs-o în sufletele noastre amintirea Săptămânii Patimilor Mântuitorului. Cu puterea ce ne-o dă credinţa, L-am văzut aievea pe Iisus:

– joi seara, la Cină, demascându-l pe Iuda…, în Ghetsimani, rugându-se cu lacrimi de sânge…

– Vineri, spre ziuă, arestat, târât în faţa Sinedriului, la Ana, la Caiafa, la Irod, la Pilat. Încununat cu spini, pălmuit, scuipat, biciuit. Pe drumul Calvarului urcă greu; cade sub povara Crucii de trei ori. Pironit pe cruce între doi tâlhari. Pentru cei ce-L batjocoresc, El se roagă „Doamne iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. La ora nouă din zi, trei după amiază, strigă: „Săvârşitu-S-a ! Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul... Şi în clipa aceea, „întuneric s-a făcut peste tot pământul”, ca un semn de doliu al Cerului pentru Fiul lui Dumnezeu, batjocorit, şi răstignit de oameni. Catapeteasma templului din Ierusalim s-a rupt în două. Pământul s-a cutremurat din temelii. Comandantul soldaţilor romani din plutonul de execuţie strigă pe Golgota, să se audă peste lume şi peste veacuri: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta !”…Iosif din Arimateea cere lui Pilat să coboare trupul Domnului de pe Cruce. Pentru a se convinge că-I mort, unul din ostaşi a străpuns cu suliţa pieptul lui Iisus. Şi din inima Lui a ieşit sânge şi apă. Nu sânge de om viu, ci sânge coagulat şi apă. Trupul lui Iisus era mort. L-au coborât de pe Cruce. L-au aşezat în mormânt. Au prăvălit peste El o piatră mare. Soldaţii de la Templu „au pecetluit piatra şi au întărit cu strajă paza mormântului”. Zbirii lui Caiafa, Irod şi Pilat, şi-au făcut datoria de călăi în Vinerea Patimilor: Iisus e mort şi îngropat. E vineri seara.

– Începe Sabatul evreiesc. Dar, toată noaptea şi în ziua de sâmbătă, şi noaptea următoare, pe uliţele Ierusalimului vor patrula soldăţoii Templui: Are cineva curajul să-L pomenească pe Cel Răstignit? Mai vrea careva să fie condamnat? Tremurând de frică, înşişi ucenicii Nevinovatului Crucificat se baricadează în casa lui Ioan Marcu. Teroarea şi tenebrele morţii stăpânesc lumea…

– Dar, iată că, înainte de revărsatul zorilor zilei de Duminică, în plină noapte, câteva femei au extraordinarul curaj de a porni spre mormânt. Îşi aşează pe cap vase cu mir parfumat. Se duc să ungă, după rânduială, cu miresme, trupul divinului Răstignit. Fapta le este răsplătită: sunt primele persoane care află de la îngeri vestea marii bucurii – „A înviat! Nu este aici. De ce-L căutaţi pe Cel viu, între cei morţi?. Cristos a înviat! Din locul întunecat, trist şi dezolant, adică din mormânt, chiar de aici, Dumnezeu vă oferă, vouă şi lumii creştine: lumina, bucuria, fericirea celui mai mare eveniment – Învierea!

Biserica are acum privirea îndreptată spre Cristos Cel înviat (ne reaminteşte Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea în scrisoarea Novo millennio ineunte, nr. 28). Ea o face mergând pe urmele lui Petru care varsă lacrimi după renegarea sa şi reia drumul său arătându-şi iubirea faţă de Cristos, cu o teamă uşor de înţeles: ‹‹Tu ştii că te iubesc›› (Ioan 21, 15-17). O face însoţindu-l pe Paul, care trăieşte experienţa fulgerătoare a întâlnirii cu Cristos pe drumul Damascului: ‹‹Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig›› (Filipeni 1,21). La două mii de ani distanţă de aceste evenimente, Biserica le reînnoieşte, ca şi cum ele s-ar fi întâmplat astăzi. În chipul lui Iisus, ea, Mireasa, contemplă comoara Sa, bucuria Sa. ‹‹Dulcis Iesu memoria››. Cât este de dulce amintirea lui Iisus, izvorul adevăratei bucurii a inimii! Întărită de această experienţă, Biserica reia astăzi drumul său, pentru a-L vesti pe Cristos lumii, la începutul celui de – al treilea mileniu: El ‹‹este acelaşi, ieri şi azi şi în veci›› (Evrei 13,8)”.

…Noi toţi, dar mai cu seamă cei vârstnici, vedem că în lumea aceasta nimic nu-i sigur şi statornic. Că, din câte ne oferă viaţa aceasta, majoritatea sunt decepţii şi întristări, dureri şi suferinţe. Vai, ce asemănătoare este lumea noastră cu lumea din vremea lui Iisus, cu lumea Imperiului Roman, care permitea unor nesăbuiţi să ucidă legal pe Cel mai mare Nevinovat al istoriei! Parcă totu-i nedrept şi nesigur… Vai, cât de actuală şi necesară este şi astăzi rugăciunea unui fost elev al Blajului (Corneliu Coposu) scrisă în temniţele comuniste:

Cerne, Doamne liniştea uitării

Peste nesfârşita suferinţă,

Seamănă întinderi de credinţă

Şi sporeşte rouă îndurării,

Răsădeşte dragostea şi crinul

în ogorul năpădit de ură,

Şi aşterne peste munţi de zgură

Liniştea, uitarea şi seninul

Singurul care ne poate garanta ceva în lumea aceasta, în care nimic nu-i sigur şi statornic, este Cristos. Cristos a înviat din morţi, deci El ne garantează învierea noastră. Atât învierea din moartea păcatului, învierea spirituală, cât şi învierea cu trupul în Ziua cea de apoi, învierea spre eternitate. Aşadar, acesta este darul cel mare al Paştilor, că bunul Dumnezeu, prin Patima, Jertfa şi învierea Fiului Său, ne asigură, ne garantează: salvarea, mântuirea şi fericirea eternă. Lumina pascală este lumina gloriei Lui! Participarea noastră la Euharistie ne oferă, încă de pe acum, o pregustare a transfigurării trupului nostru de către Cristos cel glorificat. „Căci – zice Sfântul Irineu – după cum pâinea, care vine din pământ, după ce se cheamă asupra ei numele lui Dumnezeu, nu mai este pâine obişnuită, ci Euharistie, alcătuită din două lucruri – unul pământesc şi celălalt ceresc – tot astfel trupurile noastre, care se împărtăşesc din Euharistie, nu mai sunt stricăciune, de vreme ce au sămânţa învierii” (Adv. Haer. 4,18,4-5). Hrăniţi cu trupul Lui în Euharistie, noi aparţinem deja lui Cristos.

Aşadar, când vom învia în ziua cea de Apoi „atunci ne vom arăta şi noi împreună cu El în glorie” (Coloseni 3,4). Întrebarea este: oare noi, acum, aici, ne însuşim, primim, ori nu ne pasă, ori chiar respingem acest mare dar al lui Dumnezeu?

În aceste concrete atitudini se întrupează măreţia sau mizeria demnităţii noastre de creştini! Libertatea omului, pusă mereu să aleagă între două atracţii opuse, între virtute şi păcat, nu rareori se lasă amăgită de chemarea Celui Rău şi, alegând păcatul, se depărtează de Cristos, izvorul vieţii.

Paştile trebuiau să fie pentru noi un prilej pentru apropierea de Cristos. În viaţa noastră intimă, în sânul familiei, ca şi în activitatea publică, să fim martorii şi mărturisitorii lui Cristos înviat în sufletele noastre: prin îngăduinţă, prin răbdare, prin tăcere, prin renunţare la capriciile noastre şi, de dragul păcii, chiar la o vrere sau drept legitim, după pilda lui Cristos, Care nu Şi-a făcut Sieşi pe plac. În acest fel, noi, murind nouă înşine, egoismului, omului rău din noi, putem reînnoi în viaţa făptuirii născute pentru Cristos şi în Cristos, Biruitorul morţii, învierea şi viaţa noastră.

Aşa putem preţui darul Sfintelor Paşti, aşa putem confirma că Iisus a înviat cu adevărat nu numai „atunci”, o dată, cu 1969 de ani în urmă, la Ierusalim, ci şi „acum”, în sufletul şi viaţa noastră. „Cristos a înviat! – Adevărat c-a înviat!

Duminica a VI-a după Paşti, a Orbului din naştere.

Orbi care văd (In 9,1-38)

În timp ce trecea prin Ierusalim Iisus a văzut un orb din naştere. Şi ucenici Săi L-au întrebat zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, el, sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci pentru ca întru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu.

Orbul din naştere s-a născut astfel, întrucât nu era esenţial pentru el (cum nu este pentru nimeni) ca să aibă ochi sau calităţi fizice cu care, eventual, să ofenseze pe alţii sau să se trufească. El dovedeşte (sieşi, altora şi lui Dumnezeu) că este esenţial spirit, că deşi trupeşte este orb, poate fi fericit, poate crede şi iubi, poate trăi ca un sfânt. Fariseii contemporani lui (şi urmaşii acestora până astăzi), dovedesc contrariul: sănătoşi la trup şi frumoşi, ei nu sunt nici înţelepţi, nici fericiţi, nici buni, nici credincioşi, nici iubitori. Ei trăiesc la primele trei nivele ale existenţei: mineral, vegetal şi animal. Nu au ajuns la cel spiritual. Adică:

La nivelul mineral sunt cei care au ca scop al vieţii moneda, banul, câştigul, bogăţia, puterea. Când averea nu mai este un mijloc, ci scop al vieţii, omul este supus mineralelor. Căci şi diamantele, în fond, ce sunt? La nivelul vegetal trăiesc cei care „vegetează”: cei care se mişcă prin viaţă fără idealuri înalte şi sentimente nobile. Cei ce fac sport exclusiv pentru plăcerea de a se mişca, pentru glorie şi pentru bani. În sensul cel mai rău „vegetează” cei care torturează, bat şi ucid cu plată, cei ce se desfrânează pentru simpla plăcere şi pentru bani. Nici unul dintre aceştia nu ştiu ce este iubirea şi dreptatea. Vegetează şi trăiesc ca buruieni; nici măcar ca florile câmpului… Nivelul animal este ceva mai înalt. Se trăieşte în mod pasional, pentru împlinirea tuturor dorinţelor, nevoilor, gândurilor, dar supuşi instinctelor şi cerinţelor proprii, egoiste. În acelaşi timp, la acelaşi nivel, oamenii aşteaptă împlinirea şi bucuria dinafară. Fericirea şi nefericirea lor depinde de alţii, de societate, de climă, de istorie, ba chiar şi de aştri. Este un nivel mai înalt, dar tot o robie, care creează drame şi tragedii.

Orbul din Evanghelia a ajuns la nivelul spiritual. Acesta este propriu-zis nivelul uman, în care vieţuiesc calităţile superioare ale sufletului: Cunoaşterea (raţiunea nealterată), Voinţa (puterea neviciată) şi Iubirea (sentimentul suprem). Aceasta este înţelepciunea cerească, înţelepciunea revelaţiei şi a credinţei. E rău să fii bolnav şi orb, dar mai rău este să fii un mineral, o piatră, o buruiană, un animal (Iisus le-a zis fariseilor „pui de viperă”).

Deşi boala uneori te poate purifica, deşi orbirea trupească te scuteşte de multe ispite, este rău să fii orb. Dar mai rea este orbirea sufletească: câţi oameni cu ochi sănătoşi mor din cauza beţiei, drogurilor şi lăcomiei vieţii! Câţi concetăţeni au optat, în Duminica Orbului din anul 1990, pentru perpetuarea comunismului ateu în România, alegându-şi conducători dintre oamenii-piatră, oamenii-buruieni, oamenii-bestii?! Sămânţa lor proliferează şi printre cei de azi. Îi recunoaştem uşor, pentru că sunt asemenea fariseilor de pe vremea lui Iisus, care, deşi nu erau orbi fizic, erau mai rău: fanatici legii vechi şi invidioşi pe toţi cei care-i depăşeau. De aceste două arme: fanatismul şi invidia legalizată, au nevoie toţi duşmanii lui Iisus, pentru a-L da la o parte din conştiinţele oamenilor şi să-l întroneze pe Satana: patronul mincinoşilor, tâlharilor şi profitorilor. Doamne, cât de mare-i numărul acestora! Iar „orbi care văd” sunt atât de puţini. Şi dintre cei „care văd” prea puţini sunt aceea care ies la tribună şi strigă: Iisus mi-a deschis ochii, Iisus face minuni, de ce voi nu Îl cunoaşteţi ? (cf Ioan 9,31).

Concetăţene, eşti dintre cei puţini? Te simţi stingher, singur, trist şi amărât? Nu dispera. Pe cărările destinului tău Îl poţi întâlni pe divinul Taumaturg din Nazaret. El te întreabă mereu: „Ce vrei?” şi de-abia aşteptă să-i ceri: „Doamne, să văd!”, şi să-ţi împlinească dorinţa. El aşteaptă rugăciunea ta, nu numai pentru tine, ci şi pentru cei ce „ochi au, dar nu văd”.

PERIOADA OCTOIHULUI

Duminica tuturor sfinţilor

Mai este sfinţenia actuală?

A vorbi despre sfinţenie şi sfinţi în epoca noastră raţionalistă pare un pic anacronistic. Societatea în care trăim este o societate a tehnicii care se exprimă în industrie, în marile descoperiri ştiinţifice, în cosmopolitism, este o societate a bunăstării materiale, opulentă, hedonistă şi consumistă, care are ca şi ideal plăcerea şi în care persoana umană are valoarea maximă. Cu toate acestea omul simte drama unei civilizaţii organizate, tehnice şi raţionale, care însă sufocă spiritul şi nu este în stare să răspundă problemelor vieţii.

Dacă pe de o parte pare ridicol să se vorbească despre sfinţi şi sfinţenie, pe de altă parte, simţim nostalgia lor, pentru că ei sunt singurii care pot să dezlege enigmele vieţii şi să dea o lumină salvatoare istoriei.

Dumnezeu l-a creat pe om cu un scop bine determinat: să fie sfânt. În cartea Leviticului şi în multe alte locuri din Vechiul Testament, Dumnezeu ne invită: „Fiţi sfinţi, pentru că şi Eu sfânt sunt”, iar Iisus continua mesajul: „Fiţi sfinţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc sfânt este” (Matei 5,48). Sfântul Pavel ne spune că Iisus a fondat Biserica pentru ca ea să fie sfântă: „Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană.” (Efeseni 5,27).

De multe ori ne întrebăm de ce sfinţii merită cinstea noastră? Răspunsul este simplu, pentru că ei sunt prietenii lui Dumnezeu, care au primit chemarea la sfinţenie şi au corespuns generos şi constant. Sfinţii sunt fiinţe ca şi noi, şi sunt printre noi. Ei sunt bărbaţi şi femei, de toate vârstele şi clasele sociale, unii sunt cunoscuţi alţii ba şi nu sunt totdeauna cei care ar părea să fie în ochii lumii, tâlharului pocăit de pe cruce, nu-i spusese, oare Iisus tocmai înainte de a muri: „Astăzi vei fi cu mine în rai” (Lc. 23,43)?

Fiecare sfânt are o istorie diferită, proprie şi cu caracteristici deosebite. Dumnezeu nu se repetă în sfinţii Săi. Astfel Biserica ne invită s-o iubim pe umila Gemma Galgani, pe adolescentul Dominic Savio, pe profesorul Vico Necchi, pe fetiţa Goretti, pe preotul tinerilor don Bosco, pe sărăcuţul Francisc de Assisi, pe episcopii martiri ai Bisericii noastre etc. Fiecare a dus la desăvârşire acei germeni de sfinţenie pe care i-a primit la Botez şi a colaborat cu harul dumnezeiesc cu o disponibilitate totală.

Există deseori pericolul de a-i considera pe sfinţi ca pe nişte creaturi de excepţie, departe de viaţa noastră obişnuită, aştri luminoşi pierduţi în spaţiile infinite. Dar, oare, harul cu care au colaborat sfinţii nu l-am primit şi noi? Deci, sfinţenia o avem şi noi, cu condiţia de a nu o umbri cu păcatul, de a nu-i pune piedici prin lipsurile noastre.

Drumul spre sfinţenie a fost trasat de către Dumnezeu pentru toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile. Acest drum este drumul „Fericirilor”. Suprema şi universala aspiraţie a omului este fericirea. Suntem toţi însetaţi de fericire! Dar, cu cât o căutăm mai mult aici pe pământ în lucrurile materiale, cu atât ne dăm seama că ea nu există sau este foarte fragilă sau mai rău este egoistă. Iisus ne descoperă conţinutul adevăratei fericiri: care este o fericire cristocentrică, care se bazează pe cruce, pe negarea de sine, pe renunţare. Aceasta este calea prin care ne eliberăm de tot ce ne împiedică, ne apasă, ne limitează. Adevărata fericire este egală cu sfinţenia, cu cât ne apropriem de sfinţenie cu atât vom fi mai liberi şi mai fericiţi.

Cine este cu adevărat liber astăzi în lume? Cel care are puterea să respingă orice şantaj pământesc şi deci să stea liber în faţa întregului univers, liber şi de el însuşi până într-atât încât să se lepede de propria viaţă aşa cu s-a lepădat Acela care ştia Cui s-a încredinţat, Acela care domneşte de pe cruce: Mântuitorul.

De ce cedează oamenii compromisurilor lumii vizibile şi trecătoare? Pentru că uită ce sunt. Oamenii au uitat că sunt fii ai lui Dumnezeu, întrucât sunt infinit iubiţi de El, cu toată nesfârşirea Lui şi care vrea să dăruiască omului tot cea ce este El. Lumea în general, nu ia în serios nici umanitatea nici divinitatea, nu se cunoaşte pe sine pentru că nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Numai aceia care iau în serios revelaţia ştiu că omului i se cuvine viaţa veşnică şi comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu, numai ei ştiu şi calea care duce către aceste culmi.

Procesul de sfinţenie este un proces de devenire întru Cristos. Numai când vom putea spune: „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” vom fi siguri că am ajuns sfinţenia creştină. Dar, mai înainte va trebui să ne dezlipim de lucruri, să fim superiori în faţa lucrurilor, fără a îngădui ca ele să ne subordoneze. Apoi trebuie să ne eliberăm de durere prin acceptarea ei, să căutăm neobosiţi adevărul şi dreptatea împotriva sistemului minciunii şi al nedreptăţii. Trebuie să învăţăm să ne eliberăm de egoism, să ne dăruim total celor de lângă noi, sărmani şi nevoiaşi. Să ne eliberăm de orice gând meschin, necurat, de orice compromis, de orice formă de dispreţ faţă de om şi de orice preocupare de sine şi a propriei imagini în faţa oamenilor.

Iată calea, calea crucii, calea de toate zilele pentru fiecare dintre noi. Este o cale strâmtă, dar accesibilă. Mai ales este o cale fără alternative, unde creştinul întâlneşte un prieten desăvârşit, absolut solidar cu el, mereu, mereu gata să-l ajute: Iisus.

Este bine pentru fiecare dintre noi ca astăzi să ne gândim la sfinţi. Dar cine sunt ei? Sfinţii sunt toţi acei oameni buni care au trăit o viaţă de credinţă şi de iubire, care au murit în harul lui Dumnezeu şi acum sunt uniţi pe veci cu Iisus – sunt taţi şi mame, persoane simple, preoţi, călugări, misionari, care nu s-au impus atenţiei lumii, nu au apărut pe marile afişe. Ei au trait o viaţă ca a noastră, anonimă şi simplă, dar au ştiut cu ajutorul harului să pună iubirea pe primul loc în viaţa lor.

Acestor fraţi şi surori, le putem cere lumină şi îndrumare sufletească, fiindcă-i admirăm si-i simţim aproape de noi. Ei nu vor fi complicii egoismului şi uşurătăţii noastre, dimpotrivă, în inima mizeriei şi sărăciei noastre sufleteşti ei ne vor ajuta să iubim mai mult.

Duminica a XVIII-a după Rusalii:

Pescuitori de suflete

Paginile Sfintei Evanghelii după Luca 5,1-11 se deschid în zorii unei dimineţi senine din toamna anului 30 de la Naşterea lui Iisus, găsindu-L pe Cristos, Soarele Dreptăţii, deodată cu zorii zilei, pe malul Ghenizaretului. Undele lacului sunt liniştite. Adiind uşor, vântul de toamnă foşneşte printre frunzele ruginite de pe maluri, aducând zvonul unor glasuri care se apropie.

Patru pescari din Betsaida trag la mal două corăbii. Osteniţi, spală mrejele. Deodată, de peste dealurile învecinate, mulţime de popor inundă malul. Iisus se urcă în barca pescarului Simon Petru şi-i porunceşte să o îndepărteze puţin de la ţărm. Din barca lui Petru, devenită amvon plutitor, Iisus cuprinde sub privirile Sale poporul adunat pe ţărmul mării. Evanghelistul relatează lapidar: „Din barcă învăţa mulţimile”. Frumos trebuie să le fi vorbit despre voia lui Dumnezeu, Cel ce era chiar Fiul lui Dumnezeu. Ca pe o pâine spirituală, Iisus împărtăşeşte poporului învăţătura salvatoare de suflete. Poporului prezent acolo, atunci. Dar generaţiilor următoare, cine le va vesti Cuvântul?

Vizionar, Iisus prevede viitorul creştinătăţii. Alege discipolii şi desemnează vicarul, locţiitorul. Sfântul Luca relatează: „Când isprăvi de vorbit, îi zise lui Simon: Înaintează în larg şi aruncaţi-vă mrejele la pescuit. Simon răspunse: ‹‹Stăpâne, toată noaptea am trudit, dar n-am prins nimic; la cuvântul Tău, însă, voi arunca mrejele››. Şi o făcură, şi prinseră o mulţime de peşti, de se rupeau mrejele. Atunci făcură semn tovarăşilor din cealaltă barcă să vină şi să-i ajute. Ei veniră, şi umplură amândouă bărcile, încât mai se scufundau. Văzând Simon Petru, căzu la genunchii lui Iisus şi-i zise: ‹‹Îndepărtează-Te de mine, Doamne, căci sunt om păcătos››. Căci la prinderea peştilor un fior îl cuprinse, pe el şi pe cei care erau cu el; la fel şi pe Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau părtaşi cu Petru. Iisus îi zise lui Simon: ‹‹Nu-ţi fie teamă; de-acum înainte vei pescui oameni››.

Deci, de azi înainte nu vei mai fi pescar al morţii, cel care prinzând peştii îi treceai de la viaţă la moarte, ci vei fi pescar al vieţii, cel care, prin cuvântul Evangheliei şi puterea Darului, vei pescui sufletele din moartea păcatului, redându-le vieţii harice. Nu în barca de pescar, ci în Corabia ce o voi întemeia pe piatra credinţei mărturisite de tine, Biserica, pe care nici porţile iadului nu o vor birui.

Cutremuraţi de miracolul ce s-a petrecut sub ochii lor, şi auzind cuvintele adresate lui Petru, ceilalţi trei pescari pricep Chemarea şi „aducând bărcile la mal, le-au lăsat toate şi L-au urmat pe Iisus.

De pe ţărmul Ghenizaretului porneşte, spre cele patru zări ale istoriei creştinismului, primul eşantion al păstorilor de suflete.

Duminica a XIX-a după Rusalii

Iubirea vrăjmaşilor

Ajuns cu toiagul de misionar în Roma, cetatea cezarilor lumii, multîncercatul Apostol al neamurilor, intră direct în miezul problemelor, înfigând în inima ideologiei păgâne a strămoşilor noştri sabia celui mai greu acceptabil precept creştin: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”: Iisus, Cel ce m-a străfulgerat pe drumul Damascului (Fapte 9,2), m-a trimis şi la voi să vă luminez cu porunca cea nouă, „dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete dă-i să bea, căci făcând aceasta va grămădi cărbuni de foc pe capul lui” (Romani 12,20). „Să-l aduci pe vrăjmaş, prin fapta de iubire şi iertare, în situaţia de a se ruşina singur şi a recunoaşte în ce stare se află, spre a se reculege şi îndrepta… Cu această atitudine de iubire şi iertare, cel rău poate fi dezarmat şi câştigat, făcându-l din duşman prieten” (I. Mircea, Dicţ.NT.).

E greu acest cuvânt, cetăţeni ai Romei, dar este singurul cuvânt izbăvitor. Pentru că, înainte de Cel ce m-a trimis la voi, omul s-a dedat cruzimii – şi sângele sânge a cerut; bucuratu-s-a întru plăceri – şi de pe fundul paharului a gustat drojdii amare; desfătatu-s-a întru voluptate – şi s-a trezit vlăguit, pe o targă; cercat-a legea – şi i s-a părut dură, şi a călcat-o; încrezutu-s-a în raţiune – şi nici ea nu l-a satisfăcut, şi a pervertit-o, şi s-a răzvrătit şi a creat idoli-monştri, şi a provocat cataclisme. Pe ruinele acestei păgânătăţi (în care Circe face din om bestie, prin plăcere) şi din ţăndările Legii Vechi (a cărei bardă a cioplit omului ca blazon – dreptatea), Iisus vrea şi va întemeia, începând cu voi, o lume nouă, o viaţă nouă, al cărei principiu, iubirea, va transfigura lumea şi va îndumnezei omul!

Această predică a sfântului apostol Pavel ar trebui reprogramată mereu şi pe lungimile de undă şi pe canalele recepţionate la noi. Să cunoaştem şi să înţelegem că:

1. Dumnezeu îi iubeşte pe toţi, nu face discriminări de nici un fel (Matei 5,45).

2. Ca fii ai Lui, toţi suntem fraţi întreolaltă, înzestraţi cu acelaşi chip al Său – creaturi înnobilate prin inteligenţă, voinţă şi sensibilitate; fiinţe bipede cu privirea orientată spre El.

3. Vizavi de Cel Atotbun, vrăjmăşia e un lucru rău; cine-o sporeşte proliferează răul.

4. Fără înţelegere, toleranţă, iubire – nu există viaţa socială paşnică, normală; fără adevărul, legea şi lecţia cărbunilor aprinşi, mai ales în vremurile de învălmăşag şi de zăgazuri rupte – pe care le traversăm – democraţia şi libertatea sunt irealizabile.

Cel care acceptă aceste adevăruri principale, la vreme de neînţelegere, dispută, conflict – nu poate fi decât creştin: faţă de preopinent înlăturând din suflet orice dorinţă de răzbunare (1), exprimând posibilitatea reluării dialogului (2), recunoscând, cu respect, calităţile reale ale preopinentului; vrăjmaşul fiind, de multe ori, cel mai sincer critic, poate singurul neprefăcut! (3), iar când pedepsirea este inevitabilă, în situaţiile limită, numai prin aplicarea pedepsei cu scop de îndreptare dovedeşte iubire (4).

Iată cele patru trepte pe care putem urca spre împlinirea legii iubirii aproapelui, chiar dacă acesta, acum, ne este vrăjmaş!

Pentru cel care nu acceptă legea iubirii, nu există altă alternativă decât reîntoarcerea în epoca talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) şi naufragierea pe insula vrăjitoarei Circe (lume în care „homo homini lupus est”).

Ci, cu înţelepciune, în Cartea Vieţii scrie: „Non possumus”! (Fapte 4,20). Omule al mileniului trei: homo res sacra homini!

Învierea tânărului din Nain

Suflete moarte

Şi a fost că după aceea Iisus S-a dus într-o cetate numită Nain; şi împreună cu El mergeau ucenicii lui şi mulţime multă. Iar când S-a apropiat de porţile cetăţii, iată că scoteau un mort, singurul copil al mamei sale; şi ea era văduvă; şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi –a zis: Nu plânge! Şi, apropiindu-Se, S-a atins de pat, iar cei care-l duceau s-au oprit. Şi i-a zis: Tinere, ţie-ţi zic spun: Scoală-te! Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească; şi i l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi-L preamăreau pe Dumnezeu zicând: Mare proroc S-a ridicat între noi şi Dumnezeu Şi-a cercetat poporul. Şi a ieşit cuvântul acesta despre El în toată Iudeea şi în tot ţinutul dimprejur” (Luca 7,11-17).

Fraţi creştini, ca la poarta oraşului Nain, la poarta sufletului nostru Domnul Dumnezeu vede, adeseori, cortegii funerare, căci sicrie stau înşirate la poarta sufletului nostru. Pe un sicriu scrie nevinovăţie, căci în sufletul nostru am ucis curăţia feciorelnică şi am lepădat-o ca pe un hoit şi ne-am făcut vinovaţi, pe altul scrie bunătate, pe altul blândeţe pe altul înfrânare, pe altul credinţă, pe altul îndelungă-răbdare, pe altul pace, pe altul bucurie, pe altul iubire. Sicrie cu morţii sufletului nostru, ucişi de păcatele pe care le-am acceptat, le-am săvârşit, şi ele ne-au înrobit, ne-au supus şi apoi ne-au ucis.

Biblia zice: moartea a intrat în lume prin păcat, moartea este plata păcatului (v.Romani 5,12; 6,23).

Despre ravagiile păcatului şi despre robia păcătosului vorbesc şi psihiatri. Ca şi noi, ei spun că păcatul, pe care ei îl numesc deviere de la legile firii, slăbeşte puterea de judecată, puterea voinţei; dezlănţuind pofta instinctului, aduce dezechilibru mintal, dezgust, amărăciune, vid sufletesc, sleirea puterilor, blazare, îmbătrânire pretimpurie, perturbări în mersul normal al vieţii, individuale şi obşteşti.

În faţa pericolului tot mai ameninţător, pe care îl reprezintă reducerea fericirii la plăcerile oferite de o bunăstare temporară, singurul remediu este trăirea conştientă în lumina destinului nostru ultim, folosindu-ne de valorile create ale culturii şi civilizaţiei doar ca de tot atâtea trepte pentru atingerea acestui destin. În acest scop este nevoie de o permanentă pază a inimii, prin reculegere interioară şi exterioară. Adică, să nu îngăduim ca inima noastră să fie invadată de imagini şi senzaţii care i-ar putea păta puritatea, să nu îngăduim ca ea să devină un bâlci bătătorit de tot ce se întâmplă şi se vântură prin lume, ci să o tratăm ca pe un templu sacru, zăvorât şi închis la tot ce este profanator, şi deschis numai la ceea ce ne poate spori contactul cu Dumnezeu şi viaţa Lui în noi. Să ne rezervăm în fiecare zi câteva minute în care, închişi în acest sanctuar al inimii, să conversăm cu Dumnezeu, Cel

Care ne va arăta ce avem de făcut pentru ca sămânţa cuvântului Său să se dezvolte nestânjenită în viaţa noastră, şi să-Şi reverse, în acest scop, binecuvântarea Sa peste truda noastră.

Ca la poarta cetăţii Nain, Iisus vine astăzi la poarta sufletului nostru: Trezeşte-te, ridică-te din păcat şi ascultă de Mine, Cel Care te doreşte; „iată, stau la uşă şi bat: de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsă 3,20).

Ucigaşi de suflete

În sens propriu, ucigaş este cel care, printr-o acţiune sau act violent, curmă viaţa cuiva sau dreptul acestuia la viaţă. În sens spiritual, ucigaş este cel ce ucide sufletul, cel care pune în pericol dobândirea vieţii veşnice, mântuirea sufletului. În acest sens, primul ucigaş de suflete va fost şi este diavolul (cf. Ioan 8,44). Asaltul lui asupra sufletelor este perfid şi permanent.

Zic perfid pentru că-i în stare să se prefacă şi în „înger de lumină” (II Corinteni 11,14) pentru a te cuceri; adică, îţi prezintă răul, la care te îndeamnă, ca pe un bine, păcatul ca pe o virtute, urâtul ca pe o frumuseţe. „Veţi fi ca nişte Dumnezei” dacă gustaţi din pomul oprit – îi spune Evei în grădina Raiului. Şi de atunci în acelaşi mod îşi continuă ademenirea printre fiii şi fiicele Evei. Chiar şi în confesional şopteşte penitentului că unele fapte rele nu-s păcate grele, că nu trebuie mărturisite; bine ştiind, Vicleanul, că spovedania, penitenţa incompletă, făcută de formă, fără sinceritate, este sacrilegă; şi că împărtăşindu-te „cu nevrednicie” – te predai în coarnele Satanei, nu în braţele lui Cristos. Baudelaire observa că „cea mai mare viclenie a Diavolului este aceea de a ne convinge că el nu există”; iar teologul spune că Ucigaşul de oameni nu se arată în diabolica-i înfăţişare, ci în travesti: „El se ascunde în falsa ştiinţă, în actele corupte, în instituţii, în moravuri pervertite, în viaţa individuală sau familială degradată, în conflictele sociale şi dintre naţiuni, în violenţă, în corupţie, în minciuna ce subminează toate relaţiile, în pornografie, în sexomanie, în narcomanie, în avort şi anticoncepţie, în invocarea libertăţii ca temei al oricărei negaţii, contestaţii sau abuz etc. Toate acestea sunt forme ce ascund prezenţa activă a Diavolului…”(T. Langa, Dicţ. Cat.,232).

Zic permanent pentru că el încontinuu îşi exercită lucrarea de amăgitor: „Umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5,8), cui să-i pericliteze mântuirea. Şi ştie de unde să-şi recolteze victimele şi cine-s cei ce pot fi mai uşor ademeniţi. Aceştia sunt, zice Sf. Pavel (Ep.către Romani 1,29-31), cei „plini de toată nedreptatea, de desfrânare,de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de invidie, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune,de purtări rele; bârfitori, pârâtori, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi,lăudăroşi, născocitori de rele,nesupuşi părinţilor, nesocotiţi, călcători de cuvânt, lipsiţi de iubire, lipsiţi de milă. Atenţie: în toate generaţiile şi la toate neamurile, aceştia sunt candidaţi la moarte veşnică; în spatele lor stă pitit Satana!

Dar oameni ucigaşi de suflete, cine-s?

Toţi aceea care nu respectă, nu protejează, ci periclitează accesul altora la viaţa veşnică, la mântuirea sufletului. Concret, este „ucigaş de suflet”: părintele care prin vorbă impură maculează inima neprihănită a copiilor; cel care săvârşeşte fapte păcătoase în faţa pruncilor; tot omul care, prin atitudine sau comportament, îl determină pe altul să păcătuiască; cei care instituie legi sau structuri sociale care duc la degradarea şi la coruperea vieţii religioase; cei care propagă metoda sau spectacolul indecent; cei care manipulează opinia publică abătându-o de la valorile morale spre necredinţă şi libertinaj, prin intoxicarea cu nonvalori; cei care se folosesc de puterile de care dispun spre a împinge la fapte rele.

Toţi aceştia sunt răspunzători de răul pe care îl favorizează, direct sau indirect. La aceştia se referă Iisus atunci când zice discipolilor Săi: „E cu neputinţă ca poticnirile să nu vină /căci Diavolul e activ!/, dar vai aceluia prin care vin smintelele: mai bine i-ar fi dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi s-ar arunca-n mare, decât să-i fie piatră de poticnire unuia din aceştia mici” discipoli ai Mei (Luca 17,1-2).

Toţi ucigaşii de suflete îl urăsc pe Dumnezeu şi îi urăsc pe oameni; ura este păcat greu, de aceea zice Scriptura (I Ioan 3,15): „Cine îl urăşte pe aproapele său este ucigaş de oameni.

La Duminica a XXI-a după Rusalii 

Pilda semănătorului: Cuvânt despre răbdare

„ [Sămânţa] căzută pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună,aud cuvântul, îl păstrează şi fac rod întru răbdare”- Lc.8,15.

Era toamnă în Galileea, toamnă mediteraneeană. Vremea semănatului şi a semănătorilor. Ogoarele erau pregătite să primească o nouă cultură. Plini de speranţă în noua recoltă, ţăranii păşesc peste brazdele nivelate aruncând cu sfială de ritual sămânţa. Gesturile lor te fac să crezi că-şi deschid braţele ca nişte aripi, lărgind către ceruri umbra semănătorilor. Bobul de grâu, pe care-l aruncă în pământ, cu mâna lor, va muri, dar din el va răsări o nouă plantă, un spic cu rod însutit. Ritualul morţii şi al învierii!

În ziua aceea, Iisus, coborând din munţii Galileei către câmpiile roditoare de pe malul Iordanului, era înconjurat de foarte mulţi oameni, „veniţi de prin cetăţi la El”. Mulţi, foarte mulţi, dar dintre ei puţini înţelegeau şi asimilau Evanghelia vestită de Iisus, spre rodirea lor sufletească. De aceea Iisus le vorbeşte simplu, pe înţelesul lor, spunându-le o pildă din chiar viaţa, ce se desfăşura sub ochii lor: Pilda semănătorului. Ca să înţeleagă că sămânţa cea dumnezeiască a cuvântului Său poate rodi numai în inimile curate şi bune. Dar şi în acelea numai dacă auzind cuvântul „îl păstrează şi fac rod întru răbdare.

Pilda a fost explicată în însuşi textul Sfintei Evanghelii (Luca 8,5-15), de aceea n-o mai repet. Insist doar asupra cuvântului răbdare, cuvânt rostit de Iisus nu numai în această parabolă, ci, cu insistenţă şi în alte locuri, consemnate de sfinţii evanghelişti, în Matei 10,22; Marcu 13,13, Luca 21,19 ş.a.: „Întru răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre, Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”, cu exegeza de rigoare, că: răbdând pentru Dumnezeu vă veţi mântui sufletele. Aşadar, mare valoare, mare importanţă are răbdarea, pentru veşnicie, pentru viaţa de dincolo!

Fraţi creştini, este toamnă în România. În jurul nostru citadin frunzele copacilor, arse de frig, cad una câte una, sub picioarele trecătorilor. Se uscă şi mor. Se încheie un ciclu de viaţă. Amintindu-ne nouă, trecătorilor, că suntem vremelnici. Că trebuie să ne gândim şi la de dincolo.

Dar, întrebarea zilei de azi aş dori să fie următoarea: această virtute a răbdării, ca paşaport pentru eternitate, ce valoare, ce importanţă are ea pentru cartea de identitate, adică pentru aici, pentru omul ce acum face umbră pământului ?

Pentru un răspuns, apelăm la cuvântul unui înţelept, Solomon fiul lui David, şi deschidem cartea Poverbelor -14,29. Acolo scrie: „Omul cel mult-răbdător, e mult şi în lucrarea minţii; omul nerăbdător e lipsit de minte. Adică: omul care are răbdare multă să asculte, să înveţe, să asimileze, acela dă şi minţii sale posibilitatea de a lucra, de a se dezvolta, de a creşte în înţelegere. „Cel mult-răbdător, e mult şi în lucrarea minţii. Răbdare multă, minte multă! În timp ce omul nerăbdător n-are timp şi nici stare sufletească să priceapă, să observe, să pătrundă înţelesul, de aceea şi capacitatea minţii lui scade, se micşorează, încât pare chiar lipsit de minte. Răbdare puţină, minte puţină! Căci aşa zice Scriptura că „omul nerăbdător e lipsit de minte.

Aşadar, putem spune că, aici, răbdarea este una din criteriile după care oamenii se împart în: buni şi ne-buni. Pentru a ne convinge, vă propun să privim spre câmpiile vieţii reale de aici, de lângă noi, la câteva exemple tipice:

1. Copilul care n-are răbdare să citească o carte, spre delectare şi instruire, ci stă tot timpul la televizor şi internet, devine nevrotic şi rupt de realitatea umană. Cu cei din familie, cu lumea reală, nu mai comunică. Devine slab la minte.

2. Dascălul ce n-are răbdare cu unii elevi care pricep mai greu, dă rebuturi, devine de-formator. Căci, lipsindu-i de lumina ştiinţei, aceştia se vor alipi de falşi formatori şi vor defecţiona, pentrucă formatorul lor n-a avut răbdare. Amintiţi-vă de acel proverbial dialog dintre doi dascăli: „Cum poţi repeta de zece ori o lecţie cu măgarul ăsta?”- „Pentru că de nouă ori n-ar fi fost destul”.

3. Medicul ce n-are răbdare să consulte cu atenţie pacientul, nu află din anamnneză ceva care era important, cere doar unele analize şi pe baza lor dă medicamente sau operează. Rezultatul: „Operaţia a reuşit, dar bolnavul a murit”. Medic renumit, dar din lipsă de răbdare poate deveni ucigaş de oameni.

4. Sunt şi ucigaşi de suflete: confesorii, preoţii, care n-au răbdare să cerceteze starea sufletului îngenunchiat sub patrafir, să-i cunoască rănile făcute de Cel Rău şi să-l îndrume spre Divinul Salvator. Penitentul, poate lipsit de educaţie religioasă, nu realizează periculozitatea unor deprinderi mondene sau consecinţele grave ale unor aşa zise păcate uşoare, iar tu, preot duhovnic, îl laşi în păcatele lui. Şi el, penitentul, se complace, că doar „s-a spovedit şi cuminecat”, când, de fapt, s-a osândit. Ucigaş de suflete este confesorul lipsit de răbdare.

5. Bătrânii care n-au răbdare să studieze şi să priceapă marea prăpastie dintre generaţiile de azi şi de-abia apoi să fie sfătoşi, se înfurie, dau sentinţe ireconciliabile, devenind, dacă nu chiar periculoşi pentru climatul familial şi social, nişte caraghioşi, care mai fac degeaba umbră pământului. Apoi se consideră victime, acuză tinerii de lipsă de respect şi sunt foarte nefericiţi.

Iată ce poate face lipsa răbdării. Şi am ales doar câteva cazuri dintre cele frecvent întâlnite printre noi. Acum şi aici.

Fraţi creştini, este toamnă, acum, în România. Frunzele uscate, căzute de pe ramurile copacilor atinse de frig, le spulberă vântul rece. Vine îngheţul, şi toate plantele mor, şi toate ne aduc aminte de cuvântul Psalmistului (103,15-17):

Zilele omului sunt ca iarba;

ca floarea câmpului, aşa va înflori;

că adiere a trecut prin el, şi nu va mai fi,

şi nici locul lui nu se va mai cunoaşte. Dar toamna poate fi şi senină, viaţa poate fi şi frumoasă. Şi aşa cum bucuria toamnei sunt livezile cu pomii încărcaţi de rod, frumuseţea şi bucuria vieţii sunt zilele în care sufletele noastre, primind în inimi curate cuvântul lui Dumnezeu, fac rod întru răbdare. Trăim vremuri profetice. După un secol de secularizare şi ură, ateism şi războaie, zboruri interplanetare şi terorism, explozia sexualităţii şi a îmbuibării, ideologii funeste şi revoluţii de catifea sau furate, lumea de astăzi doreşte acut reintrarea în normalitate, îl vrea pe Dumnezeu, doreşte să cunoască voia Lui, să asculte cuvintele Lui. Pentru că, iată, sub ochii noştri se împlineşte profeţia proorocului Amos (8,11): „Iată, vin zile -zice Domnul Dumnezeu- în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului”.

Astăzi ni s-a împărtăşit din Evanghelie cuvântul Domnului răbdare. Să biruim încercările, întristările şi răutatea zilelor, cu înţelepciunea dobândită prin răbdare.

La Duminica a XXII-a după Rusalii

Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr:

Despre nemurirea sufletului

(argumente raţionale)

Lectura sfintei Evanghelii cu pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16,19-31) ne aduce aminte de sfârşitul vieţii pământeşti, de moarte, şi de cei repausaţi ai noştri: părinţi, fraţi, soţi, copii. Dar, în plan raţional, ea aduce în actualitate problema cheie-de-boltă a filosofiei creştine: nemurirea sufletului, ca bază a credinţei în existenţa unei vieţi dincolo de mormânt.

Asistat de harul Spiritului Sfânt, creştinismul autentic cercetează şi clarifică problemele fundamentale ale vieţii – în măsura în care sunt cercetabile şi clarififcabile – convins că îndeplineşte voia Întemeietorului Iisus Cristos, care a poruncit „cercetaţi Scripturile!”. Creştinului adevărat îi place să cereceteze sfintele cărţi, se străduieşte să facă voia lui Dumnezeu, absoarbe şi asimilează razele harului divin cu ajutorul Sfintelor Taine întărindu-şi viaţa spirituală şi încearcă să se apropie de Dumnezeu şi cugetând la adevărurile esenţiale. Mintea omului îşi exercită cea mai nobilă a sa acţiune atunci când cugetă, zi şi noapte, la cele dumnezeieşti, iar voinţa omului săvârşeşte cea mai logică acţiune a sa, atunci când tinde spre împlinirea voii lui Dumnezeu, adică săvârşirea binelui. Căci spune Scriptura (Matei 7,21): „Nu oricine Îmi ce zice: Doamne-Doamne, va intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri”.

Viaţa autentic creştină nu se poate dezvolta viguros la întuneric, neclaritate şi obscurantism. Ci, aşa cum florile ţinute la-ntuneric se ofilesc şi mor, iar duse la lumină clorofila absoarbe razele solare, prepară substanţe organice prin fotosinteză şi astfel întreţin viaţa plantei, tot aşa şi viaţa creştinilor trebuie să fie pătrunsă în permanenţă de lumina Soarelui Dreptăţii, Iisus Cristos şi să fie permanent optimizată de bucuria ce o dă certitudinea învierii. În această atmosferă de claritate, dorim să folosim prilejul oferit de întâmplarea din sfânta Evanghelie pentru a ne ridica mintea la una din luminile pe care le vesteşte lumii doctrina creştină, şi anume: concepţia despre nemurirea sufletului, privită din punct de vedere raţional. Şi vom zice minţii noastre: cercetează şi te convinge; luminează-te şi procedează în consecinţă! Cu smerenie, vă invit să participaţi cu mine la această cercetare logică:

1) Dacă privim, cu atenţie şi sinceritate, înlăuntrul nostru, la cei din jurul nostru şi la toţi oamenii, în general, vom constata că toţi năzuiesc neîncetat să cunoască din ce în ce mai mult. Se coboară în adâncurile pământului şi ale mărilor, se avântă în văzduh şi-n spaţiul inteplanetar. Nu-i de-ajuns omului până unde poate vedea cu ochii, ci şi-a făurit telescoape; nu-i de-ajuns până unde aude cu urechea, ci şi-a construit radare receptoare; nu-i este suficientă forţa mâinilor, ci şi-a construit macarale; nu-i este suficientă viteza cu care poate circula cu picioarele, ci şi-a făurit maşini, avioane şi rachete cosmice. Nimeni nu se poate îndoi de acest adevăr şi anume că: în firea, în natura omului există sădită de Dumnezeu această năzuinţă, această aspiraţie de a cunoaşte cât mai mult.

Dar în ce măsură această năzuinţă se poate realiza pe pământ, este iarăşi o realitate, pe care trebuie să o admitem, şi anume că: cu tot progresul de netăgăduit, omul întâmpină la tot pasul o altă taină, un alt lucru necunoscut; şi la fiecare taină nouă, pe care reuşeşte să o cunoască (să le zicem la câteva pe nume: energia electrică, penicilina, fisionarea elementelor atomice, virusul cancerului, icsul din algebră, aterizarea pe lună), omul dă de alte taine, mai grele de pătruns şi de dezlegat. Încât clasica mărturisire a lui Socrate „ştiu că nu ştiu nimic” este de o netăgăduită actualitate.

Concluzia logică:

Dacă Dumnezeu a sădit în sufletul nostru această tendinţă spre cunoaşterea tainelor existenţei; şi dacă în această viaţă pământească nu putem cunoaşte decât o picătură din imensul ocean; oare nu este logic că trebuie să existe un alt ordin de viaţă, în care sufletul va supravieţui, pentru a cunoaşte deplin toate tainele; viaţă în care, cum zice sfântul apostol Pavel „vom vedea, nu ca prin oglindă, ci faţă către faţă”, vom cunoaşte pe deplin, nu în parte?

2) La fel stau lucrurile şi în privinţa fericirii, ca în domeniul cunoaşterii: Nu există om care să nu alerge în tot decursul vieţii sale după fericire. Nu este sete mai puternică şi mai nepotolită, decât setea după fericire. Tot ce întreprinde şi realizează omenirea, în domeniul culturii şi al civilizaţiei, are la bază năzuinţa irezistibilă după fericire.

Dar fericirea deplină este ca o fata morgana a existenţei noastre pământeşti: cu cât e căutată mai mult, cu atât mai mult se depărtează de cei ce-o caută. Că până şi plantele şi animalele sunt – putem zice – fericite, pentru că trebuinţele plantelor sunt satisfăcute de hrana ce o trag din pământ, de aerul ce respiră, de roua şi ploaia ce le udă, de soarele care le luminează şi le încălzeşte, aşa că ele n-ar mai avea nimic de dorit dacă ar putea dori. De asemenea şi animalele îşi satisfac toate trebuinţele lor materiale, singurele pe care le reclamă instinctul şi mărginita lor inteligenţă, şi nu doresc ceva mai înalt. Numai bietul om doreşte, aleargă după fericire, de la leagăn până la mormânt, fără a o atinge deplin. Excelsior! Vrea altceva, mai sus.

Şi, iarăşi, întrebarea logică: Oare e cu putinţă ca aşa nobilă tendinţă să fi fost pusă în sufletul nostru, spre a fi veşnic înşelată şi niciodată împlinită? Raţiunea sănătoasă răspunde: Nu! Ci, din moment ce ea există aici, trebuie să existe şi o viaţă viitoare a sufletului, în care ea să se împlinească. „Dacă târâm pănă la mormânt lungul lanţ al speranţelor noastre amăgite, dacă nădăjduim necontenit – zicea Bossuet – este un semn sigur că aici pe pământ nu suntem în locul unde putem avea ceea ce dorim, ci trebuie să existe un alt loc, o altă viaţă, în care să le putem poseda”.

3) La fel, putem zice raţiunii noastre: cercetează şi te convinge că există în lume o ordine morală, având la bază o lege etică, care cere în mod categoric ca omul să facă binele şi să evite răul; iar simţul dreptăţii, pe care se întemeiază ordinea ideală, cere ca binele să fie apreciat şi răul pedepsit.

Dar vom costata că răsplata şi pedeapsa nu sunt distribuite totdeauna cum cere simţul dreptăţii, încât oameni virtuoşi suferă, iar oameni răi se desfătează; că nici sfinţii nu sunt cruţaţi de frământări ale conştiinţei şi de îndoieli – în timp ce există oameni păcătoşi, care se bucură de linişte sufletească, pentru că inima lor s-a învârtoşat până la adormirea totală a conştiinţei.

Ori, această stare de lucruri este revoltătoare pentru fiinţa noastră morală! Această revoltă a exprimat-o şi Victor Hugo în Parlamentul francez, cu ocazia şedinţei din 15 ianuarie 1850, când a exclamat: „Este o altă viaţă, în care se face dreptate! Eu cred profund în această lume şi, declar aici, ea este siguranţa supremă a raţiunii mele, cum este bucuria supremă a inimii mele”; Victor Hugo tălmăcind un verset din a doua Epistolă a sfântului apostol Petru, în care citim: „Noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor lui Cristos, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (II P.3,13).

4) Obiceiurile de la înmormântare şi cultul morţilor dovedesc că omenirea dintotdeauna a crezut în nemurirea sufletului şi în viaţa de dincolo de mormânt: sânul lui Brahma sau nirvana indienilor, garonemana iranienilor, sânul lui Avraam al evreilor, hades sau câmpiile elisee ale grecilor şi romanilor, raiul şi iadul creştinilor, sânul lui Mahomed ş.a., toate exprimă universalitatea în timp şi spaţiu a acestei credinţe. „De la omul preistoric, până la cel modern – zicea Chateaubriand – omul singur adună cenuşa sau rămăşiţele pământeşti ale semenului său şi le poartă respect…convins că somnul nu ţine mult şi că moartea nu-i decât o glorioasă schimbare la faţă”.

Raţiunea, luminată de aceste constatări, nu mai este chinuită de îndoielile hamletiene ”a fi, sau a nu fi”, ci impune omului să vieţuiască, cu optimism, întru lumina perceptelor doctrinei creştine. Gânditorul creştin român, Lucian Blaga, mărturisea în poezia „Mi-aştept amurgul”: „Ştiu că şi eu port/ în suflet multe stele, multe /şi căi lactee…/Dar încă nu le văd…/Aştept să-mi apună ziua şi zarea mea pleoapa să-şi închidă, /mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea…/şi să răsară în mine stelele, /stelele mele, /pe care încă niciodată /nu le-am văzut”.

Bogatul din Evanghelie a cerut lui Avraam să-l trimită pe Lazăr la casa părintească, să spună celor cinci fraţi ai săi că într-adevăr există iad şi să-i îndemne ca măcar ei să-şi rânduiască în aşa fel viaţa, ca să nu ajungă acolo. Dar la noi a venit însuşi Fiul lui Dumnezeu, care a biruit moartea şi iadul şi a înviat din mormânt, Iisus Cristos care, prin Biserica Sa, oferă tuturor fraţilor bogatului din Evanghelie, inclusiv nouă, această posibilitate. Urmează doar ca noi să ne hotărâm odată, până nu-i prea târziu, să ne rânduim viaţa după voia lui Dumnezeu, aşa cum ne sfătuieşte şi sfântul apostol Petru, în prima sa Epistolă (I Petru 4,7-11): „Fiţi cu mintea întreagă şi privegeaţi în rugăciuni…ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi….după harul pe care l-a primit fiecare, slujiţi-vă de el spre folosul tuturor… Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se preamărească, prin Iisus Cristos, căruia îi este mărirea şi stăpânirea, în vecii vecilor. Amin.

Câteva din cuvintele-lumină la sărbătoarea

Naşterii Domnului[18]

La anul 1996

Să mergem la Betleem şi să vedem ce ne-a spus şi ce ne-a făcut nouă Domnul” (Lc. 2,15).

Chemarea păstorilor cucernici care s-au învrednicit a primi vestea naşterii Mântuitorului de la îngerul Domnului o socotim potrivită să o lansăm şi la această sărbătoare a Crăciunului tuturor credincioşilor Eparhiei noastre.

Dar această chemare nu răsună numai la noi, ci în toate părţile lumii. La noi însă o găsim, parcă, mai potrivită, când iată, după şapte ani de răspuns dat acestei chemări de la eliberarea de sub jugul totalitar ateist de 45 ani, de-abia o parte dintre oameni îşi găseşte sensul, găsind ieslea din Betleem, o altă parte dintre ei nu-l găseşte aşa cum ar dori să-l găsească, iar o alta încă nici nu-l poate găsi. Dar această chemare salvatoare pentru noi toţi este din ce în ce mai primită şi pilda păstorilor tot mai urmată de un mare număr de credincioşi, care până acum n-au cunoscut calea Bisericii lui Cristos şi a legilor ei sfinte. Colindele dulci şi mângâietoare au început din nou să înflăcăreze sufletele şi inimile, iar flacăra credinţei să ducă sufletele spre ieslea altarelor, pe care stăjuieşte neadormitul Prunc dumnezeiesc, aflat de păstorii zilelor noastre.

Aşadar, tuturor vă lansăm invitaţia: „veniţi să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut, pe care Domnul l-a arătat nouă”. (Lc. 2,15).

Apoi, îngenuncheaţi în faţa ieslei din Betleem cu adâncă închinare, să căutăm a reveni la realitatea transformării noastre proprii, aşa ca păstorii, care atunci când „mărirea Domnului a strălucit împrejurul lor, s-au înfricoşat”, cum spune sfântul evanghelist, „cu frică mare” – dar schimbându-se ca prin minune şi lepădând frica ce-i cuprinsese, se grăbesc, cu încredere, să-l vadă pe cel ce „s-a născut Mântuitor, care este Cristos Domnul în cetatea lui David”. (Lc. 2,11).

Două au fost cauzele liniştii şi îmbărbătării lor: îmbărbătarea primită de la înger: „Nu vă temeţi, căci iată vă vestesc bucurie mare, care va fi la tot poporul” (Lc. 2,10) şi încurajarea semnului promis: „Acesta va fi semnul: afla-veţi un prunc înfăşat, culcat în iesle” (Lc. 2,12).

Nu era pentru ce să se teamă, fiindcă deşi acest Domn şi Mântuitor era firesc să inspire frică unor păstori simpli, Domnul şi Mântuitorul era de data aceasta un prunc mic, şi încă sărac „culcat în iesle”.

Ajunşi la ieslea din peştera părăsită şi găsind pe Iosif, pe Maria şi pruncul culcat în iesle, l-au recunoscut de Mântuitorul lumii, cum numai inimile curate şi pline de credinţă pot s-o aibă, când li se împlineşte o dorinţă de veacuri. Văzând cu ochii lor ceea ce le-a fost încredinţat de către înger, închinându-se din adâncul sufletului Pruncului divin, darul le-a copleşit sufletele şi cu mulţumire „s-au întors” (Lc. 2,20).

Ca atunci, a fost mereu şi este şi astăzi peştera sărăcăcioasă din Betleem şi de pretutindeni, locaşul pruncului dumnezeiesc, ce avea să ia asupra sa toate lipsurile şi neajunsurile omenirii. El era Mântuitorul, şi prin învăţătura exemplului Său să ne mântuiască de spiritul deşart al gloriei lumeşti, de bunurile vremelnice, ale efemerelor bucurii senzuale; să ne arate adevăratele valori ale vieţii şi morţii, ale suferinţelor şi răbdării, ale milostivirii şi iubirii cu adevărat creştine.

Aşa se explică alipirea şi devotamentul nestrămutat pe care i l-au arătat toţi cei ce cu credinţă l-au urmat până la moarte, moarte de martiri, căci mai înainte s-au îmbogăţit după vrednicie cu darurile luminii cereşti. Aceasta este vraja Crăciunului, a praznicului luminat al zilei de azi, pe care ni-l oferă ieslea din Betleem, şi Pruncul ei dumnezeiesc.

Dacă ne vom lăsa pătrunşi de dorinţele deşteptate în noi de îndemnul păstoresc, de a ne apropia de peştera sfântă cu toată încrederea încercând să pătrundem adevăratul sens pe care-l are ieslea din Betleem „în care s-a culcat cel ne-ncăput, Cristos Dumnezeu” (Catavasia Crăciunului), cu siguranţă vom petrece acest timp sfânt, al Naşterii Domnului, culegând mai multe roade spirituale, cu sufletele mai apropiate de sufletele curate ale păstorilor, care s-au întors la turmele lor „mărind şi lăudând pe Domnul de toate cele auzite şi văzute”.

Când împărăţia Pruncului din ieslea sfântă s-a răspândit pe întreg pământul; când lumea creştină începe jubileul mileniului trei, la care ne invită Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea în scrisoarea sa apostolică „Tertium Millenniun Adveniente”, jubileu ce se suprapune în Biserica noastră Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, cu jubileul a trei veacuri de la unirea cu Mama noastră etnică şi spirituală Roma, ar fi cazul să avem un alt mod de trăire a marilor evenimente. Conştienţi de rolul sărbătorii venirii Fiului lui Dumnezeu la noi pe pământ, de rolul trăirii evenimentului în spiritul sfârşitului de mileniu II şi începutul celui de-al III-lea, în care creştinătatea să acorde tuturor şansa de a găsi în doctrina lui Cristos, doctrina iubirii desăvârşite, mijlocul unic şi necesar al mântuirii.

Dar precum atunci „Irod şi împreună cu el tot Ierusalimul”, precum mereu, aşa şi acum, cu durere, trebuie să mărturisim, nu sunt puţini cei ce se întristează de Pruncul divin şi departe de a-i trăi viaţa îl persecută pe Cristos în semenul său, căci Cristos se naşte, trăieşte, suferă în toţi cei ce poartă chipul lui Dumnezeu prin creaţie şi al lui Cristos prin Botez. Cristos venind la noi „s-a micşorat pe sine chipul robului luând, întru asemănare omenească făcându-se” (Filip. 2,7); n-a adus cu sine nimic din gloria cerească decât o inimă plină de bunătate şi iubire, de iertare şi îndurare.

Cât de convingător ne vorbeşte sărbătoarea Crăciunului, cu ieslea sărăcăcioasă a Betleemului, că Cristos n-a venit să ne ia nimic, ci să ne dea totul; n-a venit să i se slujească, ci să slujească pe toţi, să îndeplinească slujba împăcării noastre cu Dumnezeu, să plătească singur preţul de răscumpărare, pentru toţi „ascultător făcându-se până la moarte şi încă moartea crucii”. (Filp. 2,8).

Sărbătoarea Crăciunului mai este şi un îndemn pentru toţi de a răspunde iubirii divine cu iubire, pe care s-o extindem la toţi, la toată creaţia lui Dumnezeu. Altfel am face dovada celei mai condamnabile ingratitudini, reprobată nu numai de Dumnezeu, dar şi de orice om de bună condiţie.

Cuvântul” ce s-a făcut păstorilor în Betleem şi nouă tuturor, pentru ca să nu rămână fără de bogat rod, urmând îndemnul revelaţiei divine deopotrivă şi al inimii noastre credincioase de a veni la Betleem, la acest glorios eveniment al Naşterii Domnului, să ne lăsăm pătrunşi cât mai adânc de adâncul lui înţeles, să luăm o hotărâre rezolută în a urma îndemnurile sfinte care se desprind cu atâta putere din Misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu.

A urma aceste îndemnuri înseamnă a nu zădărnici valoarea sărbătorii Naşterii Domnului pentru noi, iar sufletele tuturor vor gusta mângâierea fericită a dorinţei sfinte împlinite, şi ca păstorii vom „mări şi lăuda pe Dumnezeu” pentru toate.

Şi pentru ca bucuria Crăciunului să fie deplină pentru noi, să nu o uităm pe Maria, mama Pruncului dumnezeiesc, prin care Dumnezeu a coborât la noi pe pământ. S-o cinstim ca atare şi să-i înălţăm din inimă imnuri de laudă şi preamărire Celei plină de har, prin care „Naşterea lui Cristos să ne fie de folos”.

Darul Domnului Nostru Iisus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfâtului Spirit să fie cu noi cu toţi. Amin.

Crăciun 1997:

Se-mplinesc astăzi 1997 ani din ziua în care, sub raza unei stele, Cuvântul Cel Veşnic, Fiul Dumnezeului Cel Preaînalt, a luat trup omenesc din sânul Preacuratei Fecioare Maria şi S-a născut, ca fiu al ei, într-o iesle din Bethleemul Iudeii. Steaua s-a oprit pe bolta cerului deasupra Pruncului Iisus, oprind şi istoria omenirii la cifra zero, pentru ca oamenii să înceapă a însemna scurgerea anilor începând cu numărul unu, din ziua primului Crăciun. Primii colindători au fost îngerii coborâţi deasupra Viflaimului, iar prima colindă – imnul ceresc „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Primele daruri i le-au adus oamenii simpli cu sufletul curat – păstorii turmelor de oi, dar şi reprezentanţii înţelepţilor şi ai regilor – cei trei magi orientali, Balthazar, Gaşpar şi Melchior. Păstorii i-au adus câte un miel, brânză şi unt de la oile turmei lor. Magii, pecându-şi frunţile încoronate de laurii ştiinţei în faţa Atotştiutorului, i-au adus daruri simbolice: aur – ca unui Împărat al universului, smirnă – ca unui Arhiereu ceresc şi tămâie – ca Răscumpărătorului păcatelor oamenilor.

În aceste zile de sărbătoare, de la sfârşitul anului 1997 şi de la începutul anlui 1998, suntem, iară şi iară, învăluiţi în lumina stelei Bethleemului: inimile noastre fac pelerinaj la iconostasul amintirii şi al dulcii vremi trecute a copilăriei. Şi suntem, iarăşi, în Bethleem şi-n Ierusalim şi la Iordan, cu sensibilitatea de copii ai Tatălui nostru Cel din ceruri şi de fii ai Bisericii. Astăzi Sfânta Biserică ne reaminteşte câteva din misterele de bucurie ale Crăciunului:

Iisus s-a născut în umilinţa unui staul, într-o familie săracă, dar tocmai în această sărăcie se manifestă gloria cerească, precum a consemnat Evanghelistul Luca (2, 8-20). Biserica nu încetează să cânte această glorie a Nopţii Crăciunuli:

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fire îl naşte

Şi pământul peşteră Celui Neapropiat aduce.

Îngerii şi păstorii îl preamăresc,

Iar magii cu steaua călătoresc:

Căci pentru noi s-a născut Prunc tânăr,

Dumnezeu Cel mai înainte de veci” (Condacul lui Roman Melodul).

Misterul Crăciunului se împlineşte în noi când Cristos „ia chip” în noi. „Să te faci copil” în faţa lui Dumnezeu este condiţie pentru a intra în Împărăţia Lui. Pentru aceasta trebuie să te smereşti, să te faci mic. Ba mai mult, trebuie „să te naşti de sus”, „să fii născut din Dumnezeu”, „pentru a deveni copii ai lui Dumnezeu” (Gal 4,14; Mt 18,4; In 3,7; 1,13; 1,12).

Toată viaţa lui Cristos este mister de răscumpărare. Răscumpărarea culminează prin Jertfa de pe Crucea Golgotei, perpetuată liturgic, dar ea acţionează în toată viaţa lui Cristos, încă de la Întruparea Sa în noaptea Crăciunului, prin care El (zice Sf. Pavel) „a sărăcit de dragul vostru,pentru ca voi prin sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (1 Cor 8,9).

Dar toată viaţa lui Cristos este şi un mister de recapitulare. Căci tot ce a făcut, a spus şi a suferit Iisus avea drept scop să-l reaşeze pe omul căzut, în vocaţia lui dintâi: „atunci când S-a întrupat şi S-a făcut om, El a recapitulat în Sine îndelungata istorie a oamenilor şi ne-a dobândit posibilitatea mântuirii, astfel încât tot ce am pierdut în Adam, adică faptul de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, să putem recupera întru Iisus Cristos. Tocmai de aceea Cristos a trecut prin toate vârstele vieţii, pentru a reda astfel tuturor oamenilor comuniunea cu Dumnezeu” – afirmă Sf. Irineu (Adversus Haereses 3, 18, 7).

***

Bunul Dumnezeu S-a făcut om, coborând ca Prunc în ieslea Bethleemului. Aşadar, Dumnezeul Cel mai bătrân decât eternitatea S-a făcut copil, arătându-ne că şi noi ne putem reînnoi continuu, redând fiecărei vârste a noastre, culturii noastre, experienţei noastre de viaţă – mireasma tinereţii şi a nevinovăţiei. Cu bunătatea Sa, cu iubirea Sa, Dumnezeu vrea să transforme fiecare zi a vieţii noastre în clipe de bucurie sfântă. Trebuie doar ca noi să auzim glasul lui cel iubitor, care ne sfătuieşte, ne consolează, ne înţelepţeşte continuu. Aceasta este una dintre cele mai adânci lucrări mântuitoare: să asculţi vocea Sfântului Prieten dinlăuntrul tău, Care niciodată nu te înşală şi Care ţi se dăruieşte total. În permanentă conversaţie cu Iisus Cristos, avem siguranţa vieţii, nădejdea mântuirii, păzirea de duşmanii văzuţi şi nevăzuţi şi realizarea vocaţiei noastre.

Aşadar, să-L rugăm pe El şi să-L lăsăm pe El să ne conducă destinul, după voia Sa cea sfântă, deoarece dorinţele noastre nu întotdeauna şi nu în toate corespund chemării noastre; de aceea nici nu ni se împlinesc. Căci unele din dorinţele noastre pot fi glasul egoismului, sau al răzbunării, sau al pasiunilor rele, iar altele ne leagă prea mult de cele lumeşti, efemere şi amăgitoare. Ori, Bunul Dumnezeu vrea să fim liberi, vrea să ajungem la desăvârşire şi ne ajută să reuşim în viaţă prin propria noastră putere lăuntrică, prin tinereţea neîntinată a sufletului nostru. Dacă, uneori, permite să fim nedreptăţiţi, să ne fie răpite averile sau libertatea exterioare, sau pe cei dragi ai noştri, tot El, Bunul, ne întăreşte, ne dă echilibru interior, ne ajută să învingem. Să biruim prin rugăciune şi credinţă… Încercaţi ca Iov, să nu disperăm – căci el a fost salvat.

Martirizaţi ca sfinţii episcopi ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, care nu au păcătuit nici în închisorile comuniste, prin ură, împotriva torţionarilor – să credem, cu perseverenţa lui Iov şi cu tăria episcopilor martiri, că Dumnezeu este cu noi, că Dumnezeu nu ne-a uitat, că Dumnezeu nu doarme! Să ne luminăm cu acest mister de bucurie al Crăciunului: Dumnezeu este bun, Dumnezeu ne iubeşte, Dumnezeu este cu noi. Chiar dacă, la acest Crăciun, 1997, în peste 70 de localităţi din Dieceza Maramureşului preoţii şi credincioşii greco-catolici se roagă în spaţii improvizate sau sub cupola cerului, nu sub candelabrele bisericilor zidite de noi şi de părinţii noştri – cugetul nostru să fie luminat de steaua magilor din senina Noapte de Crăciun, călăuzindu-ne viaţa către Blândul Iisus. Chiar dacă nu-i fiecare masă îmbelşugată şi bradu-i mai sărac împodobit – inima noastră să tresalte de bucuria umililor păstori veniţi să se-nchine Pruncului Cel Preasfânt. Chiar dacă nu-s mulţi colindători la poarta casei noastre, că-i frig în casă şi viscoleşte-n ţară, noi să ascultăm, în adâncul fiinţei noastre, imnul oştilor îngereşti din seara Bethleemului, din care se revarsă peste lume, în şuvoi de note cristaline, însăşi soluţia salvatoare a omenirii: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Naşterea lui Cristos să ne fie de folos. Crăciun Fericit şi Sărbători Luminate,

Crăciun 1998:

Cuvântul Bethleem înseamnă casa pâinii. Oraşul Bethleem este locul în care, cu 1998 ani în urmă, Logosul, Cuvântul Cel Veşnic, trup S-a făcut înmugurind, prin lucrarea Spiritului Sfânt, din strănepoata regelui David, Maria, cea pornită spre locul străbunilor ei, pentru recensământul ordonat de cezarul de la Roma, şi pentru împlinirea destinului profeţit Bethleemului de a fi locul naşterii lui Iisus Cristos, Pâinea care s-a coborât din cer spre mântuirea lumii.

Să mergem şi noi la Bethleemul acela, de acum 1998 de ani. Era noapte şi vânt. Întuneric şi frig. Pe uliţele noroioase, Iosif şi Maria, obosiţi de drum şi îngrijoraţi de apropiata naştere, bat la porţi zăvorâte căutând un adăpost… Locuri nu mai avem! – li se răspunde mereu. Pentru toţi călătorii s-a găsit un loc, doar pentru familia sfântă nu! La ai Săi a venit, dar ai Săi nu L-au primit, va consemna trist evanghelistul Ioan. Atunci, ca şi astăzi, oamenii nu prea au loc de popas pentru Iisus! Doar într-un staul de vite l-a marginea oraşului s-au putut adăposti. „Viflaime, Viflaime,/Cum de n-ai primit în tine / În casele tale bune/Pe Fecioara Maria/Ca să-L nască pe Mesia?” Grajdul nu-i decât patru ziduri netencuite, din bolovani murdari, cu miros greu, înecăcios. Giovanni Pappini comentează: Locul cel mai murdar de pe lume, fost-a cea dintâi cameră a Unicului Neîntinat dintre cei născuţi din femeie. Fiul Omului, ce urma să fie sfâşiat pe Calvar de către animalele cărora le zice oameni, avut-a drept cel dintâi leagăn jgheabul din care ronţăie dobitoacele fânul cu florile minunate ale primăverii.” Se cutremură întreaga noastră fiinţă la această privelişte!

Dar dacă Cristos S-ar naşte din nou, El ar veni şi astăzi pe lume în aceleaşi condiţii: de sărăcie, de smerenie şi de suferinţă. Şi scopul venirii Sale ar fi acelaşi: de a-l împăca pe om cu Dumnezeu, prin jertfă; prin pilda vieţii Sale sfinte şi crucificarea din iubire.

***

Să pătrundem de la cele dinafară, la cele dinăuntru; de la cele exterioare la cele interne; de la cele accidentale la cele esenţiale: „Atunci, deşi locul naşterii lui Iisus era un grajd (stihira, glas 2 la Vecernia din 25 decembrie zice:), mare şi uimitoare minune s-a petrecut: Fecioara a născut fiu, şi pântecele i-a rămas feciorelnic; Cuvântul S-a întrupat, şi de Tatăl nu S-a despărţit; îngerii împreună cu păstorii au cântat: glorie întru cei de sus lui Dumnezeu şi pace pe pământ.” Da. Pe pământ a coborât pacea. Iisus a adus oamenilor cel mai mare dar: pacea din suflet, fericirea celui ce trăieşte conform voinţei lui Dumnezeu, minunata stare de beatitudine a omului în care Cristos este prezent, bucuria paradisiacă a celui ce poate spune, ca Sfântul Pavel: „Eu nu mai trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine.

Astăzi, după două mii de ani lipsa păcii pe pământ nu-i atât în afara noastră, în disputele, în luptele şi războaiele dintre noi, cât înlăuntrul nostru. Acolo nu-i pace: în conştiinţa noastră, în gândurile noastre, în inima noastră. Acolo-s patimile care ne înrobesc, greşelile care ne periclitează mântuirea, păcatele care ne tulbură pacea. Trufia, desfrânarea, lăcomia şi ura ne devastează viaţa, pun în mişcare proteste, neînţelegeri, drame şi nedreptăţi. Unde-i pacea? În cei ce se numesc creştini? În Biserică-i pacea? Fără îndoială, Biserica trebuie să fie Azilul Păcii! Dar, vai, ambiţia intră, uneori, şi în locul cel sfânt – şi aici oamenii caută mai mult a se înălţa pe sine, decât a se face folositori celorlalţi. Şi aici vedem, nu o dată, aceeaşi concurenţă ca-n lumea dinafară; aceeaşi întristare, dacă nu suntem luaţi în seamă; aceeaşi gelozie, faţă de cei ce ne sunt preferaţi.

Iisuse, Tu ne-ai promis: „Pace las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu cum o dă lumea” (Ioan 14, 27).

Aşa ne-ai spus odinioară. Unde, dar, a dispărut pacea din mijlocul nostru? Cine trăieşte, azi, în pace şi fericire? Din lecţia Bethleemului, tocmai aceasta trebuie să pricepem: că nu avem pace cu noi înşine, deoarece n-am făcut ordine în patimile şi instinctele care ne îndeamnă la păcat, şi că nu avem pace cu alţii până când nu avem pace în noi înşine. Apoi, să pricepem că sărăcia ieslei din Bethleem este o lecţie despre cumpătare şi modestie, atât de necesară şi astăzi. Căci în acel staul sărac au coborât îngerii cei sfinţi ai lui Dumnezeu, spre a-L preamări pe Iisus, dimpreună cu păstorii cei cu sufletele curate şi cu magii cei arzând de dorul de a-L vedea pe Cristos. Cu toţii împreună să mărturisim şi noi: „Naşterea Ta, Cristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru aceasta cei ce slujeau stelelor de la stea au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de Sus, Doamne, mărire Ţie!”. Să pricepem şi noi că mărire lui Dumnezeu nu se poate da decât din suflete curate; iar dacă nu-i de unde să dăm mărirea cuvenită lui Dumnezeu, nu putem avea nici pace pe pământ.

Naşterea lui Cristos, să ne fie de folos. Crăciun fericit şi sărbători luminate.

Crăciun 1999:

Naşterea Ta Cristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei” (din troparul Crăciunului)

Împodobit cu cetină de brad şi luminiţe strălucitoare, în giulgiu de colinde şi clinchet de clopoţei, sfântul Crăciun aduce cu el, şi în acest an, daruri deosebite şi puteri spirituale. Orice suflet atent, recules şi sensibil, recunoaşte, primeşte şi răspândeşte aceste daruri dumnezeieşti spre a se apropia de lumina cunoştinţei. Pentru creştinii luminaţi, Crăciunul nu este doar o povestire duioasă, cu o iesle şi trei păstori, o stea şi trei crai, nu este doar prilej de cadouri şi petrecere, ci este, în primul rând, şi mai presus de toate acestea, aniversarea unui fapt istoric dumnezeiesc, coborârea Cerului pe pământ, naşterea Pruncului Sfânt, Iisus Cristos, în ieslea Bethleemului, în vieţile noastre şi în destinele omenirii.

În vremea noastră, încă secularizată, bolnavă de ateism şi vlăguită de nedreptate, Crăciunul trebuie înţeles ca acel moment în care Cerul oferă daruri întregii omeniri. Şi cel mai preţios dar este certitudinea că Dumnezeu nu este o realitate abstractă, ci El este iubirea întrupată în Fiul Său Iisus Cristos, Care făcându-se om, a primit umanitatea în fiinţa Sa. Căci Iisus Cristos este „Dumnezeu cu noi”, este umanitatea în armonie cu Dumnezeu. Crăciunul ne-a dăruit harul să participăm la viaţa divină a lui Iisus. Căci, prin naşterea Sa din Fecioara Maria, a doua Evă a neamului omenesc, Iisus a devenit fratele nostru, Cristos-Dumnezeu, cel Care domneşte în unire cu Spiritul Sfânt şi împreună cu noi vieţuieşte în vecii vecilor.

În ciuda tuturor necazurilor, a primejdiilor şi a cataclismelor fără precedent care ameninţă omenirea, noi, fiii iubirii, să credem cu tărie în rodnicia rugăciunilor şi jertfelor creştinilor strânşi în jurul lui Iisus, Mântuitorul nostru. Să credem că, până la urmă, aceste rugăciuni şi jertfe, fecundate de harul lui Iisus, vor face ca omul acestui veac, în goană nebună după o fericire iluzorie, istovit şi dezamăgit de propria-i aventură, să-şi dea seama de zădărnicia frământărilor lui şi, ridicându-şi ochii la steaua Bethleemului, să înţeleagă că adevărata menirea a lui, adevărata fericire şi pace, nu o va găsi decât înfăptuind în propria sa viaţă mesajul îngeresc, adică: dând mărire lui Dumnezeu şi practicând bunăvoinţa, iertarea, iubirea faţă de semeni. Atunci când el, omul acestui veac în amurg, îl va fi proclamat pe Cristos ca Stăpânul suprem al inimii, raţiunii şi voinţei sale, adică, atunci când omul îşi va fi răstignit în sine ura, lăcomia, pofta dezordonată după dominaţie şi satisfacţii egoiste, supunându-le minţii şi, pe aceasta, lui Dumnezeu, atunci, şi numai atunci se va înstăpâni pe pământ lumina Bethleemului, pacea lui Cristos; între singuratici, în familii şi între popoare.

Iată omagiul şi darul ce se cade să i le facem astăzi lui Iisus Pruncul Sfânt, care, cu atâta duioşie îşi întinde mâinile gingaşe ca să ne cuprindă şi să ne strângă la pieptul Său divin. Iată şi lumina care trebuie să ne-o dorim şi să o împărtăşim unul altuia, ca fraţi ai lui Iisus, răscumpăraţi de El. Aşadar, în acest sens să ne dorim sărbători fericite. Căci pentru noi, creştinii, Bethleemul istoric nu are sens dacă nu este în acelaşi timp şi Bethleemul euharistic, în care Cristos a devenit în noi forţa motrice a întregii noastre activităţi de fiecare zi. Să ne reînnoim fidelitatea faţă de El, Regele nostru, şi să-L implorăm să-şi reverse lumina iubirii Sale peste întreaga omenire, peste această lume sfâşiată de ură fratricidă, rod amar al înstrăinării de Dumnezeu. Generaţia noastră are un privilegiu deosebit: cu sărbătorile sfinte ale acestui sfârşit de an, noi intrăm în Anul Jubileu – două mii de ani de la naşterea lui Iisus Cristos Mântuitorul. Mesajul Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al doilea către lumea „în mijlocul căreia creştinismul a avut, în aceste două milenii, o atât de mare relevanţă”, este un mesaj de iubire, de credinţă şi de speranţă; iar nouă, românilor, ne-a spus, în 9 mai l999, la Bucureşti: „Pomenesc cu veneraţie mărturia dată în timpul persecuţiei de atâţia creştini, iluştri cât şi necunoscuţi, care au rămas tari în credinţă şi au continuat să vestească Evanghelia, uneori cu preţul propriei vieţi. Fidelitatea lor constituie pentru discipolii Domnului un semn de speranţă.

Biserica noastră greco-catolică românească intră în noul mileniu cu darul ce l-a primit de la Dumnezeu. Despre acest dar, eminenţa sa cardinalul Alexandru Todea mărturiseşte: „Considerând drumul parcurs în cei 43 ani de catacombe a Bisericii Greco-Catolice, cunoscând starea sufletească a acelora care au trecut la cele veşnice, şi a acelora care au supravieţuit şi continuă să trăiască, eu rămân convins că ceea ce a primit Biserica Română Unită cu Roma a fost şi continuă să fie un mare dar din partea lui Dumnezeu. A fost alegerea unei modeste Biserici de a-şi mărturisi credinţa, într-un secol de ateism, în ciuda tuturor acelora care ar fi dorit să o distrugă, iar pe membrii ei să-i considere ca nişte laşi.” La acest Sfânt Crăciun, să ne reamintim şi de rostirea testamentară a primului Cardinal al Românilor, Iuliu Hossu, cel care, după ce a fost întemniţat şi privat de libertate timp de peste douăzeci şi doi de ani, înainte de moarte l-a încredinţat pe urmaşul său, Alexandru Todea, să comunice tuturor celor care l-au prigonit că i-a iertat; iar nouă ne-a lăsat acest mesaj pastoral: „Când ceasul dreptăţii va sosi, Biserica Unită să păşească în public cu doctrina iertării, cu armonia şi pacea între oameni… Fiţi tari în credinţă, nutriţi speranţa şi iubiţi-vă între voi, şi iubiţi pe toţi oamenii de orice naţionalitate şi de orice confesiune!

Acesta este şi mesajul pe care vi-l transmitem astăzi: iertare, credinţă, speranţă şi iubire !, dorindu-Vă să aveţi sărbători luminate: „Cristos se naşte – preamăriţi-L; Cristos din ceruri – întâmpinaţi-L; Cristos pe pământ – înălţaţi-Vă…

Crăciun 2000:

În Bethleem, colo, jos

Cerul arde luminos,

Preacurata

Naşte astăzi pe Cristos

Cei 2000 de ani creştini care se derulează de la prima venire a Eternităţii în timp, înalţă către poarta inimilor noastre icoana Preacuratei Maria, Femeia împăcării, Credincioasa care ascultă taina lui Dumnezeu, Fecioara umbrită de puterea Celui Preaînalt pentru a-L zămisli pe Cuvântul divin în trup omenesc, Dumnezeu-Fiul, Care se face prezent în Ea prin puterea Spiritului Sfânt.

Avându-O aproape de noi pe Sfânta Maria, Fecioara ascultătoare şi Maica Iubirii, să-i cerem, la acest Crăciun Jubiliar, Aceleia care este şi Patroana Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş, să-i cerem harul de a putea ierta şi de a iubi; de a recunoaşte în orice fiinţă şi în orice situaţie a vieţii şi a istoriei – prezenţa iubirii treimice a lui Dumnezeu, garanţia a tot ce există. Să recunoaştem şi să mărturisim în tot locul prezenţa lui Dumnezeu-Iubire, Cel întrupat în Pruncul Iisus, cu convingerea că nu există un dar mai mare, de primit şi de dăruit, decât cel al preamăririi lui Dumnezeu, cu gândul, cu vorba, cu fapta.

Pe Fiul în al Său nume,

Tatăl L-a trimis în lume –

Să se nască

Şi să crească,

Să ne mântuiască.

Pentru preamărirea lui Dumnezeu, în mijlocul acestei lumi, devastate de rău şi de urât, trebuie să redescoperim temeiul credinţei noastre. Cum poate blânda frumuseţe a Pruncului din Bethleem să aducă mântuire acestei umanităţi cinice şi lipsite de milă? Cum pot fi înfrânte ideologiile nefaste care au marcat ultimul secol al mileniului cu războaie, genociduri, distrugeri şi moarte? De ce permite Dumnezeu ca între făpturile create de El să fie atâta ură şi violenţă? Ce sens are istoria? În ce condiţii copiii şi tinerii noştri sunt chemaţi astăzi să înţeleagă înţelepciunea lui Dumnezeu şi frumuseţea vieţii conforme cu Evanghelia? Cum pot ei, într-o lume consumistică, în care pare că totul se poate cumpăra pe bani, cum pot ei să nu se lase înşelaţi de ceea ce este trecător, şi cum pot să se decidă, în schimb, pentru ceea ce valorează şi merită sacrificiu.

Răspunsul la aceste şi la alte întrebări îl găsim în paginile Sfintei Scripturi, asimilată prin lectură divină şi exprimată concret în viaţa multor mărturisitori ai timpului nostru, de la părintele Maximilian Maria Kolbe sau Maica Tereza de Calcuta, la Episcopii martiri ai Bisericii Greco-Catolice Române sau la tinerii care, în ajunul Crăciunului 1989, cu sângele lor au umplut potirul învierii neamului pe străzile din Timişoara, Bucureşti, Cluj, Sibiu …

Deschide uşa creştine/Că venim din nou la tine ! Drumu-i greu şi-am obosit/De departe am venit.

Viaţa aceasta poate şi trebuie să fie trăită frumos şi eroic. O observare sintetică a acestor 20 de secole creştine, ne descoperă sensul istoriei omenirii: o istorie orientată spre victoria finală a lui Dumnezeu, împlinită în Paştile Învierii Răstignitului – anticipare şi promisiune a învierii noastre a tuturor.

Aşadar, este necesar să ascultăm cuvântul care ne apropie de Dumnezeu, care ni-L face cunoscut, şi care ne consolidează credinţa în lumina ce ni s-a descoperit la peştera din Bethleem, peste muntele Tabor, şi până dincolo de Golgota. Astfel, întrebările, care uneori pun în dificultate inimile credincioşilor, au un răspuns clar: Dumnezeu nu ne lasă de izbelişte. El a iubit atât de mult lumea, încât pe Fiul său Cel Unul-Născut l-a dat, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţi veşnică. În iubirea Sa, descoperită pe cruce inclusiv tâlharului ce se pocăieşte, avem posibilitatea să recunoaştem şi să arătăm tuturor – credincioşi şi necredincioşi în căutare – frumuseţea care mântuieşte, care se dăruieşte, ca lumină şi putere, chiar şi în fragmentul dezorientat şi îndurerat al prezentului în tranziţie. Dumnezeu este credincios. El nu va îngădui să fiţi încercaţi mai mult decât vă stă-n putere. Ci, odată cu ispita, va aduce calea de a ieşi din ea, ca s-o puteţi răbda!

Pe scepticii şi întristaţii care nu văd, în lume şi în viaţă, decât negură şi ceaţă, să-i ajutăm să vină la lumină ! Să le arătăm că prezenţa în jurul nostru sau în noi a unor suferinţe, fizice, psihice şi spirituale, care îngreunează viaţa şi dau impresia de a nu şti să comunice bucuria Evangheliei, – nu sunt fără un rost divin, şi nici imposibil de biruit. Căci fiecare om, care citeşte cu atenţie în propria sa inimă, va descoperi o pace de fond, care nu este altceva decât o tăcută mărturie a sensului unei vieţi dăruite lui Cristos. Pe această mărturie putem zidi, în fiecare zi, o viaţă cu fapte frumoase, prin care să iradieze frumuseţea lui Dumnezeu. Privind la minunatul Prunc din Bethleem, să contemplăm frumuseţea care ne mântuieşte, şi să-L întronăm ca Domn al vieţii noastre pe Cel ce ne poate conduce, în ciuda tuturor slăbiciunilor noastre, spre plinirea Împărăţiei.

Veniţi, astăzi, credincioşii/Să săltăm, să cântăm, De Naşterea lui Cristos/Să ne bucurăm!/Că s-a născut Domn Preabun,/În sălaşul lui Crăciun. Că s-a născut Domn Frumos,/Numele lui e Cristos.”

Începând de la Crăciunul anului 1999, în tot cursul Anului Jubileu, Biserica Catolică a oferit creştinilor de pretutindeni şi lumii întregi un sfânt program jubiliar, concretizat în atâtea ocazii sfinte, la care a putut participa sufleteşte toată lumea. Iar în cetatea eternă, Roma, după ce s-a deschis poarta Bazilicii Sfântul Petru, s-au derulat după cum ştiţi şi dumneavoastră: jubileul copiilor; congresul euharistic; ceremonialul în onoarea tuturor martirilor din secolul XX; zilele mondiale ale tineretului; jubileul deţinuţilor; jubileul persoanelor vârsnice; apoi: jubileul episcopilor, caracterizat de cardinalul Gantin ca „o mare epifanie jubiliară”, căci cu această ocazie s-au adunat la altar, împreună cu succesorul lui Petru, 1.400 de episcopi, iar Sfântul Părinte Papa Ioan – Paul al II-lea a consacrat, Mileniul al III-lea, Preacuratei Fecioare Maria; apoi 250.000 de pelerini au participat la Marele Jubileu al Familiilor, iar Sfântul Părinte a cununat opt perechi de miri, de pe toate continentele, aducându-le aminte că „familia este un mare dar al lui Dumnezeu”… Să ne amintim şi de marele dar pe care Papa l-a instituit sub forma unei indulgenţe plenare jubiliare, de care au putut beneficia toţi aceia care, dezlipindu-se de păcat, au realizat o spovadă sacramentală, individuală şi completă, o împărtăşire euharistică şi au rostit în biserică o rugăciune după intenţia Sfântului Părinte.

La noi, în România, în cadrele atât de solemne ale Marelui Jubileu, s-a organizat un pelerinaj naţional la Roma, pentru a beneficia de harurile Jubileului, dar şi pentru a mulţumi Papei pentru vizita făcută în anul trecut poporului român. Apoi, este voia lui Dumnezeu ca Biserica noastră să-şi sărbătorească Jubileul propriu: 300 de ani de la sfânta unire cu Biserica Romei; un desăvârşit act religios şi istoric, care a însemnat reintrarea Bisericii Româneşti din Ardeal în comuniune cu Biserica cea Una, comuniune întreruptă prin schisma din anul 1054. Înalt Preasfinţitul nostru mitropolit, Lucian Mureşan, afirmă: „Noi considerăm Unirea pe care au înfăptuit-o înaintaşii noştri ca pe un act sfânt de refacere a unităţii Bisericii, pe care o slujim aşa precum au slujit-o cei ce au făcut-o şi au păstrat-o. Sfânta Unire are la bază trei documente fundamentale, care chiar dacă constituie piese de manevră în mâna oricui, pentru noi acestea rămân acte sfinte, voite de Dumnezeu şi exprimate de reprezentanţii legitimi ai clerului şi ai credincioşilor de atunci. Declaraţia Unirii elaborată de sinodul din februarie 1697, sub mitropolitul Teofil şi protopopii săi; Cartea de mărturie redactată în Marele Sobor din 7 octombrie 1698, la Alba Iulia, de către mitropolitul Atanasie Anghel împreună cu 38 de protopopi şi Manifestul Unirii, semnat la 5 septembrie 1700 de către acelaşi Atanasie cu 54 de protopopi reprezentând pe cei 1563 de preoţi, precum şi ţărani fruntaşi. Manifestul exprimă clar conştiinţa luminată a străbunilor noştri că ei revin la Unirea cu Biserica Romei de care au fost despărţiţi: ‹‹Slobozi, de bună voie şi porniţi de Duhul Sfânt ne-am unit cu Biserica Romano-Catolică şi prin rândul acestora ne mărturisim a fi mădularele ei…››. Acum, la oră solemnă, ne reînnoim şi noi credinţa faţă de Biserica Catolică cea întinsă pe toată faţa pământului şi faţă de capul ei vizibil, Sfântul părinte Papa”.

Acest praznic luminat,/Ce cu drag l-am aşteptat,

Vă dorim ca să vă fie/Sfânt prilej de bucurie,

La mulţi ani s-aveţi folos,/De Naşterea lui Cristos!

Crăciun 2003:

Ce-Ţi vom oferi, o, Cristoase, pentru că Te-ai arătat ca om pe pământ? Fiecare făptură, de Tine creată, îţi oferă recunoştinţa ei: îngerii – cântare; cerurile – steaua; pământul – o peşteră; deşertul – o iesle; iar noi – o Mamă Fecioară!…” (cântare a Vecerniei de Crăciun)

Se împlinesc astăzi 2003 ani de când a binevoit Bunul şi Înduratul Dumnezeu să îl trimită în lume pe însuşi Fiul Său. L-a trimis într-o iesle din oraşul Bethleem, cetatea natală a regelui-psalmist David, la plinirea vremii, când trebuiau să se-mplinească profeţiile; atunci „L-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său” (Galateni 4,4). L-a trimis în chip minunat şi neobişnuit: un Prunc Sfânt a luat trup omenesc din sânul unei Preacurate Fecioare. O stea se opreşte pe bolta cerului deasupra lor; ea îmbracă în lumină cerească chipul lui Iisus, al lui Iosif şi al Mariei. Cete de îngeri coboară într-un staul de vite, să cânte Celui Nou-Născut prima colindă: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Păstorii turmelor de oi din apropiere aduc primele daruri Sfintei Familii: câte un miel, unt şi brânză de la oile turmei lor. Apoi, săvârşind lungul lor pelerinaj, sub raza stelei călăuzitoare, sosesc şi cei trei crai, magii de la Răsărit, Balthazar, Gaşpar şi Melchior. Îşi pleacă frunţile lor, încoronate de laurii ştiinţei, în faţa Atotştiutorului întrupat, şi îi oferă simbolice daruri: aur – ca unui Împărat al universului, smirnă – ca unui Arhiereu ceresc, şi tămâie – ca Răscumpărătorului păcatelor oamenilor.

O, ce taină preaminunată şi neobişnuită! Aşa cântă Biserica, an de an:

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fire naşte

Şi pământul peştera Celui-Neapropiat aduce,

Îngerii cu păstorii preamăresc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut Prunc tânăr,

Dumnezeu Cel mai înainte de veci”.

(Condac la Naşterea Domnului).

Pe calendarul creştin greco-catolic 2004, care a ajuns deja în casele dumneavoastră, am înscris ca motto atât cuvintele profetice ale regelui Solomon: „Cine este Aceea care Se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna, strălucitoare ca soarele!” (Cântarea Cântărilor 6.10), cât şi mărturisirea Episcopului Ioan Suciu, unul din sfinţii martiri ai Bisericii noastre: „Pe prima pagină a sufletului nostru stă o făgăduinţă: surâsul Sfintei Fecioare, ajutor în crucile vieţii.” Astăzi, eu, Episcopul vostru, cu acest cuvânt pastoral şi cu arhierească binecuvântare, partici-pând la sărbătoarea fiecăruia dintre dumneavoastră, doresc să vă invit, ca la un ospăţ spiritual, să gustaţi şi să înţelegeţi o profeţie şi o împlinire a profeţiei.

Aşadar, cu peste nouă sute de ani înainte de Cristos, regelui Solomon i s-a arătat, prin descoperirea Spiritului Sfânt, că în zarea zbuciumată a istoriei oamenilor, întunecată de ură şi necredinţă, va apare acea Salvatoare a omenirii – Fecioara Speranţei, din care se va naşte Mântuitorul lumii. În faţa acelei vedenii minunate, copleşit de chipul Preacuratei, Solomon cade în extaz şi strigă: „Cine-i Aceasta, care ca zarea străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, şi ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război temută?”. Peste nouă sute de ani profeţia se-mplineşte: Maria, făptura minunată a Tatălui, capodopera Sfintei Treimi, zămislită fără de păcat strămoşesc în sânul Sfintei Ana, devine, de la vestirea îngerului Gavriill, mama Fiului lui Dumnezeu. În ieslea din staulul turmelor de la marginea Bethleemului, Aceasta, Fecioara Maria din Nazaret, naşte mai presus de fire pe Iisus Cristos. Sfântul Părinte Papa Paul al VI-lea, în Scrisoarea Apostolică „Marialis cultus” o numeşte: „Neprihănita Spiritului Sfânt, …mama lui Iisus Fiul lui Dumnezeu, Slujitoarea adoratoare a Cuvântului întrupat şi Mama Bisericii”. Aşadar, Maria continuă şi în cer oficiul său matern faţă de membrele lui Cristos – fiii Bisericii – cooperând la naşterea şi dezvoltarea vieţii divine în sufletele celor răscumpăraţi. De aceea putem spune, împreună cu Sf. Anselm (Sermo, 52): „Dumnezeu este Părintele făpturilor create, Maria este Mama făpturilor recreate”.

***

În toamna anului 1948, când comunismul ateist pornise şi în ţara noastră lupta împotriva lui Dumnezeu, pregătind şi conducând crunta prigoană împotriva Bisericii Române Unite cu Roma, atunci Episcopul Ioan Suciu îi încuraja pe credincioşii greco-catolici din România, prezentându-le cel mai puternic motiv de optimism, de încredere în Dumnezeu: Nu vă fie frică!, nu sunteţi singuri!, nu sunteţi părăsiţi!, căci: „Pe prima pagină a sufletului nostru stă o făgăduinţă: surâsul Sfintei Fecioare, ajutor în crucile vieţii”. Aceste cuvinte sunt şi astăzi, după 55 ani, foarte actuale.

***

Aşa-zisa lume creştină de astăzi, aflată adesea pe marginea prăpastiei, din cauza lipsei simţului moral, a simţului frumosului şi, mai ales, a simţului sacrului, are nevoie, mai mult ca oricând, de ajutorul, protecţia şi acoperământul Maicii Sfinte.

De aceea vă îndemn: Pentru mântuirea sufletelor noastre, pentru cei din familiile noastre, din ţara noastră, şi pentru salvarea lumii – să ne consfinţim inimii neprihănite a Mariei. S-o facem chiar astăzi, acum, aici. Lângă pomul de Crăciun, frumos împodobit cu globuri, lumânări şi strălucitoare beteală, să ne luminăm mintea şi să înălţăm gândul la chipul Preacuratei Fecioare Maria – tronul de heruvimi al dumnezeiescului Prunc:

Sub steagul Tău, Marie/Voioşi ne înrolăm

Şi pentru veci noi, Ţie,/credinţă îţi jurăm.

Regină eşti şi Mamă,/în lume şi în cer.

Aceia ce Te cheamă,/Sunt siguri că nu pier.

Aşadar, să fim foarte încrezători în ajutorul Maicii Sfinte, deoarece însuşi Dumnezeu S-a încredinţat Ei. S-a sălăşluit în Ea, pentru ca să poată sălăşlui şi în noi.

Cu aceste îndemnuri, Vă doresc Crăciun fericit şi sărbători luminate. Naşterea lui Cristos, să ne fie de folos.

Crăciun 2004:

Încă nu s-a stins lumina, bucuria şi cinstirea aprinsă în inimile noastre, cu o lună de zile în urmă, prin omagierea, la nivel eparhial şi universitar, a marelui ierarh, episcopul Maramureşului de pioasă amintire, Dr. Alexandru Rusu. Modelul său de păstor luminat al sufletelor încredinţate, exemplul său de mărturisitor al credinţei şi pilda întregii sale vieţi închinate Domnului, condensată în ultimele cuvinte spuse colegilor din celula închisorii din Gherla: „Fraţii mei, acum mă întorc la Dumnezeu pentru a primi răsplata pentru viaţa primită de la El, trăită şi jertfită pentru El, pentru Biserică şi pentru Români” – cuvinte care ne obligă să-i reînviem chipul în faţa Dumneavoastră, a tuturor preoţilor şi credincioşilor greco-catolici.

De aceea, la acest Crăciun vă propun să ascultaţi cu emoţie propriile sale cuvinte, transmise cu decenii în urmă prin Pastorala din ziua de Crăciun a anului 1931. Căci, cuvintele de atunci ale episcopului Dr. Alexandru Rusu se potrivesc atât de bine şi ceasului de faţă:

Veneraţi Fraţi şi Iubiţi Fii,

Iată vestesc vouă bucurie mare, care va fi la tot norodul: Astăzi S-a născut vouă Mântuitor, Carele este Cristos Domnul, în cetatea lui David. (Luca 2, 10-11).

Vremile deosebit de grele, prin cari trece azi […] întreaga omenire, au adus şi peste capetele noastre necazuri şi suferinţe pe cari abia suntem în stare să le purtăm. Clătinarea, ori chiar prăbuşirea celor mai puternice aşezăminte bancare […],visteria secătuită a ţării, […] foamea şi goliciunea cari îşi scot tot mai mult capul, la sate şi la oraşe, au întins peste toţi un văl de tristeţe nespusă, care suprimă, în atâtea părţi, până şi zâmbetul de pe faţa copiilor.

În mijlocul acestor greutăţi şi necazuri fără de nume, în mijlocul atâtor amărăciuni de tot soiul, sărbătoarea Crăciunului creştin ne trimite tuturor solia mângâitoare cuprinsă în cuvintele: ‹‹Iată vestesc vouă bucurie mare, care va fi la tot norodul: Astăzi S’a născut vouă Mântuitor, Carele este Cristos Domnul, în cetatea lui David›› (Lc. 2, 10—11).

Solia aceasta a fost adusă de îngerul Domnului, în noaptea primului Crăciun. […] Iar mângâierea şi bucuria cea mare, pe care ne-o aduce această solie, ni-se tălmăceşte tot prin graiuri de îngeri, prin rostul acelei ‹‹mulţimi de oaste cerească›› (Lc. 2, 13), despre care ne spune sf. Luca, evanghelistul Naşterii Domnului, că preamărea pe Dumnezeu, zicând: ‹‹Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, intre oamenii de bunăvoire›› (2, 14).

‹‹Lui Dumnezeu mărire şi pe pământ pace››: acesta e înţelesul minunat al sărbătorii Crăciunului, chemat să risipească necazul şi suferinţa din inimi, înlocuindu-le cu bucuria sfântă a Maicii Preacurate, care, înconjurată de Sf. Iosif şi de păstorii sosiţi cu de grab’, au uitat totul, pentru a se cufunda cu desăvârşire în adorarea tăcută, dar atât de mult grăitoare, a Celui născut din Fecioară. Alături de ei, stăm şi noi îngenuncheaţi sufleteşte în faţa ieslei din Peştera Bethleemului şi stăpâniţi pe de-a-ntregul de melodia cerească, ce răsună în noapte, căutăm să pătrundem, odată mai mult, înţelesul adânc al cântării.

Lui Dumnezeu mărire… vesteşte, înainte de toate, Naşterea Mântuitorului, pentru că în ea se reoglindesc de minune, cele mai de seamă însuşiri ale Părintelui nostru din ceruri. Bunătatea, prin care se dăruieşte în întregime şi într-un chip atât de perfect, iubirea, care-L face să se unească deplin cu natura omenească, mila, ce transpiră din putinţa de a veni în ajutorul slăbiciunilor noastre, puterea, care a reuşit să împreune într-o singură persoană pe Dumnezeu cu om, şi, în sfârşit, înţelepciunea, care a ştiut să găsească acest admirabil mijloc pentru a răscumpăra omenirea căzută în păcat, sunt tot atâtea însuşiri divine, cari se desprind de la sine din misterul sfânt al Crăciunului. Iar dacă mai adăugăm a spune, că a doua Faţă dumnezeiască, ‹‹Cuvântul…prin Care toate S-au făcut, şi fără de Care nimic nu S’a făcut din ceea ce s-a făcut›› (In. l,3) a primit să devină om muritor şi să Se nască în condiţiile de mare sărăcie pe care le cunoaştem, vom înţelege şi mai deplin mărimea iubirii lui Dumnezeu, Care ni-se destăinuieşte în chipul acesta.

Şi pe pământ pacene vesteşte acelaşi mister al Crăciunului. E pacea răscumpărării noastre din robia păcatului, e pacea luminii cereşti, care ne deschide cărarea ce duce la adevăr şi viaţă, e pacea graţiei dumnezeieşti, în stare să ne cureţe de orice întinăciune a păcatului şi să ne unească, în chipul cel mai desăvârşit cu Cel ce ne-a dat-o. Pacea, pe care ne-o pune în vedere taina negrăită a Naşterii Mântuitorului, este apropierea şi unirea noastră cu Dumnezeu, prin înlăturarea tuturor piedicilor care turbură şi zădărnicesc această unire; este împăcarea noastră lăuntrică, prin cunoaşterea adevăratului rost al vieţii, care nu stă în măririle şi comorile lumii acesteia, ci singur în slujirea cu credinţă a lui Dumnezeu, şi este iubirea deaproapelui, fără a cărei deprindere, făcută după învăţătura şi pilda Mântuitorului, ne primejduim însăşi iubirea lui Dumnezeu, care S-a coborât şi Se află între noi.

Îngenuncheaţi în faţa Copilului dumnezeiesc, a cărui Naştere o prăznuim azi, şi însufleţiţi de vraja cântării îngereşti, pornită, în valuri de adânci mângâieri, şi în colinzile purtate în tot locul de graiul copiilor noştri, nu se poate să nu ne pătrundem cu toţii de bucuria obştească a Crăciunului, care ne îndeamnă să nu căutăm azi la necazurile şi grijile lumii acesteia, ci numai la mângâierea ce ne-o dă înfrăţirea firii dumnezeieşti cu a celei omeneşti, a măririi lui Dumnezeu, arătate în chipul acestui Copil, şi a păcii noastre sufleteşti, răsărite din peştera care-L adăposteşte.

La aceste minunate cuvinte ale marelui ierarh, Episcopul Rusu, venim şi noi să vă reamintim că Dumnezeu a coborât cu 2004 ani în urmă în ieslea Crăciunului, pentru ca să fie prezent până la sfârşitul veacurilor în potirul Euharistiei, ca mântuitor pentru toţi acei creştini care se vor împărtăşi cu vrednicie de Trupul şi Sângele Său, Cel prezent în Sfânta Cuminecătură. Aceasta este cea mai mare bucurie a sufletului creştin!

Unul din cei mai mari sfinţi ai Bisericii, doctorul angelic Toma d’Aquino, adorând Sfânta Euharistie spunea: „O, pâine vie, frământată în cer, dospită în sânul Fecioarei Maria, coaptă pe lemnul Crucii pusă pe altar ascunsă în speciile sacramentale – întăreşte inimile noastre în bine şi călăuzeşte-ne paşii pe drumul vieţii, bucură sufletele şi curăţă gândurile noastre!

Pentru ca lumea mileniului trei să cunoască să înţeleagă şi să beneficieze de acest mântuitor dar a lui Dumnezeu, sfântul părinte Ioan Paul al II-lea a declarat perioada octombrie 2004 – octombrie 2005 „Anul Euharistiei”, a trimis lumii creştine scrisoarea apostolică „Mane nobiscum, Domine” – rămâi cu noi, Doamne!, şi a emis enciclica „Ecclesia de Eucharistia” – despre Euharistie şi raportul ei cu Biserica. Un capitol al acestui document papal este intitulat: La şcoala Mariei – femeiaeuharisticăadevăr valabil în toate vremurile.

De aceea şi marele ierarh, episcopul Alexandru Rusu, îşi încheia scrisoarea pastorală din care am mai citat cu aceste cuvinte: „Copilul dumnezeiesc, Care este în centrul sărbătorii ce o prăznuim, este cu totul nedespărţit de preasfânta Lui Maică Fecioară, şi astfel închinarea ce-i aducem astăzi Lui, se răsfrânge oarecum de la sine şi asupra acestei Regine a cerului, care nu încetează a se ruga pentru noi. Să-i mulţumim pentru aceasta din inimă, cerându-i cu toată încrederea să se întrepună necontenit, la Fiul său, pentru sufletele noastre”.

Crăciun 2005

Astăzi vi S-a născut, în cetatea lui David, Mântuitor, Care este Cristos – Domnul(Luca 2,11).

Cu aceste cuvinte îngerii coborâţi în câmpia Bethleemului au vestit păstorilor Vestea cea minunată: Mesia Cel dorit de veacuri S-a născut din Fecioara, mergeţi şi vedeţi dumnezeiescul Prunc „înfăşat, culcat în iesle” (Luca 2,12), El este Cel pe care profeţii poporului evreu L-au prorocit. Din Evanghelia după Matei aflăm că Vestea cea minunată nu s-a comunicat numai poporului evreu, ci tuturor popoarelor, căci întreg neamul omenesc aştepta cu dor un Mântuitor. Cum a coborât din ceruri vestea pentru toate celelalte popoare o spun cei trei soli ajunşi în capitala Palestinei, Magii, reprezentanţii înţelepţilor şi ai regilor, cei încoronaţi cu laurii ştiinţei: Balthazar, Gaşpar şi Melchior. Acestor magi, elita intelectualilor vremii, savanţi în ştiinţele religioase, filosofice şi astronomice, li s-a arătat pe cer o stea deosebită. Reproducem din Sfânta Evanghelie cuvintele lor (Matei 2,2):Unde este Cel ce S-a născut rege al iudeilor? Că-n Răsărit văzutu-I-am steaua şi am venit să I ne închinăm.

Cum L-au găsit cei trei Crai din Răsărit pe Iisus? Prin credinţă şi curaj. Credinţă puternică trebuie să fi avut, dac-au pornit la un drum atât de lung, periculos şi greu; iar la capătul drumului să-l întâlnească pe cruntul rege ucigaş Irod. Credinţa niciodată nu-i condiţionată de frică, de aceea magii merg în faţa lui Irod cu curaj şi, apoi, cu bucurie duc Pruncului Preasfânt darurile întregii umanităţi, pe care ei o reprezintă: aur – ca unui Împărat al Universului, smirnă – ca unui Arhiereu ceresc, şi tămâie – ca Răscumpărătorului păcatelor oamenilor. După care, fericiţi că L-au întâlnit pe Mesia „pe altă cale s-au dus în ţara lor”(Matei 2,12). Aşa s-a întâmplat atunci, cu 2005 ani în urmă, la primul Crăciun al omenirii.

***

În aceste zile de sfântă sărbătoare, învăluiţi în lumina stelei Bethleemului, să facem nu numai un pelerinaj la iconostasul amintirii şi al dulcii vremi trecute al copilăriei noastre, ci să dorim din tot sufletul, asemenea magilor Crăciunului, să-L căutăm, să-L găsim şi să ne împărtăşim cu Cel ce pentru noi şi pentru a noastră mântuire a luat trup omenesc, din Fecioara S-a născut, „S-a sălăşluit întru noi” (Ioan 1,14) şi ne-a asigurat că va rămâne de-a pururi cu noi: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28,20).

Înaltpreasfinţitul nostru mitropolit Lucian scria recent în revista Unirea de la Blaj: „Credincioşii Bisericii Catolice trebuie să fie însufleţiţi de iubirea cu care ne-a iubit Dumnezeu, prin Fiul Său, Iisus Cristos, rămas cu noi în Euharistie, Taina Iubirii”. Anul euharistic, proclamat de Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea s-a încheiat, dar Euharistia continuă. Aşadar, noi trebuie să-i urmăm pe cei trei magi în credinţă, în curaj şi în adoraţie. Să credem ceea ce învaţă Sfânta Biserică despre viaţa în Cristos prin Euharistie, căci împărtăşirea reală cu El este posibilă numai dacă noi ne menţinem în Trupul Său, adică în Biserică, pentru că numai aici este câmpul de iradiere permanentă a Persoanei Lui şi aici se revarsă continuu viaţa Capului Bisericii, Care este Cristos Domnul. Biserica ne învaţă cum să ne cuminecăm cu folos: să avem curajul de a ne cerceta obiectiv starea sufletească înainte de a ne apropia de sfântul potir, aşa cum îi învăţa şi sfântul apostol Pavel pe creştinii din Corint: Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâinea euharistică şi să bea din Sângele din potir, „căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor 11,29). Cel spovedit şi cuminecat cu vrednicie simte paradisul în sufletul său, putând spune ca sfântul Simeon Noul Teolog: „Văd în mine, întreg, pe Ziditorul lumii. Ştiu că nu voi mai muri, pentru că sunt înăuntrul vieţii şi că am viaţa întreagă ce izvorăşte înăuntrul meu: locul a tot ce am eu în mine îl ia Cristos” (Imne, XV).

Pentru a dobândi această stare de fericire să apelăm la „Femeia Euharistică” Maria, Maica Domnului, să ne ajute să intrăm în comuniune cu Cristos, căci ea, Preacurata, şi-a oferit propriul trup, propriul sânge pentru Pruncul Iisus, şi a devenit cortul viu al Cuvântului Întrupat, lăsându-se pătrunsă în trup şi în spirit de prezenţa Sa.

***

Magii Crăciunului au pregustat întâlnirea noastră cu Iisus Cristos Euharisticul, căci credinţa i-a ajutat să guste bucuria întâlnirii cu El. Ei nu s-au scandalizat că văd un copilaş, deoarece credinţa îi călăuzea spre adevărul că Acesta este Mesia, Mântuitorul lumii. În acest an, 2005 de la Naşterea lui Cristos, sub cerul înstelat al nopţii sfinte de Crăciun, Vă doresc tuturor să vă întâlniţi în ieslea sufletului vostru cu Iisus, să aveţi parte de liniştea, pacea şi fericirea din sufletul celor trei Crai din Răsărit îngenuncheaţi în adorarea Pruncului Sfânt lângă Preacurata Fecioară Maria şi sfântul Iosif Protectorul. Şi aşa precum magii, după această sfântă întâlnire „pe altă cale s-au întors în ţara lor”, şi cei care aţi fost astăzi la întâlnirea euharistică de Crăciun, să vă reîntoarceţi spre familiile dumneavoastră pe calea care conduce spre „Răsăritul Cel de sus”, Care este Cristos – Domnul, Mântuitorul. Chiar dacă, în acest an, nu-s mulţi colindători la poarta casei noastre, că-i frig în casă şi viscoleşte-n ţară, să biruim răutatea zilei, să vestim tuturor soluţia mântuitoare a omenirii cântată de oştile îngereşti în Bethleem: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Şi să ne colindăm unii pe alţii ca-n zilele de dulce amintire a copilăriei: „Cristos Se naşte – preamăriţi-L; Cristos din ceruri – întâmpinaţi-L; Cristos pe pământ – înălţaţi-vă!”.

Crăciun 2007

Eu sunt Pâinea cea vie, care S-a coborât din cer

(Ioan 6, 51).

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi cu ocrotirea Preacuratei Fecioare Maria am ajuns, iarăşi, să ne bucurăm împreună în Ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Cristos.

Este ziua de Crăciun. Pentru această zi ne-am pregătit de şase săptămâni. Am postit, fiecare după putinţă, mai ales prin reţinerea de la faptele cele rele. Am reînvăţat colinzi. Am depănat amintiri. Am reînviat, cu drag şi dor, un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, când umblam cu steaua şi cu irozii şi cu viflaimul. Pe la vecini şi rudenii. Pe la casele în care brăduţul scânteia de beteală, colacul de grâu era pe masă, vinul rubiniu în pahare. Şi era atâta bucurie şi veselie. Chiar şi în colinda mai domoală a bătrânilor cu ochii înlăcrimaţi de-atâta dor după copilăria apusă.

Ne-am pregătit de Crăciun. Am mai deschis, fiecare, cărţile de rugăciuni şi Cartea Sfântă cu cele patru Evanghelii.

Pe la începutul sfintei evanghelii după Matei, am citit când şi cum, sub raza unei stele, care lumina o iesle dintr-un grajd, au coborât din cer cete de îngeri şi arhangheli cântând, pentru că acolo jos coborâse însuşi Dumnezeu întrupat în Sfântul Prunc Iisus Cristos, ca fiu al Preacuratei Fecioare din Nazaret, de la Spiritul Sfânt. Aşa grăieşte şi colindul străbun:„În Bethleem, colo jos,

Cerul arde luminos:

Preacurata naşte astăzi

Pe Cristos

Sau, cum se zice în altă colindă, în care exclamăm bucuria Crăciunului:„O, ce veste minunată

În Bethleem se arată:

C-astăzi S-a născut

Cel făr-de-nceput,

Cum au zis proorocii.

Acestuia au venit să I se închine, scrie în continuare Evanhgelistul Matei, şi cei trei Magi, Crai ai neamurilor de la Răsărit, care „căzând la pământ s-au închinat lui Iisus; şi deschizând vistieriile lor, i-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă” (2,11).

Continuând lectura biblică, am ajuns şi pe la sfârşitul Evangheliei după Luca, unde am recitit acel episod din dimineaţa Învierii în care se spune că în acea Duminică pe uliţele Ierusalimului mărşăluia teroarea. Cleopa şi Luca, doi dintre discipolii Răstignitului, având o treabă a lor la Emaus, părăsesc oraşul. Se strecoară discret prin poarta Efraim. Singuri pe drum. De la o vreme, li s-a adăugat, pe cale, un al treilea călător. Deşi, părea a fi de-al lor, ochii le erau ţinuţi să nu-L recunoască pe Iisus. El intră în vorbă cu ei. După ce află de ce sunt trişti, îi mustră:O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, să pătimească acestea, Cristos, (dar) şi să intre (apoi) în gloria Sa?.

Lui Luca şi lui Cleopa li s-a risipit negura dintre pleoape doar după ce, simţind că nu sunt în stare să se despartă de tainicul lor tovarăş de drum, L-au rugat insistent să rămână cu ei, iar Oaspetele, intrând cu ei în casă, „a luat pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut. Şi El S-a făcut nevăzut. Şi au zis unul către altul: Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile? Şi în ceasul acela sculându-se s-au întors la Ierusalim”(Luca 24,13-52).

Cei doi discipoli nu-L mai văd pe Iisus în trupul ce li s-a arătat pe cale, dar îl simt prezent în inima lor.

Aşadar, la Emaus, prin gestul ritual al frângerii pâinii, Iisus nu dispare, dar trupul Lui „se face nevăzut” pentru că, prin însăşi binecuvântarea pronunţată, El se transformă din Iisus-Înviat în Iisus-Pâine Euharistică. Acesta le-a deschis ochii şi i-a transformat, pe cei doi fugari fricoşi, în Apostoli, vestitori ai adevărului Învierii!

Să luăm aminte că Luca şi Cleopa au coborât la Emaus, numai că, ei, după „frângerea pâinii, când L-au primit pe Iisus Cristos în inima şi-n trupul lor, de îndată şi cu mare bucurie s-au reîntors şi au urcat la Ierusalim vestind şi trăind, până la martiraj, Învierea şi prezenţa reală a lui Iisus în Sfânta Pâine de pe altar.

Noi ce mai aşteptăm? Vrem Crăciun fericit? Vrem bucurie -n suflet şi pace -n casă şi oaspeţi dragi la masă? Vrem să colindăm ca îngerii şi să ne bucurăm ca păstorii şi să călătorim ca magii la Ierusalimul cel sfânt al sufletului nostru de copii? Vrem sărbători sfinte şi fericite? Vrem să-L simţim în inima noastră şi să-L vedem cu ochii sufletului nostru pe Pruncul Sfânt din ieslea Betleeemului?

Vrem să urcăm la Rusalim?

Toate acestea sunt posibile. Şi cred că foarte mulţi dintre Dumneavoastră v-aţi convins de acest adevăr, şi aveţi parte de această bucurie a sărbătorii. Toţi cei care, după smerită mărturisire, L-aţi primit cu vrednicie pe Euharisticul cel nevăzut, dar prezent. Aşa cum mărturisim şi prin cântarea Heruvicului: „Pe Cel nevăzut înconjurat de cetele îngereşti. Aleluia.

***

Să-i mulţumin pentru această stare de fericire Maicii Domnului, cea numită de sfântul părinte Papa „Femeia Euharistică” și s-o rugăm să ne ajute să intrăm, cât mai des şi cu vrednicie, în comuniune cu Cristos, căci ea, Preacurata, este cea mai grabnică şi mai puternică mijlocitoare a noastră către Fiul său şi Dumnezeul nostru, pentru că ea şi-a oferit propriul trup, propriul sânge pentru Pruncul Iisus, şi a devenit cortul viu al Cuvântului Întrupat, lăsându-se pătrunsă în trup şi în spirit de prezenţa Acestuia.

Vă doresc tuturor celor care aţi fost astăzi la întâlnirea euharistică de Crăciun, să vă reîntoarceţi spre familiile dumneavoastră pe calea care conduce spre „Răsăritul Cel de sus”, Care este Cristos–Domnul, „Pâinea care S-a coborât din cer, Mântuitorul nostru.

Vă doresc să aveţi parte de credinţa, liniştea, pacea şi fericirea din sufletul celor trei Crai din Răsărit îngenuncheaţi în adorarea Pruncului Sfânt lângă Preacurata Fecioară Maria şi lângă sfântul Iosif Protectorul și împreună cu toţi cei dragi ai Dumneavoastră să-L colindaţi, căci:

Pe Fiul, în al Său nume, Tatăl L-a trimis în lume:

Să se nască şi să crească, Să ne mântuiască.”

26 decembrie: Serbarea Maicii Domnului

Naşterea lui Cristos, să ne fie de folos

Pentru a 1968-a oră, omenirea creştină trăieşte zile de mare entuziasm: cu colacul de grâu curat pe masă, cu bradul frumos împodobit în sclipitoare beteală,cu sufletul amenajat în duhovnicească iesle gata a-L cuprinde şi a-L adăposti pe dumnezeiescul Prunc, cu cugetul luminat de steaua magilor, cu inima tresăltând de bucuria păstorilor, ne-am unit glasurile cu ale cetelor îngereşti, înălţând către înaltul cerului imnul de slavă, ce exprimă marea dorinţă a sufletului creştin: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace şi între oameni bunăvoire.

Crăciunul este ziua păcii şi a bucuriei, sărbătoarea îngerilor şi a colindătorilor, a părinţilor şi a copiilor. „Mărire ţie, frumos Crăciun…,O, ce veste minunată…, O, brad frumos…, Naşterea Ta, Cristoase…”- ce explozii de entuziasm creştinesc, ce bucurie, ce hrană reconfortantă! Şi câtă certitudine: „Astăzi S-a născut Cristos…” și ce dorinţă: „Să ne fie de folos!

Încercând o retrospectivă, întorcându-ne cu gândul în urmă cu două milenii, să vedem:

Cum arăta faţa lumii la anul zero, când Bunul Dumnezeu a socotit că este timpul să-L trimită în lume pe Fiul Său?

De la un capă la altul al Terrei, de la Piramida lui Keops din îndepărtatul Egipt, până la Coloanele lui Hercule din îndepărtata Spanie, stăpânea Imperiul Roman, stăpânire cruntă, nedreaptă, neomenească. La Roma, Octavian Augustus imperator, petrecea în lux şi desfrâu cu Cleopatra, fiica Nilului, împreună cu potentaţii zilei, în timp ce popoare întregi erau măcinate în războaie de cucerire şi gemeau în cătuşele sclaviei. Femeile considerate fiinţe inferioare, sclavii, animale de muncă. O societate în descompunere, o mocirlă în care colcăia nedreptatea, ura, viciul şi bestialitatea. Imoralitatea era ridicată la rang de virtute. Omenirea orbecăia în întuneric, împotriva firii. Cele mai josnice patimi le glorifică, virtuţile decad. Nu este, oare, o sfidare a virtuţii şi a firii însăşi că lumea îşi făurise zei care să reprezinte chiar viciul şi decandenţa, ca: Bachus, Afrodita şi alţi zei, zeiţe şi vestale?

În această beznă, în acest întuneric, la anul zero, într-o modestă iesle din Bethleemul Iudeii, sub raza unei stele, se naşte şi îşi face intrarea în lume Cel pe care textele sfinte, de la Isaia până la evanghelistul Ioan, îl numesc cu predilecţie „Lumina lumii”. În această beznă apare Iisus Cristos lumina lumii, în această mocirlă se întrupează, dintr-un crin: Fecioara Maria, căreia îi este închinată, spre aleasă cinstire, şi ziua a doua de Crăciun. S-a ivit în lume o lumină, şi forţele întunericului trebuie să se risipească, zeii trebuie dărâmaţi de pe piedestale, firea restabilită în echilibru, cruda societate sclavagistă să-şi asculte cântecul de îngropăciune, relaţiile dintre oameni fundate pe temelii noi, la baza cărora să fie: dreptatea, egalitatea, dragostea. Din Bethleemul Iudeii, Lumina va urca pe Golgota, apoi, prin discipolii Săi, va coborî în catacombele Romei, pe uliţele Alexandriei, în areopagul Atenei, în Pont, Galaţia, Capadochia, Bitinia, Creta, Cipru, Egipt, Cirenaica, Africa, Libia, Insulele Britanice, Sciţia, Colose, pantoté!, pretutindeni, scoţând omenirea din starea de barbarie şi bestialitate, determinând-o să se înscrie pe altă orbită, să urmeze un alt drum, drumul luminii, al binelui, al progresului, al apropierii de chipul lui Dumnezeu; un drum în perpetuă ascensiune către Cer, aşa cum îl consemnează istoria celor douăzeci de secole, trăite de omenire la lumina doctrinei creştine.

Una din aceste lumini, care au schimbat faţa lumii, este doctrina creştină despre familie. Sfânta Evanghelie de azi, relatându-ne episodul expatrierii familiei Pruncului Iisus în Egipt şi măcelărirea în Bethleem a nevinovaţilor copii, din ordinul cruntului Irod, ne îndeamnă la abordarea acestui subiect. Familia sfântă a lui Iisus, viaţa acesteia şi, în paralelă, viaţa împăratului Irod ni se prezintă ca două silogisme, într-un tratat de logică, ce impun o concluzie, ca subiect de meditaţie şi edificare sufletească:

Irod era fiul ofiţerului Antipater, edomit în armata ultimului vlăstar al dinastiei Hasmoneilor, Ioan Hircan I. Tânărul Irod, fire de aventurier, pleacă la Roma unde, prin linguşiri şi intrigă, devine protejatul împăratului Marc Antoniu. Când acesta cade răpus pe câmpul de luptă de la Acţium, Irod trădează, trece în tabăra lui Octavian oferindu-i serviciile. La anul 37 î.Cr. cotropeşte Palestina, ţara propriilor părinţi, şi, ca răsplată, este numit rex socius- rege asociat al tiranului de la Roma, pe care îl câştigă prin plocoane; numai la căsătoria Liviei, fiica lui Octavian, Irod aduce ca dar o corabie acoperită complet cu plăci de aur. Câtă sudoare o fi curs pe spinarea celor împilaţi de Irod, numai pentru această corabie! Ajuns stăpân al Palestinei, vicleanul Irod o ia de soţie pe o prinţesă din neamul Hasmoneilor, Miriam. Dar, de frica urzirii unui complot, după puţin timp, o ucide sugrumând-o. Următoarele trei soţii ale lui au avut aceeaşi soartă. Pe altele le-a alungat. Pe cumnatul său l-a înecat în baie. Pe doi din proprii săi copii, Aristobul şi Antipater, i-a ucis. Glasurile de revoltă, ce se ridicau din poporul împilat şi cereau o brumă de dreptate, le muţea cu tăişul sabiei. La anul 37 al stăpânirii sale, trei Crai veniţi din ţările Orientului îi spun că s-a născut Mesia Împăratul lumii. Irod trimite în Bethleem detaşamente înarmate, care să treacă prin ascuţişul sabiei toţi copii nou-născuţi. Spre sfârşitul vieţii, Irod capătă o boală grea, tot corpul i se cangrenează carnea începe a-i putrezi pe oase, mirosind atât de urât încât sclavii care-l îngrijeau, de multe ori, leşinau din pricina mirosului insuportabil. Doctorii vremii îi mai potoleau durerile punându-i pe corp bucăţi din carne proaspătă de viţel, în care se adunau viermii din plăgile lui puturoase. Înainte de moarte a dispus să-i aresteze pe toţi bărbaţii de seamă din Palestina, peste cinci sute de oameni, i-a închis şi a poruncit sorei sale ca, la moartea lui, toţi să fie omorâţi. Dar el a murit fără ca să se împlinească şi această ultimă crimă. Un profesor de la Facultatea de Teologie, de azi, din Ierusalim, Dr. Iozef Klausmer, a afirmat despre Irod că „s-a urcat pe tron ca o vulpe, a trăit ca un tigru şi a murit ca un câine”. O cloacă de viermi, un stârv descompus – reprezentând imaginea lumii care trebuia să apună odată cu el, odată cu Octavian Augustus, pentru că în Bethleemul Iudeii s-a născut Mesia! Şi odată cu venirea Lui întreaga creatură este răscumpărată, este salvată de la căderea în non-sens. Începe o eră nouă, de profunde transformări.

Transformarea omenirii începe cu prima verigă din lanţul existenţei sociale terestre – familia. De aceea Fiul lui Dumnezeu luând chip de om, se naşte într-o familie, modestă dar sfântă, umilă dar demnă, dând pildă oamenilor cum să vieţuiască pentru a se îndumnezei. În contrast izbitor cu pilda lui Irod, sub stăpânirea căruia se naşte Iisus, Familia Sfântă rămâne peste veacuri exemplu de urmat. În contrast izbitor cu concepţiile veacului în care S-a întrupat Întemeietorul, doctrina creştină transformă familia într-o şcoală a virtuţilor. Pentru creştinism, familia, adică relaţia bărbat-femeie-copii, nu este o simplă formă de vieţuire. Sfinţii Părinţi ai Bisericii îndrăznesc să numească familia: imagine a Sfintei Treimi; precum în Cer, între Tatăl şi Fiul şi Sfântul Spirit există o unitate de viaţă dar şi o trinitate de Persoane, tot aşa în familiile de pe pământ trebuie să existe o unitate de viaţă în iubire şi o pluritate de persoane. Familia creştină este o mică biserică, cu miros de agheasmă şi de busuioc, de cruce şi de icoană. Familia creştină este căminul moravurilor simple, dar aspre, cum era casa dreptului Iosif; este casa în care se munceşte şi se învaţă; se respectă religia şi morala, obiceiurile strămoşilor; datoriile faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Aşa cum s-au învăţat şi respectat în casa dulgherului din Nazaret şi a Fecioarei Maria, unde părinţii adoptivi şi Copilul nu cercetau numai casa din Nazaret închinată Domnului, ci în fiecare an se duceau în pelerinaj la templul din Ierusalim, de sărbătoarea Paştilor. Familia creştină este casa părintească, cu copilăria şi învăţăturile ei, cu dorurile şi amintirile ei, cu binecuvântările şi uneori, vai!, cu blestemele ei când a pătruns în ea fumul înăbuşitor al casei lui Irod. Familia creştină a fost de-a lungul secolelor celula cea sănătoasă, cheagul şi fundamentul progresului societăţii.

Fie acest Crăciun şi ziua cinstirii Maicii Domnului prilejul întăririi tradiţiei sfinte a vieţii familiale creştine, astfel ca, aşa cum frumos zice colinda, „Naşterea lui Cristos, să ne fie de folos. Acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

PERIOADA TRIODULUI

La Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi

Mai întâi o precizare: În calendarele de toate nuanțele, la toate confesiunile, ziua de astăzi este denumită Duminica înfricoșătoarei judecăți. Doresc să nuanțez: Ziua de Apoi va fi înfricoșătoare, dar numai pentru cei de-a stânga Dreptului Judecător. Pentru cei de-a dreapta va fi Ziua bucuriei, a binecuvântării. Așa le va spune Iisus: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi Împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25). Noi, cei care am venit astăzi în fața altarului sfintei mănăstiri din Prislop, dorim să fim binecuvântați. Suntem aspiranți la fericire.

A doua precizare: Împotriva tuturor celor care au anunțat, de-a lungul timpului, și ne înfricoșează mereu, că ei știu când va fi Ziua Aceea, afirmăm răspicat cuvântul Mîntuitorului Iisus Hristos, cel care El însuși va fi Judecătorul: „Ziua aceea şi ceasul acela nimeni nu-l ştie, nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, fără numai Tatăl”. Aşa consideră Domnul Dumnezeu că este bine, să nu ştiți Ziua aceea, pentru ca pururi să privegheaţi, să fiţi pregătiţi.

Dragii mei aspiranți la fericire,

După concepţia creştină, atât lumea, cât şi viaţa omului au scop final. Scopul final al lumii este înnoirea ei prin Dumnezeu, iar scopul vieţii este fericirea veşnică în lumea cea nouă. Viaţa viitoare, fiind ţinta finală spre care aleargă (vrând sau nevrând) toţi pământenii şi stând în interdependenţă cu viaţa de pe pământ (întrucât aici, prin felul de-a vieţui, ne completăm fişa de intrare în fericirea sau în osânda veşnică) are o importantă deosebită pentru fiecare om. Valoarea teoretică a concepţiei creştine despre viaţa viitoare constă în înlăturarea neştiinţei, risipirea nesiguranţei şi salvarea din labirintul filosofiilor profane – ceea ce oferă gândirii claritate, siguranţă, optimism. Valoarea practică este tot atât de importantă întrucât gândul la rai este un imbold spre săvârşirea binelui în lumea aceasta, iar teama de iad ne reţine de la cele rele. Învăţătura aceasta constituie o piesă principală a doctrinei creştine, numită Eshatologie, şi cu ea se încheie edificiul ei dogmatic. Acest adevăr mângâietor: nu am fost creaţi pentru a trăi doar această infinită clipă din eternitate, condensată în 70-80 de ani, ci pentru eternitatea întreagă; şi că, totuşi, în această efemeră clipă putem dobândi o întreagă eternitate fericită; acest adevăr mângâietor l-a descoperit Dumnezeu începând cu Moise, apoi în chip desăvârşit prin Iisus Cristos. Acest mângâietor adevăr îl vesteşte Biserica în fiecare an, în Dumineca de dinaintea postului Paştilor.

Înainte de-a urca Golgota, Iisus Cristos se retrăgea mereu, împreună cu discipolii, în locuri liniştite, pentru a se ruga şi pentru a le da ultimele învăţături. Aşa şi a treia zi, după intrarea triumfală din Dumineca Floriilor, iese cu sfinţii apostoli prin poarta dinspre Betania şi se refugiază din zgomotul babilonic al Ierusalimului, începând a urca muntele, zis al Măslinilor sau Eleonului. De pe o colină se vede panorama oraşului; mai ales imaginea măreţului Templu, cu zidurile din piatră şlefuită şi lemn de cedru poleit cu aur, strălucind în ultimele raze ale soarelui – e un tablou fascinant de frumos. Unul din apostoli (poate loan, căci era mai tânăr şi mai în stare să se entuziasmeze, sau poate luda, pe care-l fascina bogăţia, aurul, arginţii), nu se poate stăpâni să nu exclame: „Învăţătorule, uite ce pietre, şi ce ziduri!” Iisus se întoarce cu faţa spre Ierusalim: – „Vezi aceste ziduri mari? Nu va rămâne nici piatră pe piatră care să nu se risipească”. Răspunsul îi uluieşte pe Apostoli, dar nici unul n-are tăria să întrebe; continuă urcuşul în tăcere, fiecare însă cugetând la acele vorbe… Ajunşi sus, la locul obişnuit de pe muntele Măslinilor, Apostolii nu mai pot rămâne în tăcere şi Îl întreabă: „Spune-ne când vor fi acestea, şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?” Să distingem cele două întrebări care se pun:

1) Când va fi dărâmat Ierusalimul? 2) Când va veni a doua oară Fiul lui Dumnezeu, ca Judecător?

Răspunsul la primul când a intrat în tiparele istoriei, a devenit fapt împlinit. Cei mai mulţi din generaţia de atunci l-au şi trăit, pentru că, la mai puţin de patru decenii, mai precis – în anul 70 de la Cristos, în urma unei răscoale a iudeilor, oştirile romane pătrund în Palestina, asediază Ierusalimul şi dărâmă Templul, transformând totul în scrum şi pulbere. Fiii lui Israel, care în loc să-L primească pe Mesia, L-au crucificat pe Golgota, sunt luaţi robi sau se risipesc în cele patru vânturi, peste tot pământul, risipiţi până astăzi, mare parte din ei, iar din vestitul Templu, ce reprezenta o instituţie decăzută în fariseism, nu a rămas sub scrumul incendiilor decât o dărâmătură de zid, numit şi azi „zidul plângerii, lângă care şi azi iudeii merg de-ngenunchează, se izbesc cu pumnii în piept şi cu ochii înlăcrimaţi îngână Psalmii de jale ai prorocului rege David.

Răspunsul la al doilea când, l-a dat, atunci, pe muntele Măslinilor Iisus Cristos: „Ziua aceea şi ceasul acela nimeni nu-l ştie, nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, fără numai Tatăl”. Aşa consideră Domnul Dumnezeu că este bine, să nu ştiţi Ziua aceea, pentru ca pururi să privegheaţi, să fiţi pregătiţi. Dar această Zi va veni. Şi va fi precedată de anumite semne, din împlinirea cărora vom putea înţelege că ea nu este departe:

1.Predicarea Evangheliei la toate neamurile (Matei 24,14).

2.Convertirea întregului popor evreu la creştinism (Romani 11,25-26).

3.Venirea lui Enoh şi Ilie profetul (Apocalipsă 11,3-7).

4.Apariţia lui Anticrist, răutatea întruchipată, adversar al lui Cristos (II Tesalonicieni 2,3-4).

5.Apostazia generală, lepădarea multora de creştinism (I Timotei 4,1-2). Şi alte semne. Ordinea în care se vor succeda aceste semne, nu este cunoscută, dar ele se vor întâmpla, cu siguranţă, înainte de a doua venire a Domnului. Important nu este când va veni Judecătorul, ci cum va fi pentru noi Judecata. Pentru a ne ajuta să „priveghem”, Mântuitorul ne face cunoscut şi tabloul Judecăţii de Apoi: La a doua venire a lui Cristos, modul actual de existenţă a lumii va înceta şi va începe „un cer nou şi un pământ nou”. Soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina sa, stelele vor cădea de pe firmamentul lor, totul va fi cuprins într-o linişte de mormânt, ca la începutul lumii, când totul „era gol şi pustiu” (Geneză 1,2). Se încheie un mod de existenţă. Ce din haos, Doamne-a apărut/Se reîntoarce-n haos/Ce din repaos s-a născut/Se-ntoarce în repaus. Apoi, ca la-nceputul lumii, când a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” şi a început a crea…, aşa va începe atunci înnoirea lumii, prin Dumnezeu: cer nou şi pământ nou (II Petru 3, 13). În liniştea adâncă, glas de trâmbiţă va răsuna: Sculaţi morţilor şi veniţi la Judecată! Toţi. Şi cei pe care i-a înghiţit pământul, şi cei pe care i-a ars focul, şi cei pe care i-au înecat apele, şi cei pe care i-au mâncat corbii. Toţi. Şi toate duhurile rele (II Petru 2,4). După ce morţii se vor scula şi se vor uni sufletele cu trupurile (spiritualizate, ca trupul Domnului după Înviere), îngerii vor aduna toate popoarele şi le vor aduce înaintea tronului de judecată. O lumină ca de fulger va lumina cerul, pentru ca în raze strălucitoare să apară Crucea, semnul sfânt al mântuirii noastre (Matei 24,30). Apoi, în scena imensă a lumii noi, îşi va face intrarea, de toţi simţită, Dreptul Judecător, înconjurat de slavă (Matei 16,27), împreună cu sfinţii apostoli şi cetele îngereşti.

Începe înfricoşătoarea judecare! Adunaţi fiind în faţa Domnului, toţi oamenii înviaţi sau transformaţi şi toate spiritele rele, dreptul Judecător, cunoscând starea tuturor, va da fiecăruia putere să-şi vadă întreg trecutul său. Atunci fiecare îşi va vedea, ca-ntr-o oglindă sau ca-ntr-o carte deschisă, viaţa sa pământească; va vedea efectele ideilor şi faptelor sale în urmaşi, şi va trage consecinţa acestei constatări. Fiecare va vedea, totodată, şi trecutul celorlalţi oameni, încât starea fiecăruia va fi cunoscută în mod public.

Toţi vor vedea şi vor şti dacă ai necinstit numele lui Dumnezeu şi L-ai blestemat.

Toţi vor vedea, vor şti şi vor auzi cum striga către cer:

1) glasurile celor pe care i-au ucis;

2) glasurile săracilor, văduvelor, orfanilor şi ale părinţilor pe care i-au asuprit;

3) ale lucrătorilor a căror plată ai oprit-o;

4) ale sodomiilor, păcatelor trupeşti împotriva firii. Toţi vor vedea şi vor şti că ai fost:

1) trufaş, chiar dacă ai pozat în mironosiţă smerită; 2) avar ca Hagi Tudose şi Gopsec, chiar dacă făceai sponsorizări;

3) mânios, chiar dacă afişezi zâmbet, şi invidios, chiar dacă prezinţi felicitări;

4) desfrânat sau desfrânată, chiar dacă acum ştii să-ţi aranjezi cu discreţie întâlnirile păcătoase;

5) lacom ca un şacal;

6) leneş, când e vorba să faci un bine.

Toţi vor vedea şi vor şti dacă:

1) te-ai întors către Dumnezeu nu din credinţă, ci din cauza slăbiciunii bătrâneţelor;

2) milostenia ce ai făcut-o cândva a fost fructul trufiei;

3) ai fost zelos şi ai condamnat drastic greşelile altora, nu din dragoste pentru cinstirea lui Dumnezeu, ci numai pentru că erai un temperament dur, de o răutate naturală;

4) talentele tale deosebite le-ai întrebuinţat nu atât pentru gloria lui Dumnezeu, cât pentru a primi tu aplauzele oamenilor. După acest examen, cei ce vor constata că au avut o viaţă curată şi că viaţa lor a influenţat în bine pe urmaşi, se vor aşeza la dreapta Judecătorului, iar cei răi, şi ale căror idei şi fapte au adus numai păcate pentru urmaşi, se vor aşeza la stânga Lui. Ca la orice judecată, urmează:

Pronunţarea sentinţei! Blând şi afectuos va grăi Judecătorul Cristos celor din dreapta gloriei Sale: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu!”. Veniţi în locuri unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare; în rai, unde vă veţi bucura de bunuri pozitive de care „ochiul n-a văzut, şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe care Ie-a gătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (I Corinteni 2,9); în rai, unde veţi trăi în comuniune cu Cristos, cu îngerii şi cu sfinţii. Veniţi în rai şi bucuraţi-vă de vederea lui Dumnezeu, după gradul de sfinţenie pe care-l aveţi. Vedere intuitivă a lui Dumnezeu!, cea mai indescriptibilă fericire. După aceea va spune celor din stânga Lui:Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”. Duceţi-vă. Ce să facem?! Să mergem?! Să ne despărţim de Tine, să pierdem toate bunurile ce sunt de la Dumnezeu! Blestemaţilor. Ce blesteme aduc asupra noastră fărădelegile care le-am săvârşit pe pământ! Ne copleşeşte ruşinea şi disperarea! Groaza! Plânsul şi scrâşnirea dinţilor! Permanenta mustrare a conştiinţei! Unde? în foc, în chinuri şi văpăi! Pe cât timp? Pentru totdeauna! Ireversibil! În a cui companie? În a diavolului şi a duhurilor rele!

Dragii mei, prin Evanghelia Duminecii de dinaintea postului mare, am urcat, în suflet, împreună cu Iisus Cristos şi cu sfinţii apostoli pe muntele Măslinilor şi am primit învăţătura despre a doua venire a Sa. Dar suntem mai de plâns decât toţi oamenii, dacă nu vom coborî, fiecare, la casele noastre, în familiile noastre, între concetăţenii noştri, hotărâţi să ne completăm, prin faptele cotidiene, fişa personală de aspiranţi la fericirea eternă, în compania Iubirii lui Iisus. Ajută-ne, Marie, mama lui Dumnezeu să fim statornici în această hotărâre!

Duminica Lăsatului Sec de Brânză

Înviere anticipată

Învierea spirituală, trezirea din moartea păcatului, spre a trăi cu Dumnezeu şi după voia Lui, anticipează învierea finală din Ziua cea de Apoi. Sfântul apostol Ioan, cel atât de apropiat inimii lui Iisus (In, 13,25) nici nu dezvoltă tabloul învierii finale, tocmai pentru că vede învierea realizată deja anticipat, în prezent. Aşa, Lazăr fratele Martei şi al Mariei din Betania, ieşind din mormânt (In. 11,44) îi reprezintă concret pe creştinii, tuturor timpurilor, smulşi morţii de glasul lui Iisus (cf. în 11,25 ss). Apoi discursul despre lucrarea dătătoare de viaţă a Fiului Omului conţine afirmaţii explicite: „Adevăr, adevăr vă spun, că vine ceasul – şi acum este – când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor învia” (In 5,25). Deci, atunci, acolo în Galileea şi de atunci oricând şi oriunde în lume, dacă cei în care păcatul a ucis viaţa spirituală, „sufletele moarte” , vor auzi, prin glasul conştiinţei şi dorul inimii, chemarea lui Dumnezeu („Fiule, dă-mi mie inima ta!”- Prov. 23,26) aceia se pot trezi din moartea păcatului spre o viaţă în har. Pe aceştia Biserica îi încorporează deplin în Cristos, prin vestirea Evangheliei şi înfierea cu harul Sfintelor Sacramente. Asupra celor ce realizează învierea anticipată, numită şi „învierea cea dintâi”, „moartea a doua (osânda veşnică) nu are putere”, ne încredinţează îngerul Domnului în Apocalipsă (20,4-6). Aceste declaraţii hotărâte confirmă experienţa creştină aşa cum este ea exprimată în prima Epistolă a Sfântului Ioan (3,14): „Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă…

Şi în teologia Sfântului apostol Pavel posibilitatea învierii anticipate este o certitudine fundamentală şi o lucrare hotărâtoare pentru existenţa creştină. Ea domină morala care i se impune „omului nou” născut în Cristos: „Deşteaptă-te tu cel ce dormi, scoală-te din morţi şi asupra ta va lumina Cristos” (Ef. 5,14); sau: „Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Col 3,1).

Învierea spirituală este, totodată, şi izvorul speranţei creştinilor, căci ei aşteaptă cu credinţă: „Suspinăm lăuntric, nerăbdători aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8,23), adică transformarea finală a trupului mizeriei în trup glorificat ”după chipul trupului de slavă a lui Cristos” (Fil 3,21). Aşteptarea creştinilor este optimistă deoarece au deja arvuna (zălogul, garanţia, avansul) acestei stări viitoare; aşa zice Scriptura: „Cel ce ne-a făcut spre aceasta este Dumnezeu, Care ne-a dat nouă (încă din această viaţă) arvuna Spiritului” (II Cor. 5,5). Astfel, certitudinea învierii anticipate nu numai că nu suprimă aşteptare învierii finale, ci transfigurează încă de pe acum viaţa celor care au intrat în sfera lui Cristos. Învierea finală nu va face decât să manifeste cu claritate ceea ce există deja în realitatea tainică a vieţuirii creştineşti: „Când Cristos, viaţa noastră, se va arăta, atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta întru slavă” (Col. 3,4).

Aspirând spre infinit, să nu neglijăm finitul: „Prin urmare, ucideţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia …; lepădaţi: mânia, întărâtarea, răutatea, blasfemia, cuvântul neruşinat din gura voastră …. Aşadar, ca nişte sfinţi şi iubiţi aleşi ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi-vă cu simţăminte de-ndurare, de bunătate, de smerenie, de-ndelungă-răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertând unul altuia dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; aşa cum Cristos v-a iertat vouă, tot astfel şi voi. Mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru iubire, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3,5-14).

Fraţi creştini, întregul ritual bisericesc din această perioadă premergătoare Sărbătorii Învierii Domnului, lecturile biblice, gesturile comemorative, deniile şi toate oficiile specifice postului mare, toate ne adresează aceeaşi chemare: înviaţi, voi, fii ai Învierii!

Postul Paştilor – pregătire pentru Înviere

Aceste zile, premergătoare Postului Paştilor, dorim să le înmiresmăm cu câteva adevăruri şi acte de credinţă, care să-l ajute pe creştinul doritor să-şi afle rostul nepreţuit al vieţii: „îmbogăţirea în Dumnezeu” (Luca 12,21), arvuna mântuirii. Venim, frate cititorule, în întâmpinarea ta să te ajutăm să-ţi deschizi porţile sufletului, ca să intre în viaţa ta Împăratul Măririi, Cristos biruitorul morţii. Îţi propunem ca în acest an, 2009, aşa să te pregăteşti pentru Paşti, încât să simţi până în adâncul sufletului tău bucuria imensă a Învierii.

Te-au copleşit necazurile vieţii? Ţi-e inima pustie? Puterile sufleteşti ţi s-au anchilozat? – Trezeşte-te! Noi îţi reamintim că acum e vremea luptei, timpul postului. Deschide cărţile sfinte şi reaminteşte-ţi de cele trei puteri invincibile ale postului, prin care poţi fi un biruitor: rugăciunea, milostenia şi înfrânarea. Deci:

1) Înfăţişează-I lui Dumnezeu, în rugăciune, toată fiinţa şi viaţa ta, cu bucuriile şi durerile tale, cu încercările şi dorinţele tale; căci El, Bunul şi Înduratul, de-abia aşteaptă ca tu să te dovedeşti fiu al Lui, să stai de vorbă cu El, să-L preamăreşti pentru lucrul mâinilor Sale, să-I mulţumeşti pentru bunătatea Sa, pentru darurile ce se revarsă în fiecare zi asupra ta, şi să-I ceri, cu încredere şi smerenie, ajutorul părintesc, pentru tine şi pentru toţi ai tăi, vii sau adormiţi; căci El este grabnic să dea „cele mai bune celor care cer de la El” (Matei 7,11); El ne asigură ”cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16,24).

2) Apoi, dacă tu vrei să primeşti, dăruieşte şi tu: fă milostenie, ajută-l pe cel care are lipsă de ajutorul tău. Şi să nu se îndrepte îndurarea ta numai spre cei în nevoi materiale (trupeşti), ci şi către cei care nu sunt săraci, dar au mare lipsă de ajutor sufletesc; iar faptele îndurării sufleteşti sunt: îndreptarea celor ce greşesc (Ioan 5,19-21), învăţarea celor neştiutori (Tit 2,4-7), sfatul bun (I Tesalonicieni 5,11-15), rugăciunea pentru aproapele (Filipeni 1,19; Coloseni 4,3), mângâierea celor întristaţi (I Tesalonicieni 5,14), răsplătirea răului cu bine, nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii (Matei 5,44-48; Romani 12,19-21), iertarea celor ce greşesc (Matei 5,38-48).

Aceste fapte, pentru a fi plăcute lui Dumnezeu şi de folos oamenilor, trebuie săvârşite din iubire curată şi dezinteresată, şi niciodată de ochii lumii în vederea răsplăţii de la oameni (Matei 6,2-4); şi ele trebuie să se îndrepte spre orice om în nevoie, fără nici o discriminare (Luca 10,36-37). Fă aceasta şi vei fi puternic!

Ce spui? N-ai reuşit? – Înseamnă că nu ai exersat destul, că nu te-ai antrenat suficient, că trebuie să te fortifici pe tine însuţi.

3) Deci, exersează-ţi înfrânarea. Disciplinează-ţi trupul cu abţinerea de la mâncăruri şi băuturi, prin: postul total (ajunare sau post negru) practicat de Moise pe munte (Exod 34,28), de Ilie Tesviteanul (III Regi l19,8) şi de Iisus Nazarineanul în pustie (Matei 4,1-2); sau postul aspru (mâncare uscată, pâine, seminţe, fructe uscate şi apă, o singură dată pe zi), ţinut de profetul Daniel (Dan.10,2-3), de apostolul Pavel (I Corinteni 8,13); sau măcar prin: postul obişnuit (mâncăruri pregătite din alimente vegetale cu ulei, de mai multe ori pe zi, putându-se gusta şi puţin vin).

Dar, mai ales, exersează postul sufletesc, adică înfrânarea de la cele rele. Reaminteşte-ţi cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: „Postul cel adevărat constă în reţinerea de la cele rele. Dezleagă toată legătura nedreptăţii, iartă aproapelui tău vătămările, dăruieşte-i lui datoriile! Tu nu mănânci carne, dar îl mănânci pe fratele tău. Tu te reţii de la vin, dar nu înfrânezi zburdările trupului. Tu nu mănânci pâine seara, dar petreci ziua cu procese.

Postul cel adevărat (zice şi stihira Triodului) este îndepărtarea de răutate, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos.

Căci (zice Scriptura) „Cele ce ies din gură, pornesc din inimă, şi acelea îl spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15,11,17,19); bine luând aminte că ”împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Spiritul Sfânt” (Romani 14,17).

Acestea-s armele de luptă împotriva duşmanilor mântuirii tale. Fii hotărât! Poţi birui! Nu eşti singur: în ajutorul hotărârii tale vine, cu braţele larg deschise pe Golgota, Cel ce l-a învins pe diavolul şi a biruit moartea, îndrăzneşte, frate cititorule. Prin Cruce spre Înviere. Per aspera ad astra – Pe căi anevoioase(se ajunge) la stele!

La Duminica I din Postul Paştilor:

Despre reincarnare

De când cu invazia în spaţiul românesc a conglomeratului de credinţe orientale, mai ales budhiste şi hinduiste, infiltrate atât direct, cât şi prin filiera occidentală, franceză şi americană, propagatoare a „Noii Ere (New Age) prin channeling (experienţa comunicării cu morţii), reincarnarea a devenit un frecvent subiect de discuţie, propagat prin tot mai multe apariţii în presa scrisă, cu predilecţie în revistele preferate de tineret. De aceea cred că reincarnarea începe a se constitui într-o problemă şi că elucidarea ei este necesară.

Aceste credinţe, străine şi ostile creştinismului, afirmă ideea că după moarte sufletul omului se reîntrupează (reincarnează) intrând în alt trup, în care petrece o nouă viaţă terestră; omul moare, deci, de mai multe ori, retrăieşte în alte trupuri, putând avea alt sex, alte profesii, trăiri şi stări sufleteşti; tâlhar într-un trup, inocent în alt trup; sau chiar ajungând a vieţui şi în trupuri de animale, păsări, în pomi sau în plante…

Faţă de aceste elucubraţii, doctrina creştină despre destinul omului este cea revelată de însuşi Creatorul omului şi al universului. Din cuvântul sacru, izvorul curat al revelaţiei divine, putem lămuri şi această problemă a „reincarnării:

1. Omul are o singură viaţă pământească, nu mai multe. Sfânta Carte spune clar: „Oamenilor le este hotărât să nu moară decât o dată, – iar după aceea vine judecata” (Evrei 9, 27). Faptele vieţuirii în trup vor fi cenzurate atât la încetarea existenţei terestre, prin judecata pomenită în textul de mai sus, cât şi la „judecata de pe urmă” (Matei 25, 31-46), când actualul mod de existenţă al universului va înceta (Matei 24,29), pentru a începe, spre veşnicie, „un cer nou şi un pământ nou” (II Petru 3,13).

2. După moartea biologică, sufletele merg într-un loc anume, nu se reincarnează. Căci urmarea morţii este „ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a datzice Ecclesiastul (12,7), iar Fiul lui Dumnezeu, întrupat în Iisus Cristos, limpezeşte zările veşniciei printr-o imagine clară: „Şi a murit săracul, şi l-au dus îngerii în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul, şi l-au îngropat. Şi în iad, fiind în chinuri, ridicându-şi ochii, văzut-a pe Avraam de departe, şi pe Lazăr în sânul lui” (Luca 16,22-23). Deci, rai şi iad, nu reincarnare în alte vieţi.

3. În faţa Dreptului Judecător, fiecare suflet se va prezenta cu trupul în care a vieţuit. Cum, altfel, ar exista responsabilitatea faptelor trăite în trup?! Cu care din multele trupuri, în care s-ar fi reincarnat, s-ar uni sufletul la Înviere, sau de care fapte ar fi responsabil? „Fiecare după faptele saleprecizează Apocalipsa: ”Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, fiecare după faptele sale” (20,12).

4. În iconomia mântuirii omului, trupul este un dat important. Ca purtător temporar al sufletului, trupul creştinului este templul Spiritului Sfânt(I Corinteni 6,19), în care vieţuieşte întru Cristos, prin prezenţa darului divin, în convieţuirea mistică şi euharistică. Iar în perspectiva eshatologică, trupul va fi părtaş la destinul ultim al omului, întrucât aşa a fost creat ca fiinţă dihotomică (trup şi suflet): „Şi marea a dat pe morţii cei din ea, iar Moartea şi Hadesul dădură înapoi morţii din sânul lor, şi fură judecaţi fiecare după faptele lui” (Apocalipsă 20,13); „Nu vă miraţi de aceasta, căci vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi, care au făcut binele întru învierea vieţii, iar cei care au făptuit răul întru învierea judecăţii” (Ioan 5,28-29).

Pe lângă argumentele biblice, să apelăm şi la logica omului cu un pic de educaţie şi de bun simţ, care spune că:

1. Propagatorii reicarnării atentează la demnitatea fiinţei umane. Văduvindu-l de sublimitatea faptelor în trup, prin care creştinul poate ajunge o fiinţă grandioasă prin desăvârşire morală (aureola ce încununează progresul sufletesc şi asceza lutului!), adepţii reincarnării batjocoresc demnitatea acestei fiinţe, care poate urca spre piscurile îndumnezeirii, coborându-o spre coabitarea în trupul unui câine sau în tulpina unei mătrăgune!

2. Fiecare om este un ins. Nu sunt doi la fel. Fiecare este el însuşi. Şi, în manieră personală, poate deveni personalitate morală creştină unică: o notă distinctă în marea simfonie a vieţii. Ori, admiţând năstruşnica idee despre reincarnare, admitem desfiinţarea eului personal. Să devenim roboţi programaţi a cânta, un timp, la vioară, apoi, a orăcăi ca broaştele, apoi a ne reincarna în chiar lintiţa care acoperă apa bălţilor!

Nu!, domnilor propagandişti ai fantasmagoricei reincarnări a omului în trup de vulpe, viperă sau alun. Nu! De oriunde aţi veni voi. Căci noi, creştinii din Carpaţi, ştim că omul este o fiinţă minunată; că viaţa lui pe pământ este un dar de la Dumnezeu; că trupul lui, mai minunat alcătuit decât al tuturor creaturilor din univers, are un destin extraordinar: să fie sălaş scânteii divine, numită suflet, şi să fie co-părtaş destinului etern al acestuia. El şi eu – sufletul meu şi cu mine. Ce companie! Unică şi eternă. Noli me tangere…

La Duminica a V-a din Postul Mare:

Urcând spre Ierusalim (Mc 10,32-45)

Primăvară mediteraneană. Zi plină de farmec. Peisaj încântător. Livezi înflorite. Flori de lămâi, flori de portocali, flori de măslini, flori de mandarini. Aprilie. Ciripit de păsări şi zumzet de albine. Pe dealul din faţă – cetatea Ierusalimului; în mijloc templul scânteielor în soarele de aprilie… Iisus, melancolic şi vizionar, prevesteşte vinerea patimilor, tragedia răstignirii. Alături de tragic – ridicolul: doi din ucenici Îi cer favoruri. Răspunsul este drastic: veţi avea parte şi voi de botezul sângelui, de martiriu.

Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, şi Iisus mergea dinaintea lor. Şi ei erau uimiţi; şi cei ce mergeau în urma lor se temeau. Şi iarăşi luându-i cu El pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-i: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce-Ţi vom cere. El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru mărirea Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu mă botez? Iar ei i-au răspuns: Putem. Şi Iisus le-a zis: Într-adevăr, paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza, dar a şedea unul de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit.” (Marcu 10,32-40).

Azi, după 2010 de primăveri, retrăim ziua aceea. Şi azi plină de farmec este ziua. Primăvară. Peste două săptămâni vin Paştile. Lecţia este aceeaşi: de înălţare sufletească prin slujire, de trăire creştinească prin urmarea lui Cristos; prin Cruce la Înviere; dacă vreţi să trăiţi, răstigniţi-vă păcatele; dacă vreţi să vă înălţaţi, să aveţi satisfacţii înalte, faceţi-vă slujitori ai idealurilor creştine, nu trufaşi bezmetici, căci Dumnezeu celor mândri le stă-mpotrivă, iar celor modeşti le dă har.

Este mai bine să-ţi mărturiseşti păcatele, decât să-ţi împietreşti inima” (Sf. Clement Romanul). „Cel care detestă păcatul, poate fi sigur că Dumnezeu l-a iertat” (Sf. Vasile cel Mare). „Dacă moartea îl găseşte pe om dormitând, ea vine ca un hoţ – îl despoaie, îl sugrumă şi-l aruncă-n prăpastia iadului; dacă, însă, îl află priveghind, îl salută ca un sol al lui Dumnezeu zicându-i: Domnul te invită la nuntă, vino să te conduc în regatul fericirii” (Sf. Toma Villanova).

Fericit bărbatul carele n-a umblat în sfatul necredincioşilor/şi cu păcătoşii’n cale nu a stat/ şi pe scaunul ucigaşilor n’a şezut;/ci în legea Domnului îi este voia,/în legea Lui va cugeta ziua şi noaptea./Şi va fi ca pomul răsădit lângă izvoarele apelor,/cel ce roada şi-o va da la vreme,/a cărui frunză nu, nu va cădea/şi ale cărui fapte, toate, vor spori./Nu aşa-s necredincioşii, nu aşa, nu!,/ci-s ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului…/De aceea nu se vor scula necredincioşii în judecată,/nici păcătoşii în sfatul celor drepţi./Că Domnul cunoaşte calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri.” (Psalmul 1)

Ţi-e sufletul pustiu? Eşti dus de-acasă? N-ai mai trăit de mult un Paşti fericit? Ţi s-a pierdut cărarea-ntre străini şi nu-şi găseşte drumul înapoi? Indiferenţa ta te-a dus la apatie? Puterile sufleteşti nefolosindu-le ţi s-au anchilozat?

Până la Sfintele Paşti mai sunt două săptămâni. Nu mai sta pe gânduri. Trezeşte-te. Urcă. În ajutorul tău vine, cu braţele larg deschise pe Golgota, însuşi Biruitorul morţii. Te cheamă. Îi auzi glasul: „Fiule, dă-mi inima ta!”.

Urcă. La Ierusalim, cu Iisus.

Să fie şi-n sufletul tău primăvară.

Cum a ajuns Iuda să-L vândă pe Iisus

sau Despre învârtoşarea inimii

Cu doi ani înainte de această zi tristă, Vinerea Răstignirii, încă în vara anului 31, în corabia transformată în amvon plutitor pe Marea Galileii, la o întrebare a ucenicilor, Iisus a răspuns, reînviind glasul proorocului Isaia, trist şi îndurerat: „Inima acestui popor (Israel) s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi Eu să-i tămăduiesc pe ei” (Matei 13, 15).

Iar astăzi, pe alte ape, aceleaşi unde sunt martore ale stării noastre sufleteşti. Dacă pe piscurile luminoase ale trăirii duhovniceşti strălucesc vieţile sfinţilor şi străduinţele creştinilor contemporani ce se ostenesc să urce spre desăvârşire, la periferia vieţii religioase vegetează anemic suflete care nici nu mai năzuiesc spre Lumina ce a izvorât din mormântul gol, pentru că nici un fior sfânt nu le pulsează ozon în inima împietrită. Despre aceştia din urmă zice poetul: „Doamne, nu-i pe lume piatră, să nu poţi s-o sfarmi odată;/Dac-o-ncerci cu foc şi apă, vine-o clipă când se crapă…/Numai inima-mpietrită cât o rogi — stă neclintită,/Cât o chemi — stă nesimţită, cât o uzi — stă nerodită” (V.Militaru); iar teologul sintetizează: ”Învârtoşarea este deci o consecinţă a depărtării omului de Dumnezeu, ceea ce înseamnă o apropiere de duhul răutăţii cel pierzător de suflete” (Pr. dr. I. Mircea Dicţ. N.T.).

Starea de învârtoşare a inimii este, vai, atât de frecventă în societatea noastră, încât începe a fi epidemică. Motiv pentru care trebuie să cercetăm de ce şi cum s-a ajuns aici; unde şi cum am început a greşi; cum am ieşit din lumină şi ne-am învăluit în umbră; pe ce trepte am coborât spre întunecate hăuri. Fără să cunoaştem în mod sigur cauza bolii, nu putem stabili corect nici medicamentul necesar, şi deci nu avem şanse sigure de tămăduire. De aceea să pornim cu curaj a derula filmul decăderii unui păcătos şi la fiecare secvenţă, ca într-o oglindă, să facem comparaţie între starea lui şi a noastră. Filmul s-ar intitula: Cum a ajuns Iuda Iscarioteanul — căci despre el va fi vorba — de la Keriot la Hacheldama? (apud Bellouard „Réponse du Christ aux questions des hommes”).

Era în Iudeea un sat, care se numea Keriot. În acel sat trăia, ca muncitor sau ţăran, Iuda. Într-o zi, Iisus trecu pe acolo, pe lângă lacul pescarilor galileeni şi pe lângă agenţia vameşului Matei. Atunci are loc chemarea; chemarea care-i fusese adresată şi lui Andrei, Simon, Iacob şi Ioan: de a lăsa totul şi de a-L urma pe Fiul Omului. Iuda acceptă chemarea şi în mod tainic îl înţelese pe Iisus. Iar faptul că a fost chemat de Iisus, învederează că el avea multe însuşiri bune, care puteau fi dezvoltate Trei ani mai târziu, pe un câmp, aproape de pădurea Gebenne şi pârâul Chedron, în zorii zilei, într-un copac, un om s-a spânzurat cu o funie. E în agonie. Îşi aşteaptă sfârşitul. Puţin mai târziu, trupul bălăbănindu-se se prăbuşeşte la pământ, pietrele despicându-i pântecele. Era Iuda, care, cuprins de deznădejde, s-a spânzurat!

Între începutul luminos şi sfârşitul tragic are loc o alunecare lentă spre prăpastie: să urmărim drumul omului din Keriot, din momentul chemării, până la ţarina Hacheldama. În ziua chemării, Iuda a răspuns da, a avut încredere în Iisus. Pentru că farmecul tainic al Fiului Omului l-a subjugat. El, însă, şi-a făcut un calcul: crezând că Iisus va restaura împărăţia lui Israel, spera ca el să ocupe un loc frumos. Urmându-l pe Iisus, Iuda dă, dar aşteaptă să şi primească. În mod conştient sau nu, interesul era mai puternic şi depăşea dragostea. În curând începe dezamăgirea. Şi ea creşte pe măsura descoperirii adevărului: Stăpânul era sărac şi vorbea mai mult de jertfe, de slujire, de suferinţe, nu de glorie. Împărăţia pe care Iuda o visa şi o dorea din ce în ce mai mult era din ce în ce mai îndepărtată şi avea altă înfăţişare decât cea dorită de el. Iisus dorea slujirea omului prin virtutea iubirii, Iuda visa stăpânirea lumii prin puterea avuţiei. Iuda nu-L poate înţelege pe Iisus: de ce nu profită de popularitatea Sa, ca să reînvie tronul lui David. Atitudinea lui Iisus îl decepţionează, în sufletul lui începe să se cuibărească frica, teama că a fost păcălit, înşelat. În acel moment, germenul răutăţii era semănat; el va creşte; tăcut, pe neobservate, îi va cuprinde inima. Aidoma frunzelor copacilor, care cad una după alta, până ce, în cele din urmă, pe copac nu mai rămâne nici una, inima lui Iuda se detaşează de Iisus din ce în ce mai mult. Iluziile, nădejdile i se spulberă, zi de zi. Sufletul i se goleşte de încredere, de iubire. Întocmai unei bărci, care se desprinde de ţărm şi vântul o poartă în larg, inima lui Iuda lâncezeşte, se răceşte, apoi oscilează de la o stare la alta. Învăţăturile sublime şi pline de eroism moral, ce le aude din gura lui Iisus, începe a nu le mai pricepe, firele ce-L legau de El se rup unul câte unul; se închide, se închistează în inima sa, cuprinsă acum de adâncă tristeţe şi profundă amărăciune.

Iuda observă şi urmăreşte îndeaproape pe ceilalţi Apostoli, le ghiceşte sinceritatea plină de generozitate. Ei nu regretă că s-au pus în slujba unui ideal superior, nu regretă tot ce fac şi nu vor să se reîntoarcă la locul şi preocupările ce le-au părăsit. Pentru fidelitatea şi iubirea lor, invidia pune stăpânire tot mai accentuată pe sufletul lui Iuda. Îi consideră naivi, ce vor fi înşelaţi. De aceea se desprinde din ce în ce mai mult de familia spirituală a Apostolilor, se simte tot mai singur; singur în mijlocul Apostolilor, singur lângă Cristos.

În ziua în care Învăţătorul le spune: „Nu puteţi sluji la doi stăpâni, nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona”, — Iuda face alegerea. Inima lui s-a îndepărtat de Iisus şi se apropie de Satana. Casierul cetei apostolilor iubeşte banii, mereu mângâie şi numără argintii. Împărăţia cerurilor e din ce în ce mai departe, se pierde în depărtare; banul, da, banul este o realitate.

În mijlocul atmosferei spirituale creată de Iisus, Iuda se simte cu desăvârşire un străin. Ca să se mascheze, devine un ipocrit: nu era mai bine să se vândă mirul vărsat pe picioarele lui Iisus şi banii să se împartă săracilor, grăieşte Iuda, în timp ce inima lui nu era îngrijorată pentru săraci, ci întristată pentru banii pierduţi prin risipirea mirului de mare preţ.

Când Iisus anunţă pe Apostoli despre apropiata Sa moarte, pentru Iuda se apropie ceasul fatal. Nu-l interesează valoarea jertfei lui Iisus pentru mântuirea neamului omenesc, nici nu mai aude cuvintele lui Iisus: „Mai mare iubire decât aceasta cine poate să aibă, decât ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13). Iuda înţelege un singur lucru – vistieria, punga pe care o are este goală; el trebuie să obţină un ultim câştig din această aventură; când totul va fi pierdut, lui îi vor rămâne banii. Ce jertfă? Ce slujire? Ce ideal? Ce mântuire? Când totul se va sfârşi, el se va alege măcar cu puţinii bani din pungă!

Începe sfârşitul. Seria cea neagră. Trădarea. Târgul cu sinedriul. Preţul. Cei treizeci de arginţi urmează să-i primească vânzătorul. Semnul vânzării. Cuvintele tainice şi pline de înţeles rostite de Iisus la Cină. Trădătorul mănâncă pe nerăsuflate bucatele din farfurie şi pleacă. Sărutul din grădina Ghetsimani. Deznădejdea lui Iuda. Aruncă banii. Fuga nefericită din timpul nopţii. Copacul. Funia. Un om se spânzură. Hacheldama!

Ceilalţi unsprezece Apostoli, prietenii lui Iuda, în cei trei ani petrecuţi împreună, au avut şi ei parte de ispite, au avut momente de slăbiciune, de îndoieli, de ezitări. Dar, în trupul lor slab, sufletul le-a rămas drept, ei au rămas plini de sinceritate. Greşelile pe care le-au săvârşit, le-au regretat, le-au plâns. Remuşcările conştiinţei li s-au schimbat în căinţă mântuitoare.

Numai el, Iuda, s-a prăbuşit, s-a rostogolit într-o prăpastie. Şi pentru veşnicie. Pentru că inima lui s-a golit de iubire şi s-a adăpat cu egoism, s-a îndepărtat de Dumnezeu şi s-a apropiat de Mamona; şi sufletul său nu s-a căit şi nu s-a îndreptat, ci s-a învârtoşat întru răutate şi întru iubire de sine s-a împietrit; şi deznădejdea l-a cuprins şi l-a pierdut.

Creştinul autentic este optimist: Fiul Omului s-a întrupat, pentru ca lumea „viaţă să aibă, şi încă din belşug” (In 10,10). Creştinul autentic nu face casă bună cu pesimiştii, negativiştii sau fricoşii, pentru că Mântuitorul ne-a asigurat: „În lume necaz veţi avea; dar îndrăzniţi!: Eu am biruit lumea” (In 16,33). Pe marea vieţii nu-i în fiecare zi cer senin şi unde liniştite. Mai sunt furtuni şi mai sunt naufragii şi mai sunt naufragiaţi. Atunci, ce este de făcut?

Ceea ce Iuda n-a făcut, ceea ce trebuia să facă şi ceea ce bunătatea fără margini a lui Cristos l-a invitat să facă. Oricât de adânc ar cădea un om, pe orice drum al pierzării ar fi apucat, nici deznădejdea, nici sfidarea, nici nepăsarea, nu sunt remedii pentru curmarea răului şi pentru rezolvarea tragică a problemei. Există altceva mai bun de făcut. Deasupra prăpastiei se află întinsă o mână, printre măslinii din grădina Ghetsimani. De acolo străbate un glas al iertării, de-a lungul pârâului Chedronului, până la arborele din Hacheldama.

Pentru Cristos, în locul deznădejdii, trebuie să înflorească speranţa. În locul nefolositoarelor şi chinuitoarelor remuşcări, o smerită şi încrezătoare căinţă trebuie să-şi facă loc în suflete. În locul nepăsării, o sfântă nelinişte să stăpânească sufletul nostru, neliniştea prin care un om caută reabilitarea, pe care harul divin i-o poate aduce în mod deplin şi pentru totdeauna. „Nu fi inimă-mpietrită/Şi când te rog — neclintită/Şi când te chem — nesimţită/Şi când te ud — nerodită!/”, ci auzi, şi ascultă şi răspunde Salvatorului, care-ţi grăieşte: „Fiule, dă-Mi Mie, inima ta!” (Pilde 23, 26). Aşa să fie! Amin.

La Duminica Floriilor

Micro-cronologie biblică, de la Florii la Paşti

Duminica Floriilor: Anul 33 de la Naşterea lui Iisus (786 de la întemeierea Romei; 5541 de la „facerea lumii”), luna ebraică Nissan (aprilie), ziua 9: Iisus este aclamat la intrarea în Ierusalim (Ioan 12, 12 – 14).

Luni, 10 Nissan 33: Iisus alungă neguţătorii şi cămătarii din Templu; pleacă în Betania (Mt. 21, 12 – 17).

Marţi, 11 Nissan 33: dimineaţa, când se reîntorceau la Ierusalim, apostolii constată că un smochin neroditor, blestemat de Iisus, se uscase din rădăcină (Mt. 21, 18 – 20).

Miercuri, 12 Nissan: Domnul mustră sever pe farisei şi cărturari, prevesteşte dărâmarea Ierusalimului, vorbeşte eshatologic despre a doua venire a Sa: acasă la arhiereul Caiafa are loc complotul final împotriva lui Iisus, Iuda îl vinde pentru 30 de arginţi.

Joi, 13 Nissan: seara, pe la orele şase, are loc Cina cea de Taină, în cursul căreia Iisus Cristos instituie Sfânta Euharistie; spală picioarele ucenicilor Săi, dând pildă de smerenie şi de mărire prin slujirea celor mici; îl demască pe luda; trădătorul pleacă să-şi pună în aplicare planul funest; Iisus îşi ia rămas bun de la discipoli şi, într-o cuvântare înregistrată pe larg de unul dintre ei (Ioan cap 13 – 17), le promite trimiterea Spiritului Sfânt; pleacă toţi spre grădina Ghetsimani; rugăciunea lui Iisus; spre zorii zilei de vineri – arestarea.

Vineri, 14 Nissan: Iisus înaintea ex-arhiereului Anna, socrul lui Caiafa. În zorii zilei se întruneşte sinedriul. Lepădarea lui Petru. A doua şedinţă a tribunalului ecleziastic. Sentinţa împotriva lui Iisus. Târât până la reşedinţa lui Pilat. Era dimineaţa pe la orele şase. Iuda restituie cei 30 de dinari şi, deznădăjduit, se sinucide, spânzurându-se. Iisus este dus în faţa regelui galilean Irod Antipa. A doua oară înaintea lui Pilat. Baraba sau Iisus? Intervenţia Claudiei Procula, soţia lui Pilat, în favoarea Mântuitorului. Pilat pronunţă sentinţa de condamnare la moarte pe cruce – „ibis in crucem”. Era ora 6 din zi – 12, la amiază. Maltratarea în pretoriu. Calea crucii. Pregătiri de răstignire. Pironirea pe cruce. Batjocuri şi compasiune. Sfârşitul – 14 Nissan, ora 15 (Luca 23, 44 – 46). Pogorârea de pe Cruce, înmormântarea.

Sâmbătă, 15 Nissan: marea tăcere; tenebrele morţii învăluie Golgota.

Duminică, 16 Nissan, anul 33: Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte – viaţă dăruindu-le.

ADDENDA

I. Câteva cuvinte despre Sfintele Scripturi

Cuvântul Tău este făclie pentru paşii mei

Şi lumină pentru cărarea mea.

Cât e de luminoasă revelaţia cuvintelor Tale,

Ea îi face înţelepţi chiar şi pe cei simpli.

Întăreşte paşii mei întru cuvântul Tău

Şi să nu mă stăpânească nici o fărădelege.

(Psalm 118,105.130.133, traducerea Pr.Dr.Liviu Pandrea)

Definiţii enunţate

Sfânta Scriptură, numită şi Biblie, este o carte sfântă, căci ne învaţă despre Dumnezeu şi ne arată ce trebuie să facem ca să fim şi noi sfinţi. Tot ce este scris în această carte este adevărat, căci nu e scrisă de oameni, ci însuşi Spiritul Adevărului a stat lângă scriitorii ei, învăţându-i ce să scrie şi ajutându-le ca să nu greşească”- Episcop Dr. Ioan Bălan, Lugoj, 1937

Sfântul Ioan Gură de Aur zice că Biblia este o mină de aur (Omilia 8 cap 1 la Cartea Facerii), şi o grădină a raiului (Om.1 cap 1 către poporul din Antiohia) şi chiar farmacie, în care găseşti leac pentru toate (Om.37 cap.1 la Evanghelia după Ioan). De aceea zice că nimic nu e aşa de folositor ca şi citirea Sfintei Scripturi (Om.12 cap.5 în contra Anomeilor)- apud idem ibidem.

Biblia este Cartea care cuprinde Descoperirea dumnezeiască, fiind însuflată de Spiritul Sfânt, potrivit textului: „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru tot lucrul bun” (Epistola a doua către Timotei 3,16-17).

De remarcat că Apostolul Pavel foloseşte în Epistolă acelaşi cuvânt ca proorocul Moise în cartea Genezei (Facerea) 2,7: „Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om (pe Adam) din pământ, şi a suflat asupra lui suflare de viaţă şi (astfel) s-a făcut omul întru suflet viu”.

Canonul biblic sau numărul cărţilor

Canonul biblic este colecţia cărţilor care au fost scrise de sfinţii autori sub însuflarea Spiritului Sfânt, începând cu Moise, adică cu 1500 ani înainte de Cristos, până la autorul Apocalipsei, adică spre sfârşitul anului 100 după Cristos. Aceste cărţi cuprind revelaţia sau descoperirea lui Dumnezeu făcută oamenilor prin patriarhi, prin Moise, prin drepţii şi proorocii Vechiului Testament, şi apoi prin însuşi Fiul Său făcut om (Ioan 1,17) la plinirea vremii (Galateni 4,4).

Vechiul Testament, în Septuaginta, cuprinde 39 de cărţi canonice: 5 ale lui Moise, 12 cărţi istorice, 16 ale profeţilor, 5 poetice şi Plângerile lui Ieremia, plus 14 cărţi necanonice, cu conţinut moral; Testamentul Nou cuprinde 27 de cărţi: cele 4 Evanghelii – Matei, Marcu, Luca şi Ioan – , Faptele Apostolilor, 14 Epistole ale Sf. Pavel, 2 Epistole ale Sf. Petru, 3 Epistole ale Sf. Ioan, una a lui Iacob, una a lui Iuda Tadeu şi Apocalipsa, formând astfel Biblia sau Sfânta Scriptură.

Mesajul

Întreaga Sfântă Scriptură este o descoperire, o revelaţie:Prin Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Dumnezeu spune lumii post-adamitice: Mesia – Cristos va veni! Prin Sfânta Scriptură a Noului Testament, Dumnezeu spune omului: Logosul (Dumnezeu-Cuvântul) S-a întrupat şi S-a jertfit pentru tine şi pentru întreaga lume, pentru îndumnezeirea ta şi pentru transfigurarea lumii!

Pentru a ilustra acest adevăr, autorii sacri, fiecare cu talentul său, au folosit genuri literare diferite (poeme, istorisiri, proverbe, parabole, imagini din viaţa zilnică), exprimându-se în stilul epocii în care au trăit şi la nivelul ştiinţific de atunci, neavând ca scop să facă ştiinţă, ci simplamente să povestească istoria Creaţiei şi a Mântuirii oamenilor – planul lui Dumnezeu asupra omenirii şi iubirea Lui nemărginită prin Iisus Cristos. Scopul principal al Bibliei este să transmită un mesaj religios, spiritual, din partea lui Dumnezeu. Biblia este Marea Carte a familiei creştine, împărtăşită cu poporul evreiesc (V.T.), în care numele lui Dumnezeu e prezent în inima omenirii în mers spre El, prin încercările suferinţei, iubirii şi ale morţii.

Cititul sau receptarea şi folosul citirii: Unii biblicişti spun că Sfânta Scriptură se oferă tuturor ca o prescură; depinde de cititor dacă pentru el prescura:

– rămâne pâine dospită;

– devine anafură sau

– se poate transfigura în Trup euharistic.

Aceasta depinde de treptele pe care a urcat cititorul:

1) de cunoaştere,

2) de iniţiere sau

3) de sfinţenie

Aşadar:

1) Dacă deschizi Cartea spre a şti ce conţine, din simplă curiozitate, vei descoperi o operă literară unică: poezii, drame, istoriografie, legislaţie, profeţii, eseuri filosofice, imnuri sacre şi sapienţiale. Da, o pâine dospită, hrănitoare pentru tot omul doritor să cunoască. Dar această cunoaştere va provoca întrebări la care nu va putea răspunde. S-ar putea chiar să-l smintească.

2) Dacă doreşti să înţelegi înţelesul cuvintelor (unele traduse neadecvat sau neîmbrăcate în haina de azi a limbii române), vei relua citirea fără grabă a doua şi a treia oară, revenind pe textul din faţă, după ce ai citit textele paralele, indicate în subsolul paginii, şi eventualele note explicative. Limita cunoştinţelor tale de cultură generală, te va împinge spre reliefurile altor culturi şi îţi vei deschide noi orizonturi de înţelegere. Vei întrezări orizontul, dar nu-l vei putea atinge. Vei dori, totuşi,mai mult. Excelsior! Mai sus!

3) Doar dorul de sfinţenie te poate ajuta să cunoşti înţelesurile şi rostul dinlăuntrul cuvintelor. Acest dor întraripat al sufletului îţi poate descoperi mesajul întregii Biblii: şi anume că toate aceste Cărţi au fost scrise de dragul unui singur Personaj, Iisus Cristos şi de dragul unei singure fiinţe, omul, pentru care Iisus a coborât din Cer.

Aceasta înseamnă că toată Cartea se îndreaptă spre tine, cititorule! Dacă ai descoperit Cartea, te-ai descoperit pe tine însuţi şi menirea ta de fiu al cerului, în viaţa veşnică. Astfel cuvintele Bibliei devin Cuvânt transfigurat şi transfigurator, Trup euharistic. „Căci viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Cristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3).

De aceea Biserica îndeamnă foarte stăruitor pe toţi creştinii ca, prin citirea frecventă a Sfintei Scripturi, să-şi însuşească „înalta cunoaştere a lui Iisus Cristos” (Fil.3,8) deoarece „necunoaşterea Scripturilor este necunoaşterea lui Cristos” (Sfântul Ieronim, cf.CBC 133).

Îndemnul stăruitor al Bisericii ne aminteşte de vedenia profetului Iezechiel, când i S-a arătat Domnul Dumnezeu la râul Chebar, în al cincilea an al robiei babiloniene, şi dându-i o carte făcută sul, i-a zis:Fiul omului mănâncă această carte şi du-te şi grăieşte către fiii lui Israel!. Astfel mi-a deschis El gura şi m-a făcut să mănânc cartea. Şi mi-a zis: ‹‹Fiul omului, gura ta va mânca şi pântecele tău se va sătura cu această carte care ţi se dă!›› Aşa că am mâncat-o, şi-n gura mea era dulce ca mierea. Şi mi-a zis: ‹‹Fiul omului, du-te şi intră la casa lui Israel şi grăieşte-le cuvintele Mele››”(Iezechiel 3,1-4).

Doctrina pontificală

Constituţia dogmatică despre revelaţia divină „Dei verbum” promulgată ca document pontifical la Conciliul II Vatican, în 18 noiembrie 1965, consemnează ceea ce Sfânta Biserică învaţă din totdeauna:

În condescendenţa bunătăţii Sale, Dumnezeu, pentru a li se revela oamenilor, le vorbeşte în cuvinte omeneşti: Într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omeneşti, s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti, precum odinioară Cuvântul Tatălui Veşnic, Iisus Cristos, luând trupul slăbiciunii omeneşti, S-a făcut asemenea oamenilor (DV 13). Prin cuvintele Sfintei Scripturi, Dumnezeu nu spune decât un singur Cuvânt, Cuvântul Său unic în care Se exprimă pe Sine în întregime (cf Evrei 1,1-3). ‹‹Amintiţi-vă, scrie şi Sf. Augustin, că este unul şi acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu de-a lungul întregii Scripturi, unul şi acelaşi Cuvânt ce răsună în gura tuturor scriitorilor sacri, El care, fiind la început Dumnezeu la Dumnezeu, nu are nevoie de silabe pentru că nu este supus timpului››” (Psalm 103,4,1).

De aceea Biserica a venerat întotdeauna dumnezeiasca Scriptură , după cum venerează şi Trupul Domnului. Ea înfăţişează neîncetat credincioşilor Pâinea Vieţii, luată de pe masa Cuvântului lui Dumnezeu şi a Trupului lui Cristos (DV 21).

În Sfânta Scriptură, Biserica îşi găseşte fără încetare hrana şi puterea (DV 24), căci în ea nu primeşte numai un cuvânt omenesc, ci cea ce este în realitate: Cuvântul lui Dumnezeu (cf I Tes 2,13). Într-adevăr, în Cărţile Sfinte, Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor Săi şi vorbeşte cu ei (DV 21).

Câteva recomandări, personale, pentru cel ce doreşte să înceapă a citi Sfânta Scriptură

1) Înainte de a deschide Biblia, adu-ţi aminte că ai în mână Cartea sfântă, scrisă de sfinţi şi care te poate duce şi pe tine la sfinţenie.

2) Dacă ai început, să nu întrerupi citirea, sub nici un motiv, să nu laşi să treacă nici o zi în care să nu citeşti măcar câte un capitol.

3) După ce ai parcurs una din cărţi, să repeţi citirea, de data aceasta citind şi textele paralele din celelalte cărţi la care se face trimitere.

4) Îţi propun, din motive didactice, să începi citirea cărţilor Bibliei în următoarea ordine:

– Întâi, Sfânta Evanghelie după Luca şi Faptele Apostolilor; apoi

– Sfânta Evanghelie după Matei şi după Marcu;

– Epistolele sfântului apostol Petru, Ioan, Iacob, Iuda şi ale Sf. Ap. Pavel;

– Evanghelia după Ioan şi Apocalipsa;

– Cele 39 + 14 cărţi ale Vechiului Testament, în ordinea din canon.

Atenţie la traduceri tendenţioase

Pământenii au tradus până acum Biblia în 2029 de limbi (statistică anul 2005), considerând-o Cartea de căpătâi a omenirii, Cartea Vieţii (Apocalipsă 3,5). Cu toate acestea, înneguratul nostru început de mileniu trei este ameţit şi clătinat de atâtea cataclisme ideologice, alimentate de buimăceala noastră a tuturor şi a fiecăruia în parte!

De ce? Poate şi pentru că nu iubim Descoperirea lui Dumnezeu, nu respectăm Sfânta Carte a omenirii, ci o secularizăm, o minimalizăm şi chiar o folosim în dispute interconfesionale.

Iată cum:

Deşi Sfântul Tezaur al cuvintelor sacre Dumnezeu l-a aşezat, spre curată păstrare şi mântuitoare folosire, în Biserică, cu dispoziţie expresă: „De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta” (Apoc. 22,18), totuşi, în locul Bibliei, tradusă cu acribie după ediţiile canonice verificate de Biserică (Septuaginta, Vulgata), se editează multe, foarte multe biblii de către societăţi care, ori sunt indiferente faţă de textul sacru şi îl traduc arbitrar, ori sunt interesate să producă dezbinări în Biserică şi falsifică textul original. Trist, foarte trist: să foloseşti Cartea Iubirii spre a semăna învrăjbire!

Cum putem recunoaşte aceste biblii, spre a nu cădea în ispită?

Chiar la prima vedere, putem observa că editorii nu-şi asumă răspunderea tipăriturii, pentru că pe pagina de titlu stă scris numai „Biblia sau Sfânta Scriptură”, fără a se menţiona cine, unde şi când o editează (numele, localitatea, data); iar pe pagina de încheiere nu există nici o menţiune despre numele persoanei (instituţiei) care a supravegheat tipărirea şi a corectat greşelile.

Mai adânc ne putem convinge de incorectitudinea textului, dacă deschidem Cartea:

1. Cel puţin în următoarele locuri: Matei 11,23; 16,18; Luca 10,15; 16,23 şi Fapte 2,27-31, în loc de cuvântul „iad”, în aceste biblii stă scris „locuinţa morţilor” (de ce nu: apartamentul, sau buncărul?)

2. La I Timotei 5,17 în loc de „preoţii care îşi ţin bine dregătoria”, ediţiile britanice „traduc”: „bătrânii care cârmuiesc bine, iar ediţia T.O.B. Paris: „bătrânii care exercită bine prezidenţia” (chiar aşa!).

3. Textul „Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, ascultaţi de preoţii voştri” – din I Petru 5,5 – este scris: „Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni” (expresii identice, nevinovate?!)

4. În Fapte 20,28; Filipeni 1,1; I Timotei 3,2 şi Tit 1,7 cuvântului „episcop, transcris literal, i se adaugă, de fiecare dată, la subsolul paginii, „explicaţia”: „supraveghetor, inspector sau gardian” (fără comentarii!).

5. Apostolii Pavel şi Barnaba îşi împlineau misiunea evanghelică la creştinii din cetăţile Listra, Iconiu şi Antiohia „şi hirotonindu-le preoţi în fiecare Biserică” (Fapte 14,23). Dar, spre gâlceavă, bibliile false spun că apostolii „au rânduit prezbiteri în fiecare Biserică” (?!).

6. Nu se pot împărtăşi la altar, nu pot primi Trupul şi Sângele Domnului, cei care sunt „robi trupului” şi poftelor sale: „Avem şi noi (creştinii) un altar, de la care n-au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului”, Evrei 13,10; în anumite „traduceri” stă scris: „cei ce fac slujbă în cort” (la iarbă verde?!).

7. La oficierea Sfintelor Sacramente apostolii îmbrăcau un veşmânt consacrat, numit de atunci şi până astăzi, în aproape toate limbile, felon. Teofilact spunea că un felon aparţinând Sfântului Apostol Petru a fost găsit în Antiohia (tom III, p. 314 nr. 1). Sfântul Pavel a lăsat un felon în Troada, la Carp, şi-i scrie lui Timotei să i-l aducă la Roma (II Timotei 4,13). Acest veşmânt consacrat îl numesc la fel şi îl poartă şi astăzi preoţii. Poate de aceea în „bibliile” pomenite, în loc de felon stă scris „mantaua” (de caporal sau de sergent?, a Sfântului Apostol Pavel!).

Oameni buni, oricine poate intra într-o farmacie, dar medicamentul folositor ni-l poate oferi cel ce este farmacist, la recomandarea celui ce este medic. Textul corect şi interpretarea corectă, spre folos sufletesc, ale Sfintei Scripturi, sunt asigurate de asistenţa Spiritului Sfânt, în Biserică. Oricine poate intra într-o farmacie biblică, dar îi este spre mântuire numai dacă medicul este Dumnezeu şi dacă farmaciştii lucrează sub cupola de har a Sfintei Sale Biserici.

Să ne rugăm

Dă-mi mie, robul Tău, harul să fiu viu/Şi să păzesc întocmai cuvintele Tale.

Fă să cadă vălul de pe ochii mei/Şi voi contempla minunile cuprinse în Legea Ta.

Pribeag sunt pe pământ,/Să nu ascunzi de mine poruncile Tale.

Mi-e sufletul sfârşit de cel mai aprig dor,/De a şti în toată vremea voinţele Tale”(Psalm 118,17-20)

II. Grafia preasfântului Nume al Mântuitorului

-un punct de vedere-

Nu numai în stufoasa presă românească postdecembristă (cu orientare mai mult sau mai puţin creştină) şi în ediţiile „îmbătrânite” ale Textelor Sacre (ca cele de la Bălgrad-1648, Viena-1868, Lugoj-1938, Bucureşti-1914, etc.), ci şi în cele mai recente cărţi de cult şi reviste de specialitate, tipărite atât de Patriarhia Ortodoxă Română, cât şi la Mitropoliile şi Episcopiile Catolice de ambele rituri – numele Mântuitorului este scris în mai multe feluri: Iisus Hristos, Iisus Hristos, Iisus Christos, Iisus Cristos sau Iisus Cristos. Care este grafia corectă, literară, argumentată etimologic, biblic şi istoric?

Răspundem: Iisus Cristos. Pentru că:

1. În textele biblice ebraice şi aramaice stă scris Iehosus (Isaia 62,11; Matei 1,21 ş.a.), care se traduce „Dumnezeu este mântuirea” sau „Mântuitorul. În textele greceşti (limba originală a majorităţii cărţilor Noului Testament) este grafiat Iisus, cuvânt care derivă din viitorul verbului iaome – ieno (= a vindeca) pronunţat şi scris în dialectul ionic iisome; de unde grafia cu doi i Iisus.

Din cele două limbi, ebraică şi greacă (în care s-a rostit pentru prima dată), la romanii încreştinaţi (dintre iudei şi păgâni), numele Mântuitorului s-a vestit sub forma latinizată – Jesus; această formă s-a prelungit, peste secole, în limbile neolatine ale Apusului, cu grafia Jésus sau Jesús, sub influenţa pronunţiei erasmice, în care al doilea i (fiind scris cu vocala greacă eta) se rostea e.

La traco-ilirii sud-danubieni, în deceniul şase al primului secol, Apostolul Andrei probabil să fi folosit forma aramaică sau ebraică, cu care era familiarizat, Iehosus.

La stră-românii (daco-latini) din Dacia Traiană, Evanghelia s-a vestit în limba latină (începând cu secolul al doilea, o dată cu trupele romane cuceritoare şi continuând, cu intensitate, prin misionarismul roman, care a culminat prin activitatea prodigioasă şi de durată a sfântului Niceta, eruditul episcop de Remesiana, „apostolul românilor” (340-424), pe vremea căruia se vorbeşte despre existenţa unui rit daco-latin pe scheletul apostolic al Liturghiei în care se rostea Crezul niceo-constantinopolitan cu articolul „Sanctam Ecclesiam Catholicam” şi se cânta imnul compus de Niceta „Te Deum laudamus, cântec apreciat azi ca o relicvă de limbă latină, care a răsunat mai întâi pe pământul Daciei, în proza ritmică.

Cum a ajuns, prin secole, latinescul Jesus la pronunţia românească cu doi i ; uşor de remarcat şi azi în graiul ţăranilor maramureşeni, când rostesc salutul creştinesc „Laude-să Iisus!”? Tot aşa cum, după legile evoluţiei limbii, din latinescul bene avem actualul bine, din strămoşescul plenus avem românescul plin etc., în care e a devenit i; deci din Jesus – Iisus.

De remarcat (şi sancţionat) că filoruşii, (ca, de pildă, Al. Rosetti[19] ş.a.) milita pentru forma cu un singur i, afirmând că Iisus ne-a venit din limba slavă, întrucât primele traduceri româneşti (chirilice) au fost din această limbă, în care se scria aşa. Chiar Editura Academiei Republicii Socialiste România impunea (în „Ortografia pentru toţi”) această formă greşită: ”Numele proprii Isac, Iisus se scriu cu un singur i iniţial (nu Iisus).

Forma corectă, literară, este cu doi i; aceasta şi pentru că în limba română pronunţia este fonetică, deci se rosteşte Iisus şi se scrie Iisus.

2. În invocarea numelui Mântuitorului, autorii biblici însoţesc numele propriu – Iisus, de titlul, care ilustrează şi evidenţiază demnitatea Sa divină şi misiunea soteriologică – Cristos (Romani 16,27; I Corinteni 16,23; Efeseni 6,24; I Petru 5,14; I Ioan 5,20; Iuda 1,25; ş.a.)

Grecescul Hristos este traducerea cuvântului ebraic Messiah (= Unsul lui Dumnezeu). Dar din greacă în textele latine nu s-a tradus conţinutul cuvântului grecesc Hristos, ci s-a transcris, cu aceeaşi semantică, sub forma Christus.

Limba română vorbită l-a preluat, fonetic, pe strămoşescul latin Christus – rostindu-l Cristos; după aceeaşi lege după care latinescul charta este româneşte carte, character este caracter, chorus este cor, Charon este Caron şi chorda – coardă.

În slava târzie s-a transcris după forma greacă Hristosú, cum îl găsim şi în textele româneşti ale tristei epoci slavo-fanariote. Dar, chiar dacă s-a perpetuat, sub influenţa grafiei greco-slave, în multe tipărituri forma Hristos, titlul corect, în româneşte, al lui Iisus este Cristos; aceasta şi pentru că noi nu ne numim hreştini, de la Hristos, ci creştini, de la Cristos, preasfântul Nume al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru: Iisus Cristos. Quod erat demonstrandum.

Nota bene: I. În ediţiile postdecembriste ale DEX-ului la cuvântul CREŞTINISM stă scris: „Ansamblul religiilor la baza cărora se află credinţa în persoana şi învăţăturile lui Iisus Cristos[20].

Aşadar, autoritatea supremă în materie de limbă – Academia Română – s-a pronunţat: Forma corectă şi obligatorie pentru toţi vorbitorii şi scriitorii de limbă română este: Iisus Cristos.

II. Faptul că unele edituri ale Bisericii Romano Catolice deja scriu în cărţi Preasfântul Nume al Mântuitorului „Iisus Cristos” (respectând DEX-ul) este, cum zic cei de la Radio Maria, „o rază de lumină pentru sufletul tău”.

III. Scrisori de la Marea Moartă

Preludiu

Fără să rostească vreun cuvânt, călugărul Irineu privește cu insistență spre luminozitatea din jurul Astrului nopții. Apoi se uită atent la cadranul telefonului său mobil și rostește rar, accentuând fiecare cuvânt:

22 luna a zecea ora 22.

Notați, părinte Romul, începutul unei cărți noi. Ați trecut printr-o încercare, înghițind apă ucigașă din Marea Moartă, ați coborât până la Poartă, ați fost cu mâna pe clanță, dar nu ați deschis. Semn că mai aveți zile, aici, dincoace de Poartă. Cred c-ar trebui să începeți a scrie o nouă carte. S-o scrieți așa cum ați început a povesti în seara aceasta aici, la malul Mării Moarte, mai simplu decât Altfel de memorii. Povestirea ar fi frumoasă, ușor de citit și benefică pentru cei care n-am trăit vremurile copilăriei și tinereții dumneavoastră. Am cunoaște fapte adevărate, contemporani și evenimente așa cum au fost. Și să le povestiți așa cum le-ați cunoscut și trăit. În cuvinte simple, pe înțelesul tuturor. Așa cum ați început a mi le spune mie în seara aceasta, aici, pe faleza celui mai sudic hotel de pe teritoriul statului Israel, azi 22.10.22. Să știți că cifrele au semnificația lor. Mai ales când se aliniază după o anumită simetrie, 22, 10, 22. Să citiți în seara aceasta Psalmul 22, rar, de zece ori, să-i pătrundeți miezul.

De dincolo, de pe malul Iordanian, lumini electrice puternice încearcă să străpungă semi-întunericul ce ne desparte, trimițând peste luciul apei sărate un semnal că și acolo, pe celălalt mal, în cealaltă țară, sunt localuri turistice, că este o relativă pace între popoarele care-s în conflicte quasi-permanente de mii de ani, de când nomazi călăuziți de Sus au venit și s-au așezat în Pământul Făgăduinței. Ajunși la capătul digului, care pătrunde adânc în Mare, ne așezăm pe două scoici din beton. Povestim. Apa mării, încălzită de soarele torid în timpul zilei, este atât de caldă, încât briza ce adie ușor ne mângâie obrajii. Continuăm conversația până când Luna, ajunsă deasupra capetelor noastre, ne șoptește că-i miezul nopții. Să mergem la culcare!

D:\Desktop\ISRAEL2013foto\CIMG4155.JPG

Pe faleza pustie, câțiva tineri refac aspectul plajei. În liniște. De parcă n-ar vrea să îngâne clipocitul măruntelor valuri, ce vin din largul Mării Moarte, ape tainice peste care nici în timpul zilei nu s-a auzit fâlfâitul aripilor vreunei vietăți. Doar marea este moartă. Dead Sea. Chiar moartă. În ea m-am întâlnit și eu cu moartea. La zece metri de la mal, în apă mică, cu două zile în urmă, am căzut cu capul în jos, până către fund, înghițind, înspăimântat, apa ucigașă. Părintele Irineu m-a săltat în brațe, smulgându-mă din fața porții spre …dincolo. Ridicându-mă în aer a strigat să țin ochii închiși, iar către cei de pe mal: Apă curată! Aduceți apă! Mi-a turnat peste față un flacon, două, trei. Deschideți încet ochii! Mă vedeți? Îmi toarnă apă în gură. Scuipați! Vomați! Saramura uleioasă, galbenă, mă strânge de gât. Apă! Înghițiți, scuipați. Nu puteți voma? Apă! Puteți vorbi? Da. Înghițiți apa și scuipați ! O tuse spasmodică aruncă din pieptul meu …saramură. Dus în camera de la hotel, continuă operațiunea. Cu apă caldă, aproape fierbinte. Saramura gălbuie murdărește chiuveta. Mă doare capul. Am febră. Seara, HTA 280/120, pulsul 110. După un comprimat de Tertensif, indapamidă de 1,5 mg, începe să scadă. Medicul stațiunilor de pe litoralul izraelian al Mării, dr Romeo Stelian Bocșa (român emigrat!)[21], aduce și un spray, Ventolin 100 Inhaler CFC-Free, pentru că, în stetoscopul lui, zice că aude ceva la plămânul meu stâng. Două zile și două nopți am băut din oră-n oră apă caldă și am tot eliminat lichidul usturător. Dr. Romeo a venit mereu să mă vadă. Părea îngrijorat. Părintelui Irineu i-a spus: În stațiunile de la Marea Moartă săptămânal mor, în sezonul estival, două-trei persoane. Săptămânal! Cine înghite apa cu 38 la sută sare, moare instantaneu prin asfixiere. E un miracol că părintele Romul nu-i mort! După trei zile am coborât iar pe faleză. 22.10.22. Până seara târziu. În camera de hotel[22] deschid Seffer Tehillim- Cartea Psalmilor regelui prooroc David. Citesc rar, cu glas domol, doar din când în când întrerupt de tuse, Psalmul 22:

  1. Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.
  2. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit.
  3. Sufletul meu l-a întors la sineși. El m-a călăuzit pe cărările dreptății, de dragul numelui Său.
  4. Că de voi şi umbla prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti; toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat.
  5. Masă ai pregătit înainte-mi, de față cu cei ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu, iar paharul Tău mă-mbată de parc-ar fi prea tare.
  6. Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, și voi locui în casa Domnului, întru lungime de zile.

Așadar, trebuie să înțeleg că dacă „Domnul mă paște” și dacă voi locui în casa Domnului, întru lungime de zile, va trebui să-l ascult pe părintele Irineu. Să încep, cu ajutorul Domnului, o nouă carte. Să-i zicem Scrisori de la Marea Moartă. Doamne-ajută! Încep a le scrie, în Mănăstirea Prislop, la 22 ianuarie 2014.

***

Persoanele care se trezesc după o moarte clinică, mărturisesc că, înainte de ceasul morţii, omul vede, într-o clipă, ca-ntr-o peliculă de film rulată cu mare viteză, locurile, persoanele, întâmplările din tot cursul vieții[23]. Pare-se că eu, după cum zice părintele Irineu, am coborât doar până la poarta veșniciei, nu am ajuns să pun mâna pe clanță, și m-a săltat dânsul ridicându-mă la realitatea de deasupra apei ucigașe. De aceea nu mi s-a derulat pelicula de film. Doar a treia zi, după două zile de zbatere între viață și moarte, de luptă cu saramura de pe tubul digestiv și trahee, diluată cu apă fierbinte, doar a treia zi, când dumnealui m-a coborât din hotel și am ajuns pe faleză, au început să-mi treacă prin faţă, valvârtej, clipe din copilărie și din tinerețe, una după alta, și m-am pornit a le povesti. Atunci mi-a zis părintele Irineu că trebuie să le scriu într-o nouă carte. Atunci, la malul Mării Moarte, ziua 22 luna a zecea ora 22, anul 2013.

Scrisoarea I – Al Doilea Război Mondial

Este amintirea cea mai îndepărtată.

Început de toamnă, cer senin, cupolă de azur peste satul transilvan Cehei. Razele soarelui se înalţă peste culmile Măgurii Şimleului. Mă ţin de poalele bunicii Maria, care face să scârţâie cumpăra de la fântână, în timp ce umple cu apă jgheabul de lemn din care vin să bea văcuţele, slobozite din grajd de măicuţa mea Lucreția. Deodată deasupra satului se aude un zgomot mare, necunoscut. Larma infernală se apropie. La capătul uliţei din sus apare o arătare încă necunoscută mie, apoi încă una şi încă una, coborând spre noi. Erau trei maşini militare germane, arhipline cu soldaţi. Ajunse pe platoul larg de la întretăierea Uliţei-din-sus cu Drumul-Pustii (care ducea din faţa casei noastre drept la Drumul-Ţării dinspre Şimleu Silvaniei spre Sărmăşag, Bobota, Tăşnad, Carei), maşinile se opresc, militarii coboară, se încolonează, dau fuga câteva ture împrejurul maşinilor, apoi aliniaţi chiar în faţa gospodăriei noastre cântă ceva care semăna a marş, încheiat cu un scurt cuvânt al unuia, care stătea în faţa lor şi cu spatele către fântâna noastră. După care urcă toţi în cele trei maşini, în afară de comandant, care vine către noi într-o mână cu un vas şi în cealaltă cu ceva ce nu mai văzusem: era o ciocolată. Mi-o dă mie şi-mi spune ceva pe limba lui bolovănoasă, mângâindu-mă pe creştet, în timp ce bunica ia cu pumnul apă din valău, spală ugerul Joianei şi începe a o mulge cu spor până umple canistra neamţului. Acesta mulţumeşte printr-un zâmbet, salută milităreşte, apoi aleargă la maşinile care pornesc imediat duduind năprasnic, foarte grăbite, pe direcţia Carei-Berlin.

În timpul zilei a fost linişte. Spre seară, un nor mare, roşu ca para focului, parcă vrea să oprească Soarele care încerca să apună coborând peste dealurile Camărului şi Ipului, spre Oradea. La Răsărit, deasupra Măgurii se ridicaseră o grămadă de nori negri, prevestitori de furtună. Nu tună, dar dinspre Drumul-Ţării începe a se auzi din ce în ce mai mare larmă, zgomot de maşini grele şi bubuituri de tun. Era Armata Roşie a Uniunii Sovietice gonind după nemţi, cu care se vor înfrunta, având în avangardă trupele româneşti, la Carei. Bunicul Ștefan, care făcuse primul război mondial în armata austro-ungară, priveşte nervos spre Măgură: „Ducă-i vântu’ dă la noi, bolşevici techerghei !”, apoi ia coasa de sub streaşina şurii şi merge cu paşi mărunţi în grădina din spatele casei să aducă un braţ de otavă pentru viţeluşii din grajd. Eu, ţânc, după el, să văd cum coseşte. Mă ia de mână şi când ajungem în ogradă îmi zice: „Ţine minte, că eşti prunc mare, dă luna viitoare începi şi tu clasa întâie la şcoală, d’om avea învăţător în sat. Uită-te la cer. Vezi tu câtu-i dă roşu noru’ în care apune sfântul soare? Nu-i sămn bun. Nici armata bolşevicilor, ca noru’ negru după Măgură”. N-am zăbovit mult după iarba, încă verde, dar cu miros de brumă de toamnă, din care mi-o dat şi mie să aduc cât am putut prinde în braţe. Când ajungem în colţul casei, să reintrăm pe portiţă spre grajd, ce să vezi?! Un cal negru sărea ca o pasăre în zbor din curtea noastră peste poartă, spre Drumul Pustii, purtând în şa un tânăr blond cu părul vâlvoi. Nu i-am văzut faţa, dar pe spatele lui atârnau în curele multe arme, ceasuri mari şi câteva bidoane. Bunicul lasă iarba jos şi fuga spre casă. Bunica, în genunchi, plângea cu sughiţuri. Culegea de pe jos cioburi de sticlă din Icoana Maicii Domnului sărutându-le: „Măicuţă Sfântă, mulţămescu-Ţi! Maică Precestă! Preacurată Fecioară! Icoana Ta m-o scăpat dă necaz. Când o văzut sfânta Ta icoană, păgânu’ dă bolşevic, gata să intre cu cal cu tot în casă, s-o spăriet, s-o tras înapoi şi s-o dus, sărind păstă poartă, cum o şi intrat, ca o furtună. Iartă-mă, Preasfântă, că după ce Tu m-ai apărat dă păgân, m-am împiedecat în prag, cu icoana Ta în braţă şi ţăndări s-o făcut” .

Scrisoarea II –A venit tata

– Stai cuminte, nu ieși din casă! Mă duc să văd cine-i străinul care vine pe Ulița Pustii către casa noastră – îmi zice măicuța Lucreția și se repede către poartă. Eu urc în pătuț și stau lipit de fereastra dinspre curte. Văd totul. Străinul vine încet legănându-se pe picioare. Măicuța stă cu frică dincoace de gard. Când străinul ajunge aproape, mama deschide portița repezindu-se spre el cu brațele deschise. Străinul ridică o mână în sus, ca și cum ar opri-o și îi spune ceva. Mama se-ntoarce spre casă. Intră ca o vijelie.

– Să stai blând, nu te mișca din pat.

Scormonește jarul în sobă, fuge iar afară, vine cu un braț de surcele uscate, ațâță focul. Aduce oala mare de tablă, o umple cu apă. Mai aduce o oală și două găleți cu apă. Plânge cu sughițuri, fără să-mi zică o vorbă. Mă uit după ea, când iese în curte. Străinul stă afară, rezemat de fântână. Vorbește ceva cu mama. În grabă. Mama revine cu încă un braț de lemne uscate. Întețește focul. Iese în fugă. O văd ducând prin curte un ciubăr mare. Străinul stă la distanță. Mama duce ciubărul în grajdul vitelor. Revine cu două găleți goale. Le umple cu apă fierbinte și le duce spre grajd. Iar vorbește ceva cu străinul, dar stă departe de el. Mama vine în casă, ia de lângă sobă sticla cu petrol și cutia cu chibrituri. În sfârșit mai are și pentru mine o vorbă. Stai cuminte. Uită-te pe fereastră. Mă îmbrățișează și iese grăbită. Străinul nu mai este lângă fântână. O fi intrat în grajd? Văd că, prin ușa puțin întredeschisă, aruncă afară o grămadă de haine. Mama le trage cu o furcă de fier în mijlocul curții, le stropește cu petrol și le dă foc. Vine iar în casă. Nu mai plânge. Mă sărută pe frunte. Stai cuminte! Ia de pe poliță săpunul de rufe și din lădoi un braț de haine de pânză. Stai cuminte. Mă sărută iar. Fuge în grajd. Aștept. După un timp, mama iese, ținându-l de mână pe străinul îmbrăcat în haine albe. Traversează curtea spre casă.

– „Tatăl tău s-a întors de la război”, zice măicuța.

Mă iau amândoi în brațe sărutându-mă. Eu stau nedumerit.

– N-ai limbă în gură?, încearcă tata o conversație. Eu rămân mut. Măicuța întețește focul și aduce pe sobă o cratiță. Tătuța mă strânge puternic la pieptul său. Mă mângâie. Mă acoperă de sărutări. În sfârșit mi se dezleagă limba:

– Măicuță, de ce ai ars în foc hainele lui tătuța?

– Erau pline de păduchi și de boală, dragul mamii.

Scrisoarea III – Icoana Casei

D:\CALCULATOR VECHI\Romul Pop\Pr.Romul POP\Ic.MD Pusta.jpg

În toamna următoare am rămas aproape două săptămâni în grija bunicului, împreună cu frăţiorul Nelu, care avea doar patru ani. Tata, întors de pe front, pe jos din Munţii Tatra până acasă, acum le-a însoţit pe bunica şi pe măicuţa mea, lipindu-se de alţi câţiva pelerini sălăjeni, până departe în  Ţara Oaşului la sfânta Mănăstire greco-catolică din Bixad. Când s-au reîntors, tata purta în braţe icoana din fotografia alăturată (care se păstrează în casa surorii mele, Doina Lucreţia Baciu, din comuna Bobota nr.78). Şi, începând din ziua aceea, alte trei săptămâni, icoana era luată din cui, în fiecare seară, după cină, pusă pe masă între două buchete de busuioc, sub lampa cu petrol atârnată-n meştergrindă, şi toţi cei şase membri ai familiei (bunicii, părinţii, eu şi primul frăţior), toți îngenuncheam împrejurul mesei, iar tata cu glasul său de cantor citea întreg Paraclisul Maicii Domnului, din cărticica adusă de la Bixad odată cu icoana.

Nelu adormea în braţele măicuţii, bunica plângea întruna, bunicul repeta în şoaptă cuvintele citite de tata şi mă strângea mereu de-o mână să mă ţină treaz.

După ce cântam toţi Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, pe cea pururi fericită şi prea nevinovată, şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai onorată decât Herivimii şi mai mărită, fără de asemănare, decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim, ne culcam.

În afară de tata, care mai rămânea în genunchi rugându-se.

Şi după vreo trei săptămâni cel venit într-o stare jalnică de pe front s-a făcut deplin sănătos. Avea 34 de ani. Și în familia noastră s-a născut încă un băiat – Emil Aurel și apoi o fetiță – Doina Lucreția. Astfel am ajuns o familie binecuvântată: patru frați, părinții și bunicii dinspre mamă. Cu timpul, ne-am urmat fiecare calea destinului, la școli și la muncă, risipindu-ne prin țară. Doar din când în când dorul de vatra în care ne-am născut ne chema la „icoana casei”.

Într-o zi de vară l-am aniversat pe fratele Emil-Aurel, care a chemat un fotograf, să ne rămână o amintire, cu: tata Vasile, fratele Ioan, soția lui Viorica, Emil, soția mea Florica, eu, măicuța Lucreția, bunicul Ștefan, surioara Doinița și bunica Maria.

D:\CALCULATOR VECHI\Foto\scan.la Zalau 25.III.10\PictureFost-am\Picture 101.jpg

Scrisoarea IV –Domnul Iuliu Maniu

Cu tata revenit acasă, ne pregătim de sfintele Paști. Pe frățiorul Nelu îl tunde tata acasă, cu foarfeca, dar pe mine, că-s băiat mare, mă duce măicuța la frizer în Șimleu Silvaniei. De bucurie mare, pășesc alături de măicuța, care mă ține strâns de mână, peste bulgării și pietrele drumului și în mai bine de un ceas ajungem în oraș la trotuarul asfaltat. Minune. Și casele mari. Ce palat! Silabisesc inscripția: BANCA NAȚIONALĂ. Măicuța mă scutură de mână, să fiu atent la altceva. Venea spre noi, pe trotuarul de vizavi de bancă, un domn înalt îmbrăcat în costum negru și cămașă cu guler alb. În mâna stângă, ca un baston înalt, o botă de floarea soarelui, ruptă din holdă, de care se vede că și-a șters noroiul de pe pantofi când a ajuns de pe drumul din Bădăcin la trotuarul din oraș. La doi pași de el, măicuța își pleacă fruntea, scuturându-mă și pe mine de mână să fac la fel:

– Dumnezău Vă trăiască, domnule Maniu, cu sănătate.

Domnul Maniu se oprește. Cu mâna stângă își ridică pălăria neagră de pe cap (are frizura pieptănată pe dreapta, ca tătuța!), se uită la noi încercând să zâmbească:

– Bunul Dumnezeu să ne ocrotească, lele Lucreție. Vin vremuri grele. Rugați-vă pentru România.

Mă învăluie cu privirea, se înclină puțin spre măicuța, țăranca din Cehei, își așează pălăria pe cap și pășește prin gangul din dreapta spre căsuța lui din curtea interioară.

Eu vreau să intru pe ușa de alături, pe care scria frizerie, dar măicuța mă trage iar de mână spre gangul la capătul căruia abia se mai zărea o siluetă înaltă.

– Uită-te la el. Să-l ții minte. E domnul Iuliu Maniu, cel mai mare om din țara asta!

Era înainte de înscenarea de la Tămădău din 14 iulie 1947. Eu aveam opt ani. Nu l-am mai văzut niciodată, dar nu l-am uitat. Pentru că, pe timpul iernii geroase din 1949/1950, urmând eu clasa a cincea la Șimleu, când am stat trei luni la internat, am aflat ceva de la măicuța mea, care tare m-o impresionat și de aceea n-am uitat. Dormitorul elevilor era în clădirea fostei mănăstiri franciscane de la capătul dinspre Bădăcin a orașului, vizavi de uzina electrică. Măicuța mi-a pus în lada de sub patul de fier hainele aduse de acasă și m-a luat de mână să ieșim repede din dormitor. M-a trecut printr-o spărtură a gardului înalt de scândură dinspre deal. În fața noastră apare o bisericuță de lemn la care din curtea internatului nu-i văzusem decât turnul. Măicuța a îngenuncheat afară în fața ușii zăvorâte. Printre lacrimi m-a îndemnat să ne rugăm pentru sora domnului Iuliu Maniu, călugărița Cecilia, la care fuseseră de mai multe ori, împreună cu tata.

– Pe unde-o fi acum sfânta călugăriță numai Bunul Dumnezău știe. Mi-o zis doamna învățătoare Catița Băieșan că și pe fratele călugăriței, pe domnul Iuliu Maniu l-o băgat în temniță și vreau să-i omoare. Pentru ce? Pentru cât bine o făcut la tătă lumea?!

Scrisoarea V –Alungarea Regelui Mihai

Iarnă, frig. Glasul tatii mă trezeşte din somn. Măicuţa plânge. Zorii dimineţii bat la fereastra de lângă pat. Mă ridic dintre perne. Ce se întâmplă?, de ce plângi, mamă? Nu mă aude nimeni. Mama se urcă pe scaun şi cu amândouă mâinile întinse desprinde de pe peretele din faţa mea portretul regelui Mihai. Îl stânge la piept hohotind. Tata o ajută să coboare de pe scaun. Ce glas duios are tătuţa!

– Nu mai plânge, Lucreiţă. Lasă, c-o fi oarecum. Numai mai rău să nu fie. Numai să nu trebuiască, la anul, să luăm jos şi pe Sfântu Părinte.

– Văsălică…nuuu!, izbucneşte măicuţa şi dintr-un pas urcă iar pe scaun, îşi smulge broboada de pe cap şi acoperă, proteguitor, celălalt tablou, rămas încă pe perete. Nuuu! Pe papa Pius nuuu!

Trezindu-mă de-a binelea, am priceput, apoi, că tătuţa fugise de cu noapte la Şimleu Silvaniei, ca de obicei, cu două cănţi de lapte la domni şi că magistratul Eneea Băieşan era sculat cu noaptea-n cap, poate nici nu dormise, după cum arăta.

– Bade Vasile, ăştia (îi zice, arătând spre aparatul de radio) l-au alungat din ţară pe regele Mihai.

Şi radioul zdrăngănea de zor nişte…marşuri necunoscute. 31 decembrie 1947.

Scrisoarea VI–Început de școală nouă, ianuarie 1948

După Bobotează, ger năprasnic. La casa mătușii Florica Pușcaș, unde funcționa şcoala, geamurile îngheţate, soba de fontă scoate fum. Domnul învăţător Vasile Pop intră nervos. Ne face semn să tăcem. Nu ne mai rugăm, nici nu cântăm imnul „Trăiască Regele”. Ne scoate pe toţi elevii din clasa a treia la tablă să verifice…ce-am uitat în timpul „vacanţei de iarnă”. Ghița Chișului vrea să colinde Sus la poarta raiului. Domnul învățător îl oprește. Și cu liniarul de lemn îi aplică lovituri aspre peste buricele degetelor ținute căuș. Ne anunță că de mâine vom învăța o colindă nouă! Nici la sfârşitul orelor nu ne mai rugăm. Ne spune că de astăzi să nu mai salutăm cu „Lăudat fie Iisus”, ci cu „Bună ziua”. Dumnealui să nu-i mai zicem „domnule”, ci „tovarăşe învățător”.

Nu l-am uitat, deoarece, la sfârșitul anului școlar, a spus în fața celor câțiva părinți prezenți că nu mai sunt eu primul pe școală, pentru că mi-a scăzut media cu nota de la purtare, și l-a declarat premiant pe colegul Martin, fiul vecinului Petre Mag, singurul țăran de la noi din sat înscris în partidul comuniștilor.

Şi au trecut așa peste 50 de ani.

Scrisoarea VII–Doamna învățătoare Eugenia dr. Gurzău

În toamna următoare, 1948, „tovarășul învățător” Pop Vasile, intrând în Partidul Comunist a primit un post de funcționar bine plătit la baza de recepție a cerealelor, în orașul Șimleul Silvanei. Școala noastră s-a mutat din casa mătușii Florica din Pustă într-o cameră mare la fosta Fabrică de cărămidă de la șoseaua Șimleu-Carei. În care încăpeam toți elevii claselor I-IV. Clădirea, situată lângă poartă, era despărțită de restul curții printr-un gard înalt de sârmă ghimpată. Dincolo de care accesul era strict interzis. În pauzele dintre ore ne puteam juca, atent supravegheați, doar în spațiul mic dimprejurul școlii și pe marginea șoselei.

Acum realizez că așa eram oarecum protejați, să nu vedem, în marele cuptoare unde se ardeau cărămizile, urmele întemnițării temporare, până la îmbarcarea în trenurile cu destinația cuptoarelor de gazare de la Auschwitz, a sutelor de evrei adunați aici din ținutul Sălajului de către autoritățile hortyste. Și mi-o amintesc pe doamna învățătoare, Eugenia Gurzău, o distinsă şi cultivată descendentă din renumita familie boierească Hendea, plimbându-se, îngrijorată, de-a lungul gardului, atentă să nu sară mingea dincolo.

Dar mai ales o văd mereu printre băncile din clasă, aplecată peste capetele noastre, mereu cu vorbă dulce și încurajatoare, de la bobocii din clasa a întâia până la noi, viitorii absolvenți. În noi, cei din clasa a patra, atâta carte „a băgat” într-un singur an, că, în anul următor, la școala elementară din Șimleu Silvaniei, am fost notat al patrulea din clasa a cincea (după Ioan Tolea fiul activistei de partid, Iuliu Boțan fiul procurorului șef și Radu Buta fiul profesoarei noastre de matematică), deși eu încă mai foloseam limbajul țărănesc, pe care l-am înlocuit doar treptat prin multă lectură particulară în următorii doi ani, înainte de a ajunge elev al Liceului Emanoil Gojdu din Oradea.

Adevărată dăscăliță de înaltă vocație, distinsa doamnă învățătoare Eugenia, venea zilnic pe jos peste patru kilometri de la modesta căsuță din Șimleu, unde locuia după întemnițarea soțului ei, dr Mihai Gurzău, prefect țărănist al județului Sălaj. Și de multe ori rămânea până spre seară stând de vorbă cu fetele și feciorii din sat. Astfel că, la serbarea de la sfârșitul cursurilor, pentru prima dată în istoria sătucului nostru, țăranii au asistat la un spectacol de dansuri și cântece populare, interpretate de elevi și de câteva perechi de tineri îmbrăcați în costumele naționale, scoase din lada de zestre a mamelor și a bunicelor. Pereții școlii erau și pe dinafară împodobiți cu crengi de stejar și ghirlande din flori de câmp. Din câteva crenguțe cu cireșe coapte a întocmit cu mâna dumneaei o coroniță. La sfârșitul serbării m-a declarat premiantul școlii și mi-a așezat pe cap cununița cu cireșe coapte. A fost cea mai emoționantă zi din viața mea de până atunci. Aveam zece ani și două luni. Sfârșit de lună mai 1949.

Sărut mâinile doamnă învățătoare Eugenia dr.Gurzău!

Scrisoarea VIIIDrumul Pustii

Casa bunicului dinspre mamă, în care am copilărit, era o casă lungă cu cerdac, situată la o intersecție în forma literei T. Ulițele din cele două brațe scurte ale teului duceau la vecinii dinspre miazănoapte și dinspre miazăzi, iar ulița lungă numită Drumul Pustii te ducea direct spre răsărit, până la intersecția cu Drumul țării. În continuare, la încă un kilometru, era vatra satului Cehei, pitulat sub dealurile Măgura Șimleului. Din cerdacul casei noastre, dimineața, când deasupra Măgurii se ridica soarele, bunicul Ștefan privea cerul și, cu precizie de meteorolog, ne spunea cum va fi vremea, în funcție de ce vedea pe văile dintre dealuri și pe crestele împădurite. Și în funcție de prognoza bunicului se programau lucrările agricole din ziua aceea.

Dar prispa casei era și un punct de observație, din care puteai vedea, până la distanța de aproape un kilometru, dacă se apropia cineva de noi. Dincolo de poartă era un podeț pe sub care susurau, de toamna până spre zilele caniculare din vara următoare, undele limpezi ale unui pârâiaș sezonier. La capetele podului tata a fixat două lavițe, pe care, mai ales în zilele de sărbătoare, stăteau la povești cu vecinii. Spațiul larg din această intersecție era și locul de joacă al copiilor, sub privirile atente ale părinților.

De Drumul Pustii se leagă trei amintiri din copilăria mea:

Una, deja pomenită, cu soldatul sovietic ce a vrut să intre în casă cu cal cu tot peste bunica, alungat cu icoana Precestii. Păstrez imaginea lui, tânăr cu părul blond vâlvoi, zburând cu calul negru peste poarta de la uliță și pierzându-se în zare pe Drumul Pustii, în zdrăngănitul prăzii de război, atârnată pe spatele lui, ceasuri mari, bidoane și arme. Cu câteva zile mai devreme, urmărisem până departe cele trei camioane militare nemțești, în timp ce mușcam cu mare poftă din ciocolata primită de la ofițerul german. Era în toamna anului 1944. Sfârșit de conflagrație mondială și începutul ocupației sovietice.

Peste patru ani, tot în octombrie, vecinii de la părău erau, ca de obicei Duminica după vecernie, adunaţi la poveşti în faţa casei noastre. Femeile pe laviţele de pe pod, bărbaţii lângă gardul vecinului Sidon, care aprindea mereu câte o ţigară din foi de tutun puturos, de contrabandă, răsucit într-un petic de ziar, şi femeile nu-l răbdau aproape de ele. De pe Drumul Pustii, se apropie un om din Cehei însoţit de doi necunoscuţi. Scoate din buzunar un caiet şi le zice:

-V-am trecut pe toţi pe listă, să semnaţi aici, fiecare, că de astăzi trecem la ortodocşi, că-i Biserica noastră, nu-i a Papii de la Roma.

Bărbaţii s-au făcut că nu aud. Femeile au început a zâmbi. Unul din cei doi străini s-a uitat crunt la lelea Niţa a Ilii Mitruchi, care râdea batjocoritor, stând în picioare lângă bunica mea. Atunci ea s-a prefăcut că nu-l vede pe străin, dar s-a răstit la consăteanul din Cehei, pe care se vede că-l cunoştea bine:

– Ce ai tu, mă Mitrule, cu biserica, în care nu te-am văzut nici la sfintele Paşti? Sfânta biserică nu-i a ta, mă, îi a popii. Şi are popa grijă de tămâie, şi curatorii de banii bisericii! Tu, vezi-ţi de treaba ta şi du-te de unde-ai venit!

Nu mai țin minte dacă bărbații din vecini au făcut vreun gest împotriva lor, dar cei trei propagandiști s-au întors repejor de unde-au venit, pe Drumul Pustii, nu au mai urcat la creștinii de pe celelalte două ulițe din sat.

A treia amintire de pe Drumul Pustii este legată de un personaj legendar fioros. Cam tot pe sfârșit de toamnă 1948 spre seară tata tăia lemne în spatele casei și mă trimite să duc un braț de surcele în bucătărie. Cum să nu țin minte mirosul plăcintelor cu brânză și mărar pe care mama începuse a le coace? Bucuros alerg să mai aduc un braț de lemne uscate. Când ies în cerdac, privirea mi se izbește de un personaj neobișnuit ce venea pe Drumul Pustii, apropiindu-se vertiginos de noi. Speriat mă-ntorc în bucătărie.

-Măicuță, vine cineva. Uită-te cine-i !.

Mama trage lespedea cu plăcintă pe marginea plitei și trecem amândoi la fereastră. O namilă de bărbat înalt intră pe poartă, își rotește privirea împrejurul curții, trage din fântână o găleată cu apă proaspătă, se mai asigură că nu-i nimeni împrejur și începe a bea. Când omul s-a aplecat spre găleată, măicuța a scos un țipăt de spaimă. De sub mantaua largă a străinului am văzut și eu două banderole pline de cartușe și două pistoale mari cu țevi lungi. (Unchiul Floruț Trif din Cehei era vânător și de multe ori când venea în Pustă la vânătoare de iepuri și mistreți îl vedeam cum pregătea cartușele cu alice la noi în casă!). Omul însetat era cu capul în găleată, cred că de aceea n-a auzit-o pe măicuța, care, luându-mă de mână m-a tras către fereastra opusă, care dădea spre ogradă. Sugrumată de spaimă de-abia a șoptit către tata:

-Vezi că la fântână e un bandit cu două arme. Ce facem?

-Stați în casă.

Tata a continuat să taie liniștit vreascuri uscate. Omul a traversat curtea, a ieșit pe portița dinspre grădină, l-a salutat pe tata cu o plecare a capului și a plecat cu pași mari peste hotar. I-am urmărit siluieta uriașă până s-a pierdut la marginea pădurii dinspre Criștelec.

-Era Blidaru, ne lămurește tata. Un partizan, un haiduc. Nu face nici un rău la oamenii de omenie. Are ce are cu bandiții, care au preluat puterea în țărișoara noastră. Când am fost concentrat în armată, mai an, l-am hăituit pe la Băița de sub Codru. L-am văzut, dar n-am tras în el. Consătenii lui din satul Odești îl vorbeau numai de bine.

EPILOG: După 66 de ani, la mănăstirea Prislop, întâmplător am aflat, de la Emil Sălăjan, consăteanul lui Vasile Blidaru, că acesta a rezistat 20 de ani prin codrii, până în noaptea Sfintelor Paști din anul 1968, când, trădat de Florica, femeia care-l adăpostea din când în când, un batalion de securiști și o grupă de milițieni au înconjurat casa. A fost o luptă dură. El a tras până n-a mai avut cartușe. Zice-se că în Blidaru au tras 27 de cartușe, l-au ciuruit. Și dimineața au încărcat un camion de morți. Florica a înnebunit. După doi ani a murit.

În anul 2012 feciorul lui Vasile, Valer Blidaru i-a scos dosarul de urmărire de la CNSAS și a ridicat un monument funerar pe locul asasinării tatălui său, în satul Odești de la marginea Codrului. Astăzi, marți 26 august 2014, domnul Valer a lansat, la Biblioteca „Petre Dulfu” din Baia Mare, în prezența cîtorva intelectuali locali reprezentativi, volumul-document: Un om, o viață, o legendă BLIDARU rezistența armată din munți din dosarele securității.

Epopeia „uriașului” pe care l-am zărit și eu, oarecând, venind pe Drumul Pustii…

Scrisoarea IX- Doi preoți de țară: Gheorghe Silvășan și Romul Erdeli

Tânăr venit în sat de pe băncile renumitelor școli ale Blajului, Gheorghe Silvășan rămâne în memoria mea ca minunat dascăl, care mi-a predat religie, din clasa întâia până în clasa a treia. Mi-l amintesc nu numai de la școală, ci și din desele vizite pe care le făcea părinților mei. Odată a fost chemat să facă sfeștanie în casa nouă. A venit, însoțit de doamna preoteasă, imediat ce a terminat sfânta Liturghie duminicală. S-a dus direct în bucătărie, unde măicuța mea tocmai strecura supa pe găină, separând carnea de zarzavaturi:

– Lucreție, am văzut că femeile de la voi aruncă ce-i mai bun la porci, legumele și zarzavaturile. Lasă-le într-o farfurie că le mănânc eu. Dar mai întâi facem sfințirea casei.

De atunci la noi în casă nu s-au mai aruncat bunătățile grădinii, mereu pomenindu-l pe părintele Silvășan.

Ca și copil de opt ani, împreună cu toți tinerii și creștinii din sat am lucrat zile de-a rândul, fiecare după puterile lui, la noua biserică, înălţată în centrul satului. Biserică din cărămidă, cumpărată în bună parte din bani adunaţi de preotul Silvășan, prin colectă, în bisericile din satele şi oraşele sălăjene pe care le-a colindat cu formaţia corală a ţăranilor din Cehei instruită de el, interpretând cântările sfintei Liturghii, adaptate după repertoriul lui Francisc Hubic celebrul compozitor şi dirijor de la Catedrala din Oradea. Tata și măicuța, care cântau în corul bisericii, mă luau câteodată și pe mine la repetiții Duminica după Vecernie.

A plâns după el toată suflarea satului, în decembrie l948, când s-a retras refuzând să semneze trecerea la ortodocși. Neprimind alt serviciu, toată iarna şi primăvara ce au urmat fostul preot paroh al Ceheiului, profesorul Gheorghe Silvăşan, licențiat în Teologie și în Matematică, angajat acum ca muncitor necalificat, a purtat lăturile de la o cantină din Şimleul Silvaniei până la un grajd cu porci dinafara oraşului, trăgând după el un cărucior cu două butoaie mari de tablă. De două ori pe zi, dus-întors de-a lungul oraşului. Pe ploaie, pe frig, pe zăpadă. După câteva luni, un om de omenie, pare-se membru important de partid, dar rămas anonim, l-a fotografiat şi a trimis un raport direct tovarăşului Gheoghe Gheorghiu-Dej la Bucureşti; că de acolo i-a venit acasă „tovarăşului profesor Gheorghe Silvăşan” ordinul să se prezinte la Secţia de învăţământ a raionului Şimleu pentru angajare. A funcţionat ca profesor de matematică până la pensionare. Elevii învăţaţi de el matematică au făcut faţă cu brio la orice examen de admitere în învăţământul universitar.

Când era paroh în Cehei, până în decembrie 1948, venea săptămânal şi la şcoala din cătunul Pusta, a făcut cu noi religie, după manualul Mica Biblie pentru clasa a III-a primară de P.S. Ioan Suciu, şi ne-a pregătit pentru prima Cuminecare, când mi-a dat ca premiu un exemplar din revista „Raiul copiilor” pe care o păstrez până astăzi. De aceea, când am ajuns student la Teologia din Sibiu, în vacanţa de vară 1957 l-am căutat la Şimleu să-l vizitez. S-a arătat bucuros că m-am dus să-l văd, mi-a dat cadou un Catehism Catolic ilustrat, format A4, în limba franceză (pe care ulterior l-am folosit ca material didactic ilustrativ la lecţiile de religie, cam clandestine, în Catedrala din Baia Mare, în anii ΄70), dar mi-a recomandat să nu mai merg pe la casa lui, că nu-i bine nici pentru el ca profesor la şcoala de stat, nici pentru mine ca viitor preot ortodox. Așadar, eram… „cetățeni” ai Republicii Populare Române în anul de grație1957, ocupați încă de Armata Roșie a Uniunii Sovietice „eliberatoare”!

***

Împlinirile pastorale și edilitare ale tânărului Gheorghe Silvășan aveau temelie solidă întemeiată de predecesorul, Romul Erdeli (1881-1942), despre care pomenea cu mare admirație. La fel vorbea și unchiul Traian Pop, cantor cu diplomă de la Blaj. Eu personal nu mi-l pot aminti, căci aveam numai trei ani când dumnealui s-a mutat în cimitir. Dar, când am ajuns și eu preot, după profeția lui din ziua în care botezându-mă a adăugat la numele tatii, Vasile și numele Romul, am dorit mult să-l cunosc. Documente sau cărți nu am găsit. Însă, ce fel de preot a fost parohul Ceheilui, am reuşit să înţeleg observând profilul moral al bunicului meu, Ștefane Petrii Oanii (român plugar analfabet, dar care și-a botezat fetele cu nume latine, Lucreția și Susana!) şi a generaţiei lui de țărani de la sfârşitul secolului nouăsprezece, creştini formaţi de părintele Romul:

Familia Puşcaş a emigrat pe la anul 1800 părăsind ţinutul păduros al Huzmezăului (azi satul Câmpia Sălaj), şi trecându-şi turmele de oi peste Măgură s-au stabilit, unul pe loc de şes, numit Pusta, dincolo de pârâul Crasna, unde s-a și întemeiat cătunul actual, iar celălalt spre Vest de Tăul fără fund, în satul Criştelec. Deodată cu turmele au adus cu ei şi povara sufletească întunecată de superstiţii, practici păgâne şi ocultism. Povestea bunicul Ştefan soţiei fratelui meu Nelu, Viorica, noră în casă, că tatăl său, Petre Oanii, era un fel de strigoi cu funcţie mare în ceata încornoraţilor, cu care se întâlnea adeseori noaptea în cimitir, unde vorbeau cu sufletele morţilor şi puneau la cale fel de fel de răutăţi împotriva animalelor consătenilor. Mama Oana tremura îngrozită privind noaptea spre luminile ce pâlpâiau în cimitir, bătea mătănii la icoana Precistii şi spre zorii zilei, pe când cobora Petre spre casă, îi era frică să-l aştepte în pat şi-şi căuta de lucru prin grajd, de unde auzea tropot de cai şi mieunat de pisici prin curte, iar în văzduh zornăitul lanţurilor cu care erau legate duhurile rele slujitoare strigoilor. Duminica, Oana îşi ducea odraslele, Iacob şi Ştefan, la bisericuţa din sat, să le citească Părintele Romul dezlegări. Petre Oanii a murit de tânăr. Când i-au spălat trupul pentru înmormântare, au văzut că avea „coadă” ca strigoii, adică o vertebră în plus la capătul dorsal al coloanei vertebrale.

Confruntat cu astfel de situaţii, păstorul de suflete şi-a pus în slujba sătenilor inculţi toată ştiinţa teologică şi tactica pastorală acumulate la Blaj. Cât de eficientă a fost munca lui, catehizarea copiilor şi a tineretului, se vede în profilul moral al noii generaţii, generația copiilor lui Petre Oanii, care, majoritatea, chiar neştiutori de carte fiind, aveau suficiente cunoştinţe despre principalele adevăruri de credinţă şi despre regulile morale creştine, pe care se străduiau să le respecte. Luminile credinţei alungau, încet-încet, tenebrele oculte şi practicile vrăjitoreşti din viaţa spirituală a sătenilor!

Părintele Romul Erdeli a slujit în biserica din lemn, cu trupul dăltuit din trunchi de stejar în anul 1763, apoi cumpărată de la parohia greco-catolică Câmpia Sălaj, în iarna anului 1926, transportată pe sănii peste Măgura şi reclădită sub liziera de brazi de pe coasta sud-vestică a dealului care ocroteşte de vânturi grupul de căsuţe ale plugarilor români din satul Cehei, înşirate pe malul drept al râului Crasna şi pe cele trei pârâiaşe ce coboară printre crestele Măgurii. Declarată monument istoric de arhitectură, aceasta a fost biserică parohială, neîncăpătoare pentru creştinii din vatra satului, precum şi pentru cei din cătunul Pusta şi din Vale, până în 1947 când tânărul preot Gheorghe Silvăşan din Sanislău, a înălţat în centrul satului biserică nouă din zid.

Doi preoți de țară, două făclii luminoase în copilăria mea și în viața consătenilor din Cehei.

Scrisoarea X – Petrecere de ziua tatii

De Anul Nou cam totdeauna ningea peste sat. Albul imaculat al omătului era haina de sărbătoare așternută ca un lințoliu peste case și livezi de sărbătoarea sfântului ierarh Vasile cel Mare arhiepiscopul Cezareii Capadochiei, ziua onomastică și a părintelui meu. Din seara precedentă măicuța și bunica făceau pregătirile culinare. În dimineața de întâi ianuarie toți din casă mergeam la biserica din vatra satului Cehei, să fim prezenți încă de la citirea sfintei evanghelii de la Utrenie. Pe parcursul slujbei soseau în biserică frații și surorile tatii. Ultimul intra unchiul Traian, care venea pe jos aproape zece kilometri din comuna Nușfalău. După slujbă bărbații eram primiți pentru câteva minute la casa parohială de părintele Silvășan, iar femeile porneau în grabă către Pustă să pună pe mese bucate alese.

La masa de Anul Nou erau multe bunătăți: Supa pe carne de găină fiartă cu multe legume, cârnați, caltaboș, șuncă fiartă, sarmale, cozonac și prăjituri; toate stropite din când în când cu câte un pahar de vin adus proaspăt din pivniță. Dar bucuria cea mare era întâlnirea fraților și surorilor: Susana, Măria, Floarea, Ileana, Traian, Aurel și tata Vasile, cel mai tânăr. Cu aparținătorii lor eram peste douăzeci. Și cum, în vara precedentă, numai cei trei frați fuseseră la Ip în pelerinaj cu părintele Silvășan, unchiul Traian, care avea memorie bună și un har de povestitor, a rememorat pentru toată familia evenimentul din 14 iunie 1945 – Ziua Eroilor, parastas arhieresc pentru martiri.

„Doi Episcopi, Valeriu Traian Frenţiu şi Ionel Suciu au venit la Ip. Preoţi şi popor mult. Cu două zile şi două nopţi în urmă a plouat întruna. Ploaie caldă de vară. Mustea pământul de umezeală. Şanţurile erau pline de apă. Pe câmp numai bălţi. Dar în dimineaţa de Înălţarea Domnului s-a luminat cerul. Soarele de-abia răsărit încălzea pământul ridicând aburi. Către amiază, după terminarea sfintei Liturghii, Episcopii au îndemnat norodul să înconjoare jur-împrejur groapa comună, în care au fost aruncaţi cei una sută cinci zeci şi şapte români, ucişi banditeşte în 14 septembrie 1940 la Ip, şi apoi i-a rugat să se depărteze puţin de mormânt. Stând mai la distanţă de el, puteam vedea toţi minunea, semnul ceresc.

Episcopul Frenţiu striga cu glasul gâtuit de emoţie:

Uitaţi-vă, dar să nu uitaţi! Vedeţi cum iese din mormânt spumă roşie. Nu-i apă. E sânge. Apa caldă din ploaia de ieri a fermentat cadavrele. Copilaşi micuţi, mame, părinţi şi bunici. Uitaţi-vă. Apa, ca semn al dreptăţii venite din Cer a umplut groapa. Şi a răbufnit afară, în clăbuci roşii de spumă. Căldura soarelui de vară ridică, din pământ la ceruri, parastas. Sângele martirilor. Uitaţi-vă, dar să nu uitaţi! Să nu uitaţi ce aţi văzut. Dar să nu uitaţi nici ce Vă spunem, astăzi, aici la Ip, noi Episcopii Bisericii Catolice: Să nu vă răzbunaţi! Iertaţi şi trăiţi în pace. Numai iertarea poate aduce pace. Abia s-a terminat un război mondial, nu începeţi război între noi. Iertaţi şi lăsaţi-L pe Dumnezeu să judece. Iisus Cristos a fericit pe făcătorii de pace. Pentru cei ce îl răstigneau s-a rugat: Iartă-i, Doamne. Iertaţi şi voi şi rugaţi-vă”.

Petrecerea anuală de sfântul Vasile din casa noastră, de ţărani români plugari, avea totdeauna câteva astfel de momente, de aduceri-aminte. Apoi tata începea să cânte „Treceţi, batalioane române, Carpaţii, la arme cu frunze şi flori”, iar fraţii ajutaţi de glasul minunat al măicuţii şi al mătuşilor îi ziceau sărbătoritului cântecul preferat „De ce m-aţi dat de lângă voi”, poezia lui Octavian Goga, poetul pătimirii noastre. Într-o vreme răsuna la ferestre şi vocea cristalină a celor doi tenori, liceenii Gheorghiţă şi Ionaş Boşca, pruncii mătuşii Mărie, care-i aminteau tatii cântecul din tinereţe: „Colo-n vale lângă moară,/ lângă moară lângă sat,/ Ilenuţa cea frumoasă/ spală haine tot mereu./ Eu spăl haine de mireasă/ şi-l aştept pe dragul meu./ Dragul meu e Vasilică/ şi e cel mai mândru-n sat. / Va veni să-i fiu mireasă / După  slujba la-mpărat”. Atunci, măicuţa  aducea pe masă încă un canceu cu vin rubiniu şi o tavă plină de bunătăţi, să-şi ospăteze nepoţii. Şi aşa treceau zilele noastre de iarnă. Cu voie bună şi cu povestiri din vremi trecute, care pe mine, copil cu ochi visători, mă transpuneau într-o lume de basm.

Doamne, frumos mai era pe vremea aceea!

În arhiva familiei se păstrează și o fotografie-document, plecarea spre Ip, din fața bisericii vechi din Cehei, în 13 iunie 1945, ajunul Zilei Eroilor.

 

Încheiere:

După un secol de secularizare şi ură, ateism şi războaie, zboruri interplanetare şi terorism, explozia sexualităţii şi a îmbuibării, ideologii funeste şi revoluţii de catifea sau furate, lumea de astăzi doreşte acut reintrarea în normalitate, îl vrea pe Dumnezeu, doreşte să cunoască voia Lui, să asculte cuvintele Lui..

Pentru cuvintele din cartea aceasta – lui Dumnezeu: mulțumire, laudă și preamărire, în vecii vecilor. Amin. Amin. Amin.

 

 

 

Volume publicate:

Glasul pecetarelor, ed. a II-a, 2006, 174 pg.; La izvoarele harului, ed. a II-a, 2006, 186 pg; .Între Cruce şi stea, ed.a II-a , 2006, 112 pg.; Exerciţii de dezintoxicare, 2006, 216 pg.; Luminile Bixadului, 2009, 208 pg.; Calendarul de la Bixad 2010, 112 pg; .Creştinismul catolic în Ţara Oaşului (în colaborare), 2010, 212 pg.; Mihai călugărul de la Prilog, 2011, 232 pg.;

Altfel de memorii, ed.a II-a, 2012, 414 pg.

Cartea Mănăstirii Prislop,2012,478pg.

Redactor de carte:

Sf.Alfons Maria de Liguori, Meditaţii asupra adevărurilor veşnice, ed.Tinereţe Creştină, Baia Mare, 1998, 328 pg;.De la Simon Petru la Ioan Paul II, ed. Caritas Baia Mare, 2002, 88 pg.; 120 ani de la naşterea episcopului Dr. Alexandru Rusu, 2004, 488 pg.; Mircea Manu, Dumnezeu sfinţeşte prin sacramente, 2005, 322+258p; Vasile Dragmar, Fost-am prunc în Ţara Maramureşului, 2005, 129 pg.; Vasile Fernea, Suferinţele omeneşti, 2005, 194 pg.; Calea mântuirii-nouă cărţi de rugăciuni într-o carte, 2008, 320 pg.; Protoegumen Atanasie Anghel, Memorii, 2009, 126 pg.; Ştirbu Efrem, Deporaţi în Doneţk – memorial, 2010, 160 pg ; .Florilegiu omiletic- 109 predici, 2010, 486 pg.

Redactor fondator al revistei Flori de Crin ,seria nouă, din 200l – azi.

Colaborare (cu circa 200 articole, recenzii, comunicări, eseuri, pamflete, între anii 1965-2010) la reviste (Familia, Aurora, Alethea şi Unu (Oradea); Archeus, Milenium şi Tinereţe Creştină (Baia Mare); Biserica Ortodoxă Română şi Studii Teologice (Bucureşti); Vatra (Tg. Mureş); Altarul Străbun (Melbourne); Învierea (Ierusalim);Viaţa Creştină (Cluj Napoca); şi ziare:Noua Gazetă de Vest şi Jurnal Bihorean; Graiul Maramureşului, Glasul Maramureşului, Opinia (cu pagină de spiritualitate, în perioada 21 februarie 1998 – 19 februarie 2000), Observator (cu serialul “File de istorie” ianuarie-martie 1999).

  1. . Faptele Apostolilor 12,1-2
  2. .v. istorisirea câtorva călătorii misionare apostolice în cartea Faptele apostolilor, 8, 4-40; 9, 31-11, 18; 11, 19-14, 38; 15, 36-21, 16.
  3. . v. Paul Allard, Histoire des persecution, 5 voi., Paris, 1908-1924; idem, Le christianisme et l’empire romain de Nero â Theodose, ed. 8, Paris, 1908; exhaustiv, iar pe scurt – Teodor M. Popescu, T. Bodogae şi George G. Stănescu, Istoria Bisericii Universale, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1956, p. 57-82.
  4. . Arhim. Ştefan Guşă, Data Sf. Paşti, în foaia Telegraful Român, nr. 15-16, Sibiu, 15 aprilie 1993, p. 2.
  5. . v., pe scurt, Teodor M. Popescu ş.a., o. c, p. 137-139
  6. . Apud Arhim. Guşă, ibidem
  7. . „Un mare geniu, expert în aproape toate ştiinţele; unul din acei bărbaţi pe care obişnuim să-i numim biblioteci vii sau ambulante, încât nu fără temei a afirmat Casiodor despre el: „tot ce putea căuta cititorul la alţii, afla în ştiinţa lui în mod strălucit”. Părinte al ştiinţei canoanelor, poliglot, teolog profund, trăitor smerit, mediator între râsăriteni şi romani. Apud Pr. Dr. Gh. I. Drăgulin, Un fiu de mare faimă al Arhiepiscopiei Tomisului din veacul al Vl-lea la Roma, în revista Studii Teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1986, nr. 3, p. 92-111
  8. . Despre câţiva filosofi şi astronomi care au sesizat problema, vezi, pe scurt, Arhim. Cleopa Ilie, Despre calendar, în vol. Despre credinţa ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1985, p. 259-260.
  9. . Ibid., p. 261
  10. . „Sfintele Paşti şi reforma calendaristică ortodoxă română”, cit. apud Arhim. Cleopa Ilie, ibid.
  11. . Arhim. Cleopa Ilie, ibid.
  12. . Id. ibid.
  13. . Id., p. 264
  14. . cf. Arhim Guşă, ibid.
  15. . Id. ibid.
  16. .Id. Ibid.
  17. .Texte oferite Episcopului de Maramureş Ioan Şişeştean pentru „Scrisorile Pastorale” de Paşti, care au fost citite în toate bisericile din Eparhia de Maramureș.
  18. Texte oferite Episcopului Ioan Şişeştean pentru „Scrisorile Pastorale” de Crăciun, care s-au trimis la toate parohiile din Eparhia de Maramureș..
  19. Al. Rosetti, „Istoria limbii române”, Bucureşti, 1986, pg. 286-290
  20. Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan” – „DEX – dicţionarul explicativ al limbii române”, Ediţia a II-a, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996 p.239
  21. bocsar@bezeqint.net EIN TAMAR 46 DEAD SEA 86902 ISRAEL tel.00972-0528.455.100
  22. Leonardo, Dead Sea 86910, Israel, tel.972.8.955333,www.fattal.co.il
  23. V. Dumitru Constantin Dulcan, Mintea de dincolo, Editura Eikon, Cluj -Napoca, 2013;.și multe altele.

 

 

ROMUL POP

Vremea secerișului

CUVINTE POTRIVITE

LA CÂTEVA DUMINICI ŞI SĂRBĂTORI

Cu o prefață de Monica Marian

 

Editura EUROTIP, 2015

Director editură: Pamfil Godja

Copertă: Marius V. Pop

Corectură: Monica Marian

Tehnoredactare: Romul Pop

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

POP, ROMUL

Vremea secerișului – Cuvinte potrivite la câteva duminici și sărbători – Romuș Pop; pref. Monica Marian

Editura EUROTIP Baia Mare, 2015

ISBN 978-606-617-187-8

 

Pe copertă:

Iozsef Klein, VARA, ulei pe pânză, în colecția Muzeului Județean de Artă Maramureș, Centrul Artistic Baia Mare

Vremea Secerisului