Cartea Manastirii Prislop,  Pr Romul POP

Prislop – Vatra Noastra

 

Cap. 1

Câteva repere istorice şi geografice

 

Prislopul nostru, menţionat în documente la anul 1405[1], recenzat oficial începând cu anul 1850[2], consemnat ca parohie veche în şematismul din 1936[3], Prislopul nostru este, ca orice prislop[4], un pas, un punct de trecere, o trecătoare din acest mirific plai spre „ţările” vecine: Chioarul, Sălajul, Someşul şi Ţara Lăpuşului. De pe colinele Prislopului coboară poieni, livezi şi văi spre satele ce străjuiesc râurile: Someş (de la Ileanda spre Răstoci, Jibou, Zalău) și râul Lăpuş (de la Târgu Lăpuș spre Buteasa, Remetea Chioarului). În zile senine se văd în cele zări înălţimile munților Ţibleşului, ale Gutâiului şi crestele Meseşului, cele care adăpostesc de două milenii vestigiile falnicului fort roman de la Moigrad-Porolissum, puternica cetate de la limesul de nord al Imperiului Roman, dincolo de care, în sus, trăiau dacii liberi, deci şi strămoşii prislopenilor de azi.

Apa, bogăţia primordială, caracterizează vatra noastră, cu fântâni şi pâraie nesecate de nici o secetă. Trei izvoare, din trei puncte importante ale satului, se îngemănează formând Valea Prislopului, care curge spre Nord, şi după un parcurs lung de cinci kilometri înnobilează undele râului Lăpuş, în locul numit Balta Prislopului, de unde Lăpuşul „capătă o direcţie N+NV şi atinge adâncimi până la şase metri”[5].

 

Imagine panoramică a satului Prislop în 1992

 

Bătaia vânturilor istoriei, prislopenii au întâmpinat-o statornici şi viteji. Pentru paginile de faţă, nu am coborât pe firul documentelor spre a cerceta străfundul primelor veacuri, dar cele oferite nouă de istoriografia recentă dau mărturie că, la anul 1566, voievodul Marian, ce conducea şi apăra domeniul Cetăţii Chioar avea sediul în Prislop. Tot în Prislop, la anul 1603, are sediul voievodul Ioan stăpânul Chioarului, cetate care a fost totdeauna un punct de sprijin militar şi a avut nevoie, pe lângă garnizoanele de mercenari, de o putere militară proprie, bazată pe proprii supuşi, iobagi ai domeniului. Aceştia, prin vitejie au acces la titluri de libertate şi chiar la titluri nobiliare, creând aici o pătură scutită de sarcini iobăgeşti şi „un însemnat cuib de mică nobilime românească”[6]. Evenimentele ce le vom evoca pe parcursul lucrării, până spre zilele de azi, vor confirma această constantă a firii prislopenilor – statornicia.

 

 

Prislop, iarna, 2001

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cap. 2

Dâmbu Popii – loc de mănăstire

 

În Prislop pe Dâmbu Popii se va face o biserică nouă şi o casă mare, cum nu s-a mai văzut pe aicea şi va veni multă lume acolo – a proorocit, pe aceste meleaguri, în urmă cu peste 100 de ani, Ignatu Scurtoaii (mort în 1913).

Astăzi, de pe Dâmbu Popii veghează protector peste Prislop biserica mănăstirii cu hramul „Sfântul Apostol Andrei şi Sfântul Grigorie Dialogul”, înălţată prin lucrarea cea tainică a lui Dumnezeu şi conlucrarea multor suflete binecuvântate.

În dreapta bisericii se înalţă casa Fundaţiei IHTIS – Mănăstirea Prislop. Aceasta găzduieşte şi ocroteşte tineri orfani vitregiţi de soarta crudă a acestei vieţi şi persoane care sunt în căutarea sensului vieţii lor.

 

Casa Fundaţiei IHTIS şi Biserica Mănăstirii Prislop, iarna 2012

Dâmbu Popii

 

Trei fapte sunt semnificative în legătură cu acest pământ: 1. Era din vechime proprietatea unei familii preoţeşti. 2 Cumpărarea lui de către Miclăuş Coaciu şi înzestrarea cu el a mamei unui viitor preot ctitor de biserică şi mănăstire. 3. Refuzul înstrăinării pământului.

  1. Din vechime micuţa colină din mijlocul satului Prislop s-a numit Dâmbul Popii, întrucât era proprietatea unei familii preoţeşti. Cel păstrat în memoria prislopenilor a fost unul Bârle, paroh greco-catolic în Bârsău. Ile Teodor[7] şi soţia lui Reghina, ne relatează despre acest loc fapte parcă citite recent într-o cronică scrisă: „Știm că, după război, preotul Bârle a valorificat acest teren încredinţându-l cumnatului său, Vasile Hulpaşu, care a replantat pomii. Pe locul numit Găvrileasca Popii a înfiinţat o livadă nouă, împrejmuită cu gard şi păzită. După moartea preotului din Bârsău, Vasile Hulpaşu a devenit proprietar. În anul 1956 el a vândut Dâmbu Popii lui Nicolae Onaci, zis Miclăuş Coaciu, fierar renumit şi om cu bună stare materială, de la care a ajuns, ca moştenire, la nepoata sa, Aurica, mama unui alt viitor preot, călugărul Irineu Ioan Bârle, asigurându-se astfel păstrarea şi prelungirea denumirii acestui pământ: Dâmbul Popii, pe care s-a construit actuala mănăstire”.
  2. Miclăuş Onaciu a venit în Prislop cu o traistă şi cu un ileu, un ciocan şi un cleşte de fierar. Făcuse ucenicie la Târgu Lăpuş, în renumita fierărie de pe vremea aceea. Istoria lui se pierde sau se ascunde în mod tainic sub negura timpului. Nu se ştie nimic despre originea familiei sale. El însuşi nu a vorbit niciodată despre aceasta. Rămâne o mare taină. Poate că ceva s-ar putea deduce dintr-un alt nume pe care-l avea: i se zicea „Armeanu”. De fapt, trăsăturile feţei lui şi culoarea pielii erau specifice acelui popor – primul popor din lume care, în anul 301, s-a convertit în întregime la creştinism şi a rămas, prin vitregia timpurilor, fidel acestei alegeri.

Istoria consemnează că în anul 1895 sultanul Abdul Hamid II preocupat de activismul armean dar şi de dezvoltarea economică pe care acest popor începea să o cunoască, a decis punerea în mişcare a unui pogrom, în timpul căruia au fost ucişi peste 200.000 de armeni. În anul 1909 au loc noi masacre ale armenilor din Anatolia, iar în 1915 junii turci declanşează un genocid programat, în care vor fi exterminaţi peste 1.200.000 armeni. Puţini au fost supravieţuitorii acelor tragice evenimente istorice.

Sosirea în Prislop a lui Miclăuş este imediat după aceste evenimente. Tăcerea lui şi munca lui titanică, să îngroape, oare, în hotarul Prislopului aceste drame ale națiunii sale, despre care mulţi concetățeni nici nu ştiu c-au existat sau că armenii ar fi primul popor creştin din lume?

Şura cu grajd zidită de Miclăuş, păstrată până în 1992

 

În Prislop, Miclăuș Coaciul, Armeanul, cu multă muncă şi trudă a ajuns să scape de sărăcie. Lucra ziua şi noaptea, făcea potcoave, pluguri, grape, căruţe. Când era foarte obosit, îşi pleca un pic capul în grajd între boi, apoi lucra în continuare. S-a căsătorit cu Ilka[8] o fată frumoasă şi bogată din Berchez cu care a avut doi feciori[9] şi trei fete[10].La toţi le-a făcut zestre. A cumpărat pământ şi l-a cultivat, a avut vaci, cai, oi şi alte animale. Când au venit comuniştii la putere, l-au declarat chiabur şi i-au pus cote mari. I-au luat apoi toate bucatele din pod şi din cămară, apoi l-au arestat pentru că n-a plătit „majorarea pentru chiaburi” şi l-au dus la Dej în temniţă. După trei zile şi-a luat angajamentul că va da şi cota suplimentară, aşa că l-au eliberat. Dar în curând s-a făcut colectivizarea agriculturii după modelul sovietic, şi comuniştii i-au confiscat peste 30 hectare de pământ şi tot inventarul agricol.

Lucrul mâinilor sale s-a prăbuşit, fiind risipit de cei ce predicau bunăstarea poporului, dar pe care-l umileau şi-l ucideau încet. Miclăuş privea fără putere, cu tristeţe, la aceste evenimente, trăindu-şi bătrâneţea şi aşteptându-şi apusul zilelor sale. Fiind el pe patul de moarte, consăteanul Todoru Măriţâchii, îndemnat de Nicolae fiul lui Miclăuş, i-a zis: „Bade Miclăuş, a căzut colectivul”; la care veste bună, bătrânul a strigat: „Le-am spus io că nu le-a merge brânza-n pască cu colectivul lor!”. După două zile a adormit în Domnul, mulțumit că s-a desfiinţat C.A.P-ul comuniştilor. Era spovedit şi cuminicat, împăcat cu Bunul Dumnezeu, la al Cărui altar se închinase în fiecare Duminică şi sărbătoare. Era iarna, la sfârşit de ianuarie 1964. Și „colectivu” era încă stăpân peste sat!

După 6 ani a murit şi feciorul său, Nicolae. Tumoare pe creier. Acest Nicolae-fiul este şi azi cu drag pomenit în sat: „Era cel mai puternic bărbat din Prislop. Sub fiecare subsuoară putea duce câte un sac de grâu. Pe vremea cotelor, l-au luat să transporte cu căruţa sacii cu cereale, preluaţi cu forţa de la consăteni, să-i ducă la depozitele din Boiu Mare sau din Ileanda. Se spune că odată, mergând cu carul încărcat pe uliţele satului, arunca pe furiş, ici şi acolo, în curţile consătenilor, cu grijă să nu fie văzut, câte un sac din cei confiscaţi” [11].

 

Soţia lui Nicolae, Măriuca, cu fetele lor: Elena, Aurica şi Eugenia

Înainte de a muri, în ziua de Anul Nou 1970, Nicolae, fiul Coaciului, i-a zis fetei sale, gravidă în a cincea lună, măritată de doi ani cu Valer Bârle: „Tu Aurică, ce m-aș bucura, dacă mi-ai face un fecior!”

Pe vremea aceea nu se ştia de ecograf. C-a fi băiat sau fată. Peste cinci luni, în vinerea de Paşti a anului 1970 (24 aprilie), Aurica l-a născut pe Ioan, actualul preot călugăr Irineu Ioan Bârle, moştenitorul Dâmbului Popii.

Nicolae fiul lui Miclăuş şi nepotul, viitorul preot călugăr Irineu Ioan Bărle

 

  1. Înainte-vreme, mai jos de Dâmbu Popii a fost îngropată o femeie, Bălinoaia, servitoare la Onucu lui Gheorghe (frate cu Mihali renumitul memorandist), care s-a sinucis prin otrăvire. Atunci Onucu, neavând voie s-o îngroape în cimitirul satului, a cedat o bucăţică din terenul său ca să fie cimitir. Şi femeii i-au făcut groapa în colţul terenului. Cu vremea s-au îngropat acolo şi alţii. Chiar fostul proprietar, Ioan Mihali are mormântul în centrul cimitirului. (Pe locul vechii cruci din lemn mâncată de vreme, strănepotul său, Ioan Ile, i-a făcut în anul 2011 un monument funerar din marmură). Cu vremea cimitirul s-a umplut de morminte. De aceea, prin 1957, Todoru Măriţâchii, povestind cu bătrânul Miclăuş Coaciu i-a propus[12]: „Baciu Miclăuş, ar fi bine să dai Dâmbu Popii ca cimitir, să ai şi dumneata un loc de mormânt!”, „Nu-l dau. Lasă-l să rămână!” i-a răspuns, hotărât, bătrânul. Aşa a vrut Domnul Dumnezeu să rămână, să fie loc ales pentru sălăşluirea Numelui Său aici printre oameni: Altar, Biserică, Mănăstire, loc de pace şi discernământ, loc de trecere, poartă a cerului pururi deschisă. Acesta este şi rămâne: Dâmbul Popii! ↓

 

 

Ignatu Scurtoaii

 

Un fel de „nebun pentru Cristos”, a cărui viaţă şi cuvinte mă poartă cu gândul spre Corint, la cuvântul sfântului apostol Pavel scris prin anii 57 creştinilor de acolo: Noi apostolii suntem nebuni pentru Cristos şi: Să nu mă socotească cineva că eu, apostolul Pavel sunt fără minte, iar de nu, primiţi-mă măcar ca pe unul fără-de-minte. I Cor. 3, 10; II Cor. 11, 16.

La vârsta de şapte ani, memoria unui copil inteligent reţine pentru totdeauna întâmplări extraordinare, fapte şi chiar vorbe care sunt deosebit de impresionabile. De aceea sunt convins că sunt demne de crezare cele relatate de Ionu Onucului → din Hărăscu despre Ignatu Scurtoaii, pe care văzându-l pe uliţă, îşi anunţa mama: „Vine sfântu!”. Şi în timp ce mamă-sa îl servea cu un blid de mâncare „sfântul” povestea foarte frumos. De aceea copilul de şapte ani l-a îndrăgit şi chiar a plâns când clopotele bisericii din sat au anunţat că-i mort. Ba s-a şi speriat foarte tare, pentru că atunci când oamenii duceau sicriul către locul de veci, lumea s-a înghesuit şi din greşeală cineva a căzut în groapa săpată pentru mort. Așa ceva nu se poate uita.

Din relatările rămase de la Ionu Onucului din Hărăscu, născut în 02 aprilie 1907, şi de la alţi contemporani ai lui Ignatu Scurtoaii + 1913, reînviem chipul şi cuvintele acestui „nebun pentru Cristos”[13]:

Ignatu Scurtoaii era un om blajin. Se îmbrăca simplu, ca un ţăran, în portul tradiţional. Haine albe de in, suman de lână. În picioare, opinci. Locuia singur într-o căsuţă în Boiu Mare. Purta subsuoară o carte veche, scrisă cu litere cirilice. Nu ştim ce fel de carte, că au pus-o cu el în sicriu. Umbla paşnic din casă-n casă pe la oamenii din satele învecinate: Frânceni, Româneşti, Prislop, Buteasa şi Ileanda. Nu supăra pe nimeni, nu jignea pe nimeni. Nu cerşea. Nu purta traistă. Dacă primea ceva de mâncare, mânca şi mulţumea omului şi Domnului. Dar mai ales povestea. Le vorbea oamenilor despre Dumnezeu, despre semnele vremii, despre ceea ce va să fie. În seri senine, de multe ori lua un copil de mână, se aşeza pe o movilă de pământ, se uita la cerul înstelat şi spunea copiilor din jurul său cele ce vor fi pe lume. Povestea multe. Multe s-au uitat. Dar memoria colectivă a păstrat o parte din cele ce s-au împlinit.

 

Într-o zi venea spre Prislop. Pe Valea Butesii era o femeie la fân. Îi zice: „Femeie, adună-ţi fânul, că-ntr-un sfert de ceas ţi-l mână apa.” „Du-te omule, că eşti nebun. Nu vezi că-i senin!” i-a răspuns femeia. Peste câteva minute a apărut un nor cât o mănuşă, vijelie, ploaie torenţială. Şi tot fânul i l-o dus la vale.

Lumea zicea că este nebun pentru că le povestea lucruri incredibile oamenilor din generaţia sa: Drumurile vor fi drepte ca şi masa şi pe ele vor merge căruţe ne-trase de cai, cu foc. Vor merge multe căruţe legate deolaltă, vor merge pe două rude ca şi scara, şi or face: hu!hu!hu! (tren cu vagoane şi locomotivă). Pe cer vor zbura păsări cu ciocul de fier şi vor duce oameni în ele, şi oamenii le-or mâna. Vor vorbi oamenii unul cu celălalt dintr-un capăt în altul al lumii. Vor aduce în casă o cutie ca şi-o fereastră, te vei uita la ea şi vei vedea ce se-ntâmplă în toată lumea. Oamenii şi-or face case cu ferestre mari, după care le-or astupa să nu intre lumina în casă. Vor veni zile în care oamenii se vor duce la capătul pământului lor şi se vor jura că nu-i al lor (să scape de cotele impuse de comunişti). Vor aduna la un loc pământurile şi vitele oamenilor şi apoi, ca vitele, oamenii vor fi mânaţi la lucru (în C.A.P.-uri). În Prislop pe Dâmbu Popii s-a face o biserică nouă şi o casă mare, cum nu s-a mai văzut pe aicea şi va veni multă lume acolo.

 

Biserica şi casa F.I. Mănăstirea Prislop în 2007

Unul din turnurile bisericii din Prislop se va prăbuşi.

 

Biserica din Prislop are deja turnul consolidat în centură de fier din 1978

 

Într-o noapte, la o slujbă, vântul va lua acoperişul bisericii din Prislop şi-l va întoarce ca un clop (pălărie) lângă ea.

 

Seara zilei de 16.04.1977, p. Mircea Filip cunună pe Mircea cu Rozalia

În seara zilei de sâmbătă, 16.04.1977, în timp ce părintele Mircea Filip celebra în biserica din Prislop cununia tinerilor Mircea Brânzei şi Rozalia Onaci, o furtună a smuls acoperişul bisericii, întorcându-l ca o pălărie lângă ea.

Memoria colectivă reţine şi câteva profeţii care încă nu s-au împlinit: Biserica veche din Prislop la o sărbătoare mare se va prăbuşi şi va ucide multă lume. Pe Dealul Jorjului din Boiu Mare se va face o casă mare, la care oamenii vor merge cu gamela să primească mâncare: Acolo de-or cina, n-or prânzi, de-or prânzi, n-or gusta. Asta va dura numai trei zile. Apoi va lua Prostul bota şi va fi o ucidere atât de mare, că la Răchita Roşie din Ileanda[14] sângele oamenilor va fi până la copita calului. O să rămână foarte puţini oameni pe pământ după zilele acelea[15]. Când se vor întâlni doi cu doi se vor săruta, şi o să zică unul altuia frate. Numai apoi oamenii vor trăi în pace între ei.

Această profeţie i-a obsedat zeci de ani pe oameni, căci atunci când, în 1964, autorităţile comuniste au vrut să facă un sediu al C.A.P-ului pe Dealul Jorjului, sătenii s-au cutremurat şi s-au opus cu atâta vehemenţă, încât s-a renunţat la acel amplasament.

Dealul Comanilor se va urni şi s-a lăsa peste Valea Chioarului[16].

Despre „zilele de pe urmă” a proorocit:

Se vor construi multe biserici, dar credinţă va fi puţină; vor fi mulţi preoţi, credincioşi puţini; când se va vorbi mai mult despre pace, atunci se va începe război; vor fi strâmtorări mari şi cutremure pe pământ; iar în zilele cele mai de pe urmă se va ridica un Crai neînsemnat de la Răsărit, cu crucea în mână, şi el va birui lumea.

O femeie l-a întrebat: „Moşule, dacă eşti proroc, spune-mi când vei muri.” I-a răspuns Ignat: „Nu ştiu când, dar ştiu unde: Voi ieşi din lumea asta la întâlnirea a trei drumuri între hotare, răzămat de-o Răstignire”.

Aşa a şi fost: La Pădurea Tătarului, între hotare, în iarna anului 1913 spre 1914, într-o zi aspră, dar cu soare, oamenii, care transportau gunoi cu săniile la câmpurile lor, l-au văzut pe Ignat venind pe drum şi aşezându-se pe o movilă mică de pământ. Chiar lângă Răstignire, unde se întâlneşte drumul ce coboară prin pădure cu cel ce vine dinspre Mesteacăn, Prislop spre Boiu Mare. Ignat a rămas acolo. Oamenii au crezut că se odihneşte şi se roagă. S-au dus, au venit, iar s-au dus, apoi au văzut că-i tot acolo. S-au oprit lângă el. Ignat era mort. Aşa cum profeţise: La-ntâlnirea a trei drumuri lângă o Răstignire între hotare.

Ignatu Scurtoaii, a trăit ca un călugăr pribeag pe aceste meleaguri, fără avere personală şi fără amăgirea slavei lumeşti. Ca un nebun pentru Cristos!

Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire dar ei sunt în pace. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi-au pus încrederea în Domnul[17].

 

Tătaru, locul unde Ignat a ieşit din această lume (foto 04.03.2012)

 

Sâmbătă, 17 martie 2012, pomenirea sfântului Alexie „omul lui Dumnezeu”, după oficiul liturgic, recitesc paginile despre Ignatu Scurtoaii. Lasă impresia unui personaj decupat dintr-o poveste, sau întruchiparea în mentalul colectiv a unui biet povestitor de fantasmagorii. Cum putem afla urme materiale concrete, dacă a fost cu adevărat o persoană reală? Întrebarea îl preocupă şi pe părintele Irineu. Aşa că, deşi pe uliţele din sat încă nu s-a topit zăpada, pornim cu „Dacia” să căutăm mărturii.

În Boiu Mare preotul Emil Hosu este paroh de peste 32 de ani. L-a preocupat şi istoria bisericii vechi, a cărui prim amplasament ne spune că a fost sus pe Dealul Jorjului şi că avea de prim-curator pe însuşi groful, care, după ce a trecut la calvinism, a strămutat biserica mai la vale, pe actualul loc, departe de castel.

 

Biserica veche din Boiu Mare,

în spatele ei se vede Dealu Curţii de unde a fost mutată aici.

Părintele Emil a auzit de la bătrânii satului multe din „profeţiile” deja consemnate de noi, dar şi ceea ce încă n-am auzit: Crucea de lemn de la căpătâiul lui a putrezit, nu mai este, ca multe altele, dar se ştie precis care-i mormântul lui.

Ne conduce printre crucile bătrâne la o piatră de râu parţial acoperită de iarbă: Acesta-i mormântul lui Ignatu Scurtoaii. Aşa se ştie: O piatră de râu, lângă un prun, la umbra unui nuc, pe linia celor trei cruci de pe biserica veche. Tradiţie perenă. Matricolele parohiei (botezuri, cununii, înmormântări) nu mai există. În anii 40 au fost arse. Dar tradiţia nu poate fi ștearsă prin flăcările unui incendiu provocat!

 

Părintele Emil arată piatra de la mormântul lui Ignat, măcinată de timp.

Ne uităm şi noi. De pe piatra mormântului, privind spre biserică, cele trei cruci se văd perfect aliniate: una pe altar, a doua pe coama naosului şi a treia pe turla înaltă, care, deşi are peste patru secole, parcă-i gata să-şi ia zborul spre azurul Cerului, de unde, poate, ne priveşte „proorocul” Ignatu Scurtoaii.

 

Părintele Emil, cu picioarele pe piatră, ne arată alinierea perfectă a crucilor

 

Nu-i imposibil. Părintele Emil Hosu zice că bătrânii satului spuneau că, multă vreme după moarte, pe mormântul lui Ignat apăreau lumini, mai ales în noaptea Învierii Domnului. Când să plecăm, Emil ne opreşte: Să vă spun încă o proorocie de-a lui Ignat, care se împlineşte astăzi. Purta tot timpul sub braţ o carte veche. Nu ştim ce. Dar a zis: Va veni la Prislop un preot, care va scrie despre mine o carte. Irineu, tu eşti preotul.

La care Irineu răspunde: Nu, părinte Emil. Pentru că eu nu sunt venit, eu sunt din Prislop. Dar recent a venit la Prislop părintele Romul, aici de faţă, care este scriitor[18] şi acum adună material şi scrie de fapt despre Ignatu Scurtoaii.

Undeva, peste un deal şi-o vale, lăsăm maşina într-o curte şi, urcând cu greu pe o cărare abruptă, prin zăpada pe care ba alunecăm, ba ne afundăm, ajungem la fosta „poştăşiţă” Carolina Bude, care timp de 27 ani a purtat pe la casele din Boiu Mare şi Prislop, corespondenţa oficială şi personală, dar şi cele ştiri din gura satului. Soţul ei, Valer, a venit din satul Boiuţ şi au locuit în casa bătrânească, alături de care era o căsuţă mică cu „o cameră mică, mică, de nu intra în ea decât un pat şi o masă”. Mama ei, Carolina, spunea că-i casa lui Ignatu Bud? But?. Actuala Carolină, născută în 28 aprilie 1928, nu-şi aminteşte dacă mama i-ar fi spus că era rudenie cu fostul vecin, mort înainte de naşterea „poştăşiţei”, dar ştie precis despre casa lui, pe care, doar prin anul 1950, ea şi cu soţul ei Valer au demolat-o.

 

Carolina arată locul căsuţei lui Ignat

Aşadar Ignatu Scurtoaii a fost persoană reală. Avea casă (căsuţă) în Boiu Mare şi are o piatră la căpătâiul mormântului de lângă biserică!

Încurajați de rezultate, pornim și spre casa bătrânului cantor Dragoş Cornel, născut de ziua aniversării Unirii Principatelor Române, 24 ianuarie, în anul 1933.

 

 

Cantorul Cornel şi soţia sa Iulica, Boiu Mare 17.03.2012

 

Bătrânul se ţine bine, înalt şi drept ca bradul, inteligent şi bucuros de oaspeţi, că oala cu sarmale de post fierbe molcom pe soba de tuci. Păstrează vii în amintire povestirile tatălui său Zaharia Dragoş (care avea 16 ani când a murit Ignat) şi ale mamei sale (Maria din Româneşti).

Din albumul familiei ne arată o fotografie: el şi soţia, sora lui cu fetiţa lor în braţe, mama Maria şi tatăl Zaharia.

Cornel, Iulica, Valeria cu nepoata Miuţa în braţe,

Maria şi soţul Zaharia, părinţii lui Cornel care l-au cunoscut pe Ignat

 

Cornel ne repetă multe din „profeţiile” deja consemnate de noi, adaugă şi altele pe care nu le-am auzit de la alţii, dar ne dă şi o informaţie năucitoare, precisă, concretă. Anume: Un om cunoscut, Indreiu lui Costan din Boiu Mare (Mihuş Andrei) venind spre casă de la unitatea militară din Bistriţa, când s-a apropiat de fogădăul din Dealu Dăbâceniului, între Glodu Someşului şi Dăbâceni – unde acum este un drum pustiu!, noaptea, a văzut o casă cu ferestrele luminate. A bătut la uşă şi a intrat. În casă mulţime de oameni, îmbrăcaţi în alb, necunoscuţi şi cunoscuţi. Între ei l-a recunoscut pe consăteanul său Ignatu Scurtoaii. Acesta l-a luat şi l-a scos afară din casă. Când au fost în drum, totul în urma lor a dispărut. Pe drum Ignat i-a spus lui Indrei: „Ce ai văzut nu ai văzut, ce ai auzit nu ai auzit!”, rugându-l să nu povestească nimănui acest fapt, până după moartea sa. I-a spus că în fiecare lună el vine aici la această întâlnire. Indrei spunea că toţi cei ce erau cunoscuţi ai săi, acolo, erau deja morţi. Or fi fost şi alţi oameni vii, sau numai suflete venite de pe alte tărâmuri, cu care Ignat ar fi comunicat, de la care ar fi aflat atâtea lucruri despre care vorbea pe la casele oamenilor din satele dimprejur? Nu ştim. Informaţia este credibilă, provenind de la un martor ocular, pe care l-am cunoscut şi care ne-o repetat povestea de atâtea ori!

Iulica, născută Opriş, completează povestea soţului Cornel, și cu cele auzite despre Ignat de la bunica ei, Raveica Precup, decedată prin 1970 la vârsta de 83 ani. După felul în care ne relatează, parcă îl are în față pe Ignatu Scurtoaii și aude din gura lui cuvintele profetice: Iarna-vara purta acelaşi suman alb, încins la brâu şi opinci. Dormea afară pe prispa caselor la care înnopta, privea stelele de pe cer şi proorocea despre vreme şi întâmplări. Pe evrei i-or însemna pe mână sau pe piept şi i-or duce în ţara lor. Chiar evreul Marcovici Abraham, boldaş (comerciant) în sat, zicea că Ignat i-o spus că pe toţi i-or duce. De fapt au fost patru familii de evrei în Boiu Mare şi toţi au ajuns în ghetou, un singur nepot a scăpat, că era dus din ţară. Va veni peste oameni a doua iobăgie, colectivizarea agriculturii. Va fi un război de pe urmă, pe care nu-l veţi prinde voi, numai copiii voştri, al doilea război mondial.

O familie des vizitată de Ignatu Scurtoaii era cea a lui Andraşu Fericeanului de pe Valea Prislopului, familie din care azi mai trăieşte octogenara Mariţâca Popanului.

 

 

Mariţica Popanului şi soacra sa Măriuca lui Andraş

 

Ea ştie de la soacra sa, Măriuca lui Andraşu Fericeanului, că după ce a venit aceea ca noră în Prislop, Ignat venea des la casa lor, iar prezenţa lui o deranja câteodată pe harnica noră, care neapreciindu-i proorociile, pe care le auzise şi în casa părinţilor ei, familia Szatmari, se mai răstea la bătrânul profet zicându-i: Fă bine, du-te şi la altă casă, că io sunt sătulă de poveştile dumitale!

Nu degeaba se zice la Sfânta Carte că „nici un prooroc nu-i bine primit în patria sa”. Nici Ignatu Scurtoaii nu a fost primit, dar vorbele lui se împlinesc!

La sfârșitul acestui periplu ignatian, părintele Irineu glosează:

În trecerea lui prin această lume, Ignatul Scurtoaii a încercat să lase coordonate clare, care să ne arate timpul pe care îl trăim și să-l înțelegem. Iisus plângea Ierusalimul și zicea: Vai ție Ierusalime că nu ai cunoscut timpul cercetării tale. Ignat a dus cu sine această durere, legată de locurile în care a fost trimis. A murit neînțeles, dar venerat ca un sfânt. Unii ziceau că nu e de la Dumnezeu și-l luau în râs, dar ceea ce el a spus s-a împlinit și se împlinește”.

 

***

După descrierile celor care ne-au vorbit despre Ignat am ales o Icoană din Iconostas ardelean sec. XIX, care→ credem că seamănă cu chipul celui atât de prezent şi astăzi în memoria colectivă de pe aceste meleaguri, pe care le-a colindat cu pașii, cu sfaturile şi cu profeţiile lui.

 

Cap. 3

Urme ale vetrei satului

 

„Ridică-te, bătrâne Panagos! Ia-ţi sacul cu oseminte în spinare şi haide! Azi punem temelia noului nostru sat!” Moşneagul cel de o sută de ani îşi înălţă către preot faţa sfrijită. Între pleoapele-i obosite, cu genele pleoştite, ochii lui scânteiară ascuţit: ”De trei ori până acum, – spuse el, – am fost martor la întemeierea şi pieirea satului nostru. Prima oară, satul a fost nimicit de ciumă, a doua oară de un cutremur, şi acum de turci. Dar de fiecare dată am văzut sămânţa omului încolţind din nou, fie pe aceleaşi meleaguri, fie mai departe. Un popă binecuvânta ţărâna, zidarii începeau să zidească, ne aruncam cu toţii asupra ogorului să-l arăm, tinerii se însurau şi, în răstimp de un an, să fi văzut ce bucurie, fraţilor! Pământul ne dădea grâu, fumul se ridica din hornurile caselor, pruncii scânceau, satul creştea! Curaj, nepoţilor, că şi acum o să crească!”[19].

Oamenii săpară în grabă o groapă mare, adâncă cât un om. Unchiaşul coborî în ea. Scoase din sac, unul câte unul, oasele – cranii, tibii, humerale, coaste. Le aşeză în groapă, migălos, cu evlavie, fără să spună o vorbă. Părintele Fotis turnă restul de agheasmă peste oseminte, apoi aruncă înăuntru şi mătăuzul de busuioc strigând cu glas tare: ”Strămoşi, aveţi răbdare! Nu putreziţi încă! Vine, se apropie, în curând o să auziţi Vestea cea Mare!”[20].

La această evocare, poate similară, din istoria câtorva familii dintr-un sat creştin, scăpate cu viaţă, doar prin fugă, din faţa năvălitorilor care au trecut prin ascuţişul iataganelor pe toţi cei întâlniţi în cale şi le-au dat foc locuinţelor şi holdelor în pârgă; la această evocare mă duse gândul când am auzit o poveste încă vie în memoria bătrânilor din Prislop, relatată de Teodor şi Reghina Ile, care vorbesc de o veche așezare a satului pe locul numit Nedeia, vatră amintită într-o legendă despre Casele zmeilor.

 

Ile Teodor cu soția Reghina și p. Romul

 

Toponimul Nedeie poate proveni ori de la „loc plan pe vârful unui munte”, ori de la „petrecere câmpenească populară de origine pastorală, organizată de obicei cu prilejul unei sărbători”[21]; iar cel de Casa Zmeilor, de la legenda ce spune că acolo sub o stâncă, în peşteră, se adăposteau „zmeii”.

Aceștia ne duc cu gândul la uriaşii din relatările mitologice, care spun că: „Aceste făpturi mitice, uriaşii, au aparţinut celei de a doua ere antropogonice. Ei au populat pământul înaintea oamenilor propriu-zişi. Toponimia mitică românească atestă prezenţa lor în câteva zone arhaice ale ţării, unde s-au găsit oase de oameni mari […]. Uriaşii erau făpturi de proporţii colosale […]. Când mergeau călcau de pe un deal pe altul, prăvăleau în urmă copacii, în mers făceau pârtii largi în pădure, secau pâraiele şi râurile când le era sete, revărsau lacurile când se scăldau, cu o lovitură de ciocan prăvăleau stâncile, cu paloşul retezau crestele munţilor […]. Femeile şi fetele uriaşilor erau voinice, muncitoare, guralive şi mai blânde decât uriaşii. De felul lor erau paşnici, însă foarte periculoşi când se înfuriau […]. Tradiţia legendară descrie că, răzvrătindu-se odată, au prins toate torţile cerului, scuturându-le doar-doar o cădea pe pământ cerul cu divinităţile cereşti, pentru a le zdrobi în luptă corp la corp. Au dezlănţuit atunci potopul, care i-a înecat pe cei mai mulţi. Iar cei care au scăpat în peşteri înalte, fulgerele şi trăsnetele s-au prăvălit atunci peste intrări, cetluindu-i acolo pe toţi. Aşa s-a stârpit spiţa uriaşilor”[22].

O altă legendă relatată de moşu Todor spune că nu departe de Nedeia este o „urmă în piatră”, despre care se zice c-ar fi făcut-o haiducul Pintea Viteazul când a sărit cu calul din Dealul Vimelor până la Casa Zmeilor.

Dar legendele nu sunt decât legende, chiar dacă la izvorul lor ar fi o picătură de realitate, care de-a lungul vremii a devenit un pârâiaş, din care şi-au adăpat setea de cunoaştere generaţii după generaţii.

Am transcris legenda și mitologia, însă noi continuăm a căuta în realitate „picătura”, „pârâiaşul”. De aceea, după ce ne-am documentat că Pintea Viteazul a fost o persoană reală și a acționat atât de activ „în comitatele Sătmar, Maramureș, Bihor și districtul Chioar”, încât „împăratul Leopold I acordă, prin scrisoarea din 23 aprilie 1701, un premiu de 700 taleri aceluia care-l va preda viu sau mort”[23]; și că „faptele săvârșite de acest haiduc, în fruntea cetelor sale, l-au determinat pe istoricul Nicolae Densușianu să-l numească unul din cei mai însemnați români din secolul al XVIII-lea[24]; după aceea am pornit cu părintele Irineu și o cercetare pe teren. Nu ne-am erijat în arheologi, nici în scormonitori de vestigii, dar ceea ce ochii văd şi mintea interpretează este mai mult decât… legendă. După o astfel de acţiune concretă, avem impresia că, într-o oarecare ordine cronologică, prislopenii s-au strămutat, prin vremi, pe nu mai puțin de șapte vetre: prima, pe Dealul Halăului; următoarele: pe Nedeia, în Pustă, la Gura Văii, în Vale, la Şuri, apoi pe actualul loc.

Dealul Halăului întruneşte toate condiţiile ca teren potrivit pe care oamenii să-şi aşeze o vatră: apă din belşug, scutire de vânturi şi punct strategic de observaţie în toate cele patru direcții.

 

Platoul Dealu Halăului

Deşi este aşezat pe un platou înalt, Dealul Halăului are trei izvoare la suprafaţă şi în mijloc o fântână „istorică”, după cum arată pietrele ce se văd la nivelul solului. Recent apa cristalină a unui izvor a fost captată şi condusă până la Mănăstirea Prislop, printr-o conductă lungă de cinci kilometri; considerată, conform analizelor de laborator, cea mai curată apă de izvor.

Locuinţele au putut fi aşezate sub coama dealului, protejate în zilele geroase de vânturile reci şi vara de furia furtunilor şi a trăsnetelor.

 

Vedere spre Sud de pe Dealu Halăului

 

Ca punct de observare Halăul este unic în zonă, având, jur-împrejur, vizibilitate pe o rază de sute de kilometri: spre Est, peste Dealul Vimelor până la Munţii Ţibleş; spre Sud, peste dealurile Sălajului până la Munţii Meseş şi limesul[25] Imperiului Roman de la Moigrad-Porolissum; spre Vest, pe cursul Someşului, spre Satu Mare şi spre Nord, peste Baia Mare, spre crestele Gutâiului şi Munţii semeţi ai Maramureşului. Duşmanii puteau fi reperaţi ori dincotro ar fi năvălit, iar panta abruptă spre platou era greu accesibilă. La întrebarea de ce au părăsit strămoşii acest habitat ideal, răspunsul este evident şi uşor de demonstrat: a fost o catastrofă naturală, masive alunecări de teren. În câţiva ani foarte ploioşi, cu precipitaţii abundente, apă multă a pătruns în adâncime până la un strat impermeabil şi greutatea masivă a construcţiilor a determinat o ruptură pe două părţi ale unui unghi, pe direcţia spre Someş şi spre Valea Chioarului, prăbuşind spre Est toate casele.

Urmele dezastrului natural se văd şi astăzi. Pe o suprafaţă de câteva hectare, în aval de coama Dealului Halăului, zac pietre cioplite, resturi din fundaţiile de odinioară. După cum îşi scot capul din pământ, printre vegetaţia care încet-încet le acoperă, parcă vreau să ne spună nouă povestea lor adevărată.

 

În centru se vede platoul Dealu Halăului

(610 m înălţime deasupra nivelului mării) cu alunecarea sa dinspre pădure.

Legat de acest platou este Unghiul Bacului – Triunghiul lui Bachus

care se vede ca un triunghi ce intră în pădure.

P. Irineu pe una din pietrele din Dealul Halăului

După alunecarea terenului, pietrele au rămas neclintite, grupate în jurul a două centre ale fostei localităţi: unul ca o cetate după mărimea deosebită a pietrelor, şi apoi câteva grupuri de case cu fundație din pietre mai mici.

 

Trepte de piatră

 

Câteva pietre mari, cu forme regulate, cioplite ca trepte, sugerează că au fost cândva scara către „palatul” conducătorului local al acestei aşezări. Iar după felul în care sunt „mâncate de vreme”, am putea împinge prin secole istoria lor cu multe veacuri înainte de cucerirea romană. Urmele liantului, cu care strămoşii îmbinau pietrele, ne duce cu gândul tot la epoca dacică.

Acestea sunt dovezi materiale, care arată realități străvechi îngropate în aceste locuri.

Ceea ce nu putem lămuri este numele de astăzi al dealului, halău, care, etimologic, înseamnă plasă de pescuit, cuvânt preluat de la vecinii unguri şi transcris ad-literam: háló. Care a fost numele străvechii aşezări (dacice sau predacice?), existentă cu mult peste un mileniu înainte de migraţia ungurilor, s-ar putea descoperi doar printr-o cercetare arheologică sistematică de specialitate. Sperăm să se realizeze cândva[26].

Nici la religia acestor strămoşi nu putem face referire căci, nefăcând săpături, nu am găsit urme materiale referitoare la aceasta, dar remarcăm că locul de peste deal de Halău şi-a păstrat ↓ peste veacuri numele de unghiul lui Bachus! Și presupunem că acesta este unul din puținele locuri din lume unde structura naturală a unui platou formează triunghiul propice pentru celebrările rituale misterice legate de cultul zeului Bachus.

Dealul Nedeia pare a fi, cronologic, următoarea vatră. Este tot o platformă înaltă, lângă Dealul Halăului, iar dintre cele două dealuri, în locul numit Coada Izvoarelor, iese un izvor de apă curată care în cursul său adună pâraiele ce formează Valea Chioarului. Datarea „de pe vremea trecerii hunilor” o face o legendă, dar despre existenţa acestei locaţii există şi probe materiale certe. Până spre sfârşit de secol XX existau în jurul Dealului Nedeii câteva case. Ultima, casa lui Şpiţu, om bogat care avea peste zece hectare de pământ, a fost dărâmată numai în anul 1994. Părintele Irineu care l-a cunoscut pe Șpițu, ştie de la bunicul său că şi familia Bârle avea la Nedeia pământ fertil. Pe când avea bunicul zece ani, în timpul primului război mondial, a fost cu tatăl său la plug, copilul mergând, după obicei, înaintea boilor iar bărbatul la coarnele plugului. Şi în timp ce arau s-a lăsat pământul sub greutatea unui bou, care a căzut într-o groapă. Era un bordei, locuinţă omenească, deoarece în groapa aceea au văzut o râşniţă de piatră, pentru măcinat cereale. Au scos cu greu boul căzut, au acoperit groapa cu pământ şi au arat mai departe.

 

Dealul Nedeii, vedere dinspre Dealul Halăului

Acesta-i fapt istoric, dar merită cunoscută şi legenda, care spune că la petrecerile câmpeneşti de pe Dealul Nedeii veneau şi zmeii din vecini. Un zmeu tânăr ca un Făt-Frumos a ademenit-o pe fata lui Nedea şi a dus-o la Casa Zmeilor. Au hrănit-o cu alune şi cu nuci, să se îngraşe, să o poată apoi mânca. În ziua sorocită s-o sacrifice pe fată, zmeii fiind la vânătoare, mama zmeilor a făcut foc în cuptor, a pregătit o lopată mare şi a zis fetei: „Haide fată pe lopată”. Fata i-a zis: „Cum? Pune-te, babă, şi-mi arată”. Când baba s-a aşezat, fata a împins lopata cu babă cu tot în cuptorul încins şi a fugit la casa lui Nedea. Atunci Nedea şi ceilalţi oameni au cerut ajutorul hunilor şi i-au scos pe zmei de la Casa Zmeilor din pădure. Încotro s-or fi dus, nu se ştie, dar pe aici nu s-a mai auzit de existenţa lor.

  1. Irineu arătând ruinele construcției megalitice de la Casele Zmeilor

Aceasta este legenda, dar la Casele Zmeilor se poate vedea și azi o construcție megalitică formată din pietre rombice regulate (aproximativ 1,5 m x 2 m x 1 m) care formau un fel de acoperiș între doi pereți laterali.

Acum sunt căzute aproape toate aceste pietre imense, dar prin anii 1980 erau încă la locul lor și p. Irineu, atunci copil de zece ani, când mergea cu mama Aurica după hribe intra sub aceste pietre. Construcția avea în partea de sus un orificiu ca un coș pentru fum care există și azi ↓.

 

Aerisirea și ultimele pietre rămase în picioare la Casele Zmeilor

 

În Pustă. Când şi de ce s-a mutat vatra satului de pe Nedeia nu se ştie precis, dar locul nou se numeşte în Pustă chiar dacă nu este o câmpie întinsă, ci un alt loc protejat de pădure și de dealul Tăuțului. Bătrânii din Prislop spun că satul s-a mutat în Pustă fugind de tătari.

Documentele „consemnează mereu sate prădate, case arse, case pustii, sate pentru moment părăsite. Aceasta se explică prin faptul că zona din jurul Cetăţii de Piatră a fost deseori teatrul unor operaţiuni militare, fiind locul de aşezare al taberelor asediatoare”[27]. In anul1543 principele Ioan Sigismund, după ce cucerește cetatea Satu Mare și o distruge, incendiază și jefuiește cetățile Cehu, Hodod, Ardud, Seini, Chioar și orașul Baia Mare.[28] ”În 1566, cei din Ciolt şi Buteasa [megieşi cu hotarul Prislopului] au fugit din calea oştilor, satele rămânând pustii”[29]. După intrarea victorioasă a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, la 1 noiembrie 1599, cetățile Chioar [de care depindea Prislopul] și Cehu intră sub stăpânirea lui, până după uciderea sa pe Câmpia Turzii. În anul 1658 noul principe al Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi II, care stăpânea și districtul Chioar, este atacat de o armată de tătari, care provoacă mari pagube[30].

 

Ionuc din Pustă, (Marian Ioan, născut în 14 mai 1939) ne spune că atunci când au săpat fundaţia la casa actuală (nr. 164 din Prislop), au găsit şapte schelete imense, oase de oameni şi o calotă craniană mare plină cu pământ. La fel au găsit oase de oameni giganți (2,4 – 2,6 m înălțime), când au săpat fundaţie pentru casa mică din curte şi la şanţul de lângă fântână. Sub capul unui schelet au găsit o țesătură cu fire negre şi fir de aur. Toate le-a adunat şi le-a așezat sub fundaţie, într-o nişă a peretelui de la beciul casei. Puţin mai sus spre Coasta Mare, pe unde trece un drum vechi pavat cu lespezi de piatră, s-a găsit o mică monedă de aur, din anul 1101, care acum nu se ştie la cine a ajuns.

 

Ionuc din Pustă arată vechiul drum pavat cu piatră,

acum acoperit de vegetație

S-ar părea că la prima năvălire a tătarilor în zonă (în jurul anului 1200) satul s-a mutat de pe Pustă la Gura Văii, Sub Coborâș unde a fost biserică și cimitir și apoi mai jos pe Valea Prislopului, iar atunci când s-a mutat au îngropat în fântâna din Părău trei clopote de argint sub o lespede de piatră mare. Fântâna există şi astăzi şi are la fund o lespede mare de piatră. Biserica de Sub Coborâș a fost mutată pe Dâmburi, unde se vede și azi locul ei, pe platoul din mijlocul vechiului cimitir străjuit de un stejar falnic.

Ca şi la orice mutare a unei comunităţi, nu toţi pleacă cu grupul dominant, unii rămân legaţi de vechea locaţie sau în apropierea ei. Bunicii lui Ionuc spuneau că, pe la anul 1600, au venit şase fraţi aici în Pustă, fiecare în casa lui și că urmaşii lor ar fi fost iobagi până la Revoluţia de la 1848.

 

Casa lui Ionuc din Pustă, în fundația căreia s-au pus oasele găsite

Pe locul unde acum coboară drumul spre pârâu, a fost cândva o biserică, împrejurul căreia era cimitirul, de aceea pe sub casele actuale din Pustă sunt morminte cu oseminte de oameni mari de statură.

Se mai păstrează în memoria colectivă faptul neobișnuit că, la o năvală a tătarilor, oamenii au coborât din turn clopotele bisericii şi le-au ascuns într-o groapă, până după trecerea barbarilor. Când? Oamenii de azi nu știu. Dar istoria consemnează o mare invazie a tătarilor între anii 1241-1242, când, în expansiunea lor spre Oradea, au provocat mari distrugeri unor localități din împrejurimile Tășnadului, Careiului și Satului Mare (…), iar după retragerea lor, cnejii și voievozii românilor din Maramureș, Oaș, Chioar etc refac localitățile distruse[31]. Apoi, într-o incursiune din 1717 tătarii jefuiesc localitățile așezate pe valea râului Someș, după care se retrag, prin Lăpuș, Sighet și Vișeu, spre Moldova. Atunci au fost înfrânți la Cavnic, de către locuitorii din Șurdești și Cavnic, apoi la Strâmtura și la Borșa, aceea fiind ultima invazie a lor pe meleagurile Maramureșului[32].

Vifornițele și focul mistuitor al istoriei din Maramureș au cuprins, nu o dată, și satele de dincoace de Gutâi, din ținutul nostru, al Chioarului. Cronicile spun că: „trei ani lungi (din 1708 până în 1711) a fost ciumă în Maramureș, molimă groasă. În 1740 cade seceta, arșița mistuie totul. Alte valuri de ciumă, în 1742 și 1774. În 1785 ninge în luna lui august. Ciuma din 1786, a treia în ordine memorială, istovește și subțiază viața (10.000 de oameni). Urmează o lungă foamete, paisprezece ani, care îi învață pe oameni să mestece rădăcini și varul de pe pereți. Al XVIII-lea veac se încheie cu un ger de crapă pietrele și îngheață răsuflarea dobitoacelor. În 1800 și 1817 porumbul ajunge să coste cât greutatea sa în aur, 20 de florini felderul, pe când oamenii mor ca muștele. Nu întârzie să pice holera, în 1831, 1846, 1870. Ce să facă multchinuiții oameni, unde să se ducă? Încotro văd cu ochii: spre Moldova și Bucovina, la Chioar, pe Valea Lăpușului, în Ugocea, către Satu Mare ori Năsăud și – nou vițel de aur! – îndepărtata Americă. Înstrăinare? Nu. Ci, disperatul gest de conservare a ființei”.[33]

Dacă mutarea din Pustă este legată de trecerea prin zonă a poporului migrator al hunilor, cum zice legenda despre Casele zmeilor, studierea acestei transhumanțe beneficiază și de o dovadă materială concludentă: Și anume că, în cimitirul de pe Pustă osemintele care s-au găsit sunt cu adevărat ale unor oameni giganţi, în lungime aveau peste 2,2 – 2,5 metri. S-ar putea ca acei locuitori ai construcţiei megalitice să fi ajuns la pace cu cei de la Nedeia şi apoi să fi făcut casă comună cu ei.

* * *

Aici pe Pustă ar fi de studiat și un fapt interesant, care ar putea dovedi că limesul stăpânirii romane depăşea cunoscuta graniţă nordică de pe Meseşul Zalăului: Se poate ușor vedea că, sub drumul actual de lângă casa lui Ionuc, există, acoperită de pământ, fundaţia unui drum străvechi, construit din dale mari de piatră cioplită. Dacă făgaşul pe unde rulau roţile carelor are ecartamentul egal cu al drumurilor dezgropate la Pompei în Italia și la Corint în Grecia, s-ar confirma prezenţa aici a unui drum roman. Fapt real este că în Pustă există acest drum de piatră asemănător cu cel de la Pompei şi de la Corint cu aceleaşi amprente în piatră ca acolo. Acest drum ne poate da indicii și despre timpul folosirii sale.

La Gura Văii – Sub Coborâși. Din Pustă satul s-a mutat mai jos în poiana de la Gura Văii. În zona casei Catiței lui Calman, Sub Coborâși, tradiția orală vorbește despre existența unui cimitir și a bisericii care va fi mutată pe Dâmburi.

În Vale. Satul de la Gura Văii, conform tradiției orale, s-a mutat pe Vale, de la Casele Zmeilor mai jos aproximativ 2,5 km. Mutarea satului este legată de prima năvălire a tătarilor 1241-1242 în Ardeal, care urmăreau distrugerea regatului ungar. Aici există case care au rezistat până în zilele noastre. Și un cimitir cu cruci vechi de piatră, printre care câteva sunt asemănătoare cu cele din vechile Bazilici din Roma. Aici se mai vede locul unde a fost biserica satului.

 

Cruci vechi din piatră – Cimitirul din Vale

 

În acest cimitir, printre crucile vechi mâncate și îngropate de timp, se mai îngroapă şi azi cei care nu au ieşit de pe Vale. Dar în el mai rămâne îngropată și o mare taină. În noiembrie 1987, când a murit Pop Iuliana (Iulica lui Ionașu Calului), cei ce i-au săpat groapa, la o adâncime de 1,2 metri, au dat de o placă de metal asemănător cu inoxul, mare cât groapa. Au încercat în fel şi chip să o străpungă dar nu au reuşit, au pus sicriul pe ea şi au astupat groapa. Când a murit soţul ei, Ionașul Calului, în 1992 s-a găsit acelaşi lucru. Placa misterioasă se extindea pe toată suprafaţa gropii sale. Au încercat să o străpungă dar nu a fost cu putință nici măcar să o deformeze cât de puțin. L-au îngropat şi pe el la fel.

Aurica Ciocian arată mormintele celor doi soți Ioan și Iuliana

 

Nimeni nu s-a întrebat ce ar putea fi această placă misterioasă de metal îngropată la mai bine de un metru în pământ. Ce caută în cimitir? De când este acolo? Ce se ascunde sub ea sau în ea?

Ceea ce se știe, este că, în timpul celui de al doilea război mondial, aici la cimitir nemţii au făcut o groapă. ←Bud Vasile, care era copil atunci, a asistat, de pe versantul celălalt al dealului, privind din tufele, unde sta ascuns, la următoarea întâmplare. Ne spune: „Am văzut venind un camion nemțesc. Din el au coborât patru ruși și trei nemți, supravegheați de doi soldați nemți cu mitraliere. Prizonierii rușii au săpat o groapă mare. Când au terminat-o, cei doi soldați nemți i-au împuşcat și au început să-i acopere cu pământ. În timp ce-i acopereau, ofițerul neamț i-a împuşcat şi pe cei doi soldaţi germani, apoi i-a acoperit cu pământ în aceiași groapă, după care a plecat singur cu camionul”.

Ce au căutat acolo? Ce era obiectul din metal îngropat la câțiva metri distanță? A fost o simplă execuție? De ce trebuia să facă atâta drum un camion pentru patru prizonieri? De ce au fost împușcați și cei doi soldați germani?

La câțiva pași de groapa acestor soldați, din anul 2011, este îngropat și trupul lui Vasile Bud, → care, poate că, dincolo de vălul acestei lumi aparente, a găsit răspunsul cel adevărat.

La Şuri. De pe vale satul a ieşit încet spre deal, la locul numit la Şuri. Motivația este simplă: terenul din vale era arinos. Animalele, hrănite cu iarba ce creștea acolo, nu dădeau lapte. Şi, cum e firesc, omul caută locul mănos, aproape de locul sigur. Așa că şi-au construit mai sus şuri pentru fân și pentru animale. Apoi, unii dintre ei s-au mutat lângă animalele lor, formând o nouă așezare. Aici locul cimitirului era în zona casei lui Ion Nan. Acest fapt s-a confirmat în anul 1975 când s-a făcut drumul forestier. Atunci, buldozerele au scos la iveală fundaţia vechii biserici, pe care au distrus-o împreună cu osemintele din morminte și au acoperit totul cu terasamentul noului drum (fapte normale pentru acele timpuri). Se spune că acea biserică a ars şi de aceea s-a făcut o altă biserică de lemn, dar care la fel s-a aprins în jurul anului 1890. Pe locul ei este actuala biserică de piatră, zidită de prislopeni cu ajutorul lui Teodor Mihali şi sfinţită în 1897. În perioada zidirii bisericii din sat, Ignatu Scurtoaii colinda zona și proorocea despre zidirea unei noi biserici pe Dâmbu Popii în Prislop.

 

Pe Teodor Mihali, (în fotografie alături de soția sa Elefteria Porescu), Calendarul poporului român pe anul 1906, îl prezenta astfel: „Advocat în Dej, deputatul cercului Ileanda, ales la 26 ianuarie cu 852 voturi din 1120 votanți, s-a născut la 15 martie 1855 în comuna Prislop. Studiile gimnaziale și le-a făcut în Baia Mare și Cluj. În 1883 a fost promovat Doctor jurist, iar în 1884 a depus cenzura de avocat în Mureș-Oșorhei. Este un important factor al vieții publice și culturale românești, întemeietor și director exclusiv al băncii „Someșana”din Dej, membru în comitetul național a nenumărate societăți culturale românești. Român neșovăit, a luat parte activă în luptele noastre politice și a fost condamnat în Procesul Memorandumului, la doi ani și jumătate închisoare de stat”.

Actuala vatră numită Prislop începea de la Valea Morii, actualmente pe şoseaua Baia Mare – Cluj, înainte de intrarea în Mesteacăn. Acolo era, la sfârşit de secol XIX, casa cu nr.1, unde s-au stabilit şi cinci familii de ţigani (Ghiuri lui Tutuloi, Văsălica lui Şimon, Ionu lui Şimon, Ghiuri Muzicantul şi Ionelu Treiji lui Tutuloi), care împreună cu doi români, Blaga Gheorghe şi Blaga Valer, au ajuns vărari vestiţi. Ei ardeau piatra din Valea Hagău şi asigurau cu var toată zona, până departe în satele transilvane, unde, după obiceiul locului, pereţii caselor erau văruiţi şi în exterior cu var amestecat cu sulfat de cupru, realizându-se acel albastru intens specific aşezărilor româneşti. Urmaşi ai familiei Blaga asigură şi azi cu var bulgări piaţa din Şomcuta Mare, la târgul din fiecare zi de luni.

De pe Valea Morii urcând prin Hagău găsim începutul şirului caselor, care formează apoi centrul satului, în faţa bisericii şi a şcolii, platou etimologic numit „prislop”, pas, punct de trecere, trecătoare, de pe care se resfiră împrejur, printre livezile de pomi fructiferi, uliţa Stănenilor, uliţa Roşioaia, uliţa Pustenilor, uliţa Hărăscu, pe care, de la început de secol XXI, pe un nou platou, stă mândră sub soare Mănăstirea noastră.

Părintele Irineu glosează:

Istoria satului Prislop se întinde peste milenii şi ascunde în ea taine mari şi de nepătruns încă. Prislop înseamnă trecere – dar înspre ce? Ce porţi ascund aceste meleaguri, de care omul nu s-a despărţit, cu toată vitregia timpurilor?  În anul 2007, când am săpat groapa septică la actuala casă a Fundaţiei IHTIS Mănăstirea Prislop, la 3,12 metri adâncime în pământ am găsit vatră de foc cu mici obiecte pietrificate. Cineva acum peste 3000 de ani era în acest loc în jurul unei vetre!

 

Sava Ioan măsoară adâncimea la care s-a găsit vatra de foc Vatra am recuperat-o şi o păstrăm, în speranţa de a fi studiată de persoane competente şi, poate, de a-şi afla locul său într-un muzeu al acestor semne ale trecerii: Prislop.

[1] Elemér, Mályusz, Zsigmondkori okleveltari, Budapest, 1956 vol. II/I, p. 446, cit în dr. Vasile Radu – Vasile Radu, Satele Chioarului la 1405, Ed. Mega, Cluj Napoca, 2005, p.118.

[2] Recensământul din 1850. Transilvania, Cluj Napoca 1996, pg. 214-215, 361, 402, cit în Vasile Radu, ibidem pg. 119: ”Prislop, 166 case, 723 locuitori, 390 bărbaţi, 333 femei, 716 români, 4 unguri, 3 ţigani; 14 cai, 574 bovine”.

Recensământul agricol,din 1895 Transilvania, Cluj Napoca 2003, vol. I p. 198-199, 345, 391, vol. II p. 380-383, cit în Vasile Radu, ibidem, la p. 120 consemnează: 205 gospodării, 4223 iugăre suprafaţa terenurilor în proprietate, 1956 iugăre teren arabil, 148 iugăre grădină, 489 iugăre fânaţ, 547 iugăre păşune, 926 iugăre pădure, 1 iugăr stufăriş, 156 iugăre neproductiv, 20230 pomi fructiferi: 677 meri, 470 peri, 215 cireşi, 79 vişini, 20 piersici, 17735 pruni, 1003 nuci, 5 castani, 26 duzi; atelaje tractate: 1 cu 1 cal, 10 cu doi cai, 39 cu 2 boi, 7 cu 4 boi, 1 cu 6 boi [pentru tractatul batozei de treierat], 36 cu vaci; 411 bovine: 4 tauri, 229 vaci, 145 boi, 33 juncani; 39 cabaline: 1 armăsar, 26 iepe, 12 castraţi: 251 capre, 340 porci, 1263 oi, 1060 păsări, 69 familii de albine. [Bună situaţie materială care îi determină pe recenzorii unguri să dea satului Prislop numele de Casă bună – Jóháza].

[3] Şematismul veneratului cler al Eparhiei Greco Catolice Române a Maramureşului pe anul 1936, pg. 34: „PRISLOP- Parohie veche. Biserică de piatră din 1897. Hramul: Sf. Arhangheli. Casă parohială din lemn din 1894. Edificiu şcolar din piatră din l910. Matricule din 1825. PREOT: On. ILIE POP, paroh, CURATOR: Gavril Bescai, CANTOR: Vasile Borbeli. ASOCIAŢII RELIGIOASE: Agru din 1933 cu 216 membri. Numărul sufletelor: 711.-Izraeliţi: 8”.

[4] Pasul Prislop care leagă Maramureşul de Moldova, mănăstirea Prislop din munţii Parâng, satul Prislop din jud. Sibiu, mănăstirea Prislop din Haţeg ş.a.

[5] Gheorghe Zah, Doina Lenghel şi Valerian Marian: BOIU MARE Judeţul Maramureş LEGENDĂ ŞI ADEVĂR – File de istorie, Editura ROPRINT Cluj-Napoca 2005, p 55.

[6] Ibidem p. 54.

[7] Relatare, în 24 ian.2012, de Ile Teodor (Todoru Măriţâchii), 79 ani, şi Rghina lui Todor 79 ani, Prislop, uliţa Hărăscu nr.147

[8] „Ilka, fata celui mai bogat om din Berchez, era curtată de mulţi feciori frumoşi şi bogaţi, dar din momentul în care l-a cunoscut pe Miclăuş nimeni nu i-a mai putut despărţi până la moarte” – relatează Aurica Bârle, nepoata lui Miclăuş.

[9] Gheorghe şi Nicolae. Nicolae a rămas în casa lui Miclăuş şi a moştenit Dâmbu Popii.

[10] Anica, Terezia şi Măriuca.

[11]  Relatează, în 29 ianuarie 2012, Pop Lucaciu, din Prislop nr. 31A, născut în 27 octombrie 1947.

[12] Relatare în 02 martie 2012.

[13] Relatează, în 01 marte 2012, părintele Irineu-Ioan Bârle, născut în 24 aprilie 1970, nepotul lui Ionul Onucului.

[14] Băile Bizuşa

[15] Informaţie adăugată de bătrâna (85 ani) Treja lui Ion de la Cruce (Ile Terezia) din Prislop nr.158, în 02 martie 2012.Relatată şi de cantorul Dragoş Cornel, în 17 martie 2012

[16] Îşi aminteşte tot Treja lui Ionu de la Cruce

[17] Din Înţelepciunea lui Solomon 3, 1-9.

[18] Volume publicate: Glasul pecetarelor, ed. II, 2006, 174 pg. La izvoarele harului, ed. II, 2006, 186 pg. Între Cruce şi stea, ed. II, 2006, 112 pg. Exerciţii de dezintoxicare, 2006, 216 pg. Luminile Bixadului, 2009, 208 pg. Calendarul de la Bixad 2010, 112 pg. Creştinismul catolic în Ţara Oaşului (în colaborare), 2010, 212 pg. Mihai călugărul de la Prilog, 2011, 232 pg. Altfel de memorii, 2011, 425 pg. Redactor de carte: Sf. Alfons Maria de Liguori, Meditaţii asupra adevărurilor veşnice, ed. Tinereţe Creştină, Baia Mare, 1998, 328 pg. De la Simon Petru la Ioan Paul II, ed. Caritas Baia Mare, 2002, 88 pg. 120 ani de la naşterea episcopului Dr. Alexandru Rusu, 2004, 488 pg. Mircea Manu, Dumnezeu sfinţeşte prin sacramente, 2005, 322+258 pg. Vasile Dragmar, Fost-am prunc în Ţara Maramureşului, 2005, 129 pg. Vasile Fernea, Suferinţele omeneşti, 2005, 194 pg. Calea mântuirii – nouă cărţi de rugăciuni într-o carte, 2008, 320 pg. Protoegumen Atanasie Anghel, Memorii, 2009, 126 pg. Ştirbu Efrem, Deporaţi în Doneţk – memorial, 2010, 160 pg. Florilegiu omiletic – 109 predici, 2010, 486 pg. Redactor fondator al revistei Flori de Crin, seria nouă, din 200l – până azi. Colaborare cu circa 200 articole, recenzii, comunicări, eseuri, pamflete, între anii 1965-2010 la reviste: Familia, Aurora, Alethea şi Unu (Oradea); Archeus, Milenium şi Tinereţe Creştină (Baia Mare); Biserica Ortodoxă Română şi Studii Teologice (Bucureşti); Vatra (Tg. Mureş); Altarul Străbun (Melbourne-Australia); Învierea (Ierusalim); Viaţa Creştină (Cluj Napoca); şi ziare: Noua Gazetă de Vest şi Jurnal Bihorean; Graiul Maramureşului, Glasul Maramureşului, Opinia (cu pagină de spiritualitate, în perioada 21 februarie 1998 – 19 februarie 2000), Observator (cu serialul “File de istorie” ianuarie-martie 1999).

[19] Nicos Kazantzakis, Hristos răstignit a doua oară, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 115.

[20] Id. ibid., p. 121.

[21] Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1996.

[22] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, , p. 255-256.

[23]  Arhivele Statului Sighetul Marmației, Protocolum IX, Anno 1697, din 14 mensis Augustus usqve ad anno 1704, diem 19 mensis Decembris, Rakoczina, 17 oct. 3.

[24] Arhivele Statului Baia Mare, Protocolum V, ab Anno 1701, usqve inclusive 1703, pg. 20-21.

[25] „Limită” pe care, mai jos, o vom prelungi spre Prislop.

[26] Singurele investigații, despre care avem știre până acum, sunt cele catalogate de dl.Carol Kacsó de la Muzeul de Istorie și Arheologie Maramureș, în Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol. I, pg. 267-268: ”La cca 1,5 km sud/vest de localitate (Prislop), pe o pantă ușoară de deal, în punctele învecinate Ograde și Valea Boiului, au fost găsite, cu prilejul perieghezei pe care am efectuat/o, în mai 1976, împreună cu R. Harhoiu, Georgeta M. Iuga și Vl. Zirra, numeroase fragmente ceramice, majoritatea medievale timpurii. În săpăturile efectuate în acest loc, în 1984 și 1988, Georgeta M. Iuga a descoperit urme de locuire din mai multe etape: epoca bronzului, faza a doua a culturii Suciu de Sus, secolele III-IV e.n. și VIII-IX e.n. Judecând după cantitatea de material descoperită, fiecare din locuirile menționate a fost de scurtă durată. Epocii bronzului îi aparțin un fragment de sceptru de piatră, precum și un număr redus de fragmente ceramice, dintre care câteva sunt decorate cu striuri sau motive spiralate, secolelor III-IV e.n. ceramică cenușie lucrată la roată, iar secolelor VIII-IX e.n. fragmente ceramice lucrate la roată și cu mâna, decorate cu motive incizate în val, precum și câteva obiecte din lut ars (fusaiole și tuburi scurte, cu destinație incertă). Tot aici au fost găsite mai multe lame de obsidian și silex, databile probabil în epoca bronzului. Materialul se păstrează în colecția MJM.

Lit.: Iuga, Cercetări, 152, fig. 1/5; Stanciu, Descoperiri, 178, nr. 22; Stanciu, Cercetarea, 483; Cosma, Gudea, Habitat u. Gesellschaft II, 115, nr. 65 (119); Cosma, Keramik, 343, nr. 64 (126); Cosma, Secolele VIII-X, 261, nr. 153; Kacsó, Noi descoperiri, 116, 139, Anexa 1, nr. 130, pl. 29, 3/24 și pl. 30; Kacsó, Mărturii, 70; Pop D., Considerații, 77, nr. 130; Kacsó, Noi date, 83.

La cca 500 m de punctele menționate, în locul numit Fântâna Boului (Pârâul Boului), Georgeta M. Iuga a găsit o așezare din epoca bronzului, pe care a sondat-o, descoperind, într-un strat de cultură cu o grosime de 0,20-0,30 m, fragmente ceramice, dintre care unele decorate cu striuri. Pe baza acestui material, așezarea poate fi atribuită culturii Suciu de Sus sau grupului Lăpuș.

Lit.: Kacsó, Beiträge, 59, nr. 20; Kacsó, Noi descoperiri, 139, Anexa 1, nr. 129; Pop D., Considerații. 77, nr. 129. Informații suplimentare Georgeta M. Iuga.”

[27] David Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea,  vol. I-III, Bucureşti 1967-1968.

[28] Vezi Aurel Socolan, Orânduirea feudală, în vol. Pagini din istoria Maramureșului, ed. Muzeul Regional Maramureș, Baia Mare, 1967, p. 73

[29] David Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea,  vol. I-III, Bucureşti 1967-1968, p. 180.

[30] Vezi Aurel Socolan, Orânduirea feudală, în vol. Pagini din istoria Maramureșului, ed. Muzeul Regional Maramureș, Baia Mare, 1967, p. 74-75.

[31] Vezi Aurel Socolan, Orânduirea feudală, în vol. Pagini din istoria Maramureșului, ed. Muzeul Regional Maramureș, Baia Mare, 1967, p. 49

[32] Id.ibid., p. 76

[33] Pop Simion, Nord, editura Eminescu, București, 1972, p. 48

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.